Bucovina 

(în germană Buchenland = Țara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul

Austriac (germană Herzogtum Bukowina), este o regiune istorică ce cuprinde un teritoriu de
10.441 km² care acoperă zona adiacentă orașelor Cajvana, Câmpulung Moldovenesc, Gura
Humorului, Frasin, Milișăuți, Rădăuți, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei și Vicovu de
Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe
Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.
Bucovina a căpătat o identitate distinctă de Moldova după ce zona a fost anexată de Monarhia
Habsburgică în 1774.

Cuprins

 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Statutul de autonomie în imperiu
 2.1.1Revoluția din 1848 în Bucovina
 3Confesiuni
 4Sistemul de învățământ
 5Organizarea administrativă a ducatului
 6Unirea Bucovinei cu România
 7Regiuni administrative actuale
 8Turism
 9Obiceiuri specifice regiunii
 10Vezi și
 11Note
 12Bibliografie
 13Bibliografie suplimentară
 14Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea de către Imperiul
Habsburgic. Alte nume folosite pentru o scurta perioadă au
fost Arboroasa, Plonina sau Cordun. [1] Numele de "Bukowina" provine din cuvântul slav
pentru fag („buk”) și a sufixelor slave "-ov" și "-ina", astfel termenul „Bucovina” se poate traduce
prin „Țara fagilor”.[2] Termenul bucovina ca nume comun, în sensul de pădure de fagi, apare
prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin
care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în sus până la bucovina cea
mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți...” [3]

Istorie[modificare | modificare sursă]
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit
pentru o enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare
în pagina de discuție.
In decursul istoriei a apartinut:
 Principatul Moldovei 1346-1774
 Imperiul Habsburgic 1774-1918
 Romania 1918-1940
 URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) (Nordul Bucovinei) 1940-1941
 Romania 1941-1945
  Romania (Sudul Bucovinei) 1945-prezent
 URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) (Nordul Bucovinei) 1945-1991
 Ucraina (Nordul Bucovinei) (Regiunea Cernăuți) 1991–prezent

