Cuvântul „Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatând Răscoala

Asǎneștilor din 1185 : împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască
pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a
jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje în Bulgaria), pe
furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele
Haemus, care mai înainte se numeau "misieni", iar acum se cheamă "vlahi". Aceștia, încredințați
în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și
foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altădată împotriva Romeilor. [...]
După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. [...] La început vlahii se
codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan...
Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub
diferite forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau
valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok
sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi,
mavrovlahi sau morlahi...).
Înainte de 1991, istoriografia română nu a folosit niciodată calcul lingvistic „Valahi”, nici pe cel
de „Valahia” pentru Țara Românească ; cel mult apăreau cuvântul „Vlahi” pentru romanicii sud-
dunăreni, și cuvântul „Vlahia” în titulatura bisericească „Mitropolia Ungrovlahiei”. Odată cu
înmulțirea traducerilor aproximative din lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în
limba română „Valahi” pentru Români înainte de 1859 și „Valahia” pentru Țara Românească.
Dicționarul Enciclopedic acceptă „valahică” numai pentru faza geologică astfel denumită în
scara stratigrafică internațională.
Stanko Guldescu a scris că vlahii sau morlacii au fost o populație de păstori care vorbeau o limbă
latină și care au trăit in Balcani în vremea romanilor și au fost menționați de cele mai vechi
cronici croate. Primele mențiuni despre morlaci apar în documente bosniace înainte de apariția
turcilor in spațiile sârbești și bosniace.
[Stanko Guldescu (1970). The Croatian-Slavonian Kingdom: 1526-1792. Walter de Gruyter
GmbH & Co KG. p. 67-70.]
Vlahii din Croația se numeau caravlahi sau morlaci. “Cara” însemnă negru în limba turcă dar și
nord în geografia turcă. Caravlah tradus în italiană a ajuns maurovlah sau morlac. Caravlahii sau
morlacii sunt astfel vlahii de nord. Vlahii au fost în mare parte slavizați și islamizați dar unii
dintre ei au fost și ortodocși sau catolici.
[Cicerone Poghirc (2012). Romanizarea lingvistică și culturală în Balcani. In: Aromânii, istorie,
limbă. Editura Humanitas. p. 17.]
Poza 1
Cătunele vlahilor medievali din Herțegovina și Zeta, presupuși autori ai stecițelor.
Poza 2
O steciță, piatră funerară vlahă în Cista Velika, Croatia
Silviu Dragomir a scris despre vlahii din valea râului Cetina și despre familia vlahilor Nelipiți
(Nelipici) care stăpâneau cetățile Knin, Pocitelj, Srb și Unac în 1345, în timpul timpul regelui
Ludovic. Urmașii familiei Nelipiți au lăsat o parte din proprietăți lui Nicolae Frankapan, comite
de Veglia, prin înrudire. Un succesor al familiei Frankapan s-a intitulat “cneaz al Vegliei,
Modrussei, Cetinei și Clissei și Ban al Dalmației și Croaților. Proprietățile Nelipiților și ale
Frankopanilor au fost acaparate de regele Ungariei atunci când aceste familii nu au mai avut
succesor pe linie bărbătească. Participarea vlahilor la lupte l-a determinat pe Frankapan să le
reconfirme în scris “Legea vlahilor” în 1436, care acorda privilegii vlahilor. Vlahii din Croația au
căpătat astfel o anumită autonomie, întâlnită și în alte ținuturi locuite de aceștia. Documentele
croate amintesc deseori pe vlahii regali (Volahi regni nostri Croatie sau Olahus regalis in limba
latină) din preajma cetăților Knin, Vrhrika și Ostrovița (cetăți între Split și Zadar), care erau
supuși ai regelui Ungariei și sub jurisdicția banului croat din Knin.
Poza 3
„Vlahia Mică” din secolele 18-19 călare pe frontiera dintre impeirile habsburgic și otoman.
Morlacii au fost documentați și în regiunea Lika de la nord de Knin. În 1433 cnejii și vătafii
vlahilor iscaleau un document prin care acordau privilegii bisericii Sf. Ioan din Lika, situată
aproape de Medak, o zonă locuită de vlahi. Ținutul situat la vest de Velebit și numit Podgorje era
în secolul al XIV-lea plin de vlahi, numiți de venețieni morlaci. Din acest motiv, ținutul
Velebitului era numit Morlacca iar marea spre insulele din față “canale de la Morlacca.
Vlahii/morlacii au fost menționați in documente și în zonele Vinodol, Kastav și insula Krk.
[Silviu Dragomir (1959). Vlahii din Nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu. Editura
Academiei RSR. pp. 71–85.]
