Vlahi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vlahi este un exonim, o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o
parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și
istroromânii.[1] Această denumire provine din denumirea βλάχοι în limba greacă, care a dat și denumirile de
воло́ хи în rusă și oláh în maghiară. Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic datorat
înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau
Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau
forma românească „Vlahi”.[2]

Vlahi a devenit și un "endonim" (autodefiniție) la Meglenoromâni

sub forma Vlași. După crearea statului modern român, Vlahi
devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și
istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români. Totodată, în domeniul
istoriei, denumirea de Vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna
pe Români înainte, dar și după apariția statului modern român.

Latinitatea Europei provine de la Imperiul roman: părțile

occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate și
numai cele din est (românii/vlahii) și sud și-au menținut latinitatea;
supraviețuirea latinofonilor in zona dunăreană se datorează
demografiei pozitive a insulelor latinofone din Transilvania și din
Balcani; totuși insulele latinofone din Balcani sunt în pericol de
dispariție[3]

Cuprins
Apariția cuvântului. Istorie Un vizitiu român (cocher valaque)
Vlahii din Croația în Evul mediu desenat de Dieudonné Lancelot în
Etimologia și semiologia 1860

Românii și diaspora
Românii (Vlahii) din Europa centrală
Populații asemănătoare: ladinii
Toponimia
Cultura
Religia
Personalități
Bibliografie
Note
Legături externe
Vezi și

Apariția cuvântului. Istorie

„Vatra străromână” a Vlahilor este controversată, fiindcă sursele nu-
i menționează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-
Dacilor și apariția cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec
Ioan Skilițes din anul 976 apoi în „Compendiul” cronicarului
bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XI[4] (vezi istoria vlahilor de
la sud de Dunăre). De fapt, populația romanofonă era, până atunci,
și aidoma populației elenofone și albanofone, inclusă în denumirea
generală de Ῥωμαίοι („Romei” în sensul de „Romani”) cuprinzând
toți locuitorii băștinași din fosta „Romanie” (Ῥωμανία, adică
Imperiul roman de răsărit).[5] Astfel Cassius Dio în „Istoria
romană” (22,6) nu menționează „Vlahii” ci scrie: Dacii locuiesc pe
ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu -
O țărancă română (paysanne
lângǎ țara tribalilor - țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc
valaque) desenată de Dieudonné
moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo
Lancelot în 1860
poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul
dacilor, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.

Primele limbi romanice sunt atestate abia în perioada marilor

migrații: franceza în 842 (Les serments de Strasbourg) și italiana în
960 (Carta capuana)[6] Latina populară a vlahilor si românilor s-a
manifestat mai pregnant in secolul al X-lea, fiind strâns legată de
menționarea vlahilor/românilor in cronici (Ibn al-Nadīm, Mutahhar
al-Maqdisi, Cronica lui Nestor, Gesta Hungarorum). În decursul
timpurilor, s-a folosit pentru populația latinofonă balcanică
denumirile de daci, geți și apoi de vlahi.

Secolul al V-lea

Scriind despre ambasadele lui Priscus la curtea lui Atila, (probabil

Răspândirea lingvistică a Vlahilor în
în Banatul de astăzi) din anul 448, istoricul Lisseanu[7] arată că Balcani și Carpați.
bizantinii au găsit sate cu case de tip colibă spre deosebire de
corturile nomazilor. Localnicii se ocupau cu agricultura fiind
sedentari. În descrierea lui Priscus, localnicii sunt numiți sciți.

Istoricul Zosimos (Zosimos, Istoria contemporană, IV, 34) scrie…. Theodosius II respinse pe sciri și pe
carpodacai …peste Istru. Carpodacai e o mențiune a autohtonilor daci sau carpi din secolul al V-lea.[8]

Într-o cronică rusă târzie, care preia date din alte cronici, numită "Cronica grecească" sunt menționați vlahii
la funeraliile lui Atila[9][10][11]

Secolul al VI-lea

Prima mențiune a unui cuvânt romanic oriental (din Europa de sud-est) apare în cronica lui Theofilact din
Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!).
Ulterior, Primul Imperiu Bulgar
cucerește bazinul Dunărei de Jos și partea de răsărit a peninsulei Balcanice, despărțind astfel populațiile
romanice de Imperiu, care între timp devine din ce în ce mai puțin roman, și din ce în ce mai grec. Apariția
cuvântului βλάχοι (Vlahi) în scrierile lui Skilițes și în „Compendiul” lui Kedrenos este legată de lipsa lor
din Imperiu timp de mai bine de două veacuri, datorată extinderii stăpânirii bulgare asupra teritoriilor locuite
de romanofonii orientali, numiți Власи în bulgărește.

Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvântul „Vlahi” arată că denumirea cartierului Blachernae
(Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o
colonie lângă capitală[12].

Istoricul Theophylact Simocatta a scris despre Blachernae în legătură cu câteva evenimente din secolul al
VI-lea, din timpul împăratului Mauricius [13]

Secolul al VII-lea

Isidor din Sevilla a scris în secolul al VIII-lea lucrarea Etymologiarum Libri Viginti arătând că „dacii” din
vremea lui ar fi urmașii goților[14]

Cosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, „Dacia…care se numește și Gepidia”
indică venirea nomazilor gepizi. [15]

Secolul al VIII-lea

Istoricul Stelian Brezeanu scrie că primele date precise despre românii de la sud de Dunăre, numiți „vlaho-
rinhini” (posibil „vlahii de la râul Rynhos”), apar într-un document istoric referitor la mănăstirea
Kastamonitou, scris în secolul al XVII-lea dar bazat pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea.[16] Conform
documentului, în vremea iconoclasmului (secolul al VIII-lea) la Sfântul Munte s-au așezat treizeci de familii
de vlahorinchini: „În zilele împăraților iconomahi, neamurile din ținuturile de lângă Dunăre, găsind prilej de
dezordine, deoarece împărații cei nelegiuiți ai romanilor purtau război contra sfintelor icoane, pe atunci așa-
numiții rinhini și, în limba celor simpli, vlahorinhini și sagudați, după ce au ocupat Bulgaria și s-au întins
încetul cu încetul în diferite părți, au pus stăpânire și pe Macedonia. În cele din urmă au ajuns și la Athos cu
femeile și copiii lor, căci nu se afla nimeni să le stea împotrivă și să-i înfrunte cu război”[17][18]

Secolul al IX-lea

Iosif Genesios a folosit denumirea de "geți" (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma
Slavul din anul 821.[19]Scriind despre geți, Genesios s-a referit la un popor situat la nord de Dunăre, aflat
sub ocupația slavilor[20]

O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-
dunăreni cu numele de daci (anul 860): ..."gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata
bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani." [21]

Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul
în randul slavilor [22] rămași printre românii deja creștini din Tările Române: Jandov în Dacia (probabil
Transilvania) și Moznopon în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina)[23][24][25]

Secolul al X-lea

Constantin al VII-lea Porfirogenet a scris despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbea o
limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Constantin
presupunea că acest popor ar fi urmașii romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian.[26] Este
prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația.
Anul 971. Cronicarii Ioan Skylitzes și de Georgios Kedrenos, povestind lupta dintre varegii lui Sveinald
(Sviatoslav) cu Ioan Tzimiskes, menționa existența semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul
stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă era locuită de o populație
sedentară. Încercuite în Durostor, oștile varegilor se aprovizionau noaptea cu aceste cereale și furaje
transportate de pe malul opus al Dunării. Aceeași cronicari au scris că: "au venit la dânsul (în fața
împăratului) din Constanția și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru
faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe; primindu-i cu blândețe, împăratul a trimis
oameni să preia cetățile și oaste îndestulătoare pentru paza lor."[27]

O nouă mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos[28] și se referă la anul 976. Kedrenos ne
relatează despre ciocnirea dintre vlahi si bulgarii din Macedonia, in timpul revoltei bulgarilor împotriva
Bizanțului, care a izbucnit la moartea împăratului Ioan Tzimiskes (ianuarie 976). Cronicarul bizantin ne
informează că, David (fratele lui Samuil, conducătorul revoltei), „a murit ucis de niște vlahi călători, între
Castoria și Prespa, la așa-numiții «Stejari frumoși». Vlahii formau paza caravanelor de pe drumurile
Balcanilor de sud și de vest și erau de partea împăratului.

Lexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Dacii sunt numiti Pecenegi. Acest lucru
înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat
vechea Dacie, care era locuită în acel timp de români[29]

În anul 938 Ibn al-Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat
„turcii, bulgarii, vlahii" (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și alte popoare. Identificarea Blagha’cu
românii a fost făcută de Dodge[30] și Spinei[31] Denumirea de vlahi era deja utilizată încă din secolul al
VIII-lea, când au fost identificati "vlahorinchinii" în Balcani[32]

Cronicarul arab Mutahhar al-Maqdisi,care a trait în secolul al X-lea a menționat printre vecinii popoarelor
turcice pe slavi, Waladj(vlahi), alani, greci și alte poopoare.[33]

Cronica lui Nestor [34] descrie fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri "au alungat vlahii[35]
(din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile". Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt
confirmate de cronica Gesta Hungarorum.

Secolul al XI-lea

Vlahii sunt menționați pentru prima dată în Moldova cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Râul Alta în
apropiere de Kiev în anul 1019. Vlahii au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luând
partea unui principe local. În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezența
vlahilor în bătălie sub denumirea "Blokumenn"[36][37][38]

Vlahii din Moldova sunt menționați ca participanți alături de pecenegi (sau cumani) în bătăliile de la
Chiraleș (Jud. Bistrița Năsăud) și Oradea Mică (Kisvarda) în Ungaria.[39][40]

Vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de "geți" și "daci" ca mercenari în Polonia participând la război
în vremea ducelui Cazimir [41]

Ana Comnena descrie românii în Alexiada folosind termenii vlahi dar și daci: "dacii locuiesc pe pantele de
nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud."[42]

Kekaumenos, autorul lucrării Strategikon, a identificat vlahii cu dacii cuceriți de Traian[43]

Foucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095 utilizând denumirea de
daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin "țara ungurilor". Chartres face astfel distincție
între daci si unguri.[44]
Secolul al XII-lea

Cuvântul „Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatând Răscoala Asǎneștilor
din 1185  : împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de
nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte
orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje în Bulgaria), pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor
(bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau "misieni", iar acum se
cheamă "vlahi". Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și
posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva
Romeilor. [...] După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. [...] La început vlahii se
codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan...

Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite
forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau valacos (sp.), velaci
sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi
(neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlahi...).

Înainte de 1991, istoriografia română nu a folosit niciodată calcul lingvistic „Valahi”, nici pe cel de
„Valahia” pentru Țara Românească ; cel mult apăreau cuvântul „Vlahi” pentru romanicii sud-dunăreni, și
cuvântul „Vlahia” în titulatura bisericească „Mitropolia Ungrovlahiei”. Odată cu înmulțirea traducerilor
aproximative din lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în limba română „Valahi” pentru Români
înainte de 1859 și „Valahia” pentru Țara Românească. Dicționarul Enciclopedic acceptă „valahică” numai
pentru faza geologică astfel denumită în scara stratigrafică internațională.[45]

Articol principal: Istoria aromânilor.

Articol principal: Istoria României.

Vlahii din Croația în Evul mediu

Stanko Guldescu a scris că vlahii sau morlacii au fost o populație de păstori care vorbeau o limbă latină și
care au trăit in Balcani în vremea romanilor și au fost menționați de cele mai vechi cronici croate. Primele
mențiuni despre morlaci apar în documente bosniace înainte de apariția turcilor in spațiile sârbești și
bosniace[46] Vlahii din Croația se numeau caravlahi sau morlaci. “Cara” însemnă negru în limba turcă dar
și nord în geografia turcă. Caravlah tradus în italiană a ajuns maurovlah sau morlac. Caravlahii sau morlacii
sunt astfel vlahii de nord [47]
Vlahii au fost în mare parte slavizați și islamizați dar unii dintre ei au fost și
ortodocși sau catolici.

Silviu Dragomir a scris despre vlahii din valea râului Cetina și despre
familia vlahilor Nelipiți (Nelipici) care stăpâneau cetățile Knin, Pocitelj, Srb
și Unac în 1345, în timpul timpul regelui Ludovic. Urmașii familiei Nelipiți
au lăsat o parte din proprietăți lui Nicolae Frankapan, comite de Veglia, prin
înrudire. Un succesor al familiei Frankapan s-a intitulat “cneaz al Vegliei,
Modrussei, Cetinei și Clissei și Ban al Dalmației și Croaților. Proprietățile
Nelipiților și ale Frankopanilor au fost acaparate de regele Ungariei atunci
când aceste familii nu au mai avut succesor pe linie bărbătească.
Cătunele vlahilor medievali
Participarea vlahilor la lupte l-a determinat pe Frankapan să le reconfirme în din Herțegovina și Zeta,
scris “Legea vlahilor” în 1436, care acorda privilegii vlahilor. Vlahii din presupuși autori ai
Croația au căpătat astfel o anumită autonomie, întâlnită și în alte ținuturi stecițelor.
locuite de aceștia.
Documentele croate amintesc deseori pe vlahii regali
(Volahi regni nostri Croatie sau Olahus regalis in limba latină) din
preajma cetăților Knin, Vrhrika și Ostrovița (cetăți între Split și
Zadar), care erau supuși ai regelui Ungariei și sub jurisdicția
banului croat din Knin.

Spatiul locuit de vlahi in Croatia si Bosnia in secolele 18-

19

Morlacii au fost documentați și în regiunea Lika de la nord de

Knin. În 1433 cnejii și vătafii vlahilor iscaleau un document prin
care acordau privilegii bisericii Sf. Ioan din Lika, situată aproape de O steciță, piatră funerară vlahă în
Medak, o zonă locuită de vlahi. Ținutul situat la vest de Velebit și Cista Velika, Croatia
numit Podgorje era în secolul al XIV-lea plin de vlahi, numiți de
venețieni morlaci. Din acest motiv, ținutul Velebitului era numit
Morlacca iar marea spre insulele din față “canale de la Morlacca[48]
Vlahii/morlacii au fost menționați in documente și în zonele
Vinodol, Kastav și insula Krk.

În secolele XVII-XVIII exista o populație vlahă/românească

numeroasă în regiunea apropiată de Serbia, mărginită de orașele
Pozega, Pakrac și Krievac, numită Vlahia Mică, iar centrul acestei
comunități era la Kraljeva Velika[49] Vlahii/morlacii au lăsat un „Vlahia Mică” din secolele 18-19
patrimoniu interesant: monumentele funerare cu decorațiuni din călare pe frontiera dintre impeirile
habsburgic și otoman.
Dalmația și Herțegovina (stecci in limba sârbă) [50] Din folclor se
remarcă balada Hasanaginica descoperită de Alberto Fortis la
vlahii/morlacii islamizați din regiunea Imota[51]

Etimologia și semiologia
Vlahi, valahi, volohi, blaci sunt termeni care au fost luați de slavi de la germanici și însemnau inițial
„roman”. Începând din secolele IX-X a fost aplicat și românilor de către slavii cu care au intrat în
contact.[52] Termenii au intrat ulterior în limba greacă.[53]

Etimologia denumirii „Vlahi” este legată de lingvistica germanică: cuvântul germanic walh sau walah,
însemnând "străin", "ne-german", care provine din numele tribului celtic al Volcilor (Volcae în latină),
întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n.
Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III-IV, în contact cu slavii și cu celelate
popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile
romanice). La rândul său, walah duce la cuvintele Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda),
Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul
vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Popoarele slave au preluat
cuvântul, folosind inițial numele de vloh în legătură cu toate popoarele romanice inclusiv strămoșii
românilor. Mai târziu, forma cuvântului a evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită
"Włochy", iar în limba maghiară "olász" sunt italienii, "oláh" fiind românii. Termenii proveniți din walh și
vloh erau exonime, deci folosiți numai "în afară", în timp ce respectivii (vorbitorii limbilor romane orientale
între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din "romanus" pentru a se numi pe ei înșiși: "români" "rumâni",
"rumâri", "armâni", "arumâni", ș.a.m.d.

Filologul român Ilie Gherghel, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de
Răsărit a demonstrat o origine romano-bizantină a cuvântului “vlah”. Demonstrația se bazează în special pe
scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul vlah a apărut prima dată în
Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au
intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit[54]

La început, numele era atribuit unui trib celtic, Volcae.[55] Ulterior, este folosit de germanici pentru a se
referi la toate neamurile celte, sub forma Walhos. După romanizarea Galiei termenul indică populația
romanică din Franța, apoi din Italia, cu formele Walh, wal(a)hisc, wälhisch, węl(hi)sch „romanisch,
französisch, italienisch”.[56]

De la neamurile germanice venite la Dunărea de Jos, probabil de la gepizi[57], termenul a fost preluat de
către slavi, sub forma volchŭ, în slavona de sud vlaχŭ, iar în cea de est voloch. Slavii de sud l-au transmis
bizantinilor și altor popoare balcanice.[58]

În noul spațiu și-a păstrat sensul inițial de „romanic” desemnând populația romanică din sud-estul Europei.
Românii cunosc termenul doar din limba slavă bisericească sau din limba greacă. Numele etnic este român
(armân, arumân meglenoromână, rumăr istroromână), continuator direct al teremnului latin romanus.
Ambele denumiri, român și vlah, constituie recunoașterea apartenenței românilor la marea familie a limbilor
și popoarelor romanice.[59]

Populațiile vecine în contact cu românii sau aromânii folosesc, de obicei, pentru a-i denumi, termenul
generic de « Vlahi » în diferite variante:

Bulgarii deosebesc Belivlasi ("românii albi", adică aromânii din sudul Dunării și din
Dobrogea), de Caravlasi sau Cerni-vlasi ("românii negri", adică Daco-Românii) : aceste
denumiri sunt paralele cu cele turcești de Ak-Iflak și Kara-Iflak, la Turcii otomani ak (luminos,
alb) desemnând sudul, iar kara (întunecat, negru) desemnând nordul : aceasta este și
originea numelor de Ak-Deniz pentru Mediterana și de Kara-Deniz pentru Marea
Neagră|Pontul Euxin (Marea neagră); Familia Asăneștilor a condus regatul Vlaho-Bulgar,
după revolta vlahilor din 1185.[60]
pe lângă «vlahi», grecii mai folosesc și "kuțovlahi", denumire care poate fi regăsită și în
operele cărturarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino, și a cărei
etimologie, după Petre Ș. Năsturel [61], este turcă, cuvântul provenind fie din koç-iflaklar,
adică "vlahii crescători de berbeci", sau din kuçuk-iflaklar, adică locuitorii "Micii Vlahii" (în
opoziție cu "Marea Vlahie" cum era atunci denumită Tesalia în secolele XII-XIII), și devenită
peiorativă în limba greacă (kuțo-vlahi însemnând "vlahi șchiopi" în grecește).

Cu timpul, în limbile balcanice, cuvântul «  Vlahi  » devine sinonim cu cel de "păstori nomazi", dar este
interesant de observat cum s-a trecut de la sensul orginar etnic al cuvântului la sensul profesional (după cum
arată Matilda Caragiu-Marioteanu și Theodor Capidan). « Vlahii » din Moravia, precum și cei din Croația
(unde « Vlahi » mai înseamnă și "sârbi ortodocși") sunt slavizați de veacuri (excepție fac în Croația ultimii
istro-români).

Regimul comunist din Serbia și din Bulgaria a folosit cuvântul «  Vlahi  » nu numai pentru aromâni,
megleno-români sau istro-români, ci și pentru a deosebi daco-românii de acolo (în Banatul sârbesc și de-a
lungul Dunării) de cei din România. Această strategie este denumită «  Vlahism  ». Sub denumirea de
« Moldovenism », aceeași strategie este folosită și în Republica Moldova (Basarabia și Transnistria) și în
Ucraina, unde se folosește cuvântul moldovenii pentru a-i deosebi pe românii de acolo, de cei din România
(fără să existe vre-un acord dacă moldovenii dintre Carpați și Prut sunt "deosebiți" de ceilalți Români, sau
sunt "Români deosebiți de moldovenii din Republica Moldova"). Confundând Dreptul strămoșesc (jus
sanguinis) care definește comunitățile istorico-lingvistice, și Dreptul pământean (jus soli) care definește
națiunile politice, naționalismul șovin și antiromânesc din aceste țări, folosește faptul că vorbitorii limbii
daco-române dinafara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română)
pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că nu ar aparține nici
neamului (etniei și sferei culturale și istorice) românești, mergându-se până la negarea faptului că au aceleași
origini și că vorbesc aceeași limbă.