Harta Bucovinei din anul 1901

Harta regiunilor austro-ungare locuite de români

Teritoriul Bucovinei a făcut parte din Principatul Moldovei, iar conform istoriografiei ucrainene și
din Rusia Kieveană și Cnezatul de Halici[4]. În 1774, 10.442 km² din partea de nord-vest a
Moldovei sunt anexați de către Imperiul Habsburgic[5]. În monografia sa intitulată BUCOVINA,
tipărită în 1876, P. S. Aurelian afirmă: „Austria și-a însușit din Moldavia peste 2 milioane pogoane
cu 74.000 locuitori.”[6] P. S. Aurelian relatează că după încorporarea în Imperiul Habsburgic
„Populațiunea română [din Bucovina] spăimêntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte
unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s'au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în
Basarabia și în Rusia pînă în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea
religiósă.”(P.S. Aurelian, op. cit. p.XIV). Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior
cu România la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-
Molotov, partea sa de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie ocupate de U.R.S.S..
În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei
(regiunea Cernăuți).
Până în 1774 teritoriul actual al Bucovinei era o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei,
individualitatea regiunii conturând-se după includerea în Imperiul Habsburgic în 1774. Imperiul
Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din
suprafața imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase
mutații care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice și
culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparație cu regiunile învecinate. În
urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conștiința opiniei publice cultivate o „Elveție” a
estului Europei, capitala provinciei, Cernăuți, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica
Vienă”.[7]
Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuși,
numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se și utilizarea în paralel a unor
denumiri mai vechi: Țara de Sus/Țara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun și Arboroasa. (Acest
ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenți români de la Cernăuți (Ciprian Porumbescu,
Zaharia Voronca, Constantin Morariu), care au înființat societatea cu același nume în 1875).
În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În 1793 s-a
introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat
Universitatea „Franz Josef” la Cernăuți.[8] (Universitate germană cu denumirea K. K. Franz Josefs
- Universität in Czernowitz). Primul rector al Universității din Cernăuți a fost numit românul
Constantin Tomașciuc.
Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000.
Nu este știut cu exactitate procentul de români și alte etnii deoarece abia in 1880 recensămintele
din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită [6]. Unele estimări pentru anul 1776,
dau 85,33% români, 10,66% slavi și 4% alții. Cert este că în urma politicii de colonizare a Curții
de la Viena, în Bucovina s-au stabilit: ruteni, germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, evrei
și români ardeleni, fapt ce a dus la modificări demografice. Istoriografia ucraineană consideră că
românii ardeleni au fost primii români veniți în zonă, aceștia găsind deja în Bucovina populația
ruteană. Totodată până în 1918, au fost realizate progrese în domeniul economic, social, cultural,
s-au dezvoltat meșteșugurile, agricultura și industria, acțiune ce au avut o influență pozitivă
asupra populației. Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură și civilizație central-
europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor și evreilor. Primele colonii germane
din Bucovina (cele din Prelipcea și Sadagura) au luat ființă înaintea anexării Bucovinei la statul
austriac (1770-1774). La Prelipcea (sat pe malul Nistrului) s-a așezat în 1760 un grup de germani
protestanți, aici urmând să fie construită o fabrică de postav (Tuchfabrik). Acești coloniști au sosit
din orașul Zaleszczyki (localitate pe malul stâng al Nistrului), unde deja funcționa o fabrică
similară. Războiul ruso-turc din 1768-1774 a contribuit la întemeierea satului Sadagura.
Comandamentul militar rus avea nevoie de o monetărie, pentru a putea plăti solda soldaților săi.
În acest scop s-a făcut apel la serviciile lui Peter Freiherr von Gartenberg. Monetăria a fost
înființată în toamana anului 1770, pe malul stâng al Prutului, pe o parte a teritoriului satului
Rohozna și a moșiei Jucica în apropiere de târgul Cernăuți.[9] Cea mai veche colonie germană din
Bucovina este Iacobeni. Primii coloniști germani au sosit la Iacobeni în 1784. Coloniștii germani
au fost în principal agricultori și meșteșugari. Datorită muncii lor asidue, Bucovina a cunoscut o
însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare și nivel de trai
central-europene. Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin
pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul.
După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul 1912
existau în Bucovina 9.322 de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care
8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor ajunge până la sfârșitul secolului al
XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieții economice din Bucovina și să devină
purtători zeloși ai culturii și civilizației germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost
colonizați în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii
meritând o mențiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-
XIX a avut motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile
de clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în Bucovina
erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor) și religioase (fiind în majoritatea lor
ortodocși, ucrainenii treceau într-o regiune tradițional ortodoxă). Nobilii bucovineni au stimulat și
au înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.Evreii au venit în
Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi,
ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. După anul 1774 emigrarea lor în
Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de
meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului
lor practic și intrepid, evreii vor ajunge până la sfârșitul secolului al XIX-lea să domine practic
toate compartimentele vieții economice din Bucovina și să devină purtători zeloși ai culturii și
civilizației germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX
poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritând o mențiune specială.
Maghiarii. Când Bucovina a fost ocupată de trupe austriece nici un recensământ nu a consemnat
prezența maghiarilor în acest teritoriu. Primii coloniști maghiari, în total circa 100 de familii au
sosit în anul 1777, în frunte cu misionarul Mauritius Martonfy din Moldova. Primele colonii
maghiare erau în satul Iacobești, care a devenit cu denumirea maghiară Fogod-Isten. A doua
colonie a fost în satul Țibeni, care a fost numit Isten-Segits. A treia colonie maghiară în Bucovina
a fost întemeiată după propunerea guvernatorului militar generalul Enzenberg, pe teritoriul moșiei
satului Dornești, Suceava și i s-a dat denumirea Hadikfalva, ceea ce înseamnă satul lui
Hadik (satul purta numele contelui Hadik).
Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-XIX a avut motivații complexe.
Aceste motivații erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, față de 80-100
zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în Bucovina erau degrevați de serviciul militar
pe toată durata vieții lor) și religioase (religia ortodoxă fiind oficială în Bucovina). Nobilii
bucovineni au stimulat și au înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și
nepretențioase.
Ca și în întreg Imperiul Austriac, viața politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit de dificil de
realizat în practică „Ausgleich” (compromis) dintre diversele etnii componente ale imperiului. De
aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viață politică civilizată în comparație cu
regiunile înconjurătoare. Atât în perioada administrației austriece, cât și în cea românească,
grupurile etnice din Bucovina s-au manifestat fie în cadrul unor societăți național-culturale, fie în
cel al unor formațiuni politice structurate pe criterii supranaționale sau intraetnice.
Potrivit opiniei cvasigeneralizate a cercetătorilor, Bucovina din perioada administrației austriece
(1774-1918) a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnică. După cel de-al doilea
război mondial a fost relansată celebra expresie „homo bucovinensis", prototip al individului
tolerant, ce vorbește cel puțin două limbi și este adeptul unui model de conviețuire pașnică
interetnică. Demn de remarcat este faptul că în Bucovina istorică au trăit de-a lungul timpului 11
etnii ce au practicat 9 credințe religioase. Conform opiniei lui Emmanuel Turczynski, un cunoscut
istoric german expert în problemele Bucovinei, în provincie a existat un „consens ideologic” bazat
pe „larg diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine
stabilit, toleranță și progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu însemna
neloialitate față de propria comunitate etnică sau religioasă”.[10] Colaborarea interetnică din
Bucovina a fost comparată de către specialiști cu situațiile din Tirol și Cipru, „modelul” bucovinean
demonstrându-și superioritatea.
Din punct de vedere cultural, Bucovina este și în prezent considerată un exemplu demn de urmat
pentru Europa, orașul Cernăuți fiind numit în 1997 de către Zbigniew Herbert, cu o expresie ce a
făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuți a fost orașul în care, inclusiv în vremea
administrației românești din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în
limba germană sau idiș), română, polonă sau ucraineană.[7]
Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88%
ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari,
0,12% alții.[11] În 1918 a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român și totodată
regiunea cu cea mai mare populație urbană , respectiv 28,6%.[12][13]

