Individualizare pedepsei

Dimensiunea criminologică. Dezvoltarea mecanismului de individualizare a pedepsei nu

a reprezentat un punct important în discursul criminologică al Școlii clasice, de vreme ce
reprezentanții acestui curent se raportau la funcțiile pedepsit prin prisma concepțiilor de justiție
retributivă și utilitaristă, potrivit cărora pedeapsă se legitima prin ea însăși.
Sistematizarea și normativizarea criteriilor generale de individualizare.
Comparând legislațiile penale din anul 1864 și până în prezent, codul în vigoare constituie
apexul operei de normativizare în materie prin consacrarea unui număr de șapte coordonate a
criteriilor de individualizare.

Influența pozitiviste și noi apărări sociale. Opera lui Raymond

Printr-o analiza a discursului doctrinei postbelice, se remarcă reflectarea
perspectivei: pedeapsă nu-și poate îndeplini integral funcțiile și nu își poate realiza scopul
său decât dacă este perfect adaptată cazul lui individual concret, adică la gradul de pericol
social al faptei și al făptuitorilor și a necesităților de îndreptare și reeducare, stabilind ca scop
principal al pedepsei prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Autorul afirmă că înseși categoriile
rezultate prin clasificări sunt forme de individualizarea pedepsei. În literatura criminologică
pozitivistă s-a susținut punctul de vedere conform căruia premeditarea ar trebui să reprezinte o
cauză de atenuare, deoarece un criminal capabil să expună un plan coerent este înzestrat cu
rațiune, deci este mai puțin periculos decât un criminal nebun care acționează din impulsivitate.

Măsurile de siguranță

Dimensiunea criminologică a măsurilor de siguranță în general. Erau prevăzute

următoarele condiții: autoritatea competente să dispună aplicarea măsurilor de siguranță era
instanța, ca regulă, măsurile de siguranță însoțeau o pedeapsă; acestea puteau aplica fi aplicate și
singure dacă această posibilitate era prevăzută de lege; fundamentul măsurilor de siguranță era
constatarea stării de pericol social a infractorului.
Dimensiunea criminologică privind starea de pericol a infractorului . Din punct de vedere
criminalistic, starea de pericol este centrul în jurul căruia gravitează întreaga configurație a
măsurilor de siguranță. În literatura de specialitate s-a susținut că starea de pericol reprezintă
unitatea potențialului de criminalitate, cuantificabil prin analize biologice, psihologice și sociale.
S-a reținut că există cauze endogene, precum afecțiuni psihice, alcoolism ori nepregătire
profesională și cauze exogene, adică mediului social cu o frecvență infracțională crescută.

Dimensiunea criminologică a măsurilor de siguranță în special. Reglementarea anumitor

specii ale măsurilor de siguranță a constituit o reproducere a relației dintre două teze centrale ale
pozitivismului italian, taxonomia și opera preventivă. În concret, măsurile de siguranță, în
realitate, reprezintă, fiecare în parte, un mecanism preventiv special adaptat tipologiilor de
criminali Îi scrisei în opera lui ce stare luăm Brosta. Adică criminalul născut pentru care singură
sancțiune adecvat ar fi internarea pe perioadă nedeterminată în situații speciale; criminalul
nebun și criminalul alcoolic pentru care sancționa adecvat ar fi internare pe perioadă
nedeterminată în azil psihiatrice diferențiat în funcție de tipul logia afecțiunii.
Referitor la măsurile de siguranță în special, se avea în vedere: internarea infractorilor
alienați într-un ospiciu, internarea infractorilor cu anormalități de ordin fiziologic sau psihologic
într-un azil, reținerea infractorilor din obicei într-un institut specializat și internarea vagabonzilor
și cercetărilor într-o casă de muncă.
Dimensiunea criminologică a reglementări actuale. Referitor la măsurile de siguranță în
special se observă schimbare de perspectivă, prin diminuarea cantitativă a măsurilor privative de
libertate, Codul Penal din vigoare reglementând o singură astfel de măsură, internarea medicală,

