Istoria Bălțiului

Istoria Bălțiului începe odată cu stabilirea pe aceste meleaguri a primilor oameni în epoca paleolitică.
Precizarea cu exactitate a primei atestări a localității de la confluenței râurilor Răut și Răuțel generează
divergențe între istorici. Spre deosebire de celelalte orașe moldovenești, Bălțiul se include în procesul
urbanistic mult mai târziu. Localitatea intră în limba actelor tocmai spre finele secolului al XVI-lea ca un
sătuc obișnuit. Din acest sătuc începe să se dezvolte un târg, căruia, în 1818, i s-a atribuit statutul de oraș.
Avea o populație mică, care practică agricultură, meșteșugărit și comerț. Pe parcursul secolului al XIX-lea
Bălțiul devine un important centru specializat în comerțul cu cabaline și bovine. Construcția căii ferate în
1894 a facilitat exportul în Imperiul Austro-Ungar. În perioada interbelică ritmurile dezvoltării economice
a Bălțiul sunt cele mai mari în Basarabia, întrecând chiar și Chișinăul. De asemenea, se schimbă vertiginos
aspectul arhitectural al orașului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial infrastructura orașului a
suferit enorm. Populația urbei s-a redus de două ori comparativ cu anul 1940. Cei rămași au fost supuși
represiunilor sovietice, fiind nevoiți să suporte deportările și foamete organizată în a două jumătate a
anilor '40. După încheiere războiului Bălțiul trece printr-o perioadă de industrializare menținându-și statul
de cel mai dezvoltat centru din nordul RSSM-ului, de atunci. În anii '90, economia orașului a îndurat mari
greutăți din cauza ruperii legăturilor cu sursele de materie primă și a pieței de desfacere a mărfurilor din
fosta URSS. Aceasta a dus la emigrații ale persoanelor și, deci, la reducerea populației. În anii 2000
situația social-economică în Bălți a început să se amelioreze.
Arheologie
Studiile arheologice demonstrează că primii oameni s-au așezat pe teritoriul actual al municipiului cu
peste 30 000 ani în urmă, în epoca paleoliticului. De la începutul secolului XX în Bălți au fost efectuate
săpături arheologice, în cursul cărora savanții au descoperit nenumărate vestigii ale culturii Cucuteni.
Arheologii au descoperit în această zonă trei vetre de sate din epoca bronzului. Satele au fost locuite de
agricultori și crescători de vite. O vatră de așezare umană se afla în apropierea confluenței râului
Copăceanca cu râul Răut, la nord de cartierul Dacia. O altă vatră părăsită se află la 1 km distanță de
cartierului Bălții Noi, la confluența a două pâraie, fiind datată cu sfârșitul mileniului IV î.e.n [1]. Pe locul
fostei așezări se disting urme de case din nuiele cu lut. Au fost colectate fragmente de oale cu ornamente
și picturi, topoare de piatră, vârfuri de săgeți făcute din silex etc. Ambele sate au fost incendiate de cetele
de nomazii veniți după pradă, dovadă servind grămezile de lut ars. A treia vatră de sat se afla în cartierul
Pământeni. Materialele colectate aici arată că așezarea datează din prima jumătate a sec. IV î.e.n.
Cu circa 1300 de ani î.e.n. apar alte două așezări, fapt aprobat de obiectele găsite aici, mai ales vase din lut
din epoca târzie a bronzului (sfârșitul mileniului II). Una dintre aceste localității se afla pe teritoriul fostei
vetre din cartierul Bălții Noi . Aici, la suprafața solului se văd clar urme de locuințe vechi. Cealaltă
așezare era situată la marginea orașului, în vecinătatea șoselei Bălți – Chișinău.
O nouă așezare umană este întemeiată prin anul 400 î.e.n, fiind părăsită în jurul anului 200 î. Hr, probabil
din cauza invaziei triburilor germanice ale bastranilor. Pe vatra așezării date au fost descoperite obiecte
casnice, mai ales vase de lut, tipice pentru epoca timpuri a fierului.
În perioada romană pe aceste meleaguri erau 5 sate, care au existat până la invazia hunilor din anul 376
e.n., când au fost devastate și arse. Pe vetrele acestor sate au fost descoperite obiecte casnice, mai ales
vase din lut din epoca romană. Pe teritoriului orașului au fost găsite și 16 monede din argint, bătute la
Roma în anii 138 – 161 e.n.
Popoarele nomade care s-au perindat pe aici au lăsat movile funerare, numit și gorgane. În împrejmuirile
orașului sunt înregistrate 18 gorgane străvechi, luate sub ocrotirea statului.
Cu cât persoana decedată era mai importantă, cu atât movila era mai înaltă.
Primul val al migrațiunilor cuprinde secolele VI – VII. Stepa bălțeană a fost afectată numai de avari în
jurul anului 408 e.n. În cel de-al doilea val participă maghiarii (sec. IX), iar către sec. al XIII – tătarii. Cât
privește marea invazie tătaro-mongolă, apoi ea afectează prioritar Bucovina și se infiltrează în direcția
Panoniei, Severinului și Câmpiei Române. Situația se modifică după întemeierea Hanatului din Crimeea.
Din acest moment teritoriul bălțean este afectat de tătarii nogai în calitate de aliați ai otomanilor.
Sunt fără argumente științifice afirmația că în secolele VII – IX pe teritoriul actualului Bălți ar fi locuit
triburile slave ale tiverților și că ar fi fost sub jurisdicția cnezatului Haliciano-Volân sau Rusiei Kievene.
În regiunea stepei bălțene elementul autohton daco-roman a predominat mereu, iar popoarele migratoare
au părăsit teritoriul sau au fost asimilați.