Anul Români Ucraineni Alții

[14][15]
1774 59.731 85,33% 7.462 10,66% 2.800 4%
1848[14] 209.293 55,4% 108.907 28,8% 59.381 15.8%
1851[16][17] 184.718 48,5% 144.982 38,1% 51.126 13,4%
1880[18] 190.005 33,4% 239.960 42,2% 138.758 24,4%
1890[19] 208.301 32,4% 268.367 41,8% 165.827 25,8%
1900[20] 229.018 31,4% 297,798 40,8% 203.379 27,8%
1910 273.254 34,1% 305.101 38,4% 216.574 27,2%
În 1940, nordul regiunii, împreună cu cel mai important oraș- Cernăuți, a fost anexat de URSS,
deși acest fapt nu era prevăzut în pactul Ribentropp-Molotov. Tot atunci au loc acțiuni ce vor
duce la modificarea configurației regiunii. Populația germană este strămutată în Germania în
cadrul unei acțiuni organizate de Al Treilea Reich sub denumirea de Umsiedlung (strămutare), iar
românii din nordul Bucovinei sunt deportați în Siberia. În 1941, România redobândește nordul
Bucovinei. Populația maghiară este strămutată în Ungaria, iar evreii sunt deportați în Transnistria.
În 1944, aproape toată regiunea este ocuptă de URSS. Nordul Bucovinei a fost reintegrat URSS-
ului, iar sudul s-a aflat sub ocupație. Autoritățile sovietice au obligat evacuarea românilor din
sudul Bucovinei în zone din Vechiul Regat al României (județele Botoșani și Dorohoi). Populația a
fost lăsată să se întoarcă în Bucovina după 23 august 1944. La sfârșitul celui de Al Doilea Război
Mondial, nordul Bucovinei a rămas în componența URSS-ului, iar sudul în România.
În prezent nordul Bucovinei este inclus în regiunea Cernăuți (alături de Ținutul Herța și Nordul
Basarabiei) a Ucrainei, iar sudul este inclus în județul Suceava (alături de părți din județele
Neamț, Baia, Botoșani și Dorohoi ale Vechiului Regat al României; 3 localități din Bucovina
istorică fiind incluse în județul Botoșani) al României.

Statutul de autonomie în imperiu[modificare | modificare sursă]

Bucovina
Ducatul Bucovinei
—  Provincie a Imperiului
Austriac  —

←  
1774 – 1918 →

Drapel Stemă

Bucovina în cadrul Austro-Ungariei

Capitală Cernăuți

Limbă română, germană, ucrainean
ă

Religie Creștină
 Guvernare

Formă de guvernare ducat

Conducător  

 - 1774 - 1778 Gabriel Freiherr von Spleny

 - 1916 - 1918 Joseph von Etzdorf

Istorie

Ducatul autonom al
1774
Bucovinei

Desființare 1918

Unirea cu România 1918

Date statistice

Suprafață  

 - secolul al XIX-lea 10.441 km²

Populație  

 - secolul al XIX-lea 800.198 loc.

