Goți

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Goții (în Gotică: Unicode: 𐌲𐌿𐍄𐌰𐌽𐍃, "Gutans") au fost un popor germanic răsăritean. În
lucrarea De origine actibusque getarum, Iordanes afirma că goții au părăsit Scandinavia, s-au așezat în
apropiere de gurile Vistulei (astăzi în Polonia), și, în secolele III și IV, s-au așezat în Sciția, Dacia de est și
părți din Moesia și Asia Mică. În secolele al III-lea și al IV-lea, au reprezentat o mare problemă pentru
Imperiul Roman, începând cu momentul retragerii lui Aurelian din Dacia. După anul 200 s-au împărțit în
vizigoți (goții de vest) și ostrogoți (goții de est), și au fondat mai târziu state succesive puternice în Imperiul
Roman, în peninsula Italică și în peninsula Iberică.[1]

Cuprins
Istorie
Goții pe teritoriul României
Teoria migrației de la Marea Baltică
Teoria difuziei
Ripa Gothica
Așezările goților
Războaiele cu imperiul roman
Invazia Hunilor
Caucaland
Creștinism
Controverse
Referințe
Bibliografie
Vezi și

Istorie
După Iordanes, goții provin din Scandinavia (Scandza), mai precis Gotland (probabil Götaland din Suedia
de astăzi). Textul lui Iordanes nu este considerat izvor istoric de încredere, fiind menit să creeze un trecut
glorios pentru noua clasă conducătoare.[2]

Ei s-au separat de triburile înrudite, gutar (gotlanderi) și poate "götar" (geați, numiți "gautigoți" și
"Ostrogoți" de Iordanes), care sunt uneori incluși în termenul "goți"[3] în secolul I (dar Gutasaga lasă
deschisă posibilitatea contactului prelungit). Ei au migrat către sud-est de-a lungul Vistulei în secolul III
("Gothiscandza" lui Iordanes; vezi Cultura Wielbark), așezându-se în Sciția, pe care au numit-o Oium
("Țara apelor"), din secolul al III-lea (vezi Cultura Cerniakov). După relatarea legendară Hervarar Saga,
capitala acestui regat era Árheimar, pe Nipru.
 În secolul III, goții s-au împărțit în cel puțin 2 grupuri,
tervingii și greuthungii. Tervingii au fost la originea
uneia din primele mari invazii "barbare" a Imperiului
Roman în 263,[4] Un an mai târziu, au suferit o
înfrângere zdrobitoare la Bătălia de la Naissus
(Iugoslavia) și au fost împinși peste Dunăre până în
271. Acest grup s-a așezat la nord de râu și s-au stabilit
ca triburi independente pe o parte a teritoriilor fostei
Dacii.

Ostrogoții conduși de regele lor Ermanric (Hermanric),

Imperiul Roman sub Hadrian (117-38), conform
Germania lui Tacitus (scrisă ca. 100 d.Hr.) și
Geographia lui Ptolemeu (ca. 130 d.Hr.), figurând
locația poporului Gothones, group est-germanic,
atunci trăind pe malul estic al râului Visula
Vistula), Polonia de azi
i-a supus pe slavii și finii vecini și formau un imperiu
puternic ce cuprindea aproape toată Rusia meridională.
Invazia hunilor din 375 d.Ch. îi găsește pe goți divizați
religios și politic. Astfel că ostrogoții cad sub lovitura
hunilor și devin supuși acestora. Vizigoții se retrag
peste Dunăre, unde primesc pământ în Moesia și
Tracia, pe când Dacia părăsită de ei cade în mâinile
noilor năvălitori. În Peninsula Balcanică, dar și în
Dacia, vizigoții au fost conduși de regele Athanaric.

Atât greutungii cât și tervingii au fost puternic romanizați în secolul al IV-lea ca urmare a comerțului cu
bizantinii și a legăturilor militare cu aceștia. În această perioadă ei s-au convertit la arianism. Începând cu
370, hunii au început să pună presiune pe regatul ostrogot, și, ca urmare, regele terving, Fritigern a cerut
împăratului roman Valens, în 376, permisiunea de a se așeza pe malul sudic al Dunării. Valens le-a permis
să traverseze fluviul, probabil pe la fortăreața Durostorum , dar, ca urmare a unei foamete, a izbucnit un
război ce s-a terminat cu moartea împăratului în Bătălia de la Adrianopol.

Vizigoții sub Alaric I au jefuit Roma în 410. Honorius

le-a oferit vizigoților Aquitania, unde i-au înfrânt pe
vandali, și în 475 ei deja stăpâneau cea mai mare parte
a peninsulei Iberice. În cele din urmă, ei au ocupat
Spania, înființând acolo un regat având capitala la
Toledo, unde s-au menținut multă vreme sub
Theodoric I și Theodoric II, până când sunt înfrânți și
supuși de arabi (711).

