CAPITOLUL I.

Oraşe şi târguri din Ţara Românească

în viziunea călătorilor străini - secolele XIV-XV

Pe parcursul secolelor XIV – XV cele patru oraşe muntene sunt amintite de

călătorii străini, destul de rar, cu ocazia tranzitării teritoriului românesc către
Constantinopol sau Ierusalim. Aşa cum amintea şi N. Iorga1, călătoriile prin
spaţiul românesc (menţionate cel puţin) încep abia de la sfârşitul secolului al
XIV-lea. Astfel, autorii relatărilor sunt în general diplomaţi (Ieronim Laski) sau
călugări catolici aflaţi în pelerinaj. În misiunile lor, călătorii străini au putut
observa aşezările româneşti, remarcând înfăţişarea, urbanismul, întăriturile
precum şi funcţiile pe care le îndeplineau acestea. Nu au scăpat cu vederea, de
altfel, nici obiceiurile, tradiţiile sau portul românilor care erau de altfel diferite
de ale transilvănenilor.
După obţinerea independenţei de la Posada (1330), Ţara Românească
începe a fi cunoscută tot mai mult prin intermediul călătorilor străini care
datorită misiunilor, de orice natură (economică, diplomatică, religioasă etc.)
parcurgeau ţara de la un capăt la celălalt. Astfel, au rămas o serie de informaţii
cu privire la relaţiile domnitorilor români cu statele vecine.
Raritatea descrierilor cu privire la Ţara Românească din secolele XIV – XV
se datorează şi faptului că principalele drumuri de comunicaţie cu Răsăritul nu
treceau prin părţile noastre2.
În secolul XIV, o activitate intensă pe teritoriul Ţării Româneşti au avut-o
misionarii franciscani care veneau aici pentru a-i converti pe români la
catolicism. Sub influenţa coroanei maghiare, sub motive politice, domnii
munteni au semnat documente pentru biserica catolică, permiţând stabilirea
catolicilor la Curtea de Argeş.

1
N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 61.
2
Ibidem.

13
 Călătorii străini care alegeau să treacă prin Ţara Românească nu aveau prea
multe opţiuni pentru a trece Carpaţii. Astfel, exista trecătoarea Jiului (Vâlcanul),
foarte rar folosită şi Turnul Roşu, pe unde treceau carele sibienilor. Cel mai
folosit drum era drumul braşovenilor, ce trecea pe la Cetatea Branului, unde se
aflau străjerii regelui Ungariei.
Călătorii ce veneau de la Braşov spre Ţara Românească ajungeau mai întâi
în vechiul Câmpulung, capitala legendarului Negru Vodă. Numit de saşi şi
maghiari Langenau, avea în centrul său ca miez de aşezare un turn şi o biserică
catolică, unde în secolul XV păstra o urmă a piciorului Sfântului Iacob3.
De la Câmpulung călătorul cobora mai departe întâlnind sate româneşti ai
cărei locuitorii purtau numele strămoşului sau întemeietorului aşezării
respective. Mai departe pe Valea Argeşului, Curtea de Argeş reprezenta un
popas important fiind de altfel centrul domniei Ţării Româneşti.
Mutarea capitalei muntene de la Argeş la Târgovişte, a determinat
dezvoltarea unui nou nucleu urban care avea să joace o importanţă deosebită
pentru economia zonei respective. De aici, călătorul se îndrepta către Turnu,
pentru a trece Dunărea către Nicopole.
Cel mai important drum comercial al Ţării Româneşti avea să fie cel al
Brăile, de la Braşov la Brăila. Oraşul, a cărei atestare documentară se regăseşte
în privilegiul emis la 20 ianuarie 1368 de către Vladislav – Vlaicu, avea să fie,
în Evul Mediu, punctul de desfacere a mărfurilor comerciale, dar şi „cuibul”
central de unde erau promovaţi pretendenţii la tron. Tot aici era cel mai bun
popas al călătorilor, indiferent de drumul pe care îl urmau. Pe lângă funcţia de
cel mai mare port pescăresc, Brăila era şi punct de vamă al Ţării Româneşti, aici
plătindu-se 3% pentru toate mărfurile ce ieşeau din ţară4.
Pentru secolele XIV – XV se poate spune că Ţara Românească deţinea un
număr mic de oraşe şi târguri, care la rândul lor erau destul de slab întărite.
Cele mai vechi urme din Argeş datează de pe la 1200, când aici exista o
mică reşedinţă voievodală şi o bisericuţă. Conform unor supoziţii, aici şi-ar fi
3
Ibidem, p. 65.
4
Ing. Gh. T. Marinescu, Documente privitoare la Brăila, în Analele Brăilei, Ed. anastatică, Brăila 2004, p. 102