     Densitate 76,6 loc./km²

Modifică date / text 

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar 8 deputați români din partea
lor, în parlamentul imperial de la Viena; aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari,
participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română. La 13
februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a
bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat
românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o
recunoaștere a românității Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a
Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și
acela de Mare Duce al Bucovinei. La 4 martie 1849 împăratul Franz Josef I a promulgat
Constituția adoptată în acel an, în care Bucovina era nominalizată printre „țările Coroanei
austriece” cu statut de Ducat.[21] Prin decretul imperial din 13 martie 1849, autoritățile din Galiția și
Bucovina au fost înștiințate că potrivit Constituției din 4 martie 1849 „ducatul Bucovinei formează
o țară de Coroană autonomă” (Kronland în l. germană). Astfel a fost realizată principala
revendicare a locuitorilor Bucovinei din timpul revoluției de la 1848, de separare a Bucovinei de
Galiția.
Revoluția din 1848 în Bucovina[modificare | modificare sursă]
Istoricul Florin Constantiniu constată că „Revoluția din 1848 a atins Bucovina în două puncte. Mai
întâi, în cadrul creat de seismul revoluționar la Cernăuți a avut loc o Mare Adunare Națională a
românilor, care a redactat un memoriu în 12 puncte, pentru a fi prezentat împăratului...În al doilea
rând, Bucovina a devenit un teritoriu de refugiu și de consultări pentru revoluționarii pașoptiști din
Moldova, și respectiv Transilvania.[22] La 22 martie 1848 a avut loc prima adunare populară la
care au participat orășeni, nobili, intelectuali, preoți de la țară. [23] Adunarea a hotărât formarea
unui comitet de acțiune în frunte cu Eudoxiu Hurmuzachi, din care mai făceau parte episcopul
Bucovinei Eugenie Hacman, nobilii I. Vasilco, Iacob Miculi, armeanul Cr. Petrovici, profesorii de
teologie C. Popovici și N. Hacman, directorul gimnaziului german Anton Kral și negustorul Zoltin.
[24]
 Acest comitet urma să elaboreze un program de revendicări pentru întreaga
populație. Alexandru Hurmuzachi și Gheorghe Hurmuzachi l-au împuternicit în aprilie 1848 pe
moldoveanul Alecu Russo care era în drum spre Viena să propună împăratului Ferdinand I unirea
tuturor teritoriilor românești din interiorul și din afara granițelor Imperiului habsburgic într-un stat
daco-românesc, sub sceptrul unui principe din Casa de Habsburg.
La 8/20 mai 1848 a avut loc o mare adunare a bucovinenilor. Adunarea l-a ales ca președinte pe
Eudoxiu Hurmuzachi. Revendicările populației Bucovinei au fost formulate la începutul lunii iunie
într-un program alcătuit din 12 puncte, sub denumirea de Petiția Țării[25] Printre cele 12 puncte
revendicative, Petiția Țării conținea: 1) separarea Bucovinei de Galiția și constituirea ei în țară de
coroană autonomă; 2) conservarea naționalității române și crearea de școli naționale; 3)
organizarea administrației țării pe baza autonomiei provinciale...
Vasile Alecsandri a fost susținut financiar de familia Hurmuzachi să tipărească în Cernăuți
poemul manifest Deșteptarea României, iar Mihail Kogălniceanu a publicat la tipografia lui Rudolf
Eckhardt manifestul Dorințele partidei naționale.
Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În
cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea.
Primul președinte al dietei a fost episcopul Eugenie Hacman, iar după demisia sa din februarie
1862, în acest post a ajuns istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, care devine astfel mareșal al
Bucovinei.
Prin rezoluția imperială din 26 august 1861, Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu
(culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei), stemă
(reprezentând capul de bour, încadrat de 3 stele), precum și toate drepturile adiacente statutului
de Ducat al Imperiului Austriac.

