CURS 10 CRIMINOLOGIE

8.05.2019

MICROCRIMINOLOGIA

In cauzalitatea crimei există mai multe laturi incidente, dintre care și microcriminologia (care
curpinde cauze individuale). Criminalitatea prin natura cauzalității ei este îndeosebi un fenomen
individual, printre cauzele care determină săvârșirea de infracțiuni aflându-se și personalitatea
infractorului cu un rol determinant în ceea ce se numește TRECEREA LA ACT, dar și prin
raportarea acesteia la contexul punctual în care se săvârșește fapta, corelat cu mecanismele
psihologice ale individului. Studiul cazalității a relevat rolul primordial al personalității
infractorului în cadrul factorilor individuali care dau naștere criminalității.

Personalitatea infractorului poate fi definită ca un concept amplu criminologic, care cuprinde

pe de o parte noțiunea de personalitate din perspectivă psiho-socială și, pe de altă parte,
noțiunea de făptuitor cu rădăcini în normativul juridico-penal. Personalitatea este de fapt o
sinteză a procesului complex de adaptare a ființei în lumea înconjurătoare, se construiește ca
rezultat al interacțiunii între profilul biologic al individului și factorii sociali care îl înconjoară și
care îi influențează dezvoltarea.

Premisa formării personalității constă în profilul nativ al individului deoarece structura

psihologică a acestuia nu poate fi abordată fără elementele biologice cu care se naște fiecare
om. Ulterior, pe această bază intervin și factorii de ordin social, economic, politic, cultural, etc.
și care conturează în cele din urmă o personalitate completă a individului.

Există 3 mari componente ale personalității individuale:

1. Aptitudini –> o serie de trăsături inițial moștenite și apoi o serie de trăsături dobândite în
procesul de instruire, dar și de adaptare la mediul social înconjurător.

2. Temperament -> are cu siguranță un proeminent izvor biologic, fiind determinat atât de
repere fiziologice, neurologice, endocrine, etc. care determină un anumit grad de acțiune
exteriorizată a energiei individului. Nu există tipuri pure de termperament, și, de principiu,
fiecare individ are trăsături caracteristice mai multor tipuri bazale de temperament, însă
modalitatea de exhibare concretă a temperamentului depinde în mare măsură și de a treia
latură a personalității, si anume, caracterul.

3. Caracterul -> însumează însușirile care sunt exprimate în mod permanent de către individ,
prin conduita constantă a acestuia.
Conduită/comportament = relația dintre sistemul nervos individual și stistemul neuro-vegetativ
care dictează metabolismul individului; cu alte cuvinte, comportamentul sau conduita
individului reprezintă efectul îmbinării elementelor personalității sale exprimate cu un grad
mare de constanță. Toate aceste elemente au fost utilizate și subliniate în mod pregnant de
către adepții orientării biologice care au apreciat ca principal izvor al personalității umane
profilul biologic nativ al individului, clasificând în mod fundamental indivizii în infractori și non-
infractori strict prin raportare la neajunsurile bioconstituționale sau biopsihologice.

Odată cu evoluția științelor geneticii, medicinei, s-a ajuns la concluzia că personalitatea umană
nu reprezintă exclusiv rodul trăsăturilor ereditare, ci o simbioză între acestea și relația
permanentă între individ și mediul înconjurător care în mod involuntar modelează
personalitatea umană. Această modelare a personalității se realizează în cadrul unui proces
natural de socializare având loc atât prin educație, cât și prin aderarea la structura de valori
socio-culturală apreciată de un model de urmat de către societatea înconjurătoare.

Practic, rezultatul procesului de socializare a individului este reprezentat de construirea unui tip
unic și original de personalitate pentru fiecare individ, cu un comportament bine definit de
principiu compatibil cu setul de valori, norme, promovat în societatea respectivă; însă
unicitatea și originalitatea care reiese din personalitatea individuală este dată tocmai de
interacțiunile individului cu un produs genetic singular și mediul social înconjurător, tocmai de
aceea putem spune că personalitatea umană este un concept în evoluție continuă care depinde
și de schimbările intervenite în societatea în care își are locul individual respectiv.

Pornind de la aceste concepte, pentru a putea explica existența conduitei sociale trebuie
examinat și contexul social, istoric, politic, in care are loc procesul de socializare al individului,
astfel încât să putem identifica care sunt factorii care au determinat apariția sau au favorizat
pervertirea personalității și transformarea conduitei individului într-una cu orientare
antisocială.