14
avut curtea Seneslau, conducătorul unei formaţiuni statale, menţionat în
„Diploma Cavalerilor Ioaniţi” pe la 1247. legenda lui Negru Vodă afirmă că
acesta, coborând din Făgăraş ar fi întemeiat oraşul pe la 1290. tot aici s-a aflat
curtea lui Basarab I care, după probabila distrugere a oraşului în 1330, s-a mutat
temporar la Câmpulung. În 1359, Nicolae Alexandru întemeiază la Argeş
Mitropolia Ungro – Vlahiei.
Pe la 1385 prin Argeş şi Câmpulung se aflau în trecere Peter Sparnau şi
Ulrich von Tennstädt. Cei doi pelerini se întorceau de la Ierusalim, prin Ţara
Românească, către Transilvania şi Ungaria. Relatările lor sunt lacunare,
amintind doar că la Câmpulung se afla piciorul Sfântului Andrei5. Argeşul mai
este prezentat în Itinerarul de la Bruges (1380 - 1389)6, aşezarea fiind amintită
ca loc de trecere.
Prima menţiune a oraşului Târgovişte este făcută în 1396 de cruciatul
bavarez Johann Schiltberger. Acesta a participat la bătălia de la Nicopole (28
septembrie 1396) în slujba cavalerului Reichartinger. Până la Nicopole,
Schiltberger a călătorit prin Ţara Românească vizitând cele două capitale (Argeş
şi Târgovişte)7 şi Brăila. Despre români el precizează că îşi păstrează credinţa
creştină, vorbesc o limbă deosebită şi îşi lasă părul şi barba să crească fără să o
taie8.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Târgovişte devine principala reşedinţă
domnească a Ţării Româneşti. Tot în acest timpul acestui domnitor a fost
refăcută Curtea Domnească, ale cărui ruine împrejmuiesc astăzi Turnul
Chindiei. Ultimele cercetări arheologice au avansat ideea că o curte a fost
ridicată aici înainte de Mircea cel Bătrân.
Însemnătatea portului Brăilei, mulţimea corăbiilor care vin aici e dovedită
documentar în epoca lui Mircea cel Bătrân. Germanul Schiltberger, luat
prizonier de turci în lupta de la Nicopole se reîntoarce în ţară în 1420, după o

5
Călători străini despre Ţările Române, vol. I, volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.M.
Alexandrescu – Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1968, p. 20.
6
Ibidem, p. 24.
7
Ibidem, p. 30.
8
Ibidem.

15
lungă robie şi trece în drumul său prin Brăila. El spunea despre Brăila, că acesta
este un oraş aşezat pe Dunăre „unde îşi au locul de aşezare luntrele şi corăbiile
cu care negustorii aduc mărfuri din ţara păgânilor”9.
În primăvara anului 1445, Walerand de Wavrin, consilier şi şambelan al
ducelui Burgundiei Filip cel Bun, ia parte la o expediţie cruciată pe Dunăre.
Galerele sale trec pe Dunăre pe la Brăila şi iau parte la asediul cetăţilor Silistra,
Turtucaia, Giurgiu şi Turnu10. Despre Brăila (Brilago), Walerand menţionează
că „este un port în care se întâlnesc corăbii din Grecia şi Constantinopol”11.
Despre Brăila informaţiile sunt în general legate de latura sa comercială.
Astfel, începând cu atestarea documentară, prin privilegiul comercial acordat
braşovenilor de către Vladislav – Vlaicu, Brăila este văzută de călătorii străini
drept unul din oraşele importante ale Ţării Româneşti. Drept dovadă, în 1463
cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind „oraşul
dacilor în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”12.
Afirmaţia lui Chalcocondil este riguros exactă: comerţul brăilean întrecea
comerţul tuturor oraşelor muntene, inclusiv capitala, care în vremea aceea era
Târgovişte. Veniturile mari ale vămii Brăilei, pot constitui unul din motivele ce
i-au determinat pe turci să ocupe oraşul la 154013.
Apele au constituit încă din cele mai vechi timpuri legăturile interne între
aşezări, pe plan intern, cât şi între state, pe plan extern. Astfel, prin Moldova se
afla drumul moldovenesc, care în secolul XIV îşi avea capătul la Brăila14. În
Ţara Românească, drumul oraşelor săseşti, Sibiul şi Braşovul, trecea prin
pasurile Turnu Roşu şi Bran şi de aici apuca spre Dunăre, la Brăila, Cetatea de
Floci (la gura Ialomiţei) şi Giurgiu, cele trei porturi ale traficului dunărean şi
apoi pe apă spre mare.

