PERSONALITATEA INFRACTORULUI

CUPRINS
1. Introducere...........................................................................................................................................2
2. Teorii psiho-morale de studiu a personalitati infractorului..................................................................3
3. Noţiunea de personalitate a infractorului.............................................................................................5
4. Temperamentul, Caracterul, Aptitudinea si Inteligenta infractorului................................................10
5. Orientarea sociologică........................................................................................................................12
6. Formarea personalitatii infractorului.................................................................................................13
7. Mecanismul actului infracţional.........................................................................................................15
8. Clasificarea şi tipologia infractorilor.................................................................................................16
9. Particularitatile psihologice ale diferitelor categorii de infractori.....................................................20
10. Caracteristici commune ale infractorilor..........................................................................................23
11. Personalitatea infractorului privat de libertate tipologie, conditii psiho-morale, consecinte
psihologice.............................................................................................................................................28
Concluzii................................................................................................................................................31
Bibliografie............................................................................................................................................31

1. Introducere

Stiinta obiectiva a personalitatii pune originea personalitatii in structura psiho-sferei adica in

structura vietii omenirii intregi, iar nu in individual omenesc izolat. Individul omenesc izolat
desavarseste personalitatea; structura personalitatii insasi incepe cu omenirea. Atitudinea dinamica ce
caracterizeaza comportamentul uman este legata de modul de manifestare a personalitatii fiecarui
individ. Insusirile native sunt diferite de la individ la individ si raspund unor necesitati a caror sursa
este mediul social. Societatea prin mijloacele procesului educativ-instructiv determina un anumit ideal
de personalitate, cu functii primordiale care va urmari anumite aptitudini, insusiri, interese, motivatii,
opinii, necesare atat pentru existenta individului cat si pentru viata sociala.

Personalitatea infractorului reprezinta o categorie psihologica complexa care cuprinde notiunea

psihosociala de personalitate si notiunea juridico-penala a infractorului. Conceptul de personalitate

2
este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea
de recuperare sociala a infractorului. De aceea justitia isi racordeaza activitatea la serviciile
psihologiei judiciare.

In cadrul acestei lucrari, vom evidentia, utilizind metode de studiu teoretci a literaturii de
specialitate, conceptul de personalitate a infractorului, trecind in notare o parte din aspectele care sunt
legate de aceasta. Aici ne referim la factorii determinanti, modul de formare, evolutia psihologica,
tiologia infractorilor, caracteristica acestora, precum si alte elemente importante. Ultima parte a
lucrarii va prezenta concluziile.

2. Teorii psiho-morale de studiu a personalitati infractorului

Pentru a intelege mai bine, personalitatea infractorului, mai intii trebuie sa specificam acele
teorii psiho-morale care stau la baza studierii acesteia. Acestea incluse în categoria teoriilor etiologice
moderne acele explicaţii referitoare la fenomenul criminal formulate în secolul al XX-lea, ulterior
teoriei multifactoriale elaborate de Ferri. Ele au continuat tradiţia şcolii pozitiviste şi au reprezentat
principala preocupare a criminologilor pentru multă vreme, fiind grupate în:

- Teoriile psiho-biologice.
- Teorille psiho-sociale.
- Teoriile psiho-morale.
Ultimile îşi propun în primul rând studierea mentalităţii criminalului, respectiv mecanismele de
formare a modului în care se structurează mentalitatea criminală. Diversitatea explicaţiilor de natură
psiho-morală face dificilă o clasificare a acestora. O parte din teorii poartă, mai mult sau mai puţin,
amprenta directă a psihanalizei freudiene, altele, încearcă să ofere unele explicaţii originale, denumite
“autonome”, cu toate că este vorba doar de o autonomie relativă, deoarece şi la aceste teorii se poate
observa, o valorificare a gândirii altor psihanalişti, cum ar fi Adler sau Jung.

Teoriile psiho-morale pot fi grupate în două subcategorii:

1. Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică.

2. Teoriile psiho-morale autonome.
La o analiză mai atentă a teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică, explicaţiile
fenomenului criminal poartă amprenta psihanalizei freudiene. Sigmund Freud (1856-1939) este
creatorul psihanalizei. Contribuţia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este
greu de evaluat, datorită caracterului vast al operei marelui savant. Sistematizand, se pot distinge trei
3
aspecte mai importante ale acestei contribuţii: explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului
psihic, explicaţii privind etiologia şi tratamentul nevrozelor şi referirile la fenomenul criminal. Iniţial,
Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii psihice sunt: inconştientul, preconştientul şi
conştientul. În funcţie de acestea, în primele sale studii Freud explică atât producerea actelor ratate,
cât şi etiologia nevrozelor, a viselor. Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale
psihicului. Aceste elemente structurante ale psihicului, precum şi corelaţiile dintre ele, au fost utilizate
ulterior şi în cercetarea criminologică.

Explicaţiile privind etiologia nevrozelor admit existenţa a trei factori a căror acţiune intervine la
persoanele bolnave: 1. Predispoziţiile ereditare; 2. Influenţa unor evenimente din prima copilărie; 3.
Renunţarea reală, adică toate nenorocirile vieţii care impun renunţarea la dragoste, care antrenează
mizeria, neînţelegerile familiale, căsătoriile rău asortate, fără a se mai vorbi de condiţiile sociale
defavorabile şi de rigoarea exigenţelor morale. Dintre aceşti factori, analiza freudiană se axează pe
evenimentele din prima copilărie, a căror influenţă este socotită hotărâtoare. În această perioadă a
primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în functie de anumite zone erogene în jurul
cărora se situează libidoul.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană. O primă categorie de

referiri ce merită a fi semnalate sunt în lucrarea “Totem şi tabu”, ce aparţine din punct de vedere
cronologic perioadei medii a creaţiei freudiene. Analizând câteva tabuuri, dintre care unele cu
relevanţă criminologică, uciderea, incestul, Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă
satisfacerea unor dorinţe refulate. În acest context crima apare şi ea ca o expresie a instinctului sexual
greşit canalizat, a complexului oedipian. Dacă prelungim puţin raţionamentul freudian, potrivit căruia
însăşi morala îşi are originea în complexul oedipian, se poate afirma că şi dreptul penal, ca prelungire
a moralei, are aceeaşi sursă. De aici rezultă o concluzie paradoxală: atât crima, cât şi pedeapsa au o
origine comună, instinctuală.

O altă categorie de referiri la fenomenul criminal, se găseşte în studiile publicate de Freud în

“Dincolo de principiul plăcerii” şi “Eul şi sinele”, în care apare o nouă teorie a instinctelor. Această
nouă teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care, în opinia lui
Feud, este de origine instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă, unde
responsabilitatea crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite
ale instinctului morţii.

4
 Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de
culpabilitate tipic nevrozelor: la mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic
sentiment de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.
S-ar părea deci că respectivul trăieste posibilitatea legării acetui sentiment de ceva real şi actual ca pe
o uşurare.

Ultima variantă, crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură
originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază ţinând seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este
consecutiv unor instincte condamnabile.

Teoria criminalului nevrotic aparţine criminologilor Fr. Alexander şi H. Staub, fiind expusă în
lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi”, potrivit cărora criminalitatea poate fi clasificată în trei
categorii:

- Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate.