Fenomenologia violenței

Perspective teoretice. Perspectiva bioistorică. Violența este un drept natural, a cărui

exercitare rațională a dus la apariția și dezvoltarea speciei umane. În acest caz, s-a afirmat că
violența este justificată nu mai dacă este legitimă, adică rațională – legitimitate scopului justifică
mijloacele. Într-o perspectivă istorică, se menționează legea talionului și tot ce știi de la evul
mediu.
Prin violență se înțelege următoarea paradigma: agentul care exercită orice formă
de violență neagă prin aceasta existența ființei asupra căreia o exercita, transformându-l într-un
simplu obiect.
1. Cauza proximă reprezintă starea psihică a autorului în momentul imediat anterior,
respectiv în timpul săvârșirii unei infracțiuni cu violență. În literatura de specialitate s-a afirmat
că obiectificarea persoanei se manifeste prin negarea identității sau a autorității sale. În
funcție de relația dintre persoane obiectificate și persoane care obiectifica, acest proces poate
căpăta diferite forme, precum: violabilitatea, fungibilitatea, apropiatiunea (exercitarea
prerogativelor proprietății asupra persoanei) și instrumentarietatea, adică folosirea persoanei în
scopul satisfacerii unor nevoi personale.
Efectele obiectificării constă în dezumanizarea persoanei, prin care aceasta își pierde
atributele inerente oricărei ființe umane, precum identitatea, comunitarietatea și autonomia.

2. Cauza mediată reprezintă un ansamblu de factori exogeni sau endogeni care pot cauza
impulsuri infracționale și violente.
Normalizarea violentei. Violența ca manifestarea autorității: dreptul statului de a
pedepsi, în contextele evului mediu, tortura prin care s-a instituit politica terorii pentru a întări
autoritatea suveran.
Violența ca mijloc de divertisment. Violența în mass-media. Ne putem referi la
violența ca mijloc de divertisment, printr-o paralelă între luptele dintre gladiatori și sporturile de
contact precum boxul, afirmându-se e că, în multe cazuri, atitudinea spectatorilor față de aceste
manifestări este una indiferentă.
 Inegalitatea structurală. Mediul familial și educația discursului criminologic au existat
diverse cercetări privind infracționalitatea violentă în contextul relațiilor de familie și școlare,
urmărind stabilirea unei etiologii în legătură cu invitația comportamentelor agresive ale părinților
sau în legătură cu dezavantajele structurale de la între economică ale acestor familiei, precum și
cu nivelul de educație.
Dependența de alcool sau de alte substanțe. S-a afirmat că legătura dintre consumul de
alcool și faptele violente este influențată de particularitățile individuale ale autorului, precum și
de cele contextuale, iar nu de alcool privit prin el însuși. În privința infracțiunilor de omor,
consumul de alcool reprezintă un factor recurent în situațiile în care acesta a determinat anterior
o stare de intoxicație.
Conexiunea dintre consumul de droguri și infracțiunile violente este determinată de
existența piețelor negre, dată fiind natura ilegale a tranzacțiilor cu substanțe psihoactive, dispute
patrimoniale dintre traficanți și respectiv dintre traficanți și consumatori care nu pot fi
soluționate prin metode legale, iar aceștia recurg la diferite forme de violență .
În oricare dintre situații, dependența reprezintă o problemă de natură strict medicală, nu
criminologică, dar sindromul de abstinenta, adică sevrajul, poate constitui un factor criminogen
specific infracțiunilor patrimoniale, atunci când intră în concurs cu situația economică a
persoanei.

Omorul. Omorul calificat. Lovirile sau vătămăriile cauzatoare de moarte.

Aceste infracțiuni reprezintă manifestări de voință ce au drept urmare anularea faptică a

vieții unei persoane. Au fost identificate cinci categorii principale ale infracțiunii de omor,
precum: omorul – întreprindere, omorul pentru cauză personală, omorul motivat sexual, omorul
motivat ideologic și omorul gregar.