Între timp, ostrogoții s-au eliberat de sub stăpânirea

hună după Bătălia de la Nedao din 454. Începând cu
488, regele Teoderic cel Mare a cucerit întreaga Italie.
Regele Teodoric cel Mare i-a unit pentru scurt timp pe
goți când a devenit regent al regatului vizigot în urma Imaginare a goților în timpul unui campanii, a unui
morții lui Alaric al II-lea în Bătălia de la Vouillé în artist din sec. 19, după descrierile adversarilor
507. Procopius, scriind în această perioadă, romani din secolele 3-4.
interpretează numele de "vizigot" ca însemnând "got
apusean", iar cel de "ostrogot" ca însemnând "got răsăritean" corsepunzător așezării geografice a teritoriilor
gote din acea perioadă. Regatul ostrogot a existat până în 553 sub Teia, când Italia a fost pentru scurt timp
din nou ocupată de bizantini, până la cucerirea longobardă în 568. Regatul vizigot a rezistat mai mult, până
în 711 sub Roderic, când a cedat în fața invaziei umayyade a Andaluziei.
Printre alte surse importante asupra istoriei mai târzii a goților se numără "Historiae" a lui Ammianus
Marcellinus, care menționează implicarea goților în războiul civil dintre împărații Procopius și Valens din
365 și descrie războiul gotic (376-382), și "de bello gothico" a lui Procopius, ce prezintă războiul gotic
(535-552).

Goții pe teritoriul României

Teoria migrației de la Marea Baltică

În secolul I, goții sunt identificați cu cultura arheologică Wielbark în regiunea Vistulei inferioare, lângă
Marea Baltică, de unde, aflați în expansiune, pleacă în a doua jumătate a secolului II, spre sud. Pe la anul
200 ei ajung în stepele din nordul Mării Negre și ocupă în prima jumătate a secolului III teritoriul dintre Prut
și gura Hypanislui cu cetățile Olbia (la gura Bugului) și Tyras, (la gura Nistrului), zonă identificată din
punct de vedere arheologic cu cultura Sântana de Mureș-Cerneahov.

Teoria difuziei

Conform unor istorici moderni precum Michael Kulikowski, teoria migrației goților de la Marea Baltică are
ca fundament textul contestabil din punct de vedere al acurateței al istoriei goților de Iordanes. Din punctul
de vedere al acestor istorici, goții au apărut ca urmare a interacțiunii populației germanice cu Imperiul
Roman.

Ripa Gothica

Ripa Gothia este o regiune din Imperiul Bizantin menționată de Flavius Dalmatius.[5] și care se presupune
că se întindea între Dunăre și Brazda lui Novac (limes Moesiae).

Așezările goților

Unii istorici cred că orașul Goților era situat în fortul abandonat de romani la Pietroasele în județul Buzău.
Au fost descoperite de asemeni locuințe ale nobililor goți similare cu cele de tip villa ale romanilor, locuințe
luxoase decorate cu vitralii de sticlă. O astfel de descoperire s-a făcut în Republica Moldova.

Războaiele cu imperiul roman

Ca urmare a amenințării goților, Imperiul Roman fortifică fortărețele de la Dunăre. În 238 este construit
podul de piatră de la Celeii între Sucidava și Oescus și, cel mai probabil, este construit valul de pământ,
parte a limes Moesia, de la Drobeta până la Siret.

Prima năvălire a goților spre Dunăre a avut loc în anul 238. Din acest moment, timp de aproape 50 de ani,
au jefuit zona cuprinsă între Dacia și Grecia și au ajuns chiar și până în nordul Asiei Mici.

Printre obiectivele mai importante care le-au căzut victime s-a aflat și cetatea Histria din Sciția Minor,
situată în sudul Deltei Dunării, care a fost incendiată. În urma acestor atacuri, goții se retrăgeau în grabă,
încărcați de prăzi. De multe ori au atras în capcane trupele romane, producându-le mari daune, după care,
au pustiit iarăși teritoriul cotropit.
În primăvara anului 250, s-a produs invazia sub comanda regelui Kniva, alături de care se aflau și o serie de
alte neamuri cum ar fi carpii, și care a avut ca țintă provinciile romane: Dacia, cele două Moesii și Tracia. În
timp ce carpii s-au despărțit de goți și au urcat prin Valea Oltului în Dacia romană, regele Kniva a trecut
Dunărea în Moesia Inferior. Un al treilea corp de armată condus probabil de Argaithus și Gunthericus,
trecuse Dunărea de Jos și intrase în Dobrogea pentru ca ulterior să ajung până la orașul Philippopolis
(Plovdiv). Legatul roman al Moesiei, Trebonianus Gallus, i-a respins pe goți la Novae (Șiștov), însă Kniva
a continuat să înainteze până la Philippopolis pentru a face joncțiunea cu cealaltă armată. Decius, care a
devenit mai târziu împărat între 249 - 251, a reușit să-i respingă pe carpi din Dacia romană, a încercat să
depresurizeze fără succes și Philippopolisul, însă a fost nevoit să se retragă în fortificația lui Trebonianus.
Orașul asediat a cedat în vara anului 250. Următoarea confruntare dintre romani și goți a avut loc în vara
anului 251, în care cad pe câmpul de luptă atât Decius cât și fiul său. Trebonianus a salvat cu greu resturile
armatei, care l-a proclamat împărat (251 - 253), dar care a fost nevoit să-i lase pe goți să plece cu o pradă
bogată. O nouă invazie importantă a avut loc în 253, an în care guvernatorul Moesiei Inferior, Aemilianus
câștigă, după care devine împărat (253). Totuși, victoriile lui Aemilianus nu i-au intimidat pe goți, neputând
îmbunătăți situația provinciilor romane din Balcani, și mai mult, în anul următor, invazia goților a ajuns
până la Salonic, producând mari pagube.