9
Ibidem.
10
Ibidem, p. 79.
11
Ibidem, p. 85.
12
Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, ediţia V. Grecu, Bucureşti, 1958, p. 285.
13
Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila – Din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1968, p.
49.
14
Ing. Gh. T. Marinescu, Documente privitoare la Brăila, în Analele Brăilei, Ediţie anastatică, Brăila 2004, p.
101.

16
 În Ţara Românească, legăturile comerciale cu Polonia erau mai slabe, de
aceea nu avem mărturii documentare ale călătorilor polonezi despre acest spaţiu.
În secolele XIV – XV, comerţul intern are mai ales caracterul unor
schimburi sporadice ale domeniilor feudale. Către mijlocul secolului XV se
observă o creştere a cantităţii produselor destinate pieţii, care duce la schimburi
mai frecvente şi mai importante între oraş şi sat. Un rol important în schimbul de
produse agricole şi meşteşugăreşti jucau, încă din acea vreme, târgurile
periodice sau iarmaroacele.
Negustorii străini practicau un comerţ care se bucura de privilegii din
partea domniei. Aceste privilegii ne dau ştiri importante cu privire la produsele
pe care le desfac şi cumpără negustorii braşoveni. Astfel, la Brăila se găseau tot
felul de mărfuri, de la ţesături fine şi scumpe, răsăritene şi apusene până la fructe
sudice, mirodenii şi coloniale, „de la săbii şi junghere din oţel de Damasc până
la marochinuri şi cordovanuri din extremitatea cealaltă, de apus a
Mediteranei”15.
Pe lângă mărfurile corăbiilor venite din porturile Mării Negre şi ale
Mediteranei, un articol important de comerţ la Brăila l-a alcătuit peştele. El
ocupă un loc important în privilegiul comercial dat de Mircea cel Bătrân
negustorilor braşoveni precum şi în confirmările ulterioare ale acestuia.
Una din sursele privind reglementarea relaţiilor comerciale în care erau
implicaţi negustorii valahi o reprezenta, astfel, practica partenerilor de afaceri
italieni. Până la cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe de către otomani în 1484,
negustorii genovezi au transmis mediilor de afaceri din zona Mării Negre
propriile practici comerciale16. Printre acestea, procedura represaliilor ce constă
în confiscarea de către un păgubit, locuitor al unei ţări străine, a unei mărfi
similare de la un locuitor din ţara datornicului. Aceasta a apărut în relaţiile dintre
oraşele italiene în secolul IX şi s-a perfecţionat până în secolul XIV.

15
C.C. Giurescu, Op. Cit., p. 49-50.
16
Gheorghe Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, trad. în lb. rom. de Michaela
Spinei, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 112-118.

