ISTORIA BUCOVINEI

Bucovina (în germană Buchenland = Țara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în

Imperiul Austriac (germană Herzogtum Bukowina), este o regiune istorică ce cuprinde
un teritoriu de 10.441 km² care acoperă zona adiacentă orașelor Cajvana, Câmpulung
Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milișăuți, Rădăuți, Siret, Solca, Suceava, Vatra
Dornei și Vicovu de Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna,
Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.
Bucovina a căpătat o identitate distinctă de Moldova după ce zona a fost anexată de
Monarhia Habsburgică în 1774.
Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea de către
Imperiul Habsburgic. Alte nume folosite pentru o scurta perioadă au fost Arboroasa,
Plonina sau Cordun. Numele de "Bukowina" provine din cuvântul slav pentru fag
(„buk”) și a sufixelor slave "-ov" și "-ina", astfel termenul „Bucovina” se poate traduce
prin „Țara fagilor”. Termenul bucovina ca nume comun, în sensul de pădure de fagi,
apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30
martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în
sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți...”Teritoriul
Bucovinei a făcut parte din Principatul Moldovei, iar conform istoriografiei ucrainene
și din Rusia Kieveană și Cnezatul de Halici. În 1774, 10.442 km² din partea de
nord-vest a Moldovei sunt anexați de către Imperiul Habsburgic. În monografia sa
intitulată BUCOVINA, tipărită în 1876, P. S. Aurelian afirmă: „Austria și-a însușit din
Moldavia peste 2 milioane pogoane cu 74.000 locuitori.” P. S. Aurelian relatează că
după încorporarea în Imperiul Habsburgic „Populațiunea română [din Bucovina]
spăimêntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi.
Sate întregi s'au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia pînă
în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.”(P.S.
Aurelian, op. cit. p.XIV). Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu
România la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului
Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie
ocupate de U.R.S.S.. În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bucovinei și Ținutul
Herța devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți).
Până în 1774 teritoriul actual al Bucovinei era o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei,
individualitatea regiunii conturând-se după includerea în Imperiul Habsburgic în 1774.
Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a
60-a parte din suprafața imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina
s-au petrecut numeroase mutații care au contribuit la schimbarea fizionomiei
demografice, economice, politice, etnice și culturale a provinciei, conferindu-i un statut
singular în comparație cu regiunile învecinate. În urma acestor transformări, Bucovina
a devenit în conștiința opiniei publice cultivate o „Elveție” a estului Europei, capitala
provinciei, Cernăuți, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica Vienă”.[7]
Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată
oficial. Totuși, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se și utilizarea
în paralel a unor denumiri mai vechi: Țara de Sus/Țara Moldovei, Plonina,
Cordon/Cordun și Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de
studenți români de la Cernăuți (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin
Morariu), care au înființat societatea cu același nume în 1875).
În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba română.
În 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875
s-a înființat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuți.[8] (Universitate germană cu
denumirea K. K. Franz Josefs - Universität in Czernowitz). Primul rector al
Universității din Cernăuți a fost numit românul Constantin Tomașciuc.
Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de
circa 70.000. Nu este știut cu exactitate procentul de români și alte etnii deoarece abia
in 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită [2].
Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66% slavi și 4% alții. Cert este
că în urma politicii de colonizare a Curții de la Viena, în Bucovina s-au stabilit: ruteni,
germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, evrei și români ardeleni, fapt ce a dus la
modificări demografice. Istoriografia ucraineană consideră că românii ardeleni au fost
primii români veniți în zonă, aceștia găsind deja în Bucovina populația ruteană.
Totodată până în 1918, au fost realizate progrese în domeniul economic, social, cultural,
s-au dezvoltat meșteșugurile, agricultura și industria, acțiune ce au avut o influență
pozitivă asupra populației. Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură și
civilizație central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor și
evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea și Sadagura) au luat
ființă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). La Prelipcea (sat pe
malul Nistrului) s-a așezat în 1760 un grup de germani protestanți, aici urmând să fie
construită o fabrică de postav (Tuchfabrik). Acești coloniști au sosit din orașul
Zaleszczyki (localitate pe malul stâng al Nistrului), unde deja funcționa o fabrică
similară. Războiul ruso-turc din 1768-1774 a contribuit la întemeierea satului Sadagura.
Comandamentul militar rus avea nevoie de o monetărie, pentru a putea plăti solda
soldaților săi. În acest scop s-a făcut apel la serviciile lui Peter Freiherr von Gartenberg.