Atestarea localității

Alexandru cel Bun, frescă de la Mănăstirea Neamț

Majoritatea autorilor preocupați de istoria veche a Bălțiului au vehiculat numele principese poloneze
Ringala de Mazovia (Mazovețki), care ar fi stat la temelia înființării orașului în anul 1421. Însă sursele de
epocă nu confirmă acest lucru, cu atât mi mult că o astfel de așezare nu exista la confluența dintre râurilor
Răut și Răuțel. Topicul Bălți în calitate de „loc de sat” și „sat” intră în limbajul actelor prin secolele XVI –
XVII ca urmare a remanierilor teritorial-administrative din timpul lui Alexandru Lăpușneanu și Petru
Șchiopul .
Ringala de Mazovia se căsătorește în anul 1418 cu domnitorul Alexandru cel Bun. Ringala era sora lui
Vitold și vara lui Vladislav Iaghello, văduva lui Henrik Seimovici (zis și Henrik de Mazovia, de unde
provine și numele de Mazovia, Mazovețki). Însă căsătoria s-a destrămat subit. Oficial, soții au divorțat din
motive religioase. Dar principala cauză a divorțului au fost intrigile de la curte. Regele polonez Vladislav
al II-lea și ducele Vitold doreau să înlăture pe Alexandru cel Bun. În semn de respect, Alexandru cel Bun
i-a dăruit Ringalei domenii cu multe sate. Într-un act domnesc din 13 decembrie 1421, care întărește
cedarea unor posesiuni ducesei Ringala, se menționează că domnitorul îi oferă orașele Siret și Volhoveț
(în prezent denumit Volovăț) și unele sate din apropiere și „locuri pustii”. Autorii afirmă că sub cuvintele
„locuri pustii” s-ar presupune teritoriul viitorului oraș. Totuși, actul dat nu face nicio aluzie la Bălți, care
ar fi fost donat principesei Ringala
Localitățile menționate în actul domnesc, Siret și Volhoveț, se află la o distanță considerabilă față de locul
de confluență a râurilor Răut și Răuțel. Aceste așezări sunt situate în partea dreaptă a râului Prut, în
actualul județ Suceava . Selecta doamnă nu ar fi dorit să valorifice un teritoriul nepopulat, în a cea vreme,
și absolut necunoscut. Dar și nu ar fi convenabil să administreze o moșie atât de întinsă sau fărâmițată.
În calitate de argument suplimentar au fost luate și notele de călătorie a cavalerului și diplomatului francez
Guillebert de Lannoy. În 1421, Guillebert de Lannoy a călătorit din Polonia în Imperiul Otoman prin
Moldova și Crimeea. În consemnările sale Lannoy descrie și vizita de la principesă:
„... de lá me partis et m’em alay á une ville en Russie, nommé Belfz, devers la ducesse de la Mosoeu, qui
me fist honneur et m’envoya á mon hostel plusieurs maniure de vivres, et estoit soeur au roy de
Poulane...”
La mijlocul secolului al XIX-lea, F. Brun a tradus fragmentul în limba rusă:
„... оттуда я отправился въ другой городъ въ Россіи, называемый Бъльцы, къ герцогини
Мазовецкой, которая меня приняла съ почестью и прислала въ мою квартиру разного рода
припасовъ...”
În română, traducerea lui Brun este astfel:
... de acolo m-am îndepărtat spre alt oraș din Rusia, numit Bălți (rus: Bel'țî), la ducesa Mazovețki, care
m-a primit cu onoruri și mi-a trimis în apartament diverse delicatese...
În primul rând, interpretarea toponimului Belfz, care nici fonetic, nici morfologic nu se asociază cu
toponimul Bălți, este eronată. De menționat că Brun s-a axat pe “asemănarea” fonetică superficială a
denumirilor orașelor în limba rusă: Belfz și Bel'țî (Бълфз / Бъльцы). Totuși, semnul moale după litera l,
„ь” (transliterat prin [ ' ]), în topicul Belfz nu există, nici îmbinarea „fz” și „ц” + „ы” (ț+î) nu corelează. În
mod normal, sunetul „ц” (ț) ar avea alternativă în grupul limbilor romanice combinarea consoanelor „tz”
și nu „fz”.
În al doilea rând, Guillebert de Lannoy scrie că rezidența Ringalei se afla într-un oraș din Rusia. În acest
context, nu poate fi vorba de Bălți deoarece el a fost anexat de către Rusia abia în 1812, împreună
teritoriul dintre Prut și Nistru, denumit ulterior Basarabia [7]. Până atunci el niciodată nu a fost partea a
Rusiei sau a unui cnezat rus.
De fapt, Lannoy menționează orașul Belz care pe atunci făcea parte din Polonia, iar în prezent se află în
Ucraina. Probabil, Belzul este caracterizat ca un oraș rusesc deoarece a făcut partea din Rusia Kieveană,
apoi din Cnezatul Galiției-Volînia până la sfârșitul secolului al XIV-lea. La Belz, Ringala s-a întors după
părăsirea Moldovei. Foarte bine se pot observa similitudinile și diferențele dintre cele trei toponime Belfz
în raport cu Belz și Bel'țî. Este evident că denumirea de Belfz, menționat de Lannoy, corespunde
actualului oraș Belz.
Eroarea în traducerea de către F. Brun a notelor lui Guillebert de Lannoy, precum că cel din urmă ar fi
vizitat-o pe principesa Ringala la Bălți (Belfz), a permis interpretarea greșită a Actului domnesc din 1421.
Din cele relatate, reiese că Ringala și Lannoy nu au nimic în comun nu istoria orașului Bălți. Afirmația
precum că la confluența Răuțelului cu Răut ar fi existat în jurul anului 1421 o localitatea nu are dovezi
documentare.