Românii și diaspora
Deoarece istoriografia internațională folosește în mod curent
cuvintele « Germani » sau « Italieni » pentru a desemna populațiile
respective în decursul istoriei lor și înainte de formarea statelor
moderne unitare Germania (1871) și Italia (1870), Florin
Constantiniu a estimat că și Românii ar trebuie să fie desemnați ca
atare, nu ca « Valahi », în decursul istoriei lor dinainte de formarea
statului român (1859). Dar, în ciuda acestei poziții, nu numai că
istoriografia internațională continuă să folosească « Valahi » în loc
Grup de Români înfățișat în Harper's
de Români pentru perioadele anterioare secolului XIX, dar acest
magazine, 1876.
obicei s-a răspândit și în unele publicați românești. Trebuie așadar
precizat cine sunt acești « Valahi » :

Românii, cunoscuți de asemenea și ca „dacoromâni” (denumire lingvistică) sau ca

„ardeleni”, „bănățeni”, „maramureșeni”, „bucovineni”, „moldoveni”, „basarabeni”, „olteni”,
„munteni”, „dicieni” („dobrogeni”), „timoceni” sau „transnistreni” (denumiri geografice
regionale), vorbind limba română (denumită „moldovenească" în Republica Moldova și
Ucraina), care trăiesc în :

România – 16.869.816[62] adică aproximativ 80% din populație;

Republica Moldova – 2.800.000 adică aproximativ două treimi din populație;
Ucraina – minoritate de 409.000 persoane (în regiunea Odessa (din care 75% în
Bugeac), în oblastul Cernăuți și în Maramureșul de Nord; grupuri mici de moldoveni
trăiesc și în preajma Bugului, respectiv la răsărit de acesta;
Serbia – minoritate de 64.600 persoane (29.000 în Voivodina, dar cea mai importantă
comunitate este cea a "vlahi"lor/românilor din Timoc și Morava, ale căror drepturi
naționale au fost recunoscute parțial în august 2007[63][64][65]. Numărul acestor români
este estimat la aproximativ 250.000 persoane [66]). În evul mediu, dar și mai recent,
datorită mulțimii vlahilor din Serbia, sârbii erau confundați cu vlahii. De asemenea, sârbii
din Bosnia și Craina erau numiți vlahi de către vecinii lor. Se presupune că statul
medieval sârb era bilingv. [67] Chiar în balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la
Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi fără vreun sens peiorativ[68]

În regiunea Vranje din Serbia de sud-est sunt următoarele toponime: Surdulița, Otulie, Danciul (Dancul),
Margini (Marzini), Vlașki Dol, Vlașki Put[69] dar Vlasotnițe, râul Vlasina și lacul Vlasina. In Vlasotnițe, un
recensământ din 2011 indica 10 familii de români.

Tot în Sud-Estul Serbiei trăiesc Torlacii, o veche populație a vlahilor din care unii au fost slavizați iar alții
turciți. Torlacii mai trăiesc și in Bulgaria, la granița cu Serbia. Unii istorici sârbi consideră că torlacii sunt
vlahi înrudiți cu românii din Timoc.[70]

Ținutul dinspre actualul Muntenegru se numeste Vlahia veche (Stari Vlah/Стари Влах)[71] cu localitățile
Priboj, Nova Varoš, Prijepolje, Užice, Čajetina. Tot in sud, în satul Naupara, lângă Crușevaț, peste 6% din
oameni vorbesc româna. Românii din Serbia au avut de suferit numeroase tragedii în timpul războaielor
dintre turci și austrieci. Peste 50 de sate românești din Serbia și Banat au fost complet distruse de austrieci si
de milițiile sârbești în perioada războaielor din secolul al XVIII-lea[72].

Kosovo - Lazăr Duma, inspectorul șolilor aromânilor menționa în vilaetul Kosovo in 17

octombrie 1906, existența a 7 școli cu 247 de elevi; numărul aromânilor era de circa
4340 locuitori. Astăzi, aromânii locuiesc in orase ca Mitrovița, Priștina (cu peste 1000 de
aromâni) în Prizren dar si in nenumarate sate[73]

Ungaria – minoritate de 25.000 de români, în sud-estul țării. La Tokol, lângă Budapesta

există o minoritate "bunjevici" de origine română (vlahă, dar care a pierdut limba
română) provenind din Croația[74]. În timpul Imperiului Austriac au venit mulți
români/aromâni în urma persecuțiilor religioase din Balcani (un exemplu, distrugerea
Moscopolei) care s-au stabilit la Budapesta si Viena. Emanoil Gojdu a fost un aromân
care și-a lăsat averea pentru burse de studiu pentru români. Mulți țigani aurari din
Transilvania, numiți "băieși", s-au stabilit în diverse localități din Ungaria în timpul
Imperiului austriac.
Articol principal: Limba română.
Aromânii (vorbind limba aromână), cunoscuți de asemenea și ca
„machedoni”, „macedoromâni”, „gramoșteni”, „fărșeroți”,
„mețovoneni” sau „cuțovlahi”, care trăiesc în :

Grecia – mai ales în Munții Pind și în regiunile Macedonia

Centrală și Macedonia de Vest. Dat fiind că aromânii din
Grecia se declară ca membri a Elleniki ethniki koinonia, sti
romaniki glossa ("Comunitatea națională elinică, de limbă
romanică") și nu ca minoritate, nu există nici o statistică exactă.
Totuși, numărul aromânilor din Grecia este estimat la câteva
sute de mii de persoane, cea mai mare populație aromână din
Europa trăind în regiunea grecească Ditiki Makedonia
("Macedonia occidentală" cu prefecturile (nomele) Florina,
Kastoria (Castoria), Grevena și Kozani (Cojani). O altă regiune
Aromânul Evanghelie
a aromânilor este Meglen, împărțită cu Macedonia. Locuitorii
Zappa, promotorul
se numesc meglenoromâni. De origine vlahă sunt și
primelor jocuri olimpice
"sărăcăcenii" care vorbesc astăzi numai grecește[76] Grecia nu
din Grecia
a semnat "Carta europeana pentru limbile regionale sau ale
minorităților" și ca rezultat limba vlahilor nu este studiată[77]
Republica Macedonia – 9.695 (0.5% din totalul populației); În
Macedonia, în secolului al XX-lea prezența aromânilor este
semnalată în: Bitolia (Monastir), Magarova, Târnova, Nijopole, Gopeș,
Moloviște, Crușova, Ohrida, Iancovăț ș.a. Cel mai cunoscut aromân a Drapelul
fost Pitu Guli, erou al Macedoniei. Aromânilor din
Grecia.
Albania – între 10.000 și 40.000 (după unele surse 100.000);
majoritatea trăiesc in jurul localității Corcea, de o parte și de
alta a Alpilor Centrali albanezi, iar un al doilea grup este
stabilit în câmpia litorală din Albania Centrală și din sud,
plasați în jurul orașelor Fier și Vlora. Orașul Moscopole (astăzi
satul Voskopojë) a fost in secolul al XVIII-lea cel mai mare oraș
aromân creștin din Albania (60.000 locuitori). Avea mai multe
ateliere de manufacturi, în jur de 70 de biserici, bănci, o
tipografie și o Academie. A fost atacat în mod repetat și distrus
iar locuitorii masacrați de către Ali, pașa din Ianina și apoi de
către bandele de albanezi musulmani. Emanoil Gojdu, cel mai
bogat dintre aromâni (ale cărui case din Budapesta sunt încă
disputate de statul român) s-a născut în Transilvania, din Ioan Vlahul, zis Dascălul
părinți moscopoleni refugiați. (Daskalogiannis în
greacă), eroul Cretei în
România – aproximativ 27.000 (recensământ 2002), în realitate
peste 100.000, în special coloniști așezați în perioada lupta contra turcilor[75]
interbelică în Dobrogea;
Bulgaria - în Munții Balcani, pe Valea Dunării, pe Valea
Timocului și în sud-vestul tării. 4.575 de români sau etnici
bulgari utilizează limba română ca limbă maternă [78] Bulgaria
nu a semnat "Carta europeana pentru limbile regionale sau ale
minorităților" și ca rezultat limba română nu este studiată[79]

Bosnia - În Bosnia, în ținutul Hum sau Zachlumia, trăia în Evul

mediu o mare comunitate de vlahi care erau descendenții unei
populații pre-slavice. Ei vorbeau o limbă asemănătoare cu Emanuil Gojdu, pictură
limba română dar urmașii lor vorbesc o limbă slavă. [80] Turcii i-
au numit de vlahi „caravlahi” adică vlahii de nord (cara/negru
simboliza nordul in limba turcă). Cercetătorii slavi au găsit numeroase nume de origine
vlahă în Bosnia: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen,
Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula,
Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, Pađen,
Palavestra, Punja, Riđan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor,
Tintor, s.a.[81] După unii autori, majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala
Bosnie sunt de origine vlahă, la fel ca majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina
(dar care au fost islamizați și slavizați).[82] Monumentele funerare din Bosnia numite
stećci, singular stećak, din secolele al XII-lea–al XIV-lea aparțin vlahilor, care vorbeau
un dialect al limbii române [83][84][85] Vezi și Romanija. La venirea turcilor, o parte a
vlahilor a trecut la catolicism: uscocii și bunievicii.
Croația - Vlahii sunt cunoscuți și ca mauro-vlahi sau morlaci. Numele vine din limba
turcă, în care punctele cardinale sunt indicate prin culori: negru pentru nord si alb pentru
sud[86] Mauro-vlahii sunt vlahii de nord (față de ceilalți aromâni). Majoritatea au pierdut
limba românilor și vorbesc limbi slave. Stanko Guldescu a scris că vlahii sau morlacii au
fost o populație de păstori care vorbeau o limbă latină și care au trăit in Balcani în
vremea romanilor și au fost menționați de cele mai vechi cronici croate[87] Primele
mențiuni despre morlaci apar în documente bosniace înainte de apariția turcilor in
spațiile sârbești și bosniace[88] Au fost menționați in documente in zonele Vinodol,
Kastav și insula Krk. Totuși unii istorici naționaliști croați considera ca vlahii au migrat in
Croația din alte zone. În secolele XVII-XVIII exista o populație românească numeroasă
 în regiunea mărginită de Pozega, Pakrac și Krievac, numită Mica Vlahie, iar centrul
acestei comunități era la Kraljeva Velika.[89]

O mare parte din populația de la sate a Dalmației este urmașa

Morlacilor[91]Mult timp croatii numeau morlaci pe toti cei din jur de
religie greacă bizantină. Nume de origine vlahă: Bukor, Fecor (Fecior),
Singur, Surdul, Serban, Ursul, Barbat[92] dar și Bujan, Kos, Modercin,
Kanjer, Sudan, Tijan, Fitnic, Tadejevic, Stiglic, Kariolic[93]

Muntenegru - au rămas in topografia locală numele Steciul, monument funerar de tip

munților Durmitor si Visitor; în localitatea Donji Kraj sarcofag atribuit vlahilor din
(lângă Cetinje) a rămas o biserică românească din Herțegovina
1450 (Влашка Црква în limba locală) ctitorită de vlahi.