Prin urmare, personalitatea individului, reprezintă fără îndoială și un produs al timpurilor în

care trăiește individul, conturarea personalității acestuia având loc și în funcție de resorturile
sociale care există în cadrul procesului de socializare. Acest proces la rândul lui presupune
inerent o adaptare a individului la mediul înconjurător, adaptare care la rândul ei este fie una
pasivă, fie una activă.

a) Adaptarea pasivă este o expresie a spiritului de auto-conservare, sintetizând instinct și

reflexe primare de sevă esențială ereditară.

b) Adaptarea activă este expresia dorinței de dezvoltare a individului în care caracterul joacă
un rol foarte important prin tendința de a se instrui în contextul unui complex de emoții și
sentimente.
De-a lungul formării personalizării individului, există așa-numitul proces de maturizare care
presupune dezvoltarea personalității. Acest proces pornește din interior spre exterior și se
împletește cu procesul de instruire/învățare care nu reprezintă altceva decât o adaptare activă
a profilului biologic la condițiile mediului în care trăiește individul.

Din punct de vedere criminologic, esențialmente important este caracterul, cercetările

criminologice arătând că focalizarea pe analiza acestei laturi a personalității poate influența nu
doar profilaxia și dezvoltarea fenomenului infracțional, dar și procesul de resocializare a
infractorilor.

PERSONALITATEA INFRACTORULUI

În criminologie, personalitatea infractorului cuprinde ansamblul trăsăturilor, însușirilor,

calităților persoanei care a comis o infracțiune, reprezentând în același timp și raportul
indisolubil între individualitatea persoanei și trăsăturile de ordin social ale acesteia. Este o
sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale ale individului care se manifestă prin repetabilitate,
constanță și stabilitate, devenind definitorii pentru individul care comite o infracțiune în sensul
legii penale.

Ca și în cazul personalității normale a individului, nici personalitatea criminală nu are caracter

static, de principiu, personalitatea individului conturându-se in mod principial până în jurul
varstei de 25-30 de ani dar putând suferi modificări în funcție de interferența celorlalți factori
pe parcursul vieții. Actualmente, nu se poate stabili o anumită personalitate înnăscută, având în
vedere că în cadrul personalității există mai multe componente. Se apreciază că, construirea
unei orientări antisocial ale individului se datorează atât factorilor individuali, cât și sociali.
Astfel, putem spune că dezvoltarea unei personalități criminale are loc în funcție de cum
decurge procesul de socializare, respectiv după cum se maturizează individual și după cum
înțelege să asimileze valorile socio-culturale predominante. Cu alte cuvinte, în funcție de natura
factorilor care își lasă preponderent amprenta pe personalitatea individului, se poate acorda
prioritate factorilor de mediu sau celor individuali.

Este evident că indiferent de tipul de comportament illicit exhibat impactează asupra

criminalității factorii exogeni cum ar fi: conditiile de trai precare, dezorganizarea socio-politica,
conflicte majore, etc.

Însă, din perspectivă individuală, nu există o condiționare inevitabilă între impactul acestor
factori și trecerea la actul infracțional. Cu alte cuvinte, conduita ilicită este un rezultat al filtrului
pe care îl aplică structurile proprii ale persoanei asupra factorilor exogeni cu care individual
intră în contact.
Concluzie: NU există o personalitate predestinată pentru a deveni criminală, ci determinarea
formării unei atare personalități este una multicauzală. Atât personalitatea criminală, cât și cea
non-delincventă se formează în aceleași arii sociale, microclimate cum ar fi: familia, școala,
mediul profesional, etc.

Ceea ce diferențiază personalitatea criminală de cea non-criminală este modul în care se

receptează informațiile, conținutul și valoarea conferită acestora. Personalitatea criminală se
formează într-un proces de lungă durată în care individul asimilează îndeosebi informațiile cu
caracter deviant din mediul social care o înconjoară. Eficiența informațiilor care îl determină pe
individ să respingă sistemul general valabil de valori și norme este în relație direct cu caracterul
individului, pentru că un individ cu trăsături predominant negative de caracter este posesorul
unui teren mult mai ușor de impregnat de factorii exteriori de natură socială și acest lucru se
manifesta cu preponderență în prima parte a vieții indivizilor.