Pentru a găsi rădăcinile îndepărtate ale orașului Bălți trebuie să apelăm la gama nuanțelor tipice pentru
toate așezările din acea zonă. În sectorul dintre actualele orașe Bălți și Florești dominau categoria de sate
libere (domnești). Unele sate au fost supuse procesul de destrămare din cauza restructurărilor hotarelor
dintre moșii. În acest fel, au apărut un șir de sate, prisăci sau palisade domnești de-a lungul Răutului și
afluenților săi, printre care se afla și Scutăria Zăvadeni. Această scutărie se află la est de actualul oraș
Bălți pe ambele maluri ale Răutului și includea un număr mare de sate. Cartea voievodală a lui Petru
Șchiopul scrisă de uricarul ieșean Roșca, ne oferă informații despre politica funciară domnească în albia
râului Răut. În aceste document sunt atestate 33 de localități, cu circa 4000 de locuitori, 15 „locuri de sate”
și „locuri pustii”, 6 seliște și 4 locuri cu iazuri pentru mori și prisăci. În ce privește locul viitorului
municipiu Bălți, documentul nu indică nicio așezare. Totuși este menționat o așezarea, de asemeni,
denumită Bălți. Aceste Bălți, puțin cunoscut opiniei publice, a fost un participant al politicii de strămutare
a satelor. Această politică a cauzat disensiuni între locuitorii tuturor satelor din regiune, din motivul
schimbării hotarelor. Interesul satelor de a-și păstra neclintit hotarele moșiilor strămoșești domina
autoritar.
Petru Șchiopul hotărăște să pună capăt diferendului recurgând la acțiuni de stabilire și precizare a
hotarelor prin orice preț. Astfel, în Cartea voievodală sunt descrise hotarele dintre moșiile diferitor sate
din scutăria Zăvadine. În acest proces este inclus și satul Bălți menționat mai sus. Într-un uric a lui
Alexandru Lăpușneanu din 20 august 1588 este atestat „loc de sat pe Bălți” (pe pârâul Bălți). Râulețul
Bălți există și în prezent, izvorăște din satul Iliceuca și se varsă în râul Cubolta, denumirea pârâului s-a dat
uitării și nu se mai utilizează.
Aceeași așezare este menționată într-un alt uric, a lui Gaspar Graziani, datat la 2 septembrie 1628 (1619),
prin care, lui Ghidion, fiul lui Voico logofătul, „i s-a întărit satul Stăneni, din ținutul Soroca, satul
Soluceni și s-a cuvenit satul Bălțile pe Cubolta”. În prezent, pe malul drept, între mânica râului Cubolta și
pârâului Bălți se străvăd conturile caselor ridicate de țărani.
Satul Bălți de la confluența pârâului Bălți cu Cubolta a fost înființat de țărani liberi veniți dintr-o localitate
de pe moșia Zăvădeni. Există o ipoteză că Zăvădenii ar fi situați pe locul actualul al orașului Bălți, de pe
Răut. Dar nu e chiar așa. Astăzi, există mahalaua Zavidin din s. Alexandreni și un helșteu Zavidinovca,
variante rusificate ale noțiunii de Zăvedeni, demonstrând că Zăvădeni se afla lângă satul Alexăndreni din
prezent.
Există o informație care ne permite să precizăm data primei atestări documentare a satului Bălți, deja de
pe Răut. Sursa provine de la comentariile legate de expediția armatei polono-lituaniană contra Imperiului
Otoman. În septembrie 1620, armata polonă comandată de Stanisław Żółkiewski a trecut frontiera cu
Moldova la Iargura și s-a oprit lângă Ungheni, la 7 – 8 km de Țuțora. După pierderea bătăliei de la Țuțora,
polonezii se retrag prin satele Petrești, Scumpia, Catranâc, „iar pe la amiaza zilei de 4 octombrie ajung la
râul Răut, lângă satul Bălți”. Seara, trupele polone au trecut Răutul și la 5 octombrie au ajuns la râul
Cubolta. Așadar, prima atestare a municipiului Bălți are loc la 4 octombrie 1620.
Satul Bălți de pe Răut a fost înființat de către locuitorii satului Bălți de pe pârâul Bălți. Adică, a avut loc
strămutarea unui sat pe un alt loc, păstrându-se vechea denumirea. Astfel, numele orașul Bălți (1620) din
prezent provine de la satul Bălți (1618), iar denumirea celui din urmă - de la pârâul Bălți. Noul Bălți a fost
ridicat mai sus de cartierul Podul Chișinăului, în apropiere de râul Răuțel.
În componența Țării Moldovei
Pe parcursul secolului al XVII-lea Bălțiul este consemnat și în alte acte, documente, note etc. Un
document din 1651 face referire la trecerea prin Bălți a ostașului rus Arsenii Kuchanov în drum spre Iași.
La 26 august 1652 în Bălți staționează Timuș Hmelnițki, fiul hatmanului ucrainean Bogdan Hmelnițki.
Călătorul italian G. da Veflind de la 2 august 1657, în timp ce se îndrepta spre Soroca, înseamnă în notele
sale că a traversat un mic târg numit Bălți.
Începutul epocii moderne în Țările Române a fost marcat de instituirea regimului fanariot. În Moldova
această etapă a fost precedată de domnia lui Dimitrie Cantemir. În 1711, domnitorul Moldovei încheie o
alianță secretă cu țarul Rusiei Petru cel Mare pentru a elibera țara de suveranitatea turcă. Unitățile militare
ale lui Petru I a forțat Nistru la Soroca. Armata rusă a a trecut de la Soroca prin Bălți și mai departe până
la Iași. Bătălia a avut loc în ținutul Fălciu. Deoarece armata nu a fost aprovizionată suficient cu produse
alimentare, Petru I a ordonat colectarea alimentelor să aibă loc din contul populației băștinașe. Astfel,
Bălții devin baza principală de aprovizionare a armatei ruse cu alimente și furaje. Din documente se știe că
în ajunul luptei cu turcii, în tabără militară au fost aduși 4 mii de boi, 8 mii de berbeci, 300 de care cu grâu
și făină. Cea mai mare parte a proviziilor proveneau din depozitele de produse și furajere din Bălți.