Prezența vlahilor este amintită de monumentele funerare din secolele

XII-XIV atribuite acestora, numite stecci, rămase pe tot teritoriul
Muntenegului.

Meglenoromânii (vorbind limba meglenoromână), cunoscuți

de asemenea și ca „megleniți” sau „mogleniți”, care trăiesc
în nordul Greciei (aproximativ 3000) și sudul Macedoniei
(aproximativ 2000), alți 5000 care trecuseră la religia
musulmană, fiind transportați în Turcia în anii 1923-30 Monumente funerare (steciuri)
conform tratatului de la Lausanne, și fiind acum asimilați atribuite vlahilor din Bosnia și
acolo. Herțegovina, Muntenegru, Croația
și Serbia[90]

Turcia Unii dintre meglenoromânii din Nântî, (azi Notia

in Grecia), dupa razboiul eleno-turc din 1922, conștienți
de naționalitatea lor si fiind musulmani, au cerut de la
consulatul României să fie colonizați în România, dar,
neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât pentru
Turcia. Urmașii lor sunt găsiți astăzi în zona Edirne, în
localitățile următoare, cu indicarea numărului de familii:
Edirne (100), Kirklareți (100), Babaeski (70), Lüleburgas
(80), Uzunköprü (100), Ciorlu (100), Malkara (50), Balli
(10), Gözsüzköy (50), Kalamiș (50), Hoșköy (20),
Necropola Radimlja cu pietre
Mürefte (5), Șarköy (80) [94]
funerare cu imaginea vlahilor
Istroromânii (vorbind limba istroromână), cunoscuți de (aromânilor) purtând tradiționala
asemenea și ca „cicieni” sau „istrieni”, care trăiesc în fustanelă
peninsula Istria din Slavonia și Croația de azi, numărând
aproximativ 100 - 500 de oameni ; ar putea fi ultimii urmași
ale morlacilor.
bolohovenii, cunoscuți numai între sec. XI și XIII, pe un teritoriu aflat între Galicia (Halici) și
principatul Kievului.

Există și legende bazate pe interpretări confuze conform cărora beduinii arabi care trăiesc în jurul mânăstirii
grecești Sfânta-Ecaterina, în Peninsula Sinai din Egipt, ar fi de origine « vlahă », însă veridicitatea acestora
nu este verificabilă.[95][96]

Românii (Vlahii) din Europa centrală

Cronica lui Nestor mentionează că in secolul al X-lea "maghiarii au
alungat pe vlahi (românii din Panonia și Carpați) și le-au luat
pământurile"[97]. Ipoteza deplasării românilor din secolul al X-lea
spre Moravia și Polonia este sprijinită de Lozovan[98] și de N.
Drăganu[99] Există și alte teorii referitoare la deplasarea românilor
spre aceste zone, legate în principal de ocupația pastorală a
românilor. Ca urmare a traiului în mijlocul unei populații slave,
românii au devenit bilingvi și în final au uitat limba română. Totuși
mai păstrează cuvinte românești legate de activitatea pastorală. De
asemenea portul popular seamănă cu cel românesc.

Este dovedit faptul că în Vlahia moravă (răsăritul Cehiei) s-a vorbit

românește (un grai local) până în secolul XVIII. Din punct de
vedere lingvistic, dialectul astăzi slav al vlahilor moravi, deopotrivă
influențat de cehă și de slovacă, cuprinde cuvinte românești
provenite din dacoromână precum bača „baci”, brynza „brânză”
(care a trecut și în limbile cehă și slovacă), cap „țap”, domikát
„mâncare din produse lactate” (vezi „dumicat”), galeta/geleta
„găleată” (de lemn folosită la mulsul oilor), pirt’a „cărare” (a oilor)
Gheorghe Mucitani, revoluționar
(vezi „pârtie”), kurnota „oaie cu coarne” (vezi „cornută”), košár
macedoromân,contemporan cu Pitu
„coșar”, murgaňa/murgaša „oaie cu lână de culoare închisă” (vezi
Guli
„murg”), putira/putyra „putină” (cu rotacismul „n” > „r”),
strunga/strunka „strungă” sau žinčica „jintiță”.[100] Începuturile
acestei „Vlahíi” sunt discutate  : ipoteza protocronistă afirmă că prezența
Vlahilor în Moravia și în sudul Poloniei încă din sec. al X-lea ar fi dovedită de
cronicile lui Ioan Skilițes, care menționează un schimb de populații în anul 976
inițiat de împăratul bizantin Vasile II, având ca subiect Vlahii, care au fost
trimiși în Moravia Mare» și un trib de Sorabi răsculați, care au fost colonizați
în locul « Vlahilor », de-a lungul Margăi (de atunci încoace denumită Morava)
și care s-ar fi contopit aici în poporul sârb. Nu există însă mențiuni clare, urme
toponimice sau dovezi arheologice în teritoriile respective pentru a confirma
acest episod, iar scrierile lui Skilițes pot fi interpretate în mai multe moduri.
Există totuși păreri că Moravia Mare era de fapt Morava de lângă Belgrad[101]
Pitu Guli, eroul
Românii din Europa centrală trăiesc în următoarele țări:[102]
macedoromânilor

În Cehia, în partea de est, românii trăiesc în Vlahia Moravă.

Românii din Moravia au participat la războiul de 30 de ani de
partea protestanților cehi. După război au fost distruse mai multe
sate de români iar cei prinși au fost executați. Imperialii au forțat
românii să treacă la catolicism.[103] Localități: Vsetin, Rožnov pod
Radhoštěm (are un Muzeu al Satului Vlah), Valašské Meziříčí,
Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Karolinka, Slavičín,
Vizovice, Zubří ș.a.
Gorali în munții Tatra în 1877
În Polonia, românii (numiți wolochy sau gorali adică „munteni”) s-
au grupat in trei zone[104] Originea română a goralilor este atestată și de cronicarul polon Długosz[105]

-În apropierea localității Rzeszow, în zona numită Lasowiaț;

-În „Goralia”, la limita celor trei lanțuri muntoase largi: Carpații, Górța și Beskizii.
-În regiunea Podhalia, în extremitatea sudică a Poloniei la granița
cu Slovacia, în văile de sud ale râului Dunajec; localitățile Cieszyn,
Skoczow ș.a.

În Slovacia românii sunt întâlniți în zonele de munte. In regiunile

Belianske Tatry și Pieniny, în satele Ždiar, Osturňa si Červený
Kláštor ș.a. trăiesc descendenți ai românilor cunoscuți sub
denumirea de gorali.
Gorali în munții Tatra. Fotografie de
În Ucraina Subcarpatică de astăzi, la câțiva km de granița de est a la începutul sec. XX
Slovaciei, trăiesc volohii. Aceștia vorbesc o limbă românească
arhaică. Locuiesc în număr mai însemnat pe valea râului Uj în
localitățile Poroskove (Poroșcovo), Mirke (Mircea), Remety (Remeți), Simerky
(Simeria), Kamenetz (Camineț) ș.a. Este posibil ca unii dintre aceștia să fie din neamul
ienișilor.

Tot în Ucraina dar și în Polonia mai trăiesc comunități de huțuli, boiki și lemkieni care
prezintă asemănări cu românii, polonezii, ungurii, slovacii și rutenii. Iorga a scris că
huțulii sunt daci slavizați[106] Cercetătorii polonezi cred că lemkienii și boiki au o
origine românească (vlahă)[107]
Român din
În Ungaria trăiesc peste 25000 de români si circa 200000 de țigani (băieși), foști Moravia, 1787
mineri, vorbitori de limba română[108]

În Austria s-au identificat români provenind din Croația. Din cei 30.000 de croați, colonizați în Burgenland,
Austria, în secolul al XVI-lea, mulți erau Români/Vlahi/Morlaci, care au fost colonizați în 13 sate, în plasa
Oberwart, în partea de sud a dealurilor Gunser Gebirge, și care vorbesc astăzi un dialect propriu derivat din
limba croată; sate valahe: Althodis, Weiden cu Parapatisch, Ober și Unterpodgoria, Rumpersdorf, Podler,
Allersdorf, Allersgraben cu Raurigel, Mochmeierhof și Spitzzicken, toate așezate în plasa Oberwart[109]
In
1772, câteva ziare franțuzesti au publicat știri despre soldații Croați și Morlaci în intervenția care a dus la
prima împărțire a Poloniei. [110] [111]
In 1785 ziarele au relatat despre manevrele trupelor Croaților și
Morlacilor lângă Passau, ca urmare a tensiunilor dintre Austria și Prusia.[112]

Populații asemănătoare: ladinii

Nicolae Iorga a scris o lucrare despre ladini în care afirma că aceștia sunt cei mai mici (ca număr) frați ai
românilor[113][114]
Ladinii, vorbitori de limba ladină sunt locuitorii unei regiuni muntoase din Italia, numită
și Ladinia. Sunt răspândiți în cinci văi (lângă Bolzano): la Val Badia, la Val Gardena, la Val di Fassa, l'alta
valle del Cordevole e Cortina d'Ampezzo. Ca tradiții și ocupații se aseamănă cu păstorii români. Câteva
denumiri în limba ladină: Canazei, Ortizei, Las­tei, Fantanaci, Ciam­pe­del, Vadra, Pecol, Pes­cul, Pianaz,
Andraz, Brus­tolade, Valaccia…

Toponimia
[[|thumb|

Roșu: câteva din Romaniile populare menționate în sursele anteriare sec. XIV sau atestate
toponimic.
Violet: zone din care limbile romanice dispăruseră în sec. VII.
Roz: zone în care limbile romanice au continuat să fie vorbite neîntrerupt.
 Galben: zone din care limbile romanice dispăruseră, dar care au fost repopulate de
romanici, sau romanizate din nou începând din sec. VIII.
Walha, Vlahia moravă, Bogdano-Vlahia, Ungro-Vlahia: denumirile medievale ale unor
popoare sau state romanice mai tardive.]]