17
 Capitala Ţării Româneşti rămâne la Argeş până la mijlocul secolului XIV,
pentru ca Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab, să coboare mai departe la
Câmpulung. După acesta, Vladislav – Vlaicu schimbă capitala, mutându-se mai
la şes, la Târgovişte. În secolul XV Târgovişte era împrejmuit cu palisadă, din
pari cu vergi împletite şi acoperite cu lut, ca un gard ţărănesc mai mare17.
Pe parcursul secolului XV Ţara Românească are mult de suferit de pe urma
intervenţiilor externe. În cruciadele antiotomane, domnitorii români au căutat
sprijin extern, însă expediţiile otomane au afectat comerţul şi viaţa internă a
Ţării Româneşti. Astfel şi numărul călătorilor străini se împuţinează, datorită, în
special, nesiguranţei personale pe drumurile de la sud de Carpaţi.
În perioada domniei lui Vlad Ţepeş îl avem pe Constantin Mihailovici din
Ostroviţa care povesteşte cum la Brăila este arestat trimisul sultanului după
tribut şi tras în ţeapă împreună cu suita sa din ordinul domnului18.
Cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil arată că Vlad Ţepeş nu a
declanşat lupta antiotomană decât atunci când i s-a părut că situaţia Daciei este
sigură şi acest lucru s-a întâmplat după campania sultanului împotriva
Trapezuntului, în iarna dintre 1461 şi 146219.
În a doua jumătate a anului 1460, Vlad Ţepeş a restabilit legăturile de bună
vecinătate cu saşii din sudul Transilvaniei şi a încheiat un tratat secret cu Matia
Corvin , care prevedea printre altele, şi căsătoria sa cu o rudă a acestuia. Tot în
acest an, a trecut pe Dunăre, spre Ungaria, o solie a principilor orientali din
Georgia, Mingrelia, Guria, Trapezunt şi a lui Uzun Hasan, stăpânul turcoman al
Persiei, care se pregăteau să atace Imperiul otoman şi căutau aliaţi în Europa.
Vlad Ţepeş a purtat tratative cu solii orientali în 1460 atunci când ei
călătoreau pe Dunăre. Deşi nu există nici o dovadă în acest sens, este puţin
probabil ca domnul Ţării Româneşti, care se pregătea de război cu turcii, să nu fi
profitat de prezenţa solilor coaliţiei orientale, care deja exista şi acţiona
împotriva Imperiului otoman, îndreptându-se, în acelaşi timp, spre Europa

17
N. Iorga, Op. Cit., p. 73.
18
Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 126.
19
L. Chalcocondil, op. cit., ed. cit., p. 283-284.

18
Centrală şi Occidentală, unde sperau să realizeze o coaliţie antiotomană
asemănătoare. În acest fel, Vlad Ţepeş spera să primească ajutoare importante şi
din Orient şi din Occident, iar acţiunea sa antiotomană, simultană cu a celorlalte
două coaliţii, să fie încununată de succes.
Datorită acţiunilor întreprinse de domnitorul muntean, sultanul a luat
hotărârea de a-l înlocui pe Vlad Ţepeş din domnie. Mehmet II a căutat să evite
însă o campanie de proporţii împotriva Ţării Româneşti, ai cărei sorţi de izbândă
erau îndoielnici, şi, de aceea, a încercat să-l captureze pe Vlad Ţepeş prin
înşelăciune, dar capcana pregătită domnului de către Hamza bei şi grecul
Catabolinos, în apropiere de Giurgiu, s-a terminat cu o catastrofă, cei doi fiind
capturaţi şi traşi în ţeapă. Acum apar în cronicile turceşti acuzaţiile cele mai
grave la adresa lui Vlad Ţepeş, acuzaţii care justifică acţiunea şi eşecul de la
Giurgiu, dar şi campania sultanală din 146220.
Vlad Ţepeş a încercat să iasă din sistemul de cosuzeranitate ungaro-
otomană instaurat asupra Ţării Româneşti în 1451-1452, dar fără un sprijin
extern adecvat nu a reuşit să facă acest lucru. Acţiunea sa a demonstrat că acest
sistem nu putea fi înlăturat, că, trecând peste ostilitatea reciprocă, cele două mari
puteri înţelegeau să-l menţină în vigoare, ceea ce se va întâmpla până la
dispariţia Ungariei, în 1526. Dar, în acelaşi timp, acţiunea sa a mai scos în
evidenţă un fapt deosebit de important, şi anume acela al înclinării tot mai
accentuate a balanţei de putere din acest sistem în favoarea Imperiului otoman.
Acest lucru explică şi eşecurile repetate ale lui Ştefan cel Mare de a atrage Ţara
Românească în sfera sa de influenţă şi de a o opune turcilor, eşecuri a căror
victimă a fost chiar Vlad Ţepeş în 1476. Totuşi, lupta sa nu a fost zadarnică. Ea
a arătat turcilor că Ţara Românească putea fi învinsă, dar nu distrusă, putea fi
îngenunchiată, dar nu transformată în paşalâc.
Viaţa religioasă a Ţării Româneşti în secolele XIV – XV este destul de
modestă. De răspândirea creştinismului se ocupau misionarii, şi nu episcopii,
care străbăteau ţara în lung şi în lat pentru a propovădui cuvântul Domnului. Cât

20
Cronici turceşti, I, p. 455 şi II, p. 139

19
despre viaţa culturală a românilor, călătorii străini omit acest aspect, latura
culturală fiind după cum se ştie un privilegiu al lăcaşelor de cult care se va
menţine o bună bucată de vreme.

20