- Criminalitatea ocazională, situaţie în care Supraeul suspendă instanţa sa morală, cazurile în
care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări apropiate de
legitimă apărare.
- Criminalitatea obişnuită categorie în acre cuprinde trei tipuri de criminali: criminalii organici,
criminalii normali şi nevrotici.
Teoria personalităţii antisociale are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la
evenimentele din prima copilărie. Se consideră, că la origine, copilul este o fiinţă absolut instinctivă,
dominată de principiul plăcerii, el urmează să se conformeze principiului realităţii, care caracterizează
adaptarea socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor. Rolul hotărâtor al
evenimentelor din copilărie în formarea personalităţii antisociale a fost subliniat şi de alte cercetări de
psihologie criminală, punându-se accentul pe carenţele afective materne, care generează o lipsă de
afectivitate copilului, ceea ce poaet duce ulterior la un comportament criminal.

Ultima teorie psiho-morală o constituie teoria personalităţii criminale care aparţine celebrului
criminolog francey Jean Pinatel, fiind capabil să aducă lămuriri atât în ceea ce priveşte geneza
(etiologia), cât şi dinamica actului criminal.

3. Noţiunea de personalitate a infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea psiho-
socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului. În literatura de specialitate, opiniile asupra acesteia
sînt foarte diferite. Din o perspectiva, prin personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-
5
psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate şi care sînt definitorii pentru acel individ, care, cu
vinovăţie, a comis o faptă ce prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală. Din alta
perspectiva prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale
omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul juridic al comiterii unei fapte prevăzute de
legea penală. Totodata, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau care
a participat ca autor, complice sau instigator.

Personalitatea infractorului este o notiune mult mai cuprinzatoare decat cea juridico-penala si
include ansamblul trasaturilor, insusirilor si calitatilor persoanei care a comis o infractiune, exprimand
in acelasi timp relatia dintre individualitatea launtrica si esenta sociala a infractorului. Cunoasterea
acestor trasaturi in ansamblul lor poate clarifica cauzele manifestarii antisociale a individului, gradul
de pericol social pe care il prezinta pentru societate si modalitatea de reinsertia sociala a individului.
Personalitatea este un concept operational de ordin descriptiv constituindu-se in rezultatul unui proces
de adaptare a fiintei umane la lume, cu scop de conservare si dezvoltare.

Contribuţii importante la studierea personalităţii infractorului au adus criminologii din

Republica Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, după
Gladkii, personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală
a întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un
astfel de comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.

În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracţională, infracţiunea, care are un contur
şi o explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este puţin studiată.
Chiar atunci cînd se face menţiunea despre vinovăţie, care nu poate fi decît o atitudine psihică a
omului, tot nu se face menţiunea despre om, decît indirect. Subiectul infracţiunii îi este destinat art. 21
Cod Penal RM, conform căruia, sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile,
care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Prin aceasta omul care a comis
infracţiunea este trecut în umbră, el fiind subînţeles ca un subiect asupra căreia este executată
pedeapsa. În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de „persoană”, care, în
vizorul actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică. Dreptul penal operează cu noţiunea de
subiect al infracţiunii. Acest subiect, în momentul efectuării urmăririi penale şi cercetării penale se
numeşte „învinuit”. În momentul în care acţiunea se pune în mişcare în justiţie, şi subiectul devine
parte în procesul penal, el se numeşte „inculpat”. În sfîrşit, persoana fizică împotriva căreia a fost
pronunţată o hotărîre judecătorească de condamnare, persoana se numeşte „condamnat”. Toate

6
denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi persoană, însă nu au acelaşi conţinut, avînd în vedere
ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis infracţiunea le parcurge. Fiecare din aceste
noţiuni au în vedere persoana celui care a comis infracţiunea, care a fost deferit justiţiei ca purtător al
anumitor trăsături, drepturi şi obligaţii. Dar aceste noţiuni, nu sînt mereu identice cu noţiunea de
infractor, deoarece nu totdeauna învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.

Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care legea
le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei asemenea
fapte ca autor, instigator sau complice. Termenul de infractor îl întîlnim în Codul Penal al RM, însă
fără a fi definit. Întîlnim astfel termenul de „subiect al infracţiunii” persoana care a săvîrşit
infracţiunea. Putem observa că termenele de „subiect al infracţiunii” şi „făptuitor” sau „persoana care
a comis infracţiunea” se suprapun. Acesta apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu
deficienţede integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şicultural
al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţăatât personalitatea
infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri)care declanşează trecerea la
actul infracţional ca atare.

Infractorul se deosebeste de ceilalti oameni, din punct de vedere psihologic, nu printr-o

functionare deosebita a proceselor sale psihice, ci prin faptul ca actiunile lui au un continut antisocial.
Aptitudinile lui specifice, elaborate in urma unei practici indelungate, care il ridica in unele privinte
deasupra omului normal, nu-si determina actiunea infractionala fara un teren propice, reprezentat de
mediul social. Alaturi de factori interni, psihoindividuali 1, un rol important in structura dizarmonica a
personalitatii infractorului il au si factorii externi, de mediu 2. La infractori comportamentul agresiv,
antisocial, este in mare masura invatat, dobandit in contextul imprejurarilor de viata, disfunctionale
din punct de vedere psihosocial.

1
Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale
individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai
mare măsură înantecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip decomportament
disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiulpsihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale
care apar mereu în acest spaţiu. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor
acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
2
Factorii externi nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc asupra individului, ci prin filtrul particularitatilor sale
individuale, particularitati ale caror radacini se afla in mica masura in elementele innascute ale personalitatii si in cea mai
mare masura in antecedentele sale, in istoria personala.
7
 Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o
personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în
prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din
comportamentul infractorului, am avea un om normal. În raport cu cele expuse anterior, putem spune
că prin noţiunea de „personalitate a infractorului”, înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-
psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale omului care, în corelaţie cu alte
condiţii impersonale, determină comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Personalitatea
infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De regulă însă,
personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii. Trăsătura principală ca
caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o crimă. Nu este criminal cel care
are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psiho-comportamental al infractorilor, evidenţierea

cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinţe esenţiale
pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale.

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi
perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientatecătre prevenirea şi combaterea
manifestărilor antisociale. Cercetările moderneconsacrate psihologiei actului infracţional sunt în mod
constant pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului
în carepersonalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în
pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, încadrul duelului

judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului,
iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor
putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă
mai aspră.

Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei,fenomenul

recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsitremedii propice. Conceptul de
personalitate este esenţial pentru o justiţie ce sefundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care
primează ideea de recuperaresocială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la
serviciile psihologiei judiciare.

8
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:

1. Noţiunea psiho-socială de personalitate;

2. Noţiunea juridico-penală a infractorului;

Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea infractorului a
fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a conceptului indicat, trebuie
să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:

 Orientarea biologică;
 Orientarea psihologică;
 Orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea fizică şi

patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform concepţiei bio-
tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În anumite condiţii, tipul
constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.

Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei predispozant
delicvenţiale”. Conform acestuia, principalele tipuri bio-tipologice sînt:

1. Tipul picnic (picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece
rotund şi care este comunicabil);
2. Tipul atletic (se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic
fizic, autoritar);
3. Tipul astenic (se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită,
burtă trasă, rezervat, puţin comunicabil);
4. Tipul displastic (este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni).

Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului.
Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne indică nivelul de
dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a
aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi anume:

– Forţa fizică;

– Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.

9
La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează
nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă, etc.).

Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:

– Copilăria;

– Adolescenţa;

– Tinereţea;

– Vîrsta adultă;

– Vîrsta a III-a.

Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile contra
persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice. Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea
profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise
în perioada adultă.

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii

individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui Pinatell.
Conform concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază cum ar fi
următoarele:

– Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.

– Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.

– Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de simpatie.

– Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.

În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:

a) Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;

b) Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.

4. Temperamentul, Caracterul, Aptitudinea si Inteligenta infractorului

Teoriile psihiatrice si psihologice pleaca in explicarea comportamentului criminal de la factorii

biologici si situationali, incercand sa se argumenteze faptul ca comportamentul criminal isi are
10
originea in principal in personalitatea criminalului, in biologia sau in situatia lui sociala. Evident
structura psihologica a individului nu poate fi inteleasa fara infrastructura biologica. Adaptarea la
lume si societate a omului cu scop de conservare si dezvoltare depinde intr-o masura considerabila de
factorul biologic a individului care vine in completarea factorului psihologic. Rezulta in mod clar
legatura dintre biotip si componentele personalitatii, aptitudinile, temperamentul si caracterul.

Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:

– Temperamentul;

– Caracterul;

– Aptitudinile;

– Inteligenţa.

Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii infractorului, ele
formînd ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate
de mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.

Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de tipul de

activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-
dinamică a personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.

Una din primele tipologii, este următoarea:

o Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;
o Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă,
comunicativă;
o Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă împrejur, are o
voinţă slabă;
o Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte
prudent, sensibil şi este dependent de grupul social.

Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman, manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate
şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter, există o strînsă

11
legătură, şi anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar caracterul
cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu mediul.

Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi

evidenţiate mai multe tipuri de caracter, şi anume:

1. Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist, sociabil şi este
principial;
2. Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se supraapreciază;
3. Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se
subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;
4. Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor influienţabil, fără
iniţiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului de a

realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi dobîndite pe
parcursul vieţii. Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi nivelul
mintal al criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea
comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.

5. Orientarea sociologică

În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana

este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de orientare
sociologică se înscriu:

– Teoria apărării sociale;

– Teoria marxistă, etc.

Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali, în apariţia şi formarea, modelarea
personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o expresie a ansamblului
relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinată faţă de condiţiile vieţii
materiale. Astfel, se recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.

Cunoasterea particularitatilor psihice ale infractorului ne duce la explicarea comportamentului,

la posibilitatea depistarii si reeducarii acestuia.

12
6. Formarea personalitatii infractorului

Personalitatea umana nu este doar consecinta ereditatii, interactiunile dintre individ si mediu se
rasfrang aupra componentelor personalitatii. Individul isi modeleaza personalitatea in timpul
procesului de invatare si interiorizare a complexului socio-cultural pe care il promoveaza societatea.
Socializarea va defini si forma un tip de personalitate unic si original, durabil si predictibil, un
ansamblu de atitudini, actiuni si opinii care sunt compatibile cu modelul cultural si social al societatii
respective. Personalitatea umana este produsul timpului in care individul traieste, timp ce se reflecta la
nivelul constiintei, actionand constructiv sau distructiv asupra sa. Din punct de vedere criminologic
cea mai importanta componenta a personalitatii umane este caracterul care odata descifrat si
valorificat poate avea un rol special in prevenirea si combaterea fenomenului infractional dar si in
tratamentul si resocializarea infractorilor. Pe toata durata procesului de maturizare biologica si sociala
individul isi formeaza propria personalitate, socializarea avand un impact pozitiv sau negativ ca
urmare a existentei unui ansamblu de factori sociali care determina sau favorizeaza orientarea
antisociala a personalitatii. Dezorganizarea sociala, conditiile economice precare, conflictele culturale
sunt elemente cu un impact major asupra criminalitatii ca si fenomen social.

Personalitatea comportamentului antisocial se formeaza in aceleasi sfere ale vietii sociale:

familie, scoala, etc. ca si personalitatea non-delicventa. Ceea ce face diferenta dintre cele doua tipuri
de personalitate este continutul informatiei primare si valoarea acordata acesteia.

Atunci cand informatia primita este perturbanta individul este impiedicat in a asimila sistemul
de valori si norme promovat de societate, valorile reale sunt estompate si falsificate, antivalorile
primand in aceasta situatie. Atunci cand subiectul este tanar informatia perturbatoare va modifica
structura personalitatii, in special la nivelul caracterului, fapt ce se va reflecta in acte minore de
conduita care cu timpul degenereaza in acte infractionale. Orientarea antisociala a personalitatii nu se
formeaza dintr-o data; este un proces de durata pe parcursul caruia individual inmagazineaza
informatii, asimiland cu precadere informatii perturbatoare care provin din mediul social, ceea ce il
impiedica pe individ sa asimileze sistemul de norme si valori promovate de societate. Puterea de
modelare a personalitatii individului de catre o informatie perturbanta este in relatie directa cu
trasaturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trasaturi negative de character este mai sensibil la
informatiile perturbante, in timp determinand orinetarea antisociala a acestuia.

13
 Asupra formarii personalitatii individului stiinta criminologiei se indreapta in special asupra
familiei, scolii si locului de munca. Individul ia cunostiinta inca de la nastere cu lumea inconjuratoare,
va dezvolta progresiv raporturile sale familiare apoi scolare si profesionale.

Rolul familiei in structura sociala permite indeplinirea a doua functii sociale:

- socializarea primara a copiilor pentru a deveni membrii ai societatii (cuprinde aspecte legate
asimilarea valorilor si normelor sociale prin intermediul contactelor sociale primare si experienta de
viata a copilului);

- stabilizarea personalitatii adultilor (presupune trecerea de la socializarea primara la socializarea

continua in cadrul relational determinat de pozitia sociala);

Climatul conjugal, calitatea relatiilor dintre soti pe de o parte si dintre copil si cuplu parintesc au
o importanta deosebita in formarea personalitatii copilului. Modelul comportamental al parintilor
influenteaza fara indoiala personalitatea copilului.

Un rol important in cadrul relatiei parinte-copil il constituie educatia sau stilul educativ. Atunci
cand acest stil este intelingent, rational, echilibrat, care se bazeaza pe o cunoastere a vietii copilului de
catre parinte sip e transmiterea unei imagini exacte asupra realitatii ce-l inconjoara reprezinta o
premise fundamentala pentru formarea unei personalitati armonioase. Cercetarile au demonstrate ca
majoritatea minorilor delincventi provin din medii familiale in care educatia este caracterizata prin
indiferenta sau autoritate. Aceleasi consecinte vor aparea si in cazul unui stil educativ permisiv
excesiv de tolerant. Este unanim acceptat faptul ca individul pentru a se forma trebuie sa plece din
familie si sa se adapteze lumii exterioare. In acest sens faza esentiala va fi trecerea prin mediul scolar,
situatie in care copilul se gaseste pentru prima oara in fata unei autoritati si a unui grup de indivizi
exteriori familiei.

Legatura dintre criminalitate si nivelul de instruire si educatie este extrem de importanta,

persoanele cu un volum redus de cunostinte cu lipsuri educationale evidente care nu au o reprezentare
exacta asupra valorilor si normelor sociale nu vor fi capabile sa discearna binele de rau, liciul de ilicit.
O pregatire scolara precara, un nivel redus al cunostiintelor, un anturaj necorespunzator reprezinta cai
sigure spre delincventa. Cadrul profesional este acela in care procesul de socializarea a individului se
finalizeaza.