Comunitățile românofone medievale, numite de istorici „Romaniile populare”, erau denumite de proprii
locuitori țări iar de popoarele sau puterile vecine "valahii". Au existat astfel (unele dăinuiesc până azi sub
formă de toponime)[115] :

Vlahia interioară, cum apare Ardealul în diferite hărți ungurești medievale, fiind înăuntru
monarhiei ungare, în timp ce Țara Românească și Moldova erau în afara acesteia;
Vlachföldek sau Olàhorszag, adică Țări ale Românilor în limba maghiară, cum apar în
diferite documente ungurești medievale, țările Maramureșului, Oașului, Crasnei, Lăpușului,
Năsăudului, Bihorului, Moților, Gurghiului, Topliței, Amlașului, Cibinului, Făgărașului,
Motrului și Lotrului;
Vlăhița, așezare din jud. Harghita;
Ungro-Vlahia adică Vlahia dinspre Ungaria (denumire dată de către greci): Țara
Românească dintre Carpații Meridionali și Dunăre;
Vlahia Mică: Oltenia – partea Țării Românești din vestul râului Olt;
Vlahia Mare: Muntenia - partea Țării Românești din estul râului Olt;
Blahnița (râu și câmpie în jud. Mehedinți);
Vlăsia (pădure la nord de București);
Vlașca - fost județ al Munteniei, în Perioada interbelică;
Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia adică Vlahia dinspre Rusia sau Mavro-Vlahia adică "Vlahia
neagră", de la codrii de nepătruns (denumiri dată de către greci). Denumiri date de către
turci: Bogdan-ili ("Țara lui Bogdan", de la numele domnitorului sub care și-a obținut
independența), Cara-Bogdan ("Bogdania neagră" adică nordică, cara însemnând și
"miazănoapte" la turci) : Moldova dintre Carpații Orientali și Nistru;
Bolohovenii au fost locuitorii moldoveni ai unui teritoriu la aflat la nord de Nistru și dincolo
de Bug menționat în secolele X-XIII.
Vlahia moravă (Valašký) – în munții Beskizi din nord-estul Cehiei;
Vlahia Veche (Stara Vlaška) menționată de autorii bizantini în sud-vestul Sârbiei;
Vlahia Albă menționată de autorii bizantini în Moesia, de-a lungul Dunării de jos;
Vlahia Neagră sau Morlahia menționată de autorii medievali în Dalmația și sudul Bosniei;
Vlahia de la Sirmium menționată de autorii medievali pe râul Sava;
Vlašic (masive muntoase în Bosnia și Serbia; unul dintre ele cuprinde un podiș numit
"Romanja Planina" la nord-est de Sarajevo);
Vlahina (masiv muntos între Serbia și Bulgaria);
Vlahoclisura, Vlachata și multe alte toponime asemănătoare în Grecia de nord;
Vlahia de Sus menționată de autorii bizantini în Epir;
Moscopole - oraș în sud-vestul Albaniei;
Vlahia Mare (Megali Valacheia) menționată de autorii bizantini în Tesalia;
Vlahia Mică menționată de autorii bizantini în Acarnania.

Cultura
La fel ca și limba, legăturile culturale dintre « Vlahii » nordici (românii) și « Vlahii » sudici (aromânii) au
fost rupte aproximativ în secolul X și de atunci au integrat influențe culturale diferite:
 Cultura română are asimilări provenite de la slavi și mai târziu de la unguri și de la germani
(mai ales în Transilvania). În secolul XIX, o dată cu cristalizările naționale europene, a
apărut o importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special legăturile
culturale cu Franța, pe fondul latinității ambelor limbi. Influența slavonei bisericești apare
după introducerea alfabetului chirilic; până atunci, statele bulgarilor turcici și ale slavilor de
sud aveau ca limba oficială limba greacă.[116]
Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, a fost influențată de culturile
bizantină și greacă.

Religia
Religia «  Vlahilor  » este predominant creștină ortodoxă, dar sunt unele regiuni unde sunt catolici (Istro-
Românii din Croația), iar o minoritate din cadrul Megleno-Românilor sunt musulmani (trăind în Turcia de la
schimbul de populație din 1923 cu Grecia). In jurul anului 1000 a apărut în Balcani secta paulicienilor,
numită și secta bogomililor sau a patarenilor. O mare parte a vlahilor, in special cei din Macedonia au trecut
la bogomilism[117] [118]
In urma persecuțiilor, majoritatea vlahilor bogomili au revenit la creștinismul
ortodox, cu excepția vlahilor din Bosnia și Herțegovina, care au fost serbizați si apoi au trecut la islamism.
În cazul românilor din România, trebuie să menționăm și religiile greco-catolică (unită), protestantă și
romano-catolică.

Personalități
Regi in Regatul Vlaho-Bulgar  : Ioan Asan I, Petru Asan, Ioniță Caloian, Ioan Asan II, Căliman Asan,
Ioan Asan III.

Emanuil Gojdu, aromân, a trăit la Budapesta unde a avut un întreg cartier ca proprietate, lăsat ca moștenire
unei fundații care oferea burse studenților romani. Fundația a fost deturnată de către guvernul maghiar.

Simon Sina, aromân din Moscopole[119], a ajuns bancher (directorul Băncii naționale din Austria) și
filantrop, finanțând apariția Academiei din Ungaria.

Pitu Guli, aromân din Macedonia, a condus insurecția armată din 1903 din Macedonia

Gheorghe Mucitani, aromân din Macedonia, a condus detașamente de aromâni în ciocnirile armate cu grecii
și turcii după revoluția din Macedonia.

Dinu Vanghel, aromân din Macedonia, a fost prim ministrul al Republicii din Crușeva, Macedonia din
1903.

Tomas Bata, valah din Moravia cehă, fondatorul fabricilor de încălțăminte "Bata"

Personalități de origine română din Serbia

Branislav Nușici (1864, Belgrad - m.1938);

Radu Flora (1922, Satul Nou - m.1989);
Vasile Popa (1921,
Grebenaț - m.1992);
Branislav Nușici (1864, Belgrad - m.1938);
Ioan Flora (1950, Satul Nou - m. 2005,
Slavco Almăjan, poet, romancier, eseist, publicist din Voivodina;
Ionel Stoiț, scriitor;
Bogdan Ciplic,
scriitor;
Ioan Baba, scriitor;
Kosta Giurasinov, artist plastic.

Personalități de origine română din Bulgaria

Nicolae Marinov Pacev, scriitor;