În timpul domniei împăratului Gallienus (260 - 268), când Imperiul Roman era slăbit datorită tulburărilor
interne, provocate de mai mulți pretendenți la tron, cea mai mare parte a Daciei a căzut în mâinile
năvălitorilor (goții si alți migratori). Împăratul Aurelian (270 - 275), încercând restaurarea granițelor
imperiului, face o expediție împotriva goților din Dacia, dar, cu toată victoria repurtată asupra lor, în urma
căreia ia titlul de "Gothicus maximus" și "Dacicus maximus", el nu mai poate restabili ordinea de mai
înainte în Dacia. Astfel că, Aurelian încheie pace cu goții, cedându-le Dacia ca unor federați ai Imperiului
Roman, cu îndatorirea de a păzi limita dunăreană (271). Așadar, găsim în Dacia următoarele triburi de goți:
taifalii și victoalii. Așezările goților în Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova cu partea
estică a Țării Românești), în timp ce în partea centrală și muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult
colonizată și romanizată în timpul guvernării romane, continua să locuiască populația daco-romană, rămasă
aici după retragerea legiunilor și a administrației romane peste Dunăre (în Dacia Aurelia). Această populație
daco-romană a rămas sub stăpânire gotică. După așezare, goții se împărțeau in "vizigoți" (goți apuseni,
ramura tervingilor), care locuiau în câmpia răsăriteană a Daciei și pe Nistru, și în "ostrogoți" (goți
răsăriteni), care locuiau la est de Nistru.

Invazia Hunilor

Invazia hunică din anul 376 a modificat dominația goților pe Dunărea de Jos. Sub impactul acestei invazii o
mare parte a goților au trecut Dunărea în Imperiu, condiții în care demografia și compoziția etnică a regiunii
s-a schimbat din nou. În mod firesc orizontul arheologic a avut și el de suferit. Descoperirile de tip Sântana
de Mureș au intrat într-o perioadă de declin. Athanarich a încercat să organizeze o rezistență pe valul roman
dar a fost părăsit și s-a repliat. Există o dispută între istorici privind constructorii valului pe care Antharic a
încercat să realizeze apărarea, acesta se întinde de la Nistru peste Siret și este atribuit fie romanilor fie
goților.[6]

Caucaland

În textele lui Ammianus Marcellinus se face referire la un teritoriu al goților numit Caucalandenses locus,
acest teritoriu este identificat de unii istorici ca fiind Valea Strâmbă în județul Mureș.[7] Este zona unde
Atanaric a încercat o ultimă rezistență, în fața invaziei hunilor, în zona numită „Caucaland" și „apărată de
înălțimea pădurilor și a munților... gonind de aici pe sarmați". Unii istorici încă mai consideră, cel mai
probabil, că zona aparține Carpaților de Curbură sau de Transilvania de Sud-Est.[8][9]
După invazia hunilor
din 376, Goții se retrag, și odată cu ei dispare din 381, cu toate formele ei cultura Sântana de Mureș.[10]
Creștinism
Prin contactul cu Imperiul Roman, printre goți se propagă, mai ales la vizigoții din Dacia, creștinismul.
Primul episcop arian Wulfila (Ulfilas), care în 348 d.Ch. este silit să se retragă cu un grup de credincioși
peste Dunăre, în Imperiul Roman, din cauza persecuțiilor din partea goților păgâni, traduce Biblia în limba
gotică. Alți propovăduitori ai creștinismului la goți, între care sunt cunoscuți Sfântul Nichita și Sfântul Sava
(gotul), au suferit martirajul în Dacia. Dar, cu toate persecuțiile, creștinismul se răspândește în general sub
forma arianismului, așa că, în curând, cea mai mare parte a vizigoților devin creștini, deosebindu-se, astfel,
tot mai mult de ostrogoții păgâni.