1. Omorul-întreprindere prezintă o subcategorie reprezentată de omorul calificat

săvârșit pentru a ascunde o altă infracțiune patrimonială. Această subcategorie de omor poate fi
a) nediscriminatorie, atunci când victima se află în câmpul infracțional, autorul cunoscând
înainte acest aspect, sens în care este luată în considerare posibilitatea de a ucide sau
b) situațională, atunci când victima se află accidental în câmpul infracțional, autorul
necunoscând înainte acestea spect, sens în care rezoluția de a ucide victima e adoptată ca urmare
a unei stări de spaimă ori impulsivitate.
2. Omorul pentru cauză personală. O manifestare a acestei categorii îl constituie
omorul săvârșit pe fondul unui conflict spontan. De regulă, victima și autorul sunt cunoștințe. Un
factor criminogen incident îl poate constitui temperamentul impulsiv al făptuitorului, potențată
de consumul de alcool, în conjuncție cu predispoziția violentă, impresia de superioritate, precum
și senzația de autogratificare, ca urmare a afirmării acestei superiorității.
O altă categorie a umorului pentru cauză personală este omorul din răzbunare. În
această situație există o perioadă de premeditare cuprinsă între momentul în care a apărut
motivul răzbunării și momentul săvârșirii infracțiunii. Din acest motiv, în perioada postdelictuală
se poate manifesta în interioritatea făptuitorului o stare psihică dezorganizată.

3. Omorul motivat sexual. Au fost identificate trei tipologii ale omorului motivat sexual:
organizat, dezorganizat și mixt.
A) Tipul organizat se caracterizează prin pregătire și execuție metodică a întregii
activități infracționale, uciderea victimei fiind prefigurată încă de la început.
B) Tipul dezorganizat este caracterizat prin spontaneitatea întregii rezoluții
infracționale, uciderea victimei nefiind prevăzută de la început ori în timpul consumării faptei.
C) Tipul mixt se caracterizează prin combinarea trăsăturilor
primelor două tipuri, fie în sensul că fapta de natură sexuală a fost săvârșită spontan, iar uciderea
victimei a fost calculată în timpul consumării infracțiunii scop, fie în sensul că infracțiunea
sexuală a fost plănuită, iar uciderea victimei s-a produs spontan, ca urmare a unei cauze externe.
4. Omorul motivat ideologic se particularizează prin extremism,
cuprinzând preceptele religioase, politice, socioeconomice etc.
5. Omorul gregar înglobează orice infracțiune săvârșită în
coparticipație, în contextul căreia decesul victimei este o urmare a amplificării reciproce a
intenției de a ucide.

Enrico Ferri

Enrico Ferri a publicat lucrarea intitulată Sociologia criminală, în cuprinsul căreia a

avansat o abordare tripartită asupra fenomenului criminal: antropologică, psihologică și socială.
1. Abordarea antropologică se referea la faptul că criminalului nu este un
individ normal, diferențiindu-se printr-o serie de anomalii fizice și organice, ereditare sau
dezvoltate . 2. Abordarea socială potrivit căreia fluctuațiile calitative și cantitative ale
fenomenului criminal depind de alți factori decât de pedepsele prevăzute de lege și aplicate,
anume de factori sociali.
3. Abordarea psihologică potrivit căreia individul este lipsit de
autonomia volitivă, predeterminarea infracțională fiind înscrisă în fibra morala a criminalului.

Taxonomia criminală reprezintă clasificarea tipologiilor de criminali în următoarele

categorii: criminal născut, nebun, din obișnuință, ocazional și din pasiune.
Opera preventivă reprezintă punctul central al operei sale, acesta avansând
propunerea unui sistem represiv raționalizat și axat pe prevenție, care presupunea excluderea
criminalilor din societate pe o perioadă nedeterminată, repararea prejudiciului produs prin
infracțiuni, adaptarea mijloacelor de apărare socială în funcție de fiecare categorie de delicvenți.
Apărarea preventivă are funcții pozitive, de asistență și binefacere, dar și funcții negative, de
discipline și eliminare.
Violența intrafamilială