14
 Esecul ca si reusita profesionala intra in predispozitia psihica si psihologica avand un rol
fundamental in netezirea personalitatii umane. Un esec il poate dezechilibra pe individ, in timp ce o
reusita il poate propulsa in randul indivizilor preocupati in consolidarea unei educatii sociale solide.

Criminologia incearca sa indentifice formele si procedeele prin care mediul actioneaza asupra
formarii personalitatii individului. Din mediile care pot influenta criminalitatea enumeram mediul
familial si scolar, mediul de lucru, de locuit, de viata curenta, bandele de adolescenti, etc. Savarsirea
unei fapte antisociale presupune atat existenta unui anumit tip de personalitate cat si a unei situatii
concrete de viata intrucat actul infractional este raspunsul pe care individual orientat antisocial il da
unei situatii determinate.

7. Mecanismul actului infracţional

Per general, poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai vastă decît fapta
infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este definită ca o faptă prejudiciabilă, prevăzută de
legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală. Din această definţie, reiese faptul
manifestării obiective a actului indvidual, care a cauzat prejudicii obiectului de atentare sau l-a pus
sub pericolul cauzării unor asemenea prejudicii. Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl
interesează nu numai şi nu atît actul infracţional concret, cît împrejurările obiective şi subiective, care
le-au precedat şi de care au fost legate apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea
mijloacelor, luarea deciziei. Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie
infracţiune, un act finalizat. Ele însă pot fi incluse în noţiunea comportamentului infracţional care
cuprinde în sens criminologic atît formarea intenţiei criminale, cît şi realizarea ei faptică.

Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul care se desfăşoară în timp şi spaţiu,

care include în sine faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune, precum şi fenomenele
sau procesele psihologice (latura subiectivă), care determină săvîrşirea actului infracţional. Orice act
atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu apariţia în psihicul individului
ideii de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei, adică, cu însăşi comiterea actului. Iar
dacă fapta comisă va constitui o infracţiune, procesul în cauză poate fi definit ca mecanismul actului
infracţional.

Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa, numai la

infracţiunile comise cu vinovăţie intenţionată.

De obicei, el include în sine următoarele etape:

15
 1. Motivaţia infracţiunii;
2. Luarea deciziei şi planificare activităţii infracţionale;
3. Realizarea intenţiilor criminale;
4. Comportamentul post – criminal.

Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor. De

exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei, etapa de planificare, şi anume, de
la apariţia motivului, individul trece imediat la acţiune.

8. Clasificarea şi tipologia infractorilor

Incercarile de clasificare si portretizare a infractorilor prezinta importanta din punct de vedere

atat teoretic, cat si din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajuta la elaborarea unor modele
explicative privind modul de structurare a personalitatii infractorilor si totodata, la evidentierea unor
aspecte privind formarea si evolutia unor asemenea structuri in timp. Practic, deoarece ajuta la
organizarea unor actiuni sociale preventive si la elaborarea unor programe de recuperare si reinsertie
sociala.

Criteriul clasificării variază după geneza criminalităţii. Astfel, poate fi utilizat criteriul
antropologic, criteriul psihologic, criteriul sociologic.

După criteriul sociologic criminalii sunt clasificati in:

o Criminalii urbani;
o Criminalii rurali.

Enrico Ferry clasifică pe criminali în 5 categorii:

a. Criminalii nebuni, care se caracterizează după acesta, ca fiind persoanele care comit fără motiv,
crime foarte groaznice, ca de exemplu: criminalul dezgroapă cadavrele cu care-şi satisface poftele
sexuale şi apoi le taie cu toporul.
b. Criminalii născuţi, care se caracterizează ca persoane sălbatice, brutali, care nu fac nici o
deosebire între crimă în general şi meserie. Pentru aceştia, pedeapsa nu are efect, ei consideră
închisoarea ca un risc normal al profesiei lor.
c. Criminali de obicei, care se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, în
majoritatea cazurilor, contra proprietăţii şi pe care închisoarea îii corupe moral şi fizic. La
formarea criminalilor de obicei, contribuie şi societatea, care nu-i întinde o mînă de ajutor.

16
d. Criminalii din pasiune, comit aproape întotdeauna crimele contra persoanelor, comit crimele fără
premeditare, pe faţă şi din pasiune.
e. Criminalii de ocazie. Aceştia, la determinarea crimei, sunt influenţaţi de ocazie, întîmplare.

În spectrul tipologiilor infracţionale, se înscriu şi clasificările efectute în legislaţiile penale naţionale.

Aşadar, conform Codului Penal al Republicii Moldova, distingem următoarele:

i. Infractorii periculoşi, care au comis crime grave, deosebit de grave sau excepţional de grave,
săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,
precum şi de urmările ei prejudiciabile.
ii. Infractorii ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi dădeau seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii/inacţiunii sale, dar considerau în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate.
iii. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil
al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile.
iv. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de acţiunile ori
inacţiunile lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări
psihice sau alte stări patologice.

În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi aparţine criminologului I.
Oancea:

a) Criminalul violent, care este persoana ce este lipsită de sentimente de milă, compasiune faţă de
alţi oameni, care manifestă doar duşmănie;
b) Criminalul achizitiv, care se caracterizează prin tendinţa de luarea bunurilor şi valorilor
materiale în scop personal;
c) Criminalul caracterial. Posedă nişte tulburări caracteriale, care-l plasează în seria de trecere de
la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic.
d) Criminalul lipsit de frîne sexuale – persoanele care comit infracţiuni legate de viaţa sexuală.
e) Criminalul profesional – este persoana care săvîrşteşte infracţiuni, în mod sistematic, în scopul
cîştigării resurselor de viaţă şi trai.
f) Criminalul ocazional – comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali. Exemplu:
minorul, care, lăsîndu-se antrenat de alte persoane, comite un furt. De regulă, pînă la comiterea
unei crime, au o conduită bună şi nu se caracterizează negativ.
g) Criminaliii debili mintali;
h) Criminalul recidivist;

17
 i) Criminalul ideologic sau politic – este persoana care, avînd anumite idei şi convingeri politice,
comite, datorită acestor idei, fapte penale;
j) Criminalul alienat – este persoana iresponsabilă, anormală, şi care este bolnavă psihic.

În sens juridico-penal, se consideră recidivă, comiterea cu intenţie, a uneia sau mai multor infracţiuni
de o persoană cu antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie. Exista si situatii in care
pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei, fenomenul recidivei sau al obisnuintei
infractionale, carora societatea nu le-a gasit remedii propice. În acelaşi sens, cunoaştem 3 feluri de
recidivă:

o Recidiva propriu-zisă, adică persoana a comis cu intenţie, una sau mai multe infracţiuni, avînd
deja antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.
o Recidiva periculoasă, adică persoana anterior condamnată de 2 ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate, a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau persoana anterior
condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă, a săvîrşit din nou, cu
intenţie,o infacţiune gravă sau deosebit de gravă.
o Recidiva deosebit de periculoasă. Persoana, anterior, a fost condamnată de 3 sau mai multe ori
la închisoare, pentru infracţiuni intenţionate şi a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau
persoana care, anterior, condamnată pentru infracţiune excepţional de gravă, a săvîrşit din nou, o
infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

În sens criminologic, recidiviştii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea sau
stingerea antecedentelor penale, precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni, dar pentru care
pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată. Totalitatea crimelor săvîrşite în cadrul
unui teritoriu, într-o perioadă de timp determinată şi în a căror săvîrşire sunt prezente semnele
criminalităţii repetate, se numeşte criminalitatea recidivă. Conform datelor statistice, mai bine de ¾
din numărul total al infracţiunilor săvîrşite de către recidivişti, sunt infacţiunile contra patrimoniului.
La fel, putem evidenţia şi săvîrşirea infracţiunii de huliganism.