Confesiuni[modificare | modificare sursă]
La începutul stăpânirii austriece Bucovina era o provincie cu o populație dominantă de religie
ortodoxă. Nu numai românii majoritari dar și celelalte minorități naționale cum erau ucrainenii
(rutenii și huțulii), țiganii sedentari și nomazi, comunitatea armeană din Suceava aparțineau
acestei confesiuni. Numai câteva familii de germani de la Sadagura și Prelipcea și unele familii
poloneze răzlețe erau de confesiune catolică sau protestantă. Pe lângă ortodocși, principala
confesiune minoritară o contituiau mozaicii (comunități de cult evreiești) care erau concentrați la
Cernăuți, Suceava, Vijnița și, răzleț, în satele din nordul provinciei și constituiau în anul 1774
circa 3 - 3,5 %.[26]
Imediat după anexarea Bucovinei au sosit în Bucovina diferiți funcționari, militari și civili,
meșteșugari, comercianți, care în marea lor majoritate erau de religie catolică, modificând astfel
structura confesională a populației. In anul 1816 din cei 200.000 locuitori ai Bucovinei, ortodocșii
constituiau încă aproape 90% din populație, dar catolicii care cu patru decenii în urmă practic nu
existau pe acest teritoriu, deja constituiau 5,12 % din total. În anul 1880, din populația de 571671
locuitori ai Bucovinei, ortodocșii mai constituiau 70,7%, în timp ce 11,8 % erau mozaici, 11,8%
romano-catolici, 3,1 % greco-catolici și 2,3 % luterani.
Ortodocșii. Biserica ortodoxă se afla la începutul stăpânirii austriece în posesia a 267
proprietăți[27] sau peste jumătate din suprafața Bucovinei. Episcopul de Rădăuți își excita
autoritatea asupra clerului bisericesc, iar clerul monahal din mănăstiri și schituri se subordona
ierarhic mitropolitului de la Iași.
La 12 februarie 1782 a fost înființată la Cernăuți noua episcopie a Bucovinei, cu dependența
ierarhică de mitropolia ortodoxă sârbă de la Karlowitz (sau Carloviț), azi Sremski-Karlovți, cu
sediul în Voievodina sârbească, rupându-se astfel legăturile canonice dintre Episcopia de
Rădăuți și Mitropolia Moldovei din Iași. Din averile mănăstirești în anul 1783 a fost creat Fondul
Bisericesc greco-oriental al Bucovinei (organizat definitiv în 1786) care avea menirea de a
întreține biserica și școala.
La 29 aprilie 1786 a fost adoptat „Regulamentul de administrare bisericească” prin care s-a
stabilit ordinea de numire a episcopului, s-a reglementat activitatea protopopiatelor și
egumenatelor. Ortodoxia a fost recunoscută oficial de statul austriac. Tot atunci, limba română a
fost declarată limbă oficială a eparhiei Bucovinei, precum și a serviciului divin.
Potrivit Regulamentului de administrare, eparhia Bucovinei era împărțită în 6 decanate (aici,
decanat = colegiu de preoți sau instituție religioasă) – Cernăuți, Berhomet, Ceremuș, Nistru,
Vicov și Suceava – și două vicariate – Câmpulung Rusesc, Câmpulung Moldovenesc. Primul
episcop al Bucovinei a fost Dosoftei Herescu (1710-1789).
Romano-catolicii. După alipirea Bucovinei la Galiția s-a hotărât înființarea unui decanat catolic
cu sediul la Cernăuți, care să aparțină ierarhic de eparhia din Lemberg. Până în anul 1811,
Cernăuțiul a fost unica parohie romano-catolică oficială din Bucovina; în acel an au devenit
parohii alte 5 capelanate (de la capelan) locale: Suceava, Siret, Sadagura, Andreasfalva și Isten-
Segits. Tot în 1811 au fost înființate capelanate locale la Iacobeni, Coțmani, Crasna (Huta
Veche), Louisenthal, Vijnița și Zastavna. Pentru coloniile germane Fürstenthal și Karlsberg
(azi Gura Putnei, Suceava) a fost înființată o parohie catolică la Vicovu de Jos. Prima biserică
catolică din Bucovina a fost construită în anii 1809 - 1811 la Gura Humorului. La sfârșitul
stăpânirii austriece, din cei circa 800.000 de locuitori ai Bucovinei circa 100.000 erau de religie
romano-catolică [28]
Mozaicii. Primii evrei s-au stabilit în orașele din nordul Moldovei încă pe timpul
domnitorilor Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Majoritatea evreilor erau negustori. Pe
teritoriul viitoarei Bucovine existau două comunități evreiești, la Suceava și Siret, recunoscute
oficial de stat. În secolul al XVIII-lea a fost înființată a treia comunitate, în ținutul Cernăuți, iar la
începutul stăpânirii austriece se menționează cinci centre evreiești în zonă: Cernăuți, Suceava,
Siret, Sadagura și Vijnița.[29] În Bucovina au fost recunoscute oficial comunitățile de cult evreiești
din Cernăuți, Siret și Suceava, de care depindeau filialele din Sadagura, Vijnița și Câmpulung.
Primul rabin al comunității evreiești din Cernăuți a fost Chaim Tirer (între 1789-1807), care
totodată a fost și primul rabin principal al Bucovinei. După 1807, Chaim Tirer a plecat
în Palestina, iar abia în 1833, Isaac Samson a fost numit în fruntea comunității din Cernăuți,
ocupând această funcție până în anul 1870. În anul 1857 consiliul comunității evreiești din
Cernăuți a hotărât ridicarea unui templu evreiesc în centrul orașului. Templul, construit în stil
maur, cu o cupolă a fost inaugurat în 1877.
La sfârșitul stăpânirii austriece, Cernăuțiul devenise un important centru al evreilor din Austria. În
anul 1908 a fost finisat Centrul național evreiesc. În 1911 Dieta Bucovinei a hotărât acordarea
unui statut național și pentru evreii din această provincie. În anul 1905, Eduard Reiss a devenit
primul primar evreu ales al Cernăuțiului, urmat de Salo Weisselberger în 1913. In ajunul primului
război mondial, comunitatea evreiască din Cernăuți era a treia ca mărime după cele din Viena și
Lemberg.