Dimensiunea fenomenologică a violenței în familie. Pornind de la distincția dintre

conceptul de a interacționa către o persoană, adică mecanismul prin care un agent
dezumanizează o persoană, negând subiectivitatea, și a interacționa cu o persoană, adică
mecanismul prin care un agent crează o punte relațională cu o persoană, afirmându-se
subiectivitatea, se poate explica dimensiunea violenței domestice săvârșite asupra unui copil, și
pe de altă parte, dimensiunea violenței domestice săvârșite asupra unui soț.
a) În privința actelor de violență săvârșite asupra unui copil, agresiunile pornesc din sfera
interacțiunii cu, în sensul că agentul încearcă să creeze o punte relațională cu copilul care, în
cazul în care nu produce efectele dorite, se transformă într-o interacțiune către.
Acest aspect poate fi explicat prin faptul că, agentul, adică părintele, încearcă să-și afirme
autoritatea asupra copilului, adică interacțiunea cu. Odată conștientizat faptul că autoritatea
parentala este negată, reacția va consta într-o manifestare violentă în vederea restabilirii poziții
de autoritate, subiectivitatea copilului fiind anihilaztă în acest scop, prin interacțiunea către.

b) În legătură cu violența săvârșită asupra soțului, agresiunile sunt de tipul interacțiunii

către, prin aceea că manifestările violente nu au în vedere dorința de disciplinare, ci reprezintă o
modalitate de dezumanizare și degradare a individualității victimei, prin afirmarea unei autorități
fizice și psihice asupra acesteia. Există un ciclu al violenței în familie compus din:
1. Faza de acumulare a tensiunilor, timp în care victima acționează cu precauție și
încearcă strategii pentru a evita un incident violent
2. Faza acută, în momentul în care agresorul acționează, desfășurată pe parcursul
unei perioade cuprinse între 2 și 24 de ore, uneori chiar pe parcursul unei săptămâni sau mai
mult. 3. Faza de relaxare, o perioadă calm, în care agresorul manifestă blândețe și
dragoste față de victimă.
Ciclurile se desfășoară în spirală: fazele tensionate devin din ce în ce mai lungi,
violențele din ce în ce mai amenințătoare, iar fazele blânde devin mai scurte sau dispar cu totul.

Aspecte juridice și socio criminologice privind fenomenul violenței în familie. Din

punct de vedere juridic, violența în familie reprezintă varianta agravantă a omorului, omorului
calificat, loviturilor sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămări cauzatoare de moarte
săvârșite asupra unui membru de familie. O altă infracțiune care poate intra în sfera violenței
domestice este cea de rele tratamente aplicate minorului.
În concepția legiuitorului național, violența în familie se poate materializa exlusiv prin
violență fizică.
Teorii cu privire la acest fenomen:
1.Teoria resurselor
2. Teoria riscurilor generale
3.Perspectiva ecologică, abuzul în context familial rezultă din
nepotrivirea dintre membrii familiei și comunitatea din care provin,
4. Teoria schimbului
 5. Teoria patriarhatului, ce derivă din poziția de
subordonare a femeii în societate și familie în trecut
6. Teoria sociobiologică, în cazul abuzurilor față de
copii, care pot fi determinate de o absență patologică afecțiuni părinților față de copil
7. Teoria modelului economic, violența
domestică constituie mecanisme de adaptare la stresul cauzat de climatul social economic,
venituri scăzute, mai, oboseală șomaj 8. Explicații socioculturale,
comunitățile, culturile în cadrul colora violența este aprobată, chiar și tacit

Particularități psihocriminologice ale victimelor și agresorilor.