Controverse
Controversa cea mai des intâlnită este legată de confuzia dintre geți și goți. Multe dintre faptele geților sunt
atribuite goților, datorită nesiguranței istoriilor lui Iordanes. Datorită acestor confuzii, faptele și istoria geților
și a dacilor au pătruns în cărțile de istorie ale unor popoare germanice.
Principala sursă scrisă, dar singura
care atestă teoria migrației de la Vistula la Marea Neagră, pentru istoria timpurie a goților este Getica (și nu
Gotica, cum ar fi trebuit în cazul Goților) - De origine actibusque getarum de Iordanes (terminată în 551),
un rezumat al unei istorii a goților în 12 volume scrisă în Italia de Cassiodorus, astăzi pierdută. Unii autori
au presupus că Iordanes nu ar fi avut la dispoziție respectiva lucrare pentru a o consulta, și au tratat lucrarea
cu circumspecție. Cassiodorus era un oficial important al lui Teodoric cel Mare, care, se pare , că ar fi
ascultat unele cântece gotice (carmina prisca) care vorbeau despre originile lor tradiționale. Studii recente
pun serios la îndoială acest fapt.[11] Un scop al scrierilor lui Cassiodorus ar fi fost să dea un trecut glorios
clasei conducătoare gotice - ca replică trecutului familiilor senatoriale romane.[12]

Iordanes identifică goții cu geți, după mărturia lui Orosius Paulus [13]

Mai mulți istorici, între care Peter Heather și Michael Kulikowski, au afirmat că "Getica" prezintă o
genealogie fictivă a lui Teodoric și o istorie ficțională a goților din motive de propagandă, și pun sub semnul
întrebării originea lor scandinavă, presupusele dinastii regale și presupusul regat al lui Ermaneric din secolul
al IV-lea.[14][15]

Referințe
1. ^ Iordanes, Getica/De origine actibusque getarum - ediție bilingvă latină/română, Editura
Funtației Gândirea, București 2001, ISBN 973-9049-01-X.
2. ^ Christensen, Arne Søby. Cassiodorus, Jordanes, and the History of the Goths. Studies in a
Migration Myth, 2002, ISBN 978-87-7289-710-3
3. ^ E.g. Microsoft Encarta (asupra istoriei suedeze), traduceri din scandinava veche (http://sun
site.berkeley.edu/OMACL/Volsunga/), anglo-saxonă (http://www.gutenberg.org/etext/9701)
sau latină (http://www.fordham.edu/halsall/basis/anskar.html) și alte lucrări moderne despre
triburile germanice.
4. ^ Hermannus Contractus, citându-l pe Eusebiu, afirmă "263: Macedonia, Graecia, Pontus,
Asia et aliae provinciae depopulantur per Gothos".
5. ^ Eward, Gibbon (1776 – 1789). Strahan & Cadell, London., ed. The History of the Decline
and Fall of the Roman Empire (în English). Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
6. ^ Valurile : Monumente de arheologie : MONUMENT.MD (http://www.monument.md/monume
nte_arheologie/valurile/)
7. ^ Madgearu, Alexandru (2008). Istoria Militară a Daciei Post Romane 275-376. Cetatea de
Scaun. ISBN 978-973-8966-70-3, p. 82.
8. ^ germanii (http://www.enciclopedia-dacica.ro/invaziile/germanii/index_germani.htm)
 9. ^ ://www.ccdilfov.com/index.php?option=com_content&task=view&id=104&Itemid=
10. ^ Teoria lui Rosler (http://www.scritube.com/istorie/Teoria-lui-Rosler61637.php)
11. ^ Christensen, Arne Søby. Cassiodorus, Iordanes, and the History of the Goths. Studies in a
Migration Myth, 2002, ISBN 978-87-7289-710-3
12. ^ Questia.com Review of Cassiodorus, Jordanes, and the History of the Goths: Studies in a
Migration Myth by Peter S. Wells (http://www.questia.com/googleScholar.qst?docId=501084
9449)
13. ^ Iordanes. The Origin and Deeds of the Goths, translated by C. Mierow, Princeton
University Press, 1908.
14. ^ Heather, Peter, 1998, "The Goths", Blackwell, Malden, pp. 53-55.
15. ^ Kulikowski, Michael, 2007, "Rome's Gothic Wars" , Cambridge University Press:
Cambridge, pp. 54-56, 111-112.

Bibliografie
Herwig Wolfram, Geschichte der Goten. Von den Anfängen bis ur Mitte des sechsten
Jahrhunderts, München, 1979.

Vezi și
Gaina (erou)
Tezaurul de la Pietroasele

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Goți&oldid=14744767

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 12 ianuarie 2022, ora 13:26.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.