Pavlina Boiceva, cercetătoare în filologie;
Rumiana Stanceva, cercetătoare
în filologie;
Ivo Filipov Gheorghiev, activist pentru drepturile românilor/vlahilor din Bulgaria.
Bibliografie
“Bibliografie aromâna “ préf. Petre S. Nasturel [coord. Rodica Moschinski]. Freiburg i Br. :
Rumänisches Forschungsinstitut, 1984. ISBN 3-925132-21-X. – 345 p.
ANGELOPULOS A. “Population distribution of Grece today according to language, national
consciousness and religion” in Balkan Studies 20 (1979).
ARGINTEANU Ion, “Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais” Bucarest : 1919.
ARGINTEANU Ion, “Istoria Aromânilor din timpurile cele mai vechi pâna în zilele noastre” 2
vol. Bucuresti : Tip. L’indépendance roumaine : 1904.
ARS G.L., “Albanija i Epir v konce XVIII-nacale XIX v. “ in Zapadno-balkanskie pasalyki
osmanskoj imperii. Moskva : 1963.
BACU Mihaela, “ Entre acculturation et assimilation : les Aroumains au XXe siècle” in Les
Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des
civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 153-167.
BALACI Emanuela, “ Chez les Valaques du Pinde” in Revue des études sud-est
européennes no 6. Bucarest : 1968. P. 671-681.
BACILA I.C. “ Harti cu privire la elementul românesc din Peninsula balcanica” in Revista
aromâneasca no 1 (Bucuresti : 1929). P. 74-80.
BARBA V. “Juridische und öconomische Aspekte der Transhumanz bei den Aromunen von
Livedz” in Odredbe pozitivnog zakonodatstva i obikajno prava o sezonskim kretajnima
stocara u Jugostocnoj Evropi kroz vekove. Beograd : 1976. P. 5-22.
BELDICEANU Nicoara, “Sur les valaques des Balkans slaves à l’époque ottomane (1450-
1550) “ in Revue des études islamiques, no 34 (Paris : 1966). P. 83-132.
BOBICH G. “Romanità vivente in Grecia 1 : Valacchi del Pindo” in Rivista di scienza, vol. 72
(Bologna : 1942).
BOLINTINEANU Dimitrie, “Calatorie la românii din Macedonia si Muntele Atos sau Santa
Agora” Bucuresti : 1863
BOURCARD Jacques, “ Les peuples des Balkans” in La Géographie, no 4 (Paris : 1921).
BURADA Teodor, “O colonie de vlahi în Arabia” in Buletinul Societatii române regale de
geografie, no 1 (Bucuresti : 1915).
BURNOUF Emile, “ Le brigandage en Grèce. Le drame de Marathon, les Vlaques, leurs
origines et leurs moeurs “ in Revue des deux mondes, t. 87. Paris : 1870. P. 987-1008.
CAMPBELL J.K. “Honour, family and patronage : a study of institutions and moral values in
Greek mountain community” Oxford : Oxford University Press, 1964.
CANDREA I.A. “Texte meglenite” in Grai si suflet, no 1 (Bucuresti : 1929). P. 100-127.
CAPIDAN Theodor, “Aromânii : dialectul aromân” studiu lingvistic. Bucuresti : Academia
româna, 1932 (Studii si cercetari ; 20).
CAPIDAN Theodor, “Farserotii : studiu lingvistic asupra românilor din Albania” in
Dacoromania : buletinul Muzeului limbii române, no 6 (Cluj : 1930). P. 1-210.
CAPIDAN Theodor, “Meglenoromânii” Bucuresti : Academia româna, 1925 ; 1928 (Studii si
cercetari ; 7). 3 vol. [1 : Istoria si graiul lor ; 2 : Literatura populara la meglenoromâni ; 3 :
Dictionar meglenoromân.]
CAZACU Matei, “ Les Valaques dans les Balkans occidentaux (Serbie, Croatie, Albanie,
etc.) : la pax ottomanica (XVe-XVIIe siècles)” in Les Aroumains, Paris : Publications
Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-
Est ; 8). P. 81-96.
CVIJIC Jovan, “Aromuni i Cincari u zapdnoj Makedonij“, in Pregled no 1(1911).
CVIJIC Jovan, “La péninsule balkanique, géographie humaine” Paris, Libr. A. Colin, 1918.
CVIJIC Jovan, “Osnove za geografiju i geologiju Makedonije i stare Srbije” 3 vol., Beograd :
1911.
CVIJIC Jovan, “Grundlinien der Geographie und Geologie vom Mazedonien und Altserbien
nebst Beobachtungen in Trazien, Thessalien, Epirus und Nordalbanien” Gotha : 1908.
DASCALESCU C. “ Scrisori din teara tintereasca si poesii noue [caractere chirilice]” Iasi :
1847.
DIAMANDI Vasile, “Despre Românii din Thesalia” in Lumina no 1 (1903) .[semneaza V.
Diamandi Metovitu] Monastir (Bitolia).
DIMA Nicholas 1978 “Romance minorities in South-East Europe” in Buletinul bibliotecii
române, vol. VI, serie noua, Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1978. P. 337-
366.
DJUVARA Neagu, “La Diaspora aroumaine aux XVIIIe et XIXe siècles “ in Les Aroumains,
Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe
centrale et du Sud-Est ; 8). P. 95-125.
ECKERT Georg, “Griechische Fadenspiele” Thessalonika : 1944.
FILIPOVIC Milenko, “Cincari u Bosni” in Zbornik radova etnografskog Instituta srpske
Akademije nauka, 14, no 2 (1952), Beograd, P. 53-106.
FONTAINE Marcel “Frères de malheur : Acadiens français et Macédo-Roumains“ in Noul
Album macedo-român, no 1. Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1959. P 111-
114.
GHERGHEL Ilie, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach". București,
Convorbiri Literare, 1920,p 4-8
GOSSIAUX Jean-François 1996 “Un ethnicisme transnational : la résurgence de l’identité
valaque dans les Balkans “ in L’Europe entre culture et nations, sous la dir. de Daniel Fabre,
Paris : Ed. de la Maison des sciences de l’homme, P. 191-198. (Ethnologie de la France.
Cahier ; 10) (Regards sur l’Europe). ISBN 2-7351-0719-1
HAGIGOGU Steriu T. “ Emigrarea Aromânilor si colonizarea Cadrilaterului” Bucuresti : 1927.
HILCKMANN A. “Die Aromunen, ein nomadisches Volk im Herzen des Balkans “ in Europa
ethnica, no 3, Wien : 1968, P. 98-114.
IORGA Nicolae, “Histoire des Roumains de la Péninsule des Balkans (Albanie, Macédoine,
Epire, Thessalie, etc.)” Bucuresti : Imprimeria Cultura neamului românesc, 1919.
KOLTSIDAS Antonis “I Koutsovlachi : ethnologiki ke laographiki meleti” Thessaloniki : 1976.
LABBE Morgane “Dénombrer les minorités enjeux politiques et jeux de catégories dans les
recensements grecs “ in Old and new Minorities = Anciennes et nouvelles minorités / éd.
Jean-Louis Rallu, Youssef Courbage et Victor Piché. – Paris : John Libbey Eurotext ; INED,
1997, P. 73-88 (Congresses & Colloquia ; 17). ISBN 2-7420-0172-7
LACEA Constantin “Sânt în Transilvania asezari de Români veniti din sudul Dunarii sau nu
sunt ? “in Dacoromania : buletinul Muzeului limbii române, no 4 (1924-1926) P. 353-370.
Cluj.
LOZOVAN Eugen “Byzance et la romanité scythique “ in Geschichte der Hunnen, vol. 2,
P.197-224, Berlin : 1960.
MARGARIT Apostol “Scoalele române din Macedonia” Bucuresti : 1895.
ANONYME, “Mémoire présenté par les délégués vlaques d’Epire et de Thessalie aux
ambassadeurs à Constantinople” Péra : ministère des Affaires étrangères, documents
diplomatiques, 1881.
NASTUREL Petre S. “Vlacho-Balcanica “ in Byzantinische-Neugriechische Jahrbücher,
XXII (1978) P. 221-248. Athènes ; Berlin.
NASTUREL Petre S. “Les Valaques de l’espace byzantin et bulgare jusqu’à la conquête
ottomane” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre
d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 47-81.
NULAS Vassilis (Hrsg.), “Aromounische Hirtenerzählungen aus dem Pindusgebirge : von
Nereiden, Moiren, Dämonen, Drachen, Toten und Träume gesammelt” Zürich : Verlag
Madliger-Schwab, 1981
OBERLEITNER Wolfgang “ Die Rumänen au dem Balkan : die Mazedorumänen” in Nation
und Staat, no 16, P.261-267, Viena : 1943.
PAPAGAGI Valeriu, “Aromânii moscopoleni si comertul venetian în secolele XVII si XVIII”
pref. Nicolae Iorga. București : 1935.
PAPANACE Constantin, “L’origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur
grecque en Macédoine) “ Roma : Editura Armatolii, 1955.
PEYFUSS Max Demeter “Die aromunische Frage : ihre Entwicklung von den Ursprüngen
bis zum Frieden von Bukarest (1913)” und die Haltung Österreich-Ungarns. Wien ; Köln ;
Graz : Hermann Böhlaus, 1974 (Wiener Archiv für Geschichte des Slawentums und
Osteuropas ; 8).
“Chestiunea aromâneasca : evolutia ei de la origini pâna la pacea de la Bucuresti (1913) si
pozitia Austro-Ungariei “ trad. Nicolae-Serban Tanasoca. Bucuresti : Editura enciclopedica,
1994 * (Bibiloteca enciclopedica de istorie a Roamâniei). ISBN 973-45-0073-2.]
PEYFUSS Max Demeter “Les Aroumains à l’ère des nationalismes balkaniques “ in Les
Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des
civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 131-152.
PICOT Emile, “Les Roumains de la Macédoine” Paris : Ernest Leroux éditeur, 1875.
POPOVIC Dușan, “O Cincearima : prilozi pitanju postanka nase carsije” [Des Tsintsars :
contribution à la question de l'origine de notre bourgeoisie] Beograd : 1937.
POULTON H., “The Balkans : States et Minorities in Conflict” Londra : 1991.
SACERDOTEANU Aurelian “Vlahii din Calcidica” în Memoria lui Vasile Pârvan, P. 303-311,
București : 1934.
TANAȘOCA Anca și Nicolae-Șerban, “Unitate romanică și diversitate balcanică, contribuții
la istoria romanității balcanice”, Ed. Fundatiei Pro, București : 2004, 285 pp.
TEGA Vasile, “Aromânii vazuti de calatori englezi (pâna la 1900) “ , in Buletinul Bibliotecii
român, vol. X, serie noua, Freiburg i Br. : Rumänisches Forschungsinstitut, 1983. P.129-224.
TRIANTAPHYLLOU Anna, “ Quelques observations sur la vie et l’économie du village
Kallarytes (Grèce) “ in Etudes et documents balkaniques et méditerranéens, vol. 6, Paris :
1983. P. 153-165.
TRIFON Nicolas “ L’odyssée balkanique des Aroumains “ in Revue Esprit, no 288, Paris :
2002. pp. 168-172.
TRIFON Nicolas “Les Aroumains, plus grecs que les Grecs ?” in Géographie et cultures no
16, Paris : L’Harmattan, 1995. P. 105-121.
TRIFON Nicolas, “Notes sur les Aroumains en Grèce, Macédoine et Albanie” Paris : Acratie,
1993 (Cahiers Iztok ; 2/3).
TRIFON Tadei, “Congresul românilor otomani tinut la Bitolia (Monastir) în zilele de 10-11
iulie 1909, cu ocazia primei aniversari a proclamarii Constitutiei “ Bucuresti : 1909.
TRIFUNOSKI Jovan, “Cincarska naselja u Makedoniji “ in Geografski horizont, no 3
(Zagreb : 1959). P. 21-27.
TRIFUNOSKI Jovan, “Maloviste i Gopes “ Skopje : 1957.
TRIFUNOSKI Jovan, “Varosica Krusevo “ in Glasnik etnografskog Instituta srpske
Akademije nauka i umetnosti, IV-VI (Beograd : 1955-1957).
TRIFUNOSKI Jovan, “Die heutigen aromunischen Katunen in Mazedonien “ in
Sonderausgaben der wissenschaftlichen Gesellschaft, B. 2. Sarajevo : 1963.
UBICINI Abdolonyme “Les Valaques de la Macédoine et de l’Epire” in Revue d’Orient, no 9
(1859). P. 225-230.
VAKALOPOULOS Apostolos “Recherches historiques à Samarina de la Macédoine
occidentale” in Grégoire Palamas XXI (1937) pp; 316-323, 363-369, 424-438.
 WACE Alan, THOMSON Maurice A. “The Nomads of the Balkans : an account of life and
customs among the Vlachs of Northern Pindus” London : Methuen and Co Ltd, 1914.
WINNIFRITH T.J. “The Vlachs : history of a Balkan people” London : Duckworth, 1987.
WINNIFRITH T.J. “ Shattered Eagles : Balkan Fragments” London : Duckworth, 1995. ISBN
0-7156-2635-3
XENOPOL Alexandru D. “Les Roumains et les Grecs “ in Revue de géographie, no 14
(1891).P. 38-50
ZOGRAFSKI Danco “Krusevska republika” Skopie, 1948.