După ce au fost biruite de turci în Lupta de la Stănilești, armatele ruse s-au retras, iar Bălții au fost iarăși
prădați și incendiați de tătarii veniți din Crimeea.
De data aceasta, localitatea și-a revenit rapid. A fost găsită o piatră funerară în timpul restaurarea gardului
Catedralei Sf. Nicolae cu inscripția: „Aici se odihnește Maria, soția starostii Panteilemon Dobrin. 1727.”
– dovadă că localitatea s-a refăcut și a continuat să fie populată.
În 1766 domnitorul Moldovei Grigore Ghica dăruiește o parte a Bălților Mănăstirii Sfântului Spiridon din
Iași, iar cealaltă parte – unor negustori, frații Panaite. Conform recensământului organizat de generalul rus
Rumeanțev la 18 iunie 1774, când localitatea era un sat ca multe altele, cu 129 de gospodării, dintre care
numai 42 plăteau bir. Scutire aveau 80 de postași, 2 preoți, un căpitan, 2 arnăuți, un chihac și o văduvă. Ca
și la atestarea din 1766, moșia aparținea aceluiași boier Panaite Alexandru.
Frații Constantin, Alexandru și Iordache se îndeletniceau cu comerțul. Familia Panaite a folosit poziția
favorabilă a Bălților, situat la intersecția marilor căi comerciale, și experiența negustorilor locali în a
organiza iarmaroace, contribuind la dezvoltarea târgului. Au fost construite noi drumuri, case poduri.
În centrul târgului a apărut o piață largă unde se desfășurau iarmaroacele. În 1791, la inițiativa lui
Gheorghe Panaite a început construcția unui mare edificiu de piatră – Catedrala Sfântul Nicolae, care a
durat aproximativ 5 ani. Catedrala Sf. Nicolai fusese construită după modelul bisericilor romano-catolice,
proiectul a fost executat de arhitectul vienez Veisman. Pentru construcția ei boierul Panait a invitat din
Galiția 300 de negustori armeni, intenționând să facă o biserică catolică dar negustorii armeni nu au venit
și atunci ea a fost sfințită ca una ortodoxă. Unul din pictorii care au zugrăvit biserica a fost originar din
Bălți – Austafiu. El a pictat iconostasul și o parte din cupole. Aptitudinile sale au fost observate de
Potemkin de Tavria, care la trimis la Academia de Arte din Viena. Dar despre soarta lui de mai departe nu
se cunoaște nimic.
Fraților Panaite și urmașilor lor le revine meritul de a fi făcut din Bălți cel mai mare și important centru
comercial din nordul Basarabiei.
Perioada țaristă.
Vedere din piața Bodescu din Bălți cu pelerinii veniți la
procesiunea icoanei sfinte de la mănăstirea Hârbovăț în 1910.
În anii 1806 - 1812 a avut loc războiul ruso-turc în care a învins
Imperiul țarist. Conform Tratatului de la București partea de est
a Moldovei, dintre râurile Prut și Nistru, a fost anexată de către
Imperiul Rus. Noua provincie s-a numit Basarabia. Basarabia a
rămas în componența Imperiului Rus până în 1918.
Din 1907 la Bălți a activat Ion Pelivan, fiind numit în postura de
locțiitor, apoi și de judecător. În scurt timp, el adună un mare
grup de luptători pentru libertatea ținutului natal: Porfirie Fală,
Dumitru Vrabie, Nicolae Stamati, Emanoil Catelly, Nicolae Borcea, Simion Murafa, Ion Buzdugan etc.
Sub influența acestui grup cu sentimente naționale, intelectualii locali, devin mai conștienți în privința
originii naționale și încep a utiliza limba română în instituțiile publice din Bălți. Procesele judiciare în care
erau implicați țăranii moldoveni, Ioan Pelivan le examina în română, refuzând serviciul translatorului
oficial.
Pelivan întemeiază la bibliotecă orășenească secția cu cărți românești din diferite domenii: istorie,
literatură, știință. La această secției cititorii aveau acces la revistele ci „Viața Românească” (Iași),
„Convorbiri literare” (București), ziarele „Universul”, „Viața Națională”, etc. Secția respectivă a
bibliotecii a contribuit la trezirea și cultivarea conștiinței naționale a tinerilor moldoveni din Bălți. Ion
Pelivan editează la șapirograf un abecedar rus-român cu elemente de ortografie și gramatică. La Bălți, s-a
format un nucleu puternic de rezistență națională, care putea să țină piept presiunii curentului de
deznaționalizare și rusificare promovat de autoritățile locale.
Autoritățile aveau o atitudine antagonistă față de acțiunilor lui Pelivan și susținătorilor săi. Astfel s-a
înscenat un proces învățătorului Porfirie Fală, pe care l-au alungat din învățământ pentru că a instruit
copiii în limba maternă - româna. Datorită lui Pelivan, Fală a fost restabilit în serviciu. Pentru motive
similare, a fost pedepsit și învățătorul Ion A. Buzdugan, iar Th. M. Ciugureanu a fost întemnițat.
La 16 mai 1912 autoritățile orășenești au organizat o sărbătoare cu ocazia centenarului de la anexiunea
Basarabiei de către Rusia, iar Ion Pelivan a îmbrăcat o haină de doliu, purta o cocardă tricoloră cernită, (în
unele surse – o brățară de doliu). Au urmat anchetările urmate de demisia lui Pelivan din magistratură, și
se înscrie în baroul avocaților din Bălți. În 1916 este mobilizat în armată, având gradul de căpitan și
ajunge și pe frontul român, unde va lucra în interesele soldaților basarabeni.
Unirea cu România
Articol principal: Unirea Basarabiei cu România.
După revoluția din februarie 1917, în Bălți se întoarce Ion Pelivan, având o serie de întâlniri publice, în
oraș și în satele din județ.