Divizarea criminalităţii recidive pe categorii de infracţiuni, ne permite să distingem următoarele:

– Recidiviştii speciali (prezintă de regulă, un pericol social mai sporit decît cel general, deoarece
are loc procesul cînd persoana devine profesionist în aceea ce face. Pentru recidiviştii speciali,
este caracteristic săvîrşirea infracţiunilor contra patrimoniului. Pentru aceşti criminali este

18
 caracteristic orientarea anti-socială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula pe
care o urmează în viaţă);
– Recidiviştii generali (sunt recidiviştii care comit infracţiuni de huliganism. Aceştia sunt
persoanele care nu sunt antrenate în cîmpul muncii, au o pregătire şcolară şi profesională foarte
joasă, care consumă abuziv droguri şi alcool. Personalitatea acestor recidivişti este deformată de
obiceiurile şi deprinderile lor de a rezolva orice conflict, pe calea violentă, în majoritatea
cazurilor ei fiind provocatori de conflicte).

O altă clasificare care o putem întîlni în criminologia rusă, divizează recidiviştii, în trei mari categorii:

1. Recidiviştii anti-sociali, ei fiind cei mai activi la săvîrşirea crimelor, avînd un comportament
stabil. Anume din această categorie fac parte recidiviştii speciali (profesionali);
2. Recidiviştii situativi. Se caracterizează prin lipsa unor principii morale, supremaţia calităţilor
individuale, negative asupra celor pozitive. Caracterul crimelor săvîrşite de aceste persoane
depinde în mare măsură de situaţia concretă în care a nimerit recidivistul.
3. Recidiviştii asociali. Se caracterizează prin degradarea completă a personalităţii. Aceşti
recidivişti au un intelect limitat, sunt alcoolici, narcomani, avînd chiar şi unele înclinări
psihopatice.

Infractorul recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice, şi anume:

 Poziţia socială a criminalilor recidivişti, care se caracterizează prin aceea că pentru aceştia este
caracteristic faptul că ei şi-au început foarte din timp activitatea lor de „muncă”;
 La criminalii recidivişti, motivaţia infracţională este cu mult mai limitată în comparaţie cu alţi
infractori;
 Rezistenţa la procesul de re-educare.

Printre alte trăsături, caracteristice personalităţii recidivistului, sunt următoarele:

 Eşecul şcolar;
 Provenienţa din familii cu tendinţe conflictuale;
 Consum abuziv de alcool şi droguri;
 Absenţa sentimentului dragostei;
 Orientare spre sub-cultura criminală.

19
9. Particularitatile psihologice ale diferitelor categorii de infractori

Cunoasterea cat mai exacta a profilului personalitatii infractorului permite, in primul rand
organizarea unui program diferentiat si individualizat de reeducare, recuperare si reinsertie sociala. In
al doilea rand, cunoasterea acestui profil este profitabila organelor judiciare in finalizarea intentiei lor
de stabilire a adevarului si de solutionare legala a cauzelor.

Prezentam in continuare particularitatile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:

CERSETORUL – este in posesia unor elemente ale artei dramatice, actionand prin intermediul
rolului jucat verbal, prin mimica si costumatia adecvata. Cei ce ajung la maiestrie in cersetorie, stiu sa
utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, mimica, invocarea unor mari necazuri) pentru a
atrage atentia trecatorilor si a obtine mila lor. Unii isi adapteaza rolul dupa sezon, clientela, cartier,
oras. Eventualele infirmitati sunt subliniate cu grija si apar fie etalate ostentiv, fie abia discret
sugerate, nuantate. Acest tip de infractor profita fara jena de orice sentiment sau interes al publicului,
fiind totodata bun cunoscator empiric in sesizarea si exploatarea trasaturilor psihologice ale celor de la
care cersesc. Cersetorii sunt organizati in adevarate retele.

HOTUL – savarseste cea mai primitiva actiune infractionala. Actiunea in sine consta din miscari
relativ simple: intinderea mainii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea si
transportarea obiectului intr-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul direct al sustragerii
obiectului si apoi indepartarea grabita de la locul infractiunii, ascunderea de acei care l-ar putea
urmari. Hotul lucreaza mai mult cu mana si cu corpul, dar acest lucru se refera numai la actiunea in
sine, deoarece pregatirea unui furt cere o activitate mintala minutioasa, deosebit de laborioasa.
Caracterul predominant fizic al actiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea
lui caracteristica, mobilitatea fizica, rapiditatea miscarilor sunt rezultatele in primul rand al
exercitiului si, numai in al doilea rand, sunt favorizate si de unele predispozitii native (mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare a analizatorilor). Automatizarea unor miscari
specifice, declansate de stimuli specifici, in urma unui exercitiu indelungat, nuantat si perfectionat ii
face pe unii hoti “sa fure fara sa vrea”. Acesta are un spirit de observatie bine dezvoltat, orientare
promta la situatia data si organizarea imediata a unui plan de actiune bazat pe elemente concrete si
prezente. Mijloacele lui de operare, desi unele ingenioase, se bucura totusi de putina variabilitate.
Sistemul de a actiona intr-o situatie sau alta, in general, se imprumuta prin imitatie, sau in cazul
elaborarii proprii devine frecvent, si de multe ori aplicat in situatii inadecvate, ceea ce favorizeaza
descoperirea lui. Ca si ceilalti infractori, nici hotul nu are o gandire cu calitati deosebite, deoarece ea
20
este limitata la preocuparile lui specifice. In ceea ce priveste vointa si personalitatea, hotul lucreaza
dupa ”sabloane si retete” putin variabile, sunt usuratici, lipsiti de acele calitati ale vointei ce au sens
etico-social. Inclinatia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizeaza pe
elemente cu extrem de putine sanse de reusita. Reactia tipica este debarasarea de obiectul furat si fuga.
Acesta nu se apara si nu opune rezistenta, numai in cazul cand este atacat fizic. Coincidenta unor
factori externi cu reusita actiunii, il face sa fie superstitios, uneori chiar mistic.

SPARGATORUL – se contureaza tipic ca personalitate, prin operarea in banda si prin utilizarea

fortei ca mijloc de aparare in caz de surprindere. Spargatorul, in special cel modern, poseda temeinice
cunostinte de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infractional presupune actiuni complexe, de
securitate individuala, spargatorii se recruteaza din randul celor mai evoluati infractori. Ei au nevoie
pe langa iscusinta (inteligenta practica) necesara executarii unei spargeri si de unele calitati deosebite,
ca de exemplu calm, aprecierea corecta a situatiei, curaj, “sange rece”. Utilizand violenta in aparare,
spargatorii, se apropie de talhari, iar prin faptul ca tind sa-si insuseasca bunuri, de hoti.

TALHARUL – intreaga sa activitate infractionala se caracterizeaza prin violenta, sustinuta de o

constitutie fizica, somatica adecvata. Ca particularitati specifice dobandite in cursul activitatii
infractionale, putem aminti o motricitate sporita fata de normal, hotarare si indrazneala in timpul
operarii, de multe ori cruzime, desi talharul recurge la asasinat numai in caz de nevoie si mai mult in
scop defensiv. Se manifesta violent, odata planul fiind elaborat nu-si mai poate suspenda sau amana
cu usurinta actiunea infractionala.