Note
1. ^ Vezi DEX (http://dexonline.ro/search.php?cuv=valahi).
2. ^ calcul lingvistic „Valahi” nu este socotit de Academia Română ca fiind un cuvânt
românesc: Dicționarul Enciclopedic (vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4) îl definește ca o
denumire dată de străini iar DEX-ul ca un nume dat în evul mediu românilor din stânga și din
dreapta Dunării de către alte popoare: vezi [1] (http://dexonline.ro/definitie/valah).
3. ^ Lucien Musset. — Les invasions. Le second assaut contre l'Europe chrétienne (VIIe-XI
siècles), Presses Univ. France, 1965, p.195
4. ^ Ghiorghios Kedrenos, Compendium, vol. III, p. 141.
5. ^ Nicolae Iorga, Les plus anciens états slavo-roumains sur la rive gauche de Danube (VIIe
siècle) în: „Revue des Études Slaves”, 1925 (vol. V, fasc. 3-4, p. 173).
6. ^ Ecaterina Goga - Introducere în filologia romanică - Studiu socio-linvistic. Editura Didactică
și Pedagogică.(1980) p.223-232
7. ^ G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor. Vol. VIII, 1936
8. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XI
9. ^ Dvoichenko-Markov, Demetrius. “THE RUSSIAN PRIMARY CHRONICLE AND THE
VLACHS OF EASTERN EUROPE.” Byzantion, vol. 49, 1979, pp. 175–187. JSTOR,
www.jstor.org/stable/44172681.Accessed 3 Apr. 2020.
10. ^ O. V. Tvorogov, Drevne-Russkie Chronography (Ancient Russian Chronographies)
(Leningrad, 1975, p.138.
11. ^ P. P. Panaitescu, Introducere la Istoria Culturii Romànesti (Introduction to the History of
Rumanian Culture) Bucuresti, 1969, p. 130
12. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București:
Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8
13. ^ Theophylact Simocatta, 8.4.11-8.5.4 (ed. C. de Boer, 1972)
14. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.VII
15. ^ Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Academiei, București 1970, p.XVIII
16. ^ Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2005, p.126
17. ^ Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. IV, (ed. Haralambie
Mihăescu, Nicolae Șerban Tanașoca, Radu Lăzărescu, Tudor Teoteoi), Ed. Academiei,
București, 1982, p. 6 (abreviată infra FHDR)
18. ^ M. Lascaris, Les Vlachorynchines. Une mise au point, în „Revue Historique du Sud-Est
Européen”, 20, 1943, p. 182-189
19. ^ Genesios,(l.Engleza) On the reign of emperors, Australian Association of Byzantine
Studies,Canberra, 1998, p.29
20. ^ Juan Signes Codoñer, The Emperor Theophilos and the East, 829–842: Court and Frontier
in Byzantium during the Last Phase of Iconoclasm, Routledge, 2016, p. 51
21. ^ Matila Ghyka. A Documented Chronology of Roumanian History: From Pre-historic Times
to the Present Day. Translated from the French by Fernand G. Renier and Anne Cliff, B. H.
Blackwell, 1941, p.26
22. ^ Pandele Olteanu, Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie de Nord et le
Maramureș, «Romanoslavica», I, 1958, p. 169-197.
23. ^ Radu MÂRZA,Contribuția lui Chiril și Metodie ladezvoltarea culturii
europene”Romanoslavica, 49, 2, 2013
24. ^ Józef Maksymilian Ossoliński, Samuel Bogumił Linde "Vincent Kadłubeck: E. Historisch-
kritischer Beytrag zur Slavischen Literatur" Biblioteca Bavareză de Stat, 1822, p 565
25. ^ Fruchtbarkeit des Wort Gottes, sowohl in den Anhören als Verkündigen derselben: Lobr.
am Feste der H. H. Cyrilli und Methudii, Wien, Bavarian State Library, 1740, p.232 (scanat in
2010, Disponibil pe Google Books)
26. ^ Constantinus Porphyrogrnitus, De thematibus et administrando imperio, Bonn 1840,Greek
text: G. Moravcsik, In English by: R.J.H.Jenkins, Dumbarton Oaks,1967, p.125
27. ^ FHDR, Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. III, p. 141
28. ^ FHDR Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. III, p. 122; 144-
145
29. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta
from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5.
p. 94
30. ^ Ibn al Nadim, al-Fihrist. English translation: The Fihrist of al-Nadim. Editor și traducător: B.
Dodge, New York, Columbia Unicersity Press, 1970, p. 37 with n.82
31. ^ Spinei, Victor, The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the
Tenth to the Mid-Thirteenth Century. Brill. 2009, p.83
32. ^ Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia București,2005, p.126
33. ^ A. Decei, V. Ciocîltan, “La mention des Roumains (Walah) chez Al-Maqdisi,”in Romano-
arabica I, Bucharest, 1974, pp. 49–54
34. ^ Samuel Hazzard Cross et Olgerd P. Sherbowitz-Wetzor (limba engleză), The Russian
Primary Chronicle. Laurentian Text, The Medieval Academy of America,
CambridgeMassachusetts, 2012, p.62
35. ^ C. A. Macartney, The Habsburg Empire: 1790-1918, Faber & Faber, 4 sept. 2014,
paragraf.185
36. ^ Spinei, Victor (2009). The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta
from the Tenth to the Mid-Thirteenth century. Koninklijke Brill NV. ISBN 978-90-04-17536-5.
37. ^ K. Horedt, “Blökumana-land si Blakumen”, AM,6 (1969), pp. 179–185
38. ^ Curta, Florin (2006). Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250. Cambridge
University Press. ISBN 978-0-521-89452-4. p.303
39. ^ Русскій хронографъ, 2, Хронографъ Западно-Русской редакціи,in PSRL, XXII, 2,
Petrograd, 1914, p.241
40. ^ V. Spinei, The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the
Tenth to Mid-Thirteen Century, Brill, 2009, p.118
41. ^ Vincentius Kadlubko, Martinus Gallus, Scriptores Historiae Polonae, Bibliothecae
Heilsbergensis, pag.14
42. ^ Anna Comnena, The Alexiad, English translation: Elisabeth Dawes, London, 1928, p.253
43. ^ M. Gyoni, ActaAntHung 1 [1951] 235—45
44. ^ M. Guizot, Collection des Memoires relatifs a l'histoire de France. Chapitre: Histoire des
croisades par Foulcher de Chartres, Briere, Paris, 1825, p.33 si pag.16
45. ^ Vezi Dicționarul Enciclopedic, vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4 (pag. 313).
46. ^ Stanko Guldescu (1970). The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792. Walter de Gruyter
GmbH & Co KG. p. 67-70. ISBN 9783110881622.
47. ^ Cicerone Poghirc (2012). Romanizarea lingvistică și culturală în Balcani. In: Aromânii,
istorie, limbă. Editura Humanitas. p. 17. ISBN 978-973-50-3460-3.
48. ^ Silviu Dragomir (1959). Vlahii din Nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu. Editura
Academiei RSR. pp. 71–85.
49. ^ Emile Picot (1873). Les serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privileges, leur église, leur
état politique et social (în franceza). Grégr & Dattel libraires éditeurs, Prague. p. 351.
50. ^ Marian Wenzel (1962). „Bosnian and Herzegovinian Tombstobes-Who Made Them and
Why?”. Sudost-Forschungen (21): 102–143.
51. ^ Alberto Fortis (1774). Viaggio in Dalmatia (în italiana). Venezia.
52. ^ Alexandru Madgearu, Expansiunea maghiară din Transilvania, Editura Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2019, p. 20
53. ^ Vasile Arvinte, Formarea limbii și poporului român în lumina cercetărilor recente, Anuar de
lingvistică și istorie literară, tom XVII, 1966, 13-32
54. ^ Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București:
Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8
55. ^ Cezar, Comentarii de bello gallico et civili, C.H.F. Hartmann, Leipzig, 1835, p. 372
56. ^ Friedrich Kluge, Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, Berlin, 1957, p. 853
57. ^ Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, II, Limbile balcanice, București, 1962, p. 45
58. ^ Vasile Arvinte, Formarea limbii și poporului român în lumina cercetărilor recente, Anuar de
lingvistică și istorie literară, tom XVII, 1966, p. 32
59. ^ Vasile Arvinte, Formarea limbii și poporului român în lumina cercetărilor recente, Anuar de
lingvistică și istorie literară, tom XVII, 1966, p. 32
60. ^ Annals of Niketas Choniates, Translated by H.J. Magoulias, Wayne State University Press,
Detroit, 1984, p.238-371. (https://archive.org/details/o-city-of-byzantium-annals-of-niketas-
choniates-ttranslated-by-harry-j-magoulias-1984)
61. ^ Petre Ș. Năsturel, „Vlahii din spațiul bizantin și bulgăresc până la cucerirea otomană“ in
vol Aromanii. Istorie, Limba. Destin. Bucuresti,Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996
62. ^ Conform recensământului din 2011
63. ^ „Vlahii din Serbia recunoscuți ca minoritate națională” (http://www.bbc.co.uk/romanian/new
s/story/2007/08/070817_vlahi_serbia_minoritate.shtml), publicat de BBC la 17 august 2007
64. ^ Știrile Pro TV: „Limba română recunoscută drept limbă maternă în Serbia” (http://www.prot
v.ro/filme/limba-romana-recunoscuta-drept-limba-materna-in-serbia.html?id_file=27625#276
25), reportaj video realizat de Știrile Pro TV la 19 august 2007
65. ^ „Serbia a recunoscut că «vlahii» din Timoc vorbesc românește” (http://www.gardianul.ro/20
07/08/03/externe-c3/serbia_a_recunoscut_ca_vlahii_din_timoc_vorbesc_rom_neste-s9892
4.html), publicat de Gardianul la 3 august 2007
66. ^ http://www.dprp.gov.ro/serbia/]
67. ^ Stefan Starețu, Medieval name and ethnicity: Serbs and Vlachs, Balcanica Posnaniesia
XXII/1, Ius Valachicum, Poznan-Bucharest, 2015. p 82
68. ^ Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads],
(București: Ed. Saeculum I.O., 2005),p. 34
69. ^ Silviu Dragomir, Vlahii din nordul peninsulei Balcanice, Editura Academiei RPR, 1959,
p.55
70. ^ Krstic Dejan. „Ideas of the Pirot region population that concern the term the Torlaks”.
Pirotski zbornik, 2019, iss. 44, pp. 1-63.
71. ^ https://en.wikipedia.org/wiki/Raška_(region)
72. ^ Picot, Emile, Les serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privileges, leur église, leur état
politique et social. Prague. Grégr & Dattel libraires éditeurs. 1873. p.113
73. ^ Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians
from Kosovo, ediția română-engleză-franceză, editată de Societatea Academică
Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin Tambozi, București și Editura cartea
Aromână, Constanța, 2002
74. ^ Karl Kaser, Household and Family in the Balkans: Two Decades of Historical Family.LIT
Verlag Münster, 2012, p.112
75. ^ Daskalogiannis Ioannis - Cretan Hero (http://www.interkriti.org/crete/hania/daskalogiannis_
ioannis.html), www.interkriti.org
76. ^ Gheorghe Bogdan, Memory, identity, typology: an interdisciplinary reconstruction of Vlach
ethnohistory, B.A., University of Northern British Columbia, 2011
77. ^ Contributors to Wikimedia projects (25 noiembrie 2021), European Charter for Regional or
Minority Languages (https://en.wikipedia.org/wiki/European_Charter_for_Regional_or_Minor
ity_Languages) (în engleză), Wikimedia Foundation, Inc.
78. ^ http://censusresults.nsi.bg/Reports/2/2/R7.aspx Recensamantul din 2011 din Bulgaria]
79. ^ Contributors to Wikimedia projects (25 noiembrie 2021), European Charter for Regional or
Minority Languages (https://en.wikipedia.org/wiki/European_Charter_for_Regional_or_Minor
ity_Languages) (în engleză), Wikimedia Foundation, Inc.
80. ^ John V. A. Fine,John Van Antwerp Fine, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey
from the Late Twelfth Century, University of Michigan Press, 1994 p.19
81. ^ Mužić, Ivan (2010). Vlasi u starijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej
hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978-953-6803-25-5.p.129
82. ^ Ilona Czamańska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, RES
HISTORICA 41, 2016, p.19
83. ^ A. P.Vlasto, The entry of the Slavs into
Christendom, Cambridge, University Press, 1970,
p.234, ISBN 978-0-521-07459-9
84. ^ Lovrenović, Dubravko, Stećci: Bosansko i humsko mramorje srednjeg vijeka [Stećci:
Bosnian and Hum marbles from Middle Age] (in Croatian). Ljevak. 2013, p.59, ISBN
9789533035468
85. ^ Malcom, Noel (1994). Bosnia: A Short History (Vlachs in Bosnia). Reprinted by permission
of the author and New York University Press. New York University Press. ISBN
9780814755204.
86. ^ Cosma Ela, "Vlahii Negri. Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor." In: Silviu
Dragomir-120 ani de la nastere, Editura Universității din Oradea, Cluj Napoca, 2008, p.124
87. ^ Stanko Guldescu, The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792, Walter de Gruyter GmbH
& Co KG, 1970, p.67, isbn 9783110881622
88. ^ Stanko Guldescu, The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792, Walter de Gruyter GmbH
& Co KG, 1970, p.70, isbn 9783110881622
89. ^ Picot, Emile, Les serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privileges, leur église, leur état
politique et social. Prague. Grégr & Dattel libraires éditeurs. 1873. p.351
90. ^ . Marian Wenzel, Bosnian and Herzegovinian Tombstobes-Who Made Them and Why?"
Sudost-Forschungen 21(1962): 102-143
91. ^ Stanko Guldescu, The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792, Walter de Gruyter GmbH
& Co KG, 1970, p.70, isbn 9783110881622
92. ^ Stanko Guldescu, The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792, Walter de Gruyter GmbH
& Co KG, 1970, p.67, isbn 9783110881622
93. ^ Stanko Guldescu, The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792, Walter de Gruyter GmbH
& Co KG, 1970, p.69, isbn 9783110881622
 94. ^ Thede Kahl, "Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Sudosteuropa" Doc
Thesis, Munster, 1999, p.41
95. ^ Popescu-Belis A. (2001) - Légende des origines, origines d'une légende : les Gabaliya du
mont Sinaï. In J.-M. Mouton, éd., Le Sinaï : de la conquête arabe à nos jours, coll. Cahiers
des Annales Islamologiques, 21, IFAO, Le Caire, p.107-146
96. ^ Andrei Popescu-Belis - Sinai Articles (http://andreipb.free.fr/textes/sinai-downloads.html),
andreipb.free.fr
97. ^ Samuel Hazzard Cross și Olgerd P. Sherbowitz-Wetzor (Trad. și editori), The Russian
Primary Chronicle. Laurentian Text, THE MEDIAEVAL ACADEMY OF AMERICA
CAMBRIDGE, MASSACHUSETTS, 2012, p.62
98. ^ Eugen Lozovan, Dacia sacra, Editura Saeculum, Bucuresti, 2015, p.175
99. ^ Draganu, N. Românii in veacurile IX-XIV pe baza toponimiei si a onomasticei [The
Romanians in the IX-XIVth centuries based on toponimy and onomatology]. București:
Imprimeria Nationala.1934, p.21
100. ^ Exemple din Josef Fabián, Slovník nespisovného jazyka valaského (http://www.divadlosch
od.cz/val.atheny/knihy/slovnik.pdf) (Dicționar al limbii nescrise a vlahilor), Občanské
sdružení Valašské Athény, Valašské Meziříčí, 2009 ISBN 80-239-7990-6 (accesat la 21
noiembrie 2013).
101. ^ Gheorghe Șincai, Hronica românilor, Editura pentru literatură. 1969, p.255
102. ^ http://www.caietesilvane.ro/articole/2092/Valahii-si-goralii-din-Carpatii-Nordici.html
103. ^ Contributors to Wikimedia projects (20 iunie 2019), Vlach uprisings in Moravia (https://en.w
ikipedia.org/wiki/Vlach_uprisings_in_Moravia) (în engleză), Wikimedia Foundation, Inc.
104. ^ http://www.eliznik.org.uk/RomaniaHistory/Vlach-poland.htm:
105. ^ Jan Długosz, Historiae Poloniae, Przedziecki edition, tom I, Kraków, 1863, page 320
106. ^ Nicolae Iorga, Românismul in trecutul Bucovinei, BUCURESTI, 1938, pag.1
107. ^ Ewa Kocój, HERITAGE WITHOUT HEIRS? TANGIBLE AND RELIGIOUS CULTURAL
HERITAGE OF THE VLACH MINORITY IN EUROPE IN THE CONTEXT OF AN
INTERDISCIPLINARY RESEARCH PROJECT, BALCANICA POSNANIENSIA • Special
volume IUS VALACHICUM, Poznań – Bucharest 2015, p.141
108. ^ István Kenesei, Minority languages in Hungary, Conference "The Relationship between
Official Languages and Regional and Minority Languages in Europe", Dublin, 4 - 6
November 2009, p 64-72
109. ^ Gerhard Baumgartner, „6 x Österreich. Geschichte und aktuelle Situation der Volksgruppen
in Österreich" (De 6 ori Austria, istorie și situația actuală a grupurilor etnice) volumul.I. ediția
„Minorități”, editura „Drava”, Klagenfurt,ISBN 3-85435-2395
110. ^ „Journal Politique ou Gaz8tte des Gazettesŗ, Bouillon 1772, avril, seconde quinzaine 1772,
35;
111. ^ Gazette du lundi 6 avril 1772, nr 28, 127
112. ^ Journal Politique ou Gazette des Gazettesŗ, avril 1785, seconde quinzaine, 30.
113. ^ Nicolae Iorga, Cei mai mici frați ai noștri: romanii "ladini"Editura Universul, 1938
114. ^ cei mai mici frati ai nostri romanii ladini conferinta la radio 30 septembrie de iorga nicolae
1871 1940 - Iberlibro (https://www.iberlibro.com/buscar-libro/titulo/cei-mai-mici-frati-ai-nostri-r
omanii-ladini-conferinta-la-radio-30-septembrie/autor/iorga-nicolae-1871-1940/) (în
spaniolă), www.iberlibro.com
115. ^ Nicolae Iorga, Teodor Capidan, C. Giurescu : "Istoria Românilor"
116. ^ Denis Zakythinos, ΒΥΖΑNCE ÉTAT NATIONAL OU MULTI - NATIONAL ? EKT, Αthenes
1981, p.35
117. ^ Isidor Ieșan, Secta patarenă în Balcani și în Dacia Traiană. Institutul de arte grafice C.
Sfetea, București, 1912
118. ^ Octavian
Ciobanu,https://www.academia.edu/66866040/The_Role_of_the_Vlachs_in_the_Bogomils_Ex
of Balkan and Black Sea Studies, year 4, Issue 7, December 2021, pp. 11-32.
119. ^ VJERAN KURSAR, Being an Ottoman Vlach: On Vlach Identity (ies), Role and Status in
Western Parts of the Ottoman Balkans (15th - 18th centuries), OTAM, 34/Güz 2013, 115-161,
p.152