Monetăria a fost înființată în toamana anului 1770, pe malul stâng al Prutului, pe o parte
a teritoriului satului Rohozna și a moșiei Jucica în apropiere de târgul Cernăuți.[9] Cea
mai veche colonie germană din Bucovina este Iacobeni. Primii coloniști germani au
sosit la Iacobeni în 1784. Coloniștii germani au fost în principal agricultori și
meșteșugari. Datorită muncii lor asidue, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare
economică, atingând aproape standardele de bunăstare și nivel de trai central-europene.
Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de
la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul.
După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul
1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312
negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor
ajunge până la sfârșitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele
vieții economice din Bucovina și să devină purtători zeloși ai culturii și civilizației
germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX
poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritând o
mențiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele
XVIII-XIX a avut motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bucovina
se prestau 12 zile de clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și
imigranții sosiți în Bucovina erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor)
și religioase (fiind în majoritatea lor ortodocși, ucrainenii treceau într-o regiune
tradițional ortodoxă). Nobilii bucovineni au stimulat și au înlesnit așezarea pe moșiile
lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.Evreii au venit în Bucovina încă din
timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în
special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. După anul 1774 emigrarea lor în
Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul 1912 existau în Bucovina 9.322
de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei.
Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor ajunge până la sfârșitul secolului al
XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieții economice din Bucovina și să
devină purtători zeloși ai culturii și civilizației germane pe aceste meleaguri. În
Bucovina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci,
lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritând o mențiune specială.
Maghiarii. Când Bucovina a fost ocupată de trupe austriece nici un recensământ nu a
consemnat prezența maghiarilor în acest teritoriu. Primii coloniști maghiari, în total
circa 100 de familii au sosit în anul 1777, în frunte cu misionarul Mauritius Martonfy
din Moldova. Primele colonii maghiare erau în satul Iacobești, care a devenit cu
denumirea maghiară Fogod-Isten. A doua colonie a fost în satul Țibeni, care a fost
numit Isten-Segits. A treia colonie maghiară în Bucovina a fost întemeiată după
propunerea guvernatorului militar generalul Enzenberg, pe teritoriul moșiei satului
Dornești, Suceava și i s-a dat denumirea Hadikfalva, ceea ce înseamnă satul lui Hadik
(satul purta numele contelui Hadik).
Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-XIX a avut
motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de
clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în
Bucovina erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor) și religioase
(religia ortodoxă fiind oficială în Bucovina). Nobilii bucovineni au stimulat și au
înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.
Ca și în întreg Imperiul Austriac, viața politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit
de dificil de realizat în practică „Ausgleich” (compromis) dintre diversele etnii
componente ale imperiului. De aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viață
politică civilizată în comparație cu regiunile înconjurătoare. Atât în perioada
administrației austriece, cât și în cea românească, grupurile etnice din Bucovina s-au
manifestat fie în cadrul unor societăți național-culturale, fie în cel al unor formațiuni
politice structurate pe criterii supranaționale sau intraetnice.
Potrivit opiniei cvasigeneralizate a cercetătorilor, Bucovina din perioada administrației
austriece (1774-1918) a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnică. După
cel de-al doilea război mondial a fost relansată celebra expresie „homo bucovinensis",
prototip al individului tolerant, ce vorbește cel puțin două limbi și este adeptul unui
model de conviețuire pașnică interetnică. Demn de remarcat este faptul că în Bucovina
istorică au trăit de-a lungul timpului 11 etnii ce au practicat 9 credințe religioase.
Conform opiniei lui Emmanuel Turczynski, un cunoscut istoric german expert în
problemele Bucovinei, în provincie a existat un „consens ideologic” bazat pe „larg
diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine
stabilit, toleranță și progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu
însemna neloialitate față de propria comunitate etnică sau religioasă”.[10] Colaborarea
interetnică din Bucovina a fost comparată de către specialiști cu situațiile din Tirol și
Cipru, „modelul” bucovinean demonstrându-și superioritatea.
Din punct de vedere cultural, Bucovina este și în prezent considerată un exemplu demn
de urmat pentru Europa, orașul Cernăuți fiind numit în 1997 de către Zbigniew Herbert,
cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuți a fost orașul în
care, inclusiv în vremea administrației românești din perioada interbelică, a fost
cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiș), română, polonă sau
ucraineană.[7]
Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre
care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55%
polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.[11] În 1918 a devenit una din regiunile
dezvoltate ale Regatului Român și totodată regiunea cu cea mai mare populație urbană ,
respectiv 28,6%.