Sistemul de învățământ[modificare | modificare sursă]

Învățământul primar. După înființarea Episcopiei Bucovinei în 1782 și crearea Fondului
Bisericesc în 1783, a fost adoptat în anul 1786 Regulamentul școlar pentru Bucovina care
prevedea introducerea învățământului obligatoriu și crearea următoarelor tipuri de școli: 1) școli
triviale cu durata studiilor de trei ani, destinate în special copiilor de la sate; 2) școli
principale sau de căpetenie cu durata studiilor de doi și patru ani, destinate mai ales fiilor cu
părinți înstăriți; 3) școli normale care pregăteau cadre pentru administrație și învățători pentru
școlile triviale; 4) școala clericală de la Suceava, transferată în 1789 la Cernăuți și declarată
seminar teologic.[30]
În 1804 a fost adoptată o nouă lege școlară care în privința Bucovinei stipula că întreținerea
școlilor triviale, normale și a celorlalte urma să se facă în continuare din veniturile Fondului
Bisericesc, dar și cu susținerea proprietarilor de pământ și a comunelor respective. La Cernăuți,
Siret și Suceava au fost înființate școli de fete.
În anul 1815 Curtea de la Viena a hotărât scoaterea școlilor primare din Bucovina de sub
supravegherea Consistoriului ortodox din Bucovina și trecerea lor în subordinea Consistoriului
romano-catolic din Lemberg. Din acest an începe nu numai germanizarea dar și polonizarea și
catolicizarea învățământului primar din Bucovina. Consistoriul catolic din Lemberg a introdus în
școlile triviale și obligativitatea studierii în limba polonă.
Sub presiunea evenimentelor revoluționare din anul 1848, Guberniul (gubernie= guvern) de la
Lemberg a emis în martie 1849 o ordonanță care prevedea introducerea limbii române ca obiect
obligatoriu în toate școlile din Cernăuți. Iar la 23 februarie 1850 este dată o circulară imperială,
care prevedea trecerea întregului sistem de învățământ din Bucovina în subordinea
guvernatorului Bucovinei și a Consistoriului ortodox din Cernăuți.
În anul 1869 a intrat în vigoare o nouă lege a învățământului pentru țările de coroană ale Austriei.
Legea prevedea obligativitatea învățământului primar pentru copiii între 7 și 13 ani, scotea școala
de sub controlul Bisericii și o supunea controlului Statului. Tot în anul 1869 s-a introdus alfabetul
latin în locul alfabetului chirilic pentru limba română în Bucovina. La 1 octombrie 1870 a fost
deschisă la Cernăuți o instituție de instruire a viitorilor învățători (Pedagogiu), iar peste doi ani - o
instituție similară pentru viitoarele învățătoare. Cadrele de conducere din școli erau în majoritate
germani și urmăreau germanizarea populației. Școlile care funcționau în Bucovina, indiferent
dacă erau de stat sau particulare, erau accesibile tuturor elevilor, fără deosebire de origine
etnică, socială sau confesională.
Românii din Bucovina, prin intermediul deputaților din Dietă, al diferitelor societăți culturale, au
susținut învățământul primar românesc, în special în partea nordică a provinciei, unde constituiau
o minoritate. O amplă activitate culturală și de conservare a valorilor identitare ale românilor din
Bucovina (limba, cultura, credința, obiceiurile) a promovat Societatea pentru Cultura și Literatura
Română în Bucovina, înființată în 1862, cu ajutorul boierilor și al preoților ortodocși. Învățătorii vor
constitui un nucleu deosebit de activ în cadrul Societății. S-a remarcat și societatea Școala
Română, care își propunea să-i susțină pe copii români talentați. În anul 1900 a luat
ființă Societatea mazililor și răzeșilor bucovineni, care a dus o luptă activă pentru redeșteptarea
națională a românilor din satele răzeșești ucrainizate din partea nordică a Bucovinei.
Învățământul secundar funcționa într-o serie de licee și gimnazii din Cernăuți, Suceava,
Rădăuți, cu limba de predare germană. Religia ortodoxă și limba română, inițial, s-au predat
facultativ și numai pentru elevii ortodocși români.
În ședința Comisiei imperiale pentru învățământ (Studienhofkommission) din 1-2 octombrie 1808
s-a decis înființarea la Cernăuți a unui gimnaziu cu 5 clase. La 16 decembrie 1808 își începe
activitatea la Cernăuți primul gimnaziu de băieți din Bucovina, fiind format dintr-o clasă cu 24
elevi. În 1812 acest gimnaziu cuprindea 3 clase gramaticale și o clasă umanitară. În anul de
învățământ 1814/1815 s-a înființat în cadrul gimnaziului și un curs de filosofie. În fruntea corpului
didactic se afla un „prefect gimnazial”.[31] După revoluția din anul 1848, gimnaziul a fost
transformat într-o instituție de 8 clase, iar pentru absolvenți a fost introdus un examen de
maturitate. În timpul revoluției, românii din Bucovina au obținut acceptul Ministerului
Învățământului pentru a se înființa la gimnaziul german din Cernăuți o catedră de limba și
literatura română, la care primul profesor a fost numit în 1849 Aron Pumnul. La începutul
secolului al XX-lea din acest gimnaziu s-au desprins mai întâi ca filiale, apoi ca instituții separate
un gimnaziu germano-rutean și un gimnaziu germano-român. La 17 septembrie 1860 s-a
inaugurat la Suceava un nou gimnaziu. De asemenea, autoritățile austriece au aprobat înființarea
în 1872 a unui gimnaziu german la Rădăuți și a unei școli reale în 1873 la Siret.
În 1870 s-a decis înființarea Școlii normale (de învățători) - Pedagogiu, la care limba germană era
limba de predare, iar limbile română și ucraineană erau predate la ore speciale; în anul școlar
1872/1873 s-a înființat și Școala normală de învățătoare cu germana ca limbă de predare. Este
de menționat că în Imperiul habsburgic exista instruire separată pentru băieți și fete: școlile
secundare pentru băieți erau gimnazii, iar pentru fete erau denumite licee.
În anul 1875 activau în Bucovina un Institut de Teologie, 3 gimnazii de băieți (la Cernăuți,
Suceava și Rădăuți), două școli reale (la Cernăuți și Siret), o școală superioară de meserii cu
două secțiuni: de construcții și de chimie industrială, o școală pentru agricultură și silvicultură (din
1871), în afară de Pedagogiile de băieți și fete. Învățământul gimnazial s-a dezvoltat semnificativ
la începutul secolului al XX-lea, când s-au înființat gimnazii la Coțmani, Gura
Humorului, Storojineț. Din anul de învățământ 1906/1907 a activat la Școala Normală din
Cernăuți profesorul George Tofan, care a fost un mare activist pentru apărarea românismului în
Bucovina. El a înființat Asociația Corpului Didactic Român din Bucovina, iar în 1914 a organizat
primul congres al învățătorilor la Suceava.
Învățământul universitar. Parlamentul austriac a hotărât la 20 martie 1875 înființarea unei
Universități germane (cu limba germană de instruire) în Cernăuți. Inaugurarea festivă a
Universității germane la Cernăuți a avut loc în ziua de 4 octombrie 1875. În perioada 1875-1918
Universitatea din Cernăuți a funcționat cu trei facultăți: Teologie, Drept și Filosofie. Facultatea de
Teologie ortodoxă era singura de acest fel din Monarhia Austro-Ungară. La această facultate și-
au făcut studiile nu numai ortodocșii români și ucraineni din Bucovina, dar și mulți ortodocși din
România, Transilvania, și chiar din Bulgaria și Serbia, Bosnia și Dalmația.
La Facultatea de Filosofie a funcționat o Catedră de limba și literatura română, al cărei titular
până în 1906 a fost Ion Gh. Sbiera, iar din 1906 acest post a fost ocupat de profesorul
ardelean Sextil Pușcariu. Încă din anul 1904, Universitatea din Cernăuți a început să organizeze
cursuri populare universitare la Rădăuți, Siret și Suceava.