Legături externe
https://archive.org/stream/VlahiiSuntRomani_64/VlahiiSuntRomani_djvu.txt
[2] (http://www.proiectavdhela.ro/pdf/maria_magiru_romanii_balcanici_aromanii.pdf) Maria
Magiru. Aromânii
Sorin Paliga. Vlahi sau români (https://www.academia.edu/26900123/THE_PROBLEM_OF
_SLAVIC_VLACH%D0%AA_AND_MEDIEVAL_LATIN_BLACHUS_WHICH_ETHNIC_GR
OUP_S_DO_THESE_FORMS_REFER_TO)
Biroul de stat pentru statistică al Republicii Macedonia (http://www.stat.gov.mk/)
Românii de dincolo de granițele României (http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-07-07
&id=223546)
[3] (http://www.milisoft.ro/MainPage.php?iditem=296d308fb77e70a73aec14d2d1d28ecc5ea
4c25b) (etimologie)
[4] (http://reader.digitale-sammlungen.de/resolve/display/bsb10408785.html) (Johann
Thunmann despre vlahii balcanici)
Vlahii negri-morlacii- pag.124 (http://centrulslavici.uvvg.ro/wp-content/uploads/2014/05/Ioa
n%20Aurel%20Pop,%20Sorin%20SipoS%20SILVIU%20DRAGOMIR%20-%20120%20D
E%20ANI%20DE%20LA%20NASTERE.pdf)
[5] (https://allthingsvlach.files.wordpress.com/2013/06/bogdan-thesis-final.pdf) Teza de
doctorat despre vlahi
Români in Austria (https://astraromana.wordpress.com/2010/05/07/sate-de-origine-valacha-i
n-austria/)
[6] (https://www.academia.edu/5573680/Aromani_Meglenoromani_Istroromani_Berciu_Adin
a_Lozovanu_Dorin_Coman_Virgil) AROMÂNI, MEGLENOROMÂNI, ISTROROMÂNI –
ASPECTE IDENTITARE ȘI CULTURAL

[7] (https://www.academia.edu/66866040/The_Role_of_the_Vlachs_in_the_Bogomils_Expansion_in_the_
Balkans) Religia vlahilor in Evul mediu.

Vezi și
Lista celor mai importanți aromâni
Aromânii din Albania

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Vlahi&oldid=14745569

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 12 ianuarie 2022, ora 21:59.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.