La 30 aprilie 1917, la inițiativa a 10 intelectuali moldoveni și Ion Pelivan s-a ținut o adunare a
moldovenilor, la care au participat circa 300 de persoane din Bălți și împrejurimile lui, pentru a informa
publicul cu privire la importanța evenimentelor din țară. Adunarea s-a sfârșit cu aprobarea programul
Partidului Național Moldovenesc, iar Ion Pelivan a fost numit în funcția de președinte al Comitetului
ținutal Bălți.
Începând din vara anul 1917, un rol de primă importanță în cadrul mișcării naționale încep să-l joace
militarii moldovenii înrolați în armata rusă. Comitetele soldaților și ofițerilor moldoveni formate în
principalele localități basarabene, inclusiv și la Bălți. Tot în 1917, revine în Basarabia Ion Pelivan, care a
avut un rol important în pregătirea unirii, fiind creatorul primei grupări naționale din orașul Bălți. În 1917
a fost ales chiar președinte al Sfatului Țării, însă pentru a-l atrage în activitățile vizând realizarea unirii.
Datorită activității lui Ion Pelivan, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care s-a pronunțat pentru
Unirea Basarabiei cu România. În octombrie în județul Bălți staționau 2 regimente de cazaci care devastau
și jefuiau tot avutul țăranilor. De aceea, la 18 noiembrie a avut loc congresul țărănesc la care s-a decis să
informeze Sfatul Țării cu privire la situația groaznică din județ. Congresul scoate o rezoluție prin care se
adresează Sfatului Țării, cerându-i să evacueze regimentele de cazaci de pe teritoriul județului. Hotărârea
congresului țărănesc este adusă la cunoștința Sfatului de către delegatul Trofim, cu ocazia deschiderii
Sfatului Țării al 21 noiembrie 1917. În decembrie, la Bălți s-a naționalizat Drujina nr 487, unitate militară
în cadrul Directoratului General al Forțelor Armate. Fiind compusă numai din moldoveni drujina era
comandată de Anatolie Popa.
Casa Bodescu, sediul zemstvei județene care a votat în
favoarea unirii cu România, 3 martie 1918
La începutul lunii ianuarie 1918, la Chișinău, se organizează
Frontotdelul - comitet bolșevic, în frunte cu Perper, Kaabak
ș.a. Cu sprijinul unor unități militare ruse bolșevizate scăpate
nedezarmate de pe frontul românesc și a unei garnizoane,
aceștia au încercat să preia controlul politic asupra
Chișinăului și a Basarabiei în întregime. La Bălți,
Frontotdelul a impus conducători militari din rândurile
acoliților săi. Pentru a restabili situația, la dispoziția
Consiliului Directorilor Generali al Republicii Democratice Moldovenești a venit un detașament de
voluntari ardeleni. Bandele comitetului bolșevic au atacat eșalonul în Chișinău și au arestat mai mulți
membri ai conducerii republicii, înviindu-i în trădare. Frontotdelul considera elemente
contrarevoluționare, directorii generali, deputații moldoveni separatiști (acei presupuși că vor unirea cu
România), comandanții de unități moldovenești, boierimea, preoțimea și toți intelectualii regimului vechi
și îi spiona, pentru a fi arestați și făcuți inofensivi. La Bălți, și în alte orașe basarabene, Frontotdelul a
declarat starea de asediu. Orașul era împânzit de patrule militare, intrările/ieșirile din oraș erau controlate
de forțele armate devotate comitetului revoluționar. În aceste condiții guvernul moldovenesc a fost nevoit
să ceară ajutor militar din partea României. Guvernul român a acceptata cerea și la 8 ianuarie trupele
românești au trecut Prutul. În direcția Bălțiului au operat Divizia 2 Cavalerie și Brigada V Călărași.
La 3 februarie 1918, 18 țărani membri ai Zemstvei județului Bălți, au pregătit o cerere, pe care au înaintat-
o la 2 martie Președintelui Adunării Generale a Zemstvei județene (Consiliul județean). În această cerere,
ei și-au exprimat dorința de „a se uni cu țara noastră mamă, România” . La 3 martie 1918 zemstva
județului Bălți, sub președinția lui Costache Leancă, s-a proclamat în unanimitate în favoarea unirii
Basarabiei cu Vechiul Regat, cerând Sfatului Țării să grăbească Unirea cu Patria-mamă. Totodată,
Zemstva județeană s-a adresat Regelui Ferdinand I, exprimându-și dorința pentru «sfânta, mântuitoarea,
mult dorita și veșnica unire cu țara-mamă România».
În componența României Mari
.
Prefectura județului Bălți în perioada interbelică (în prezent
sediul Stǎrii Civile)
Vizita familiei regale
Între 15-24 mai 1920, Regele Ferdinand I a întreprins o
impresionantă vizită în Bucovina și Basarabia, oprindu-se în
localitățile Ițcani, Suceava, Putna, Rădăuți, Cernăuți, Noua
Suliță, Hotin, Bălți, Chișinău, Cetatea Albă, Șaba, Leipzig,
Basarabeasca, Valul lui Traian, Bolgrad, Reni și Ismail. Pentru
prima dată regele venea în Basarabia după unirea din 1918,
afirmând printr-un gest simbolic prezenta autorității regale în provincie. Gestul era foarte important,
deoarece, din punct de vedere al dreptului internațional, statutul Basarabiei în acea perioadă încă nu fusese
hotărât definitiv.