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, santajistul). Exercitarea pe scara

profesionala a unor asemenea actiuni infractionale presupune, din punct de vedere psihologic,
necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite. La acestia forta fizica este mai putin importanta,
in general fizicul trece pe un plan secundar si joaca un rol de decor care faciliteaza in unele cazuri
(escrocherii) savarsirea infractiunii. In afara de unele “ustensile” de importanta minora, infractorii
intelectuali isi comit actiunile in mod preponderent pe cale verbala. De aici rezulta doua particularitati
esentiale: un debit verbal adaptat rolului si adecvat scopului urmarit, accesibil victimei. Principala
arma de atac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocii si santajistii se caracterizeaza, in
special, printr-o elasticitate a gandirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slabiciunile victimei si
prin solutii rapide care duc la eschivare si iesirea din incurcatura.

ASASINUL – este cel mai odios si cel mai nociv infractor. Acesta manifesta irascibilitate,
impulsivitate si agresivitate crescuta. Este egocentric, dominator, avand o capacitate de rationalizare

21
scazuta, instabil si superficial in contactul afectiv, ceea ce il face sa se angajeze in situatii conflictuale,
reactionand violent. Comiterea infractiunii devine posibila datorita intrarii individului intr-un mediu
care ofera situatii conflictuale de la care el nu stie sau nu poate sa se sustraga. Dupa motivul
asasinatului (obtinerea unor avantaje materiale, ura, razbunare, fanatism etc.) si gradul de violenta cu
care infractorul savarseste asasinatul, putem sa ne dam seama daca avem de-a face sau nu cu un
infractor normal. In cazul asasinilor normali nu este vorba de o placere sadica ci de o relaxare dupa o
mare tensiune, in urma rezolvarii unei situatii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparenta
satisfactie momentana dupa actul savarsit. Situatia conflictuala in care se afla asasinul este dublata de
un temperament impulsiv, de o motricitate marita, care se exteriorizeaza prin violenta de ordin fizic.
Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora si de aceea este lipsit de compasiune fata de
ceilalti. Aceasta insensibilitate nu este inascuta, ci se castiga ca urmare a modului de viata dusa in
conditii de vicisitudini fizice si psihice.

INFRACTORUL RECIDIVIST – psihologic se caracterizeaza prin :

- imaturitate intelectuala ;
- impulsivitate marita, agresivitate ;
- indiferenta afectiva ;
- egocentrism ;
- tendinta de opozitie ;
- scepticism ;
- rezistenta scazuta fata de stimuli.

Acestia au tendinta de a percepe realitatea intr-un mod neobisnuit si deformat, avand impresia ca
nimeni nu le ofera ajutor si ca in viata totul se petrece conform legilor “baftei” sau “ghinionului”.
Acestora le este caracteristica prezenta unor manifestari de indecizie si incertitudine interioara,
dificultate de autoreprezentare, tendinta de a-si ascunde propria personalitate. Succesul obtinut la
prima infractiune, actioneaza drept stimul pentru alte situatii infractionale asemanatoare. Primeste
greu dezaprobarea, cata vreme aprobarea il stimuleaza pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant
periculozitatii persoanei infractorului il constituie atitudinea sa din trecut fata de exigentele legii
penale. De aceea, individualizand pedeapsa, instanta nu poate face abstractie de lipsa sau de existenta
unor antecedente penale, chiar daca a intervenit amnistia, gratierea sau chiar reabilitarea.

INFRACTORUL DE PROFESIE – este format si scolarizat in directia comiterii infractiunii.

Reprezinta ultimul grad de inadaptare sociala prin faptul ca unica lui sursa de existenta o constituie
22
infractiunea. Obiectul principal al activitatilor sale infractionale il constituie castigurile financiare si el
nu se implica in comiterea unor infractiuni cu violenta, in afara de cazul in care violenta este
“specialitatea” sa (talharul). De obicei debuteaza in calitate de copil delincvent, avand originea in
paturile de jos ale societatii. Acesta isi formeaza deprinderi si abilitati tehnice de inalt specialist, este
capabil sa-si planifice activitatile, sa-si aleaga victimele si sa-si indeplineasca planul de comitere a
infractiunii in asa fel incat sa evite depistarea ei. El planifica actiunea infractionala mult mai amplu
decat o face infractorul obisnuit, ocazional. Per general este pregatit pentru arest si judecata, fiind
mereu in expectativa petrecerii unei anumite perioade in penitenciar, considerand aceasta ca facand
parte din viata sa. Aici, intrand in contact cu alti infractori, are posibilitatea de a invata noi metode de
comitere a infractiunilor, participand la un adevarat schimb de experienta, profesorii lui facand parte
din categoria infractorilor profesionisti varstnici. De asemenea, ca rezultat al infractiunii, el poate avea
bani pusi deoparte pentru cheltuieli de judecata si pentru perioada post-detentie. Psihologic, la el
afectul atinge o forma pasionala pronuntata, iar actiunea este profund dirijata de gandire.

10. Caracteristici commune ale infractorilor

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit
să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăseasca majoritatea celor care încalcă în
mod frecvent legea. Totodata noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip
antropologic, o variantă a speciei umane. Unii oameni au nevoie de instigări exterioare grave, iar alţii
de instigări lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această
diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice care alcătuiesc “nucleul central al
personalităţii criminale”. Componentele acestuia fiind:

INSTABILITATEA EMOTIV – ACŢIONALĂ

Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi
practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional,
un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta,
inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii
dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea personalităţii se
evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din
stările de dereglare a afectivităţii infractorilor carese caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective,
insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor

23
superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluareşi de
evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

INADAPTAREA SOCIALĂ
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct devedere social. Inadaptaţii, cei greu
educabili, de unde se recrutează întotdeaunadevianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în
condiţii neprielnice şi în modnesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea
cazurilor, aceştiaprovin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde
nuexistă condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelulsocio-
cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului
zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa
necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinare aunor deprinderi negative care, în diferite ocazii
nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune. Acţiunea infracţională
reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacţie atipică.

SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ
Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor ostimulare spre acţiune cu mult mai
mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă uncaracter atipic reacţiilor acestora. Pe infractor îl
caracterizează lipsa unui sistem deinhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea
intereselor în direcţieantisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce
lamobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în
taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în
special. Reprezentând o dominant puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui
natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul. El
joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale“specialităţii”
infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil
pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi
care îl izolează tot mai mult desocietate, de aspectul normal al vieţii.

IMATURITATEA INTELECTUALĂ
Aceasta constă în incapacitatea infractorului de aprevedea pe termen lung consecinţele acţiunii
sale antisociale. Există ipoteza căinfractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă

24
viitorului. Acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă.
Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă, ci înseamnă o
capacitate redusă de a stabili un raport raţional între cost-beneficii în proiectarea şi efectuarea unui act
infracţional, trecerea la comitereainfracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de
pragurile detoleranţă a conduitelor în fapt.