Victime. S-a afirmat că victima violenței domestice își internalizeaza un sentiment de
neputința dobândită care o determină să-și piardă autonomia decizională în fața contextului
abuziv al agresorului, astfel ajungând incapabilă să se apere împotriva acesteia. Astfel, actele de
violență fizică sau psihică îi neagă subiectivitatea și capacitatea victimei de a se raporta la
contextul abuzant, mai ales dacă acestea provin din partea unei persoane ce face parte din viața
intimă a victimei. Dependență economică față de soțul violent, precum și sentimentul de a
prezerva angajamentul marital, constituie alți factori ce influențează posibilele opțiuni ale
victimei.
S-a concluzionat că aspecte precum nivelul scăzut de instruire ori activitatea
profesională nu constituie, cauze directe, ci mai degrabă indirecte, prin raportare la dependență
economică. În jurisprudența anglo-saxonă recentă s-a afirmat sindromul femeii agresate,
care reprezintă o formă particulară de legitima apărare, în sensul că uciderea de către o femeie a
soțului care a exercitat fapte de violență asupra sa poate fi justificată prin raportare la întregul
spectru social la care femeia a fost lipsită de alternative efective de a se apăra.
Agresori. S-a constatat că nu există trăsături sociodemografice ale agresorilor, în afară de
faptul că aceștia sunt, de regulă, bărbați. Factori precum mediul socioeconomic, religia, profesia
etc. nu constituie repere relevante, aceleași concluzii fiind formulate și în legătură cu părinții care
exercită fapte de violență fizică ori psihică asupra copiilor.
Relația agresor-victima are următoarele coordonate: agresorul este o persoană
familiarizată cu fenomenul violenței, acesta consideră că acțiunile victimei constituie cauza
proximă care legitimează actele sale de violență, astfel că violența asupra membrului de familie e
apreciată ca fiind necesară; odată anihilată valoarea morală a victimei, agresorul percepe violența
ca fiind nu doar necesară, ci și justă.
Referitor la violența fizică, corpul victimei reprezintă nu doar un obiect asupra căreia
sunt agresiuni, ci un instrument prin care autoritatea conjugală sau familială este afirmată.
În sfera violenței psihice, corpul victimei reprezintă o extensie materială,
complementară, a individualității sale.
Fenomenul violenței domestice în context național.

Au fost explicitate diferitele forme de manifestare a violenței domestice, după cum

urmează:

1. Violența verbală, adică un limbaj jignitor, brutal, amenințări.

2. Violența psihologică, adică impunerea controlului personal, provocarea de stări de
tensiune și de suferință psihică în orice mod prin alte mijloace, șantaj, violențe demonstrativ
asupra obiectelor se animalelor, controlul vieții personale, acte de gelozie, urmărirea fără drept,
supravegherea locuinței sau altor locuri frecventate de victimă
3. Violența fizică - vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, tragere de păr, tăiere,
ardere, mișcare, în orice formă și de orice intensitate
4. Violență sexuală - agresiune sexuală, impunere de acte degradante, intimidare,
hărțuire, viol conjugal
5. Violență economică - interzicerea activității profesionale, privare de mijloace
economice, inclusiv de hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, interzicerea dreptului
de a poseda sau folosi bunuri comune
6. Violența socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de
prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ a locului de muncă
7. Violența spirituală - interzicerea aspirațiilor membrilor de familie, accesului la
valorile culturale etnice, interzicerea dreptului de a vorbi În limba maternă și de a învăța copiii să
vorbească limba maternă
8. Violența cibernetică - hărțuire online, mesaje online, urmărire și amenințări
online, publicarea de informații și conținut intim, accesul ilegal la date private.

Dimensiunea criminologică relativă la infracțiunile contra libertății și integrității sexuale.