La 19 mai 1920, în dimineața miercurii, Regele Ferdinand I a sosit în Gara Pământeni din Bălți, fiind
întâmpinat de către autoritățile orașului și mii de reprezentanți ai diferitor stări sociale din localitate și
județ. Regina Maria a rămas în vagonul regal din cauza unui mic traumatism suferit anterior. Printre
personalitățile notabile locale prezente să-și întâmpine Regele și Regina au fost prefectul județului Bălți,
Ion Ionescu, primarul Grigore Sadovici, medicul primar Emilian Buzenchi, directorul Liceului „Ion
Creangă”, Nicolae Palamaru și alții. Aici se afla de asemenea și o delegație de țărani din județul Soroca în
frunte cu prefectul V.B. Boutmy. Ziarul „Gazeta Bălților” face următoarele consemnări: „Trăsuri
împodobite cu flori, cu tricoloruri, treceau grăbite spre gară, ducând în ele lume după lume. Domnii în
ținută de gală, doamne încărcate de buchete, ofițeri plini de decorații, se grăbeau cu toții să ajungă mai
curând să vadă pe oaspeții așa de iubiți, așa de mari”.
Popasul la Bălți se datora aflării aici a reședinței Episcopiei Hotinului și faptului că Zemstva din Bălți s-a
pronunțat în favoarea unirii la 3 martie 1918, fiind un oraș în plină dezvoltare economică.
Bustul Regelui Ferdinand I inaugurat la Bălți în 2023
După primirea de la gară, Regele, principesa Elisabeta, fiica cea mai
mare, alături de generalul Alexandru Averescu și suita
guvernamentală, a luate parte la un serviciu divin, oficiat la Catedrala
Sfântul Nicolai, de un sobor de preoți în frunte cu protoiereul
Vladimir Dimitriu. Ulterior, Regele a asistat și la serviciile religioase
de la Sinagogă și bisericile comunităților poloneze și armene din oraș.
Activitățile solemne au culminat cu defilarea elevilor școlilor, a
reprezentanților orășenilor și sătenilor din multe localități ale
județului și ale trupelor militare în frunte cu generalul de divizie Ioan
Jitianu. Atmosfera de sărbătoare a bălțenilor participanți la defilare a
fost menținută și de renumitul Cor al Societății culturale „Simion
Murafa” sub conducerea dirijorului George Paranici, profesor de
muzică de la Școala Normală. Apoi, Suveranul a vizitat Spitalul
Zemstvei din localitate.
În drum spre Cercul Militar, privirile regelui și ale persoanelor care-i
însoțeau au fost atrase de casa învățătorilor Poclitaru foarte frumos
împodobită cu scorțuri pe motive românești (Elena Poclitaru – învățătoare de română la Liceul evreiesc de
fete „E. Gheșche” și Mihail Poclitaru – învățător de muzică la Liceul de băieți „Ion Creangă”). Surprinși
de emoțiile provocate de interesul înalților oaspeți față de casa lor, învățătorii i-au invitat în interior. În
rezultatul convorbirii, s-a aflat că că ambii învățători, după 25 de ani de dăscălie în Macedonia, au preferat
să-și continue lupta pentru românism în Basarabia.
La Cercul Militar, unde înalții oaspeți au luat masa, președintele Zemstvei județene Hinculov a menționat
că Zemstva de Bălți a fost cea dintâi care a votat Unirea cu Patria Mamă. În cuvântul său de răspuns
Regele Ferdinand I printre altele a remarcat: „Dați-mi voie să vă mulțumesc pentru sentimentele de
dragoste ce mi le exprimați și să socot prea scumpe momentele pe care le trăiesc în mijlocul
Dumneavoastră aici. ... Sunt prea fericit că am regăsit aici pe aceia care au rămas deapururi un neam,
unul și nedespărțit...” Prin mulțimea celor 200 de invitați la banchet a mai fost prezent și „bătrânul”
Nicolai Stamate – fiul renumitului poet Cavaler Costache Stamate, arătând în convorbirea cu regele
fericirea acestei zile mari și neuitate pentru cărturarii basarabeni, care au mai putut păstra în suflet
dragostea de limbă și de națiune.
Spre seară, oaspeții regali au plecat cu trenul spre Ungheni, fiind însoțiți cu aceleași aclamații, urale și
muzică. În ziua plecării din Bălți, Regina Maria scrie următoare: „Nando și Lisaveta au vizitat Bălți, unde
au avut o extraordinar de călduroasă primire. Eu am auzit doar de departe ecourile”.
Ajutor pentru refugiați
La 1 noiembrie 1920, la Bălți își începe activitatea Comitetului pentru ajutoare refugiaților din Rusia
bolșevică. Astfel de comitete activau la Chișinău, Cernăuți, Iași, iar la București funcționa o
Reprezentanță specială. Refugiații au fost documentați în „Registrul de ieșire al Comitetului pentru
ajutorarea refugiaților aflați în oraș și județul Bălți”. Registrul notează ajutorarea refugiaților de către
Primăria Bălți, diferite organizații, populația locală. Numărul real al refugiaților nu se cunoaște, decât cei
înscriși în registre. Au fost cazuri când s-a înregistrat sosirea a 36 și 46 de oameni, în rest figurează câte
2 - 3 persoane (o familie). De aceștia au fost cel puțin 40 - 50 de cazuri. Reieșind din suma donațiilor
bălțenilor de 110000 lei și 12000 ruble, iar unui refugiat i se rezervau 1000 de lei, s-a dedus că prin Bălți
au trecut 350 - 400 de refugiați ruși care au primit ajutor material Pentru a informa populația autohtonă cu
privire la situația refugiaților, dar și despre soarta acestora, administrația locală a editat peste 400 de afișe.
Bălțenii depuneau banii la contul Comitetului. Cea mai mică sumă donată constituie 2 lei, 40 de bani, iar
cele mai mari era de circa 10000 de lei. Astfel, se poate afirma că la acțiunea dată au participat nu doar
bălțenii înstăriți dar și cei nevoiași. În afară de bani, populația aducea la sediul Comitetului făină, ulei
vegetal, legume, fructe, mirodenii, sare, plăpumi, cearșaf, etc. Probabil, Comitetul pentru refugiați a
activat până în anul 1923. Conform unor surse în Bălți au fost înregistrați cel puțin 8300 de refugiați.