IMATURITATEA AFECTIVĂ
Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şiafective, în favoarea celor din urmă.
Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii
disproporţionate, predominând principiulplăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge
la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor avantaje imediate,
minore şi uneorinesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi
importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional.
Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul lamanifestări şi
comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

FRUSTRAREA
Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privatde unele drepturi,
recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când încalea obţinerii acestor drepturi se
interpun obstacole. Acesta este resimţită în planafectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de
tensiune) care dezorganizează,pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a
acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală. Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile
frustrante, de la abţinere şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic
frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant,atipic, agresiv
şi violent cu urmări antisociale grave.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE
Este o stare pe care infractorul o resimte ca unsentiment de insuficienţă, de incapacitate
personală. Complexul de inferioritate apare înurma unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare
fiind accentuat şi de dispreţul,dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Complexul de
inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar încazul infractorilor la comportamente
de tip inferior orientate antisocial. La majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu alpersonalităţii
ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea,agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

EGOCENTRISMUL

25
 Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şinumai el se află în centrul
tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizeazăscopurile propuse devine invidios şi
susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile
dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi,
se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi
minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte
în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

LABILITATEA
Este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi ca atare o
accentuată deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că
acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare
afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în
faţa pericoluluipublic şi a sancţiunii penale.

AGRESIVITATEA
Apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţele şi se manifestă printr-un
comportament violent şi distructiv. Cele mai cunoscute formede agresivitate sunt: autoagresivitatea şi
heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria
persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere.

Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme

multiple, cum arfi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

Exista două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şiprofesională. Agresivitatea ocazională
se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale.
Agresivitatea profesională se caracterizeazăprintr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca
o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

INDIFERENŢA AFECTIVĂ
Este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de insensibilitate morală. Ea se
caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelegedurerile şi nevoile celorlalţi, prin satisfacţia
resimţită faţă de durerile altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare
emoţională. Această latură apersonalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una
dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest
planfuncţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat încadrul
26
acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i starede inhibare
emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care suntcomise o serie de infracţiuni de
o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţaafectivă şi egocentrism constă în faptul că
infractorului îi este străin sentimentulvinovăţiei, al culpabilităţii. Aceste componente ale personalităţii
infractoare se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă la acestea nu sunt elemente dominante ale
personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la infractori, nu sunt orientate spre
infracţionalitate. Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul
este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate
este dublată de dispreţul fată de muncă, de atitudineanegativă fată de cei ce desfăşoară o activitate
organizată, productivă. Nu se poatespune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este
generată dedeficienţe ale voinţei. Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lorse
îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă
faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scopmai consistent vieţii, provoacă la ei
o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire desine, o continuă stare de irascibilitate. Această
nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le
convine foarte mult deoarecele favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor,
infractorii îşiconstituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa
imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt cecontrazice
teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lorde lucru, ajungem să
recunoaştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, deidei simple, cu mici variaţii pe acelaşi
motiv fundamental.

Cu toate acestea, măiestria lorpoate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum
şi o dexteritatedeosebită ce se dobândeşte pe baza unui antrenament îndelungat. Trăind în conflict cu
societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succeseleobţinute în activitatea infracţională devin
încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile.
Infractorul se simte mereu încontinuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de
bună voie ceea la ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o
trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna. Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de
constrângeri social-morale, lipsaunor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă
de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă.

Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă
în urmatensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul înăbuşa complet
27
orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă
sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoaremajoră, constituind resortul care
îl împinge spre acţiune. Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul
general, cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentaleale unui
număr mare de infractori.

Imaginea prezentată mai sus este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de
excepţii, un joc mare de deplasări cauzate fie deelemente temperamental-caracteriale, fie de
exercitarea unei specialităţi infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă
foarte mult de la uninfractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează. Luând
în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şipersonalităţii distincte a oricărui
infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi psihologice ale
infractorilor de diverse “specialităţi”.

Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, componentele nu trebuie analizate în

mod individual, nucleul personalităţii criminale este o rezultantă şi nu un dat. Întrucât toate societăţile,
în toate fazele lor de dezvoltare au înregistrat comportamente deviante, problema personalităţii
infractorilor constituie un obiect de cercetare des întâlnit în psihologia juridică.

11. Personalitatea infractorului privat de libertate tipologie, conditii psiho-morale,

consecinte psihologice

Personalitatea infractorului privat de libertate tipologie, conditii psiho-morale, consecinte

psihologice. În literatură există mai multe tipologii ale personalităţii infractorilor supuşi privării de
libertate. În conformitate cu clasificarea realizată de Secretariatul celui de-al VI-lea Congres al
Naţiunilor Unite, la care s-a pus în discuţie problema prevenirii crimelor şi a tratamentului
delincvenţilor au fost diferenţiate cinci categorii.

Infractorii înverteraţi, cu toate că prezintă anumite aspecte ale comportamentului,

determinate de contextele sociale, politice, culturale, posedă anumite caracteristici comune:

- agresivitate persisitentă şi indiferenţă absolută în priinţa consecinţelor;

- infracţiune deosebit de gravă, constînd în provocarea sau în ameninţarea de a provoca
o leziune corporală gravă;
- frecvent o componentă psihiatrică sau psihologic anormală.

Infractorii „primejdioşi” se disting prin anumite stări afective şi psihologice, caracterizaţi de:
28
 - gravitate a infracţiunii, recidivism;
- o anumită stare psihică, care-i oferă impulsivitate, lipsa sentimentului de culpabilitate,
de ruşine, de anxietate sau de simpatie, a scopului şi idealului, brutalitate, mai cu
seamă sub influenţa alcoolului sau a unor stupefiante cu efect depresiv asupra
sistemului nervos.

Delincvenţii „dificili” se confruntă cu dificultăţi în adaptarea la rigorile şi privaţiunile detenţiei,

punînd mai frecvent probleme administrative decît de securitate. Deţinuţii pe termen lung se confruntă
cu penibilitatea situaţiei lor, prezentînd pericol pentru propria lor integritate.

Inadaptaţii social sînt persoanele care nu se pot conforma exigenţelor pedepsei. În cadrul acestei
categorii se includ delincvenţii afectaţi de o deficienţă mintală, care suferă de psihopatii, alcoolism
cronic sau narcomanie. Penitenciarul nu poate corecta aceste deficienţe, ei fiind doar izolaţi pentru un
anumit termen.

Clasificarea condamnaţilor urmăreşte scopul diferenţierii metodelor, aplicate în procesul

resocializării. De exemplu, în coloniile pentru minori din SUA este utilizată clasificaţia propusă de
Herbert C. Quay şi Lowell B. Parsons, în conformitate cu care sînt desemnate patru tipuri de
comportamente delincvente: infantil-inaccesibil, nevrotic-conflictual, nesocializat-agresiv şi socializat
în medii criminale. Această clasificare conţine atît caracterizarea delincvenţilor, cît şi a persoanelor,
care pot exercita acţiunii educative în raport cu primii.

Adolescenţii infantili dau dovadă de un comportament pasiv, introvertit, sînt necomunicativi, imaturi,
nu se implică în relaţiile din cadrul penitenciarului, în raporturile cu adulţii manifestă dependenţă
afectivă. Educatorul care urmează să conducă asemenea grupuri trebuie să manifeste calităţi empatice,
calmitate şi răbdare, programele de resocializare prevăzînd crearea imaginii despre un mediu social
favorabil, binevoitor, care-i va ajuta adolescentului să se adapteze şi să accepte noi modele
comportamentale.