În trecut se considera că răpirea femeii de către bărbat, urmate de acte de violență asupra
acesteia, a constituit embrionul achizitiilor al instituției căsătoriei. În cadrul popoarelor din
Australia, bărbatul pătrunde în locuința femei, imobiliza prin violență părinții acesteia, apoi
răpea victima pentru a o viola, în scopul stăpânirea sale.
În antichitate, primele forme de incriminare ale violențe sexuale protejau exclusiv femei
virgine ori căsătorite, deoarece virginitatea reprezenta condiția ca femeile să se poată căsători,
iar, pe de altă parte, femeia căsătorită se afla sub autoritatea soțului.
Referitor la perioada istorică mai recentă, s-a afirmat că optica asupra violenței
sexuale privite exclusiv în baza relației dintre statutul femeii prin raportare la soțul acesteia a
influențat opinia conform căreia violul conjugal ar fi imposibil.
 Dimensiunea fenomenologica a violenței sexuale. Relație de putere.
Infracțiunile contra integrității și libertății sexuale reprezintă o formă de
manifestare a dominației agresorului față de victimă. Ceea ce stă la baza actelor de abuz sexual,
privite din perspectiva procesului de obiectificare și dezumanizare, este un ansamblu de
fantasme sexuale cu conținut variabil, precum: puteri, umilire, răzbunare etc.
Efectele obiectificării sexuale asupra victimei fac referire la percepția victimei
asupra preopriului sau corp ca fiind un obiect sexual ți aparține altuia, cu următoarele consecințe:
intensificare a sentimentelor de rușine, anxietate față de propriul corp, scăderea conștientizării
propriilor stări corporale.
Optica actuală asupra dimensiunii formelor de violență sexuală cuprinde: viol,
pornografie, sclavie sexuală, hărțuire sexuală, inclusiv cele de favoruri sexuale în schimbul
promovării la locul de muncă sau de sculare în unități școlare, trafic de persoane în scopul
prostituției, sarcină forțată, avort forțat, căsătoria forțată etc .

Particularitățile psihosociale ale agresorilor și victimelor

S-a afirmat că agresorii sunt, de regulă, de sex masculin, cu posibile patologicii

psihiatrice, precum: lipsa de empatie, fără un loc de muncă stabil, studii medii, o situație
economică precară. Potrivit unui discurs recent, s-a afirmat agresorii provin din toate mediile,
înstărite sau nu, cu studii superioare sau fără educație, religioși sau nonreligioși, pot fi persoane
aflate în funcție de autoritate care sunt respectate și de încredere, de exemplu medic, profesor,
preoți, ofițeri de poliție.
S-a concluzionat că tulburările mintale nu reprezintă un eveniment recurent în
taxonomia agresorilor, datele statistice indicând că mai puțin de 25% dintre aceștia au un
istoric psihiatric, precum și că actele de violență sexuală nu au loc preponderent în timpul
nopții în locuri nesupravegheate, mai mult de jumătate dintre acestea au loc în locuințe, iar în
aproximativ 70% din cauzuri făptuitorul este un cunoscut al victimei .
De asemenea, referitor la victime, particularitățile acestora țin de
vulnerabilitatea lor, precum: femei, în special cele aflate în relații abuzive, cele dependente
economic și social de partener; copii, fete și băieți, precum și tineri inclusiv cei din centrele de
plasament, persoane fără adăpost, persoane aflate în închisoare sau detenție, persoane cu
dependență de droguri sau alcool, bărbați și femei cu dizabilități fizice și psihice, persoane
implicate în prostituție etc. Așadar, victimele sunt asociate unor categorii
defavorizate.
 Rafaello Garafalo
Rafaello Garafalo a formulat o teorie numită Teoria anormalității morale. Acesta
pornește de la premisa conform căreia conceptul de crimă se impune a fi definit exclusiv în
termeni sociologici, iar nu juridici.
Autorul afirmă că centrul de greutate al unei atare definiții rezidă în cele două
sentimente elementare, existent e în rândul oricărei comunități, adică mila și probitatea.
Astfel, faptele care aduc atingere acestor sentimente vor fi considerate crime
naturale, care sunt caracterizate printr-o constantă imuabilă și care reprezintă adevăratul obiect
de cercetare al criminologiei, iar toate celelalte fapte sunt definite ca fiind crime juridice, care
sunt muabile și nu prezintă relevanță criminologică.
Garafallo concluzionează că, în esență, criteriul de diferențiere a criminalilor de
noncriminali este anormalitatea morală, care reprezintă o caracteristică degenerativă specifică
formelor de viață primitive.
Acestea procedează la o taxonomie proprie a criminalului, după cum urmează: asasini,
violenți, necinstiți și cinici. Această clasificare prezintă relevanță prin raportare la așa numitul
sistem rațional al pedepsei, concept al autorului, desemnând un mecanism sancționator adaptat
fiecărei categorii de criminal, așadar, pentru autor, tipologiile de pedepse au în vedere persoana
autorului prin filtrul celor patru categorii de infractori, iar nu fapta comisă.