Serviciul de acordare a asistenței medicale cuprindea 6 spitale de stat, 1 spital și 2 sanatorii particulare, de
asemenea erau aparate radiologice.
Evoluția economică
Importanța orașului Bălți, un însemnat centru de prelucrare a produselor agricole și al exportului de
cereale, sporește în legătură cu terminarea construcției în 1923 a tronsonului de cale ferată Ungheni-Bălți.
În același an orașul devine locul de reședință a Episcopiei Hotinului. Acum la Bălți se înregistrează cele
mai rapide tempouri de dezvoltare economică și arhitecturală dintre toate centrele urbane din Basarabia.
Cultura
În această perioada Bălțiul devine un important centru cultural în Basarabia. În 1934, este inaugurat teatrul
„La Scala” undea aveau loc zeci de spectacole, concerte, ceremonii conferințe, serate literare, întâlniri cu
oamenii de cultură. Teatrul avea o fațadă cu 6 coloane rotunde, acoperiș cafeniu de tablă, două foaiere,
scenă, balcon, cabine de machiere, ateliere. În incinta teatrului a avut loc zeci de spectacole, concerte,
întâlniri cu oamenii de cultură, conferințe. Astfel, pe 17 septembrie 1935 Sala de Cinema Lux găzduiește
conferința marelui romancier Liviu Rebreanu închinat operei lui George Coșbuc. Orașul a fost inundat de
afișe, care anunțau venirea lui Rebreanu la Bălți. Sala a fost arhiplină, de cei care doreau să-l asculte pe
marele scriitor român. Vizita lui Liviu Rebreanu a fost un eveniment important în viața culturală a
orașului Bălți. Pe scena teatrului Scala au evoluat bălțenii Iza Kremer, cântăreață de muzică ușoară
(soprano), care a rămas în memoria contemporanilor ca cea mai strălucită stea pe care a dat-o Basarabia în
acest gen de activitate, Eugenia Babad-Cioculescu - cântăreață de operă mezzo-soprană; actorii -
Vasterman, Ardatov, Zigmund Mărgulescu etc.
 Publicul bălțean i-a răsplătit cu aplauze furtunoase pe vestita Maria Tănase, marea actriță Maria Filotti,
genialul George Enescu; „veșnicul tânăr” Gică Popescu. Scala a găzduit turneele „Ateneului popular” din
Iași (conducător artistic Vasile Popovici), teatrul Cărăbuș (Constantin Tănase).Concomitent, lângă teatru
au fost construite și două cinematografe „Modern” și „Lux”. În Bălți funcția și Biblioteca „Isac
Șterenberg”, deschisă în ficare seară de la ora 17 până la 21, prețul unui abonament era de 2 lei. Doritorii
de avea cărți proprii le puteau procura Librăria Românească, Librăria Progresului și Librăria Papetăria
„Centrală”.
Prima ocupația sovietică
Articol principal: Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord.
Eliberarea
Articol principal: Operațiunea München.
Unități ale Armatei a 11-a germană au sosit la 17 iulie în orașul Bălți, iar la mijlocul lui iulie, forțele
germane și românești de sub controlau întreg nordul Basarabiei. În urma eliberării Basarabiei, Regimul
Antonescu a oferit acestui teritorii o organizare aparte, ca și Bucovinei, constituind o provincie
administrativă, cu personalitate juridică și bugete proprii. Provincia era condusă de un guvernator care
avea calitatea de administrator general și era împuternicitul Conducătorului Statului în regiune
Perioada sovietică
Lagărul de prizonieri
Articol principal: Lagărul de concentrare din Bălți.
Pe teritoriul municipiului Bălți au existat două lagăre de prizonieri – unul numit „obișnuit” altul „cu regim
forțat”. Cel obișnuit se afla pe actualul teritoriu al Combinatul de Blănuri. Cel cu regim forțat având un
număr de înmatriculare 103, se afla pe teritoriul unității militare din strada Ștefan cel Mare și parțial pe
teritoriul penitenicarului preventiv. Lagărul obișnuit a apărut în august 1944, în care staționau mii de
prizonieri de diferite naționalități: români (inclusiv basarabeni) germani, unguri, italieni, cehi, polonezi.
Dezastrul, foametea și bolile au secerat într-un răstimp scurt viața mai multor mii de oameni.
Troiţa înălțată pe locul unde au fost găsite osemintele deținuților
Circumstanțele agravante și atitudinea față de prizonieri a condus
la nimicirea lor în masă. Morții erau aruncați în câteva pâlnii
provenite din explozii de bombe din valea Răutului. E greu de
spus care e numărul exact a celor care și-ai sfârșit viața acolo.
Lagărele se aflau în directa subordine a NKVD-ului. În aceste
lagăre prizonierii erau deținuți de la 2 – 3 luni până la câte un an,
dacă supraviețuiau erau trimiși în lagărele din interiorul U.R.S.S-
ului
În lagărul zis obișnuit cei mai mulți erau români și moldoveni din
armata română. Când s-a aflat în oraș și în satele vecine de
prezența moldovenilor și românilor, rudele și apropiații au
început să facă vizite, demersuri prin instanțele militare pentru a
obține eliberarea, le aduceau mâncare și haine. Astfel, că se
produce o anumită dezordine în jurul lagărelor.
Majoritatea deținuților care au supraviețuit în condițiile inumane
au fost deportați departe de Moldova, în lagărele din Siberia și
Kazahstan.
Un număr neînsemnat a fost lăsat să rămână în Moldova. 25 de
prizonieri formau un detașament care lucra la restaurarea
Combinatului de Mobilă.
Au lucra un an și ceva fără a li se permite să se ducă măcar odată acasă, deși unii erau chiar din Bălți.