Dintre factorii care împreună constuiesc mediul social care influențează personalitatea
individului s-au identificat în principal 3 factori:

-> 1. FAMILIA este din perspectivă cronologică primul microclimat în care apare și se dezvoltă
personalitatea individului și pe de o parte formează copiii pentru a deveni membri ai societății,
iar pe de altă parte conferă un sentiment de apartenență și imprimă o stabilitate adulților fiind
astfel primul filtru al personalității individului. Există în doctrina criminologică 4 tipuri de situații
specific în care familia își exetcită funcțiile de socializare:

a) educarea morală unde se imprimă imaginea inițială despre societate, norme și valori

b) situația de învățare cognitivă, familia exercitând rolul primar de formare a unui ansamblu de
cunoștințe și trăsături necesare conviețuirii sociale

c) invenția și imaginația în sensul în care familia dezvoltă capacitatea creatoare a individului.

d) rolul de construire a comunicării psiho-emoționale având în vedere că familia este primul

dezvoltator al afectivității.

Familia este un prim izvor de construire a personalității criminale în măsura în care nu există
preocuparea de socializare completă și corectă a copiilor. Pe de altă parte, un climat conjugal
anormal favorizează de asemenea dezvoltarea unei personalități criminale în condițiile în care
modelul de conduit al părinților și rolul acestora în mentalul copiilor pot spori eficiența
tendinței de imitație caracteristică vârstei juvenile.

Antecedența penală a membrilor familiei care, de asemenea, poate imprima individului minor
posibiltatea de aderare la un alt sistem de norme și valori decât cel unanim acceptat în
societate.
-> 2. ȘCOALA este următorul factor, după familie, care poate favoriza orientarea antisocială a
personalității, mai ales în considerarea rolului instituției respective de dezvoltare de aptitudini,
instruire profesională, socializare extrafamiliară. De asemenea este evident că există o corelație
direct între fenomenul criminalității și un nivel redus de instruire și educație, pe de altă parte un
dezechilibru între rolul strict de acumulare a cunoștințelor profesionale și rolul educativ al școlii
poate contribui la delincvență.

-> 3. MEDIUL PROFESIONAL - prin natura lui ar trebui să constituie un mijloc de orientare a
personalității individului spre un mod onest de câștigare a resurselor necesare nivelului de trai,
existând de asemenea o relație directă între criminalitate și lipsa unui caracter permanent al
locului de muncă sau al exercitării unei profesii. Pe de altă parte, sigur că există cazuri în care
profesia și nivelul profund de asimilare a unor cunoștințe de nișă străine publicului larg poate
asigura o specializare a unui statut ocupațional illicit greu perceptibil și greu identificabil
(criminalitatea gulerelor albe).

Din perspectivă criminologică putem vorbi despre o așa-numită orientare antisocială a

infractorului care are 2 înșelesuri. Pe de o parte este vorba despre o incapabilitate a individului
de a răspunde la un sistem de valori unanim acceptat social, individul fiind o expresie a
inadaptării personalității sale la acest sistem, iar pe de altă parte, putem vorbi despre o
respingere a acestui model socio-normativ de către personalitatea orientată anti-social a
individului, acesta construindu-și propriul sistem de norme și valori ilicite sau aderând la unul
deja existent, dintr-o așa-numită cultură subnormativă.

1. SITUAȚIA PREINFRACȚIONALĂ - se presupune că un act infracțional nu reprezintă altceva

decât replica pe care personalitate orientată antisocial a unui individ o dă unei situații concrete
de viată. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă un ansambu de condiții sau circumstanțe exterioare
personalității individului și care fie determină apariția ideii actului infracțional, fie reprezintă
contextual în care fapta antisocială este săvârșită. Dintre reperele acesteia se regăsește și
victima care cu un rol preopnderent în noile orientări criminologice, are o contribuție decisivă la
trecerea la act, mai ales în cazul provocării sau a unor situații de neglijență sau indiferență de
comiterea faptei.

2. TRECEREA LA ACT - este elementul care distinge practic infractorii de non-infractori

deoarece în acest process, se captează momentul incidenței întâlnirii între personalitate și
situația concretă de viață care, după cum am arătat, poate crea premise mai mult sau mai putin
favorabile trecerii la act. Odată întrunite elementele ce țin de orientarea anti-socială a
personalității infractorului, dar și a unei situații preinfracționale determinate, individul se afla în
momentul decizional maxim în care alege între mai multe variante de conduită, iar procesul de
deliberare care are loc în mintea individului depinde în mod relevant și de gradul de orientare
antisocială a personalității sale. Pentru un infractor de carieră, momentul de deliberare al
trecerii la act este unul foarte scurt și relative ușor de anticipat. În concluzie, trecerea la act
reprezintă așa-zisa fază dinamică în producerea infracțiunii, de cele mai multe ori, comiterea
propriu-zisă a faptei antisociale reprezentând pentru delincvent o eliberare psihică și
concretizarea eșecului în procesul de socializare.