Organizarea administrativă a
ducatului[modificare | modificare sursă]
Organizarea administrativă în 1910

Ducatul Bucovinei era format din Reședința (Hauptstadt) Czernowitz (Cernăuți - în

română, Czerniwci - în ruteană) și din 11 bezirkuri (județe/districte)

 Bezirk Czernowitz (Cernăuți - în română, Czerniwci - în ruteană)

 Bezirk Gurahumora (Gura Humorului - în română, Gurahumora - în ruteană)
 Bezirk Kimpolung (Câmpulung - în română, Kimpolung - în ruteană)
 Bezirk Kotzman (Coțmani - în română, Kicmań - în ruteană)
 Bezirk Radautz (Rădăuți - în română, Radiwci - în ruteană)
 Bezirk Sereth (Siret - în română, Seret - în ruteană)
 Bezirk Storozynetz (Storojineț - în română, Storożynec-în ruteană)
 Bezirk Suczawa (Suceava - în română, Suczawa - în germană)
 Bezirk Waschkoutz am Czeremosch (Vășcăuți pe Ceremuș - în română, Waszkiwci nad
Czeremoszem-în ruteană)
 Bezirk Wiznitz (Vijnița - în română, Wyżnycia-în ruteană)
 Bezirk Zastawna (Zastavna-în română, Zastawna-în ruteană)
   Vezi și articolul:  Listă de localități din Bucovina.
În perioada 1774-1918, cât Bucovina s-a aflat în componența Monarhiei Habsburgice, localitățile
bucovinene au purtat oficial și denumiri în limba germană.[32]

Unirea Bucovinei cu România[modificare | modificare

sursă]
Bucovina divizată în iunie 1940

Harta administrativă a Guvernământului Bucovinei în mai 1942.