În lagărul cu regim forțat au fost deținuți mai mulți străini și mai puțini români, din 1944 și până în 1948.
În acest răstimp, prizonierii au servit brațe de muncă la combinatele de bere, de zahăr, de spirt, la Uzina
mecanică de utilaj agricol, la aeroportul local. Îndeplineau tot felul de munci sub supraveghere.
Într-o zi de joi, la 7 mai 1992 din inițiativa redacției ziarului local Curierul de Nord, în lunca Răutului,
unde au fost descoperite osemintele foștilor lagăr de concentrare de pe teritoriul Combinatului de Blănuri,
a fost sfințită o troiță. Crucea din lemn de brad a fost meșterită de Pavel Curatu și Maxim Odagiu. La
ceremonie au fost prezenți atât foști deținuți rămași în viață, cât și rudele celor care nu s-au mai întors din
lagăr.
Deportări
La fel ca și 1940, ocupând orașul pentru a doua oară, sovieticii au trecut la deportări. La 6 iulie 1949, din
orașul Bălți au fost deportate 207 familii de așa-ziși „chiaburi”, iar din raionul Bălți, dintr-un total de 26
de sate - alte 154 de familii. Deci, în total 362 de familii, cu 15 mai multe decât s-a indicat în Hotărârea nr.
509 a Consiliului de Miniștri al RSSM. Cele 154 de gospodării țărănești, din raionul Bălți, au fost supuse
jafului din partea sovieticilor. Ei au confiscat inventarul agricol, mobila din case, terenurile agricole,
animalele domestice și alte bunuri materiale. Datorită confiscărilor au fost posibilă crearea colhozurilor și
sovhozurile în localitățile respective. În total au fost confiscate 180 de case în valoare de cca 600.00 de
ruble, 76 au fost transmise colhozurilor, 9 au fost transformate în cluburi, 3 transmise SMT-urilor, iar 92
de case au fost transmise sovietelor sătești. Pe 15 septembrie 1944, asupra județelor Bălți, Orhei și Soroca
a fost extinsă Legea impozitului agricol a URSS din 1939, iar la 16 septembrie țăranii basarabeni au fost
obligați la impozitul agricol militar - 150 de ruble pe an. În anul următor, la 8 ianuarie, guvernul sovietic
adoptă o hotărâre prin care stabilește cota maximă de teren arabil pe care o poate deține un țăran. Astfel,
locuitorii din județele Bălți puteau avea în proprietate până la 10 hectare, surplusurile erau naționalizate.
În noaptea spre 1 aprilie 1951 a avut loc un nou val de deportarea, Operațiunea Nord. Au deportați adepții
cultului Martorii lui Iehova, cât și unii reprezentanți altor culte minoritare. Din raionul Bălți au fost
ridicate 11 familii, însumând 37 de persoane.
Dezvoltarea socio-economică
În perioada postbelică orașul Bălți își menține statutul de cel mai important centru industrial și cultural din
nordul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.
În 1969 conform estimărilor populația orașului constituia circa 91 100 locuitori. În localitatea funcționa 35
de unități industriale. Ramurile principale ale industriei erau: industria alimentară (combinatul de ulei și
grăsimi, cel mai mare din RSSM, combinatul de carne, de spirt și zahăr, de produse de panificații; fabrici
de vinuri și coniacuri, de bere de produse lactate, de pâine), industria ușoară (combinatul de blănuri,
fabricile „40 de ani ai RSSM”, și „Ciocârlia”), industria constructoare de mașini și electrotehnică (uzina
de mașini agricole, electrotehnică, de armaturi electrice pentru iluminat), industria materialelor de
construcție (fabrici de piese prefabricate din beton armat și de panouri mari, de ghips, de materiale de
construcție). La Bălți funcționează o termocentrală, 2 silozuri pentru cereale, fabrici de hidroliză și drojdii,
de mobilă, de calibrare a porumbului ș.a.
La sfârșitul anilor 60 funcționau circa 350 de unități comerciale, dintre care: 193 magazine, 127
întreprinderi de alimentație publică etc.
În sistemul de sănătate funcționau 6 așezăminte spitalicești cu 1430 de paturi. Populația era deservită de 6
policlinici, 353 medici și 1158 de lucrători cu studii medicale medii. Școală de felceri și moașe. Casă a
lucrătorilor medicali.
În oraș funcționează institutul de cercetări științifice în domeniul selecției, seminologiei și agrotehnicii
culturilor de câmp. Oamenii de la acest institut obținuse soiuri noi de culturi: grâul de toamnă „Bălți 32”,
soi „Biruința 12”, bine-cunoscute atât în republică cât și în străinătate.
Domeniul culturii era reprezentat de Teatrul muzical dramatic moldo-rus „Vasile Alecsandri”, Muzeul
interraional de studiere a ținutului, 26 de biblioteci (circa 500 mii de volume), 16 cluburi, 4 cinematografe,
Casa lucrătorilor de învățământ, Palatul pionierilor și școlarilor. Presa locală era supusă cenzurii și apărea
doar un singur ziar- Komunist - numit organ al Comitetului orășenesc de partid și ai Sovietului de deputați
din Bălți. La cele 32 de școli de cultură generală învață peste 20 de mii de elevi. Există o școală medie
politehnică, o școală de muzică și una de medicină, în care învață peste 2 mii de persoane. Institutul
pedagogic de Stat „Alecu Russo” la care își făceau studiile peste 6500 de studenți, avea numai patru
facultăți: filologie, științe fizico-matematice, limbi străine și pedagogie.
Până în 1969 suprafața fondului fondul locativ a crescut de 6,4 ori în comparație cu anul 1945. La
periferia orașului cresc cartierele Jubliar și Comsomolist cu blocuri de 4 - 5 etaje. În jurul orașului se
formează o zonă verde pe o suprafață de mii de hectare
În anul 1988 din cele 17 școli din Bălți doar una era românească