Adolescenţii nevrotici sînt anxioşi, deprimaţi, împărtăşesc sentimentul culpabilităţii şi al

inferiorităţii, dau dovadă de comunicativitate, povestind despre sine şi infracţiunea pe care au comis-
o, consideră că nu vor mai repeta conduitele delincvente, cu toate că practica demonstrează contrariul.
Educatorul în asemenea grupuri urmează să ofere înţelegere şi susţinere, ajutîndu-le minorilor să-şi
depăşească starea de conflict intern, frustrare, să-şi conştientizeze posibilităţile.

Minorii cu deficienţe de socializare şi tendinţe agresive în comportament dau dovadă de

impulsivitate, reactivitate, nereţinere, nesupunere, încearcă să domine, în care scop pot fi iniţiatori ai
29
actelor antisociale chiar în mediul penitenciar. Pentru a exercita influenţă asupra acestei categorii,
educatorul trebuie să posede tărie de caracter, voinţă, răbdare, oferindu-le minorilor condiţii de
utilizare a potenţialului energetic într-un mod pozitiv, impalntîndu-le noi viziuni asupra raporturilor
sociale şi locului lor în acestea. Delincvenţii socializaţi într-un mediul criminal posedă orientări
antisociale ferme, împărtăşesc valorile subculturii criminale, de regulă au un comportament echilibrat,
nu prezintă dificultăţi de adaptare la noile condiţii. În raport cu această categorie este nevoie de
manifestarea profesionalismului, convingerilor şi directivelor social-pozitive, corectitudinii, tactului.
Imaginea educatorului trebuie să se impună prin calităţi pozitive. Efectul resocializării consţă în
afirmarea unor valori social-pozitive, care le-ar oferi adolescenţilor din categoria dată posibilitatea de
manifestare într-un mod nou, în conformitate cu normativitatea socială şi juridică.

Personalitatea deţinutului prezintă un univers uman specific, marcat de contradicţii şi frustrare.

Soarta îi aduce pe aceşti oameni în penitenciar după comiterea unei încălcări grave a normelor
colectivităţii, mulţi din ei prezentîndu-se ca persoane neadaptate social, incapabile să se integreze în
comunitate umană, să-i asimileze valorile, să-şi subordoneze instinctele şi trebuinţele normativităţii
general acceptate. Trecutul lor este marcat de o moralitate defectuoasă, prezentul - de pierderea
alternativelor, a libertăţii deciziilor, perspectiva este îndepărtată şi neclară. De fapt fiecare deţinut o
aşteaptă, calculînd zi cu zi, aşteptînd momentul eliberării.

Motivaţia deţinuţilor prezintă o gamă de trebuinţe, aspiraţii, motive, orientări şi idealuri.

Asupra caracterului ei îsi pun amprenta condiţiile detenţiei, necesitatea de adaptare la acestea,
reliefarea unor motive cu caracter mai mult imaginar, a unor idealuri proiectate în perspectivă. Nu
întotdeauna idealurile formate în penitenciar îsi vor găsi realizare după detenţie, dar ele sînt un mijloc
sigur de asigurare a existenţei, de depăşire a stărilor dificile create de circumstanţele privării de
libertate.

O altă componentă a personalităţii - afectivitatea - este o oglindă a stărilor de frustrare, a

frămîntărilor interne prin care trece deţinutul. Coloratura ei depinde şi de conţinutul sentimentului cu
care deţinutul a venit să-şi ispăşescă pedeapsa: conştiinţa de corectitudinea sentinţei sau de
dezaprobarea ei.

În penitenciar se manifestă în mod vădit caracterul personalităţii: conformismul sau

nesupunerea, reactiitatea sau nepăsarea, toleranţa, indiferenţa, sociabilitatea sau închiderea.
Cercetătorii români amintiţi mai sus reflectă incidenţele dintre aceste trăsături de personalitate şi
tipurile de comportament manifestate de către deţinuţi, remarcînd:

30
 - comportamentul agresiv, caracterizat prin rezistenţă deschisă la regimul vieţii din
penitenciar, agresiitate, deprimare;
- comportamentul defensiv - interiorizare, izolare, fugă în imaginar;
- comportamentul de consimţire - conformare pasivă la regulile şi normele din
penitenciar, acceptarea lor formală;
- conduita de integrare - relaţionarea activă cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie.

În raport cu aceste categorii pot fi aplicate programe cu conţinut diferit, accentuîndu-se

momentele de beneficiu social, care pot rezulta din reorientarea comportamentală.

Concluzii

Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate aspectele sale, deschide largi
perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol favorizant, permitand o
fundamentare realista a masurilor generale si speciale orientate catre prevenirea si combaterea
manifestarilor antisociale. În descifrarea personalităţii delincvenţilor se porneşte de la un adevăr
recunoscut şi anume că nici un act în orice formă s-ar obiectiva nu se poate rupe de autorul său chiar
şi gesturile simple poartă pecetea personalităţii celui care le-a efectuat. Diferenţa pregnantă între
delincvenţi şi nedelincvenţi constă mai ales în comportament, în modul în care acţionează şi
reacţionează în câmpul pşihic în care rezolvă şituaţiile conflictuale. Personalitatea infractorului este
fondul pe care se intersecteaza, in cadrul duelului judiciar, functiile acuzarii si apararii pentru ca, in
ultima instanta, pedeapsa este impusa infractorului, iar efectele sale sunt conditionate de aceasta
personalitate. Elementele pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai usoara, pe
cand cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra.

Mai sus am studiat in detaliu toate aspectele legate de respectiva, pornind de la formarea
acesteia si pina la caracterizarea diferitor tipuri de infractori. Per general, pot exista diverse cazuri si
sunt o multime de factori care influienteaza formarea personalitatii infractorului, o parte sunt ereditari
alta parte sunt pe parcursul vietii. Studierea, intelegerea acestora poate influenta corect procesul
judiciar in cazul comiterii infractiunii sau chiar ar putea impiedica comiterea infractiunilor.

Bibliografie

1. Drept MD, articolul Personalitatea infractorului, (accesat 23.05.2016)

2. Juristconsulting.ro, articolul Teoriile psiho-morale si personalitatea infractorilor (accesat
23.05.2016)
31
3. Negraru.blogspot.de, articolul Profilul Personalităţii Infractorului, Chelariu Mihaela 2014,
(accesat 23.05.2016)
4. Preferatele.com, articolul Profilul Personalitatii Infractorului, 2015 (accesat 23.05.2016)
5. Rasfoiesc.com, articolul Profilul Personalitatii Infractorului, 2015 (accesat 23.05.2016)
6. Referate.ro, articolul Psihologia personalitatii infractorului si a devierilor normativ-morale si
comportamentale 2009 (accesat 23.05.2016)
7. Scritub.com, articolul Personalitatea Infractorului; Situatia Preinfractionala - Mecanismul
Trecerii La Act (accesat 23.05.2016)
8. Slideshare.net, articolul Personalitatea infractorului (accesat 23.05.2016)
9. Suport de curs, Criminologie, Eugen Florea Chisinau 2013 (accesat 23.05.2016)
10. Suport de curs, Psihologie Judiciară, Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Universitatea Spiru
Haret 2004 (accesat 23.05.2016)
11. Teză de doctor în drept, Criminologie, Personalitatea Infractorului: Aspecte Criminologice,
Zeca Ionela – Cerasela, Universitatea Liberă Internaţională Din Moldova, Chisinau 2015
12. Teza de licenă, “Personalitatea infractorului: factorii cecontribuie la formarea acesteia”,
Alexandru Mariţ Chisinau 2009 (accesat 23.05.2016)

32