După prăbușirea monarhiei austro-ungare respectiv dezmembrarea imperiului în state naționale,

Consiliul Național al Bucovinei (C.N.B.), întrunit la 28 noiembrie 1918, a hotărât în majoritate
Unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor și
polonezilor, iar cele împotrivă doar din partea minorității ucrainene. Ca urmare a hotărârii
„C.N.B.”, trupele române au intrat în teritoriu, sub comanda generalului Iacob Zadik, consfințind
actul și zădărnicind manevrele militare ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. Unirea
Bucovinei cu România este recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de pace de la Saint-
Germain-en-Laye încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.
În iunie 1940, ca o urmare a Pactului expansionist germano-sovietic Ribbentrop-Molotov Nordul
Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. La 23 iunie 1940, Molotov a informat Berlinul
despre voința URSS de a pune stăpânire pe Basarabia și pe întreaga Bucovină.[33] Germania a
protestat, reamintind că Bucovina n-a fost niciodată nici rusă nici ucraineană, ci austriacă de la
1775 până la 1918...că ucrainenii nu erau majoritari.[34] Molotov s-a repliat, mulțumindu-se cu
Nordul Bucovinei, pentru a controla calea ferată Chișinău-Cernăuți-Lvov. Imediat după aceasta,
în această perioadă, au fost masacrați 3000 de civili români care se retrăgeau pașnic
spre România, la Fântâna Albă. Autorii masacrului sunt ofițeri din trupele NKVD. Rusia nu a
recunoscut încă acest masacru. În 1941, forțele române, aliate la Axă, recuceresc Nordul
Bucovinei.
După eliberarea de sub ruso-sovietici a Basarabiei și Nordului Bucovinei, provinciile recuperate
nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcționat ca regiuni conexe, conduse de câte un
guvernator. În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 județe din Bucovina (Câmpulung,
Suceava, Rădăuți, Storojineț și Cernăuți), județul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie
1941 și judetul Dorohoi. Guvernamântul Bucovinei a avut trei guvernatori: locotenent-
colonelul Alexandru Rioșanu, mort în urma unei operații nereușite la 30 august 1941, generalul
Corneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor din 1941 și 1942, și generalul C. I.
Dragalina, care a devenit guvernator în 1943. Basarabia a fost pusă sub administrația generalului
Constantin Voiculescu.[35].
În anul 1944, nordul Bucovinei este reocupat însă de Armata Roșie, rămânând până astăzi în
componența Ucrainei. Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainean, și sudul său, rămas în
componența României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia
populației slavofone și scăderea populației românești, rămasă doar în câteva zone compacte.

Regiuni administrative actuale[modificare | modificare

sursă]

Bucovina suprapusă pe granițele actuale ale României și Ucrainei

Harta etnică a Bucovinei 2002

Articol principal: Listă de localități din Bucovina.

 România
o Județul Suceava (exceptând
orașele Fălticeni, Broșteni, Dolhasca, Liteni, Salcea și zonele adiacente acestora)
o Județul Botoșani (câteva localități care fac parte astăzi din comuna
Mihăileni: Rogojești și Cândești, dar și fostul sat Sinăuții de Jos)
 Ucraina
o Regiunea Cernăuți (exceptând orașul Hotin și împrejurimile sale, care fac parte
din Basarabia, precum și zona Herța)

Turism[modificare | modificare sursă]
Bucovina este cunoscută pentru mănăstirile construite de foști domnitori și boieri moldoveni
(Mușatinii, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ștefan Tomșa, Alexandru
Lăpușneanu, Familia Movileștilor ș.a.), fiecare cu culoarea sa
specifică: Voroneț (albastru), Humor (roșu), Sucevița (verde), Moldovița (galben)
și Arbore (combinație de culori).

Obiceiuri specifice regiunii[modificare | modificare sursă]

Împistritul ouălor este un obicei practicat în zona Bucovinei. În Săptămâna Mare, începând cu
ziua de marți până vineri, pe lângă simpla vopsire, se practică fie încondeierea cu pensula,
fie împistritul, folosindu-se ceară. Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel de artă.
Deși femeile sunt cele care se ocupă de înfrumusețarea lor, există, însă, și excepții când familii
întregi cunosc și practică acest mesteșug. În zona Bucovinei tradițiile supraviețuiesc cu greu
schimbărilor însă exista oameni care duc mai departe meșteșugul împistritului și care își învață
cu drag și cu răbdare copiii tainele încondeierii ouălor.[36]

Vezi și