În secolele XVII-XVIII exista o populație vlahă/românească numeroasă în regiunea apropiată de
Serbia, mărginită de orașele Pozega, Pakrac și Krievac, numită Vlahia Mică, iar centrul acestei
comunități era la Kraljeva Velika. Vlahii/morlacii au lăsat un patrimoniu interesant:
monumentele funerare cu decorațiuni din Dalmația și Herțegovina (stecci in limba sârbă) [50]
Din folclor se remarcă balada Hasanaginica descoperită de Alberto Fortis la vlahii/morlacii
islamizați din regiunea Imota.
[Alberto Fortis (1774). Viaggio in Dalmatia (în italiana). Venezia.]
Etimologia denumirii „Vlahi” este legată de lingvistica germanică: cuvântul germanic walh sau
walah, însemnând "străin", "ne-german", care provine din numele tribului celtic al Volcilor
(Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în
Galia, în anii 110-100 î.e.n. Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III-
IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în
Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). La rândul său, walah duce la cuvintele
Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime
de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor
germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind
inițial numele de vloh în legătură cu toate popoarele romanice inclusiv strămoșii românilor. Mai
târziu, forma cuvântului a evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită "Włochy",
iar în limba maghiară "olász" sunt italienii, "oláh" fiind românii. Termenii proveniți din walh și
vloh erau exonime, deci folosiți numai "în afară", în timp ce respectivii (vorbitorii limbilor
romane orientale între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din "romanus" pentru a se numi pe
ei înșiși: "români" "rumâni", "rumâri", "armâni", "arumâni", ș.a.m.d.
Filologul român Ilie Gherghel, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul
Roman de Răsărit a demonstrat o origine romano-bizantină a cuvântului “vlah”. Demonstrația se
bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii,
cuvântul vlah a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea
germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de
Răsărit.
[Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului "Vlach", București:
Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8]
La început, numele era atribuit unui trib celtic, Volcae.
[Cezar, Comentarii de bello gallico et civili, C.H.F. Hartmann, Leipzig, 1835, p. 372]
Ulterior, este folosit de germanici pentru a se referi la toate neamurile celte, sub forma Walhos.
După romanizarea Galiei termenul indică populația romanică din Franța, apoi din Italia, cu
formele Walh, wal(a)hisc, wälhisch, węl(hi)sch „romanisch, französisch, italienisch”
[Friedrich Kluge, Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, Berlin, 1957, p. 853]
Rezulta ca celticii erau "străini", "ne-germanici" pentru triburile germanice!
De la neamurile germanice venite la Dunărea de Jos, probabil de la gepizi, termenul a fost
preluat de către slavi, sub forma volchŭ, în slavona de sud vlaχŭ, iar în cea de est voloch. Slavii
de sud l-au transmis bizantinilor și altor popoare balcanice
[Vasile Arvinte, Formarea limbii și poporului român în lumina cercetărilor recente, Anuar de
lingvistică și istorie literară, tom XVII, 1966, p. 32]
Bulgarii deosebesc Belivlasi ("românii albi", adică aromânii din sudul Dunării și din Dobrogea),
de Caravlasi sau Cerni-vlasi ("românii negri", adică Daco-Românii) : aceste denumiri sunt
paralele cu cele turcești de Ak-Iflak și Kara-Iflak, la Turcii otomani ak (luminos, alb) desemnând
sudul, iar kara (întunecat, negru) desemnând nordul : aceasta este și originea numelor de Ak-
Deniz pentru Mediterana și de Kara-Deniz pentru Marea Neagră|Pontul Euxin (Marea neagră);
Familia Asăneștilor a condus regatul Vlaho-Bulgar, după revolta vlahilor din 1185
[Annals of Niketas Choniates, Translated by H.J. Magoulias, Wayne State University Press,
Detroit, 1984, p.238-371.]
pe lângă «vlahi», grecii mai folosesc și "kuțovlahi", denumire care poate fi regăsită și în operele
cărturarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino, și a cărei etimologie,
după Petre Ș. Năsturel, este turcă, cuvântul provenind fie din koç-iflaklar, adică "vlahii crescători
de berbeci", sau din kuçuk-iflaklar, adică locuitorii "Micii Vlahii" (în opoziție cu "Marea Vlahie"
cum era atunci denumită Tesalia în secolele XII-XIII), și devenită peiorativă în limba greacă
(kuțo-vlahi însemnând "vlahi șchiopi" în grecește).
[Petre Ș. Năsturel, „Vlahii din spațiul bizantin și bulgăresc până la cucerirea otomană“ in vol
Aromanii. Istorie, Limba. Destin. Bucuresti,Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996]
Cu timpul, în limbile balcanice, cuvântul « Vlahi » devine sinonim cu cel de "păstori nomazi",
dar este interesant de observat cum s-a trecut de la sensul orginar etnic al cuvântului la sensul
profesional (după cum arată Matilda Caragiu-Marioteanu și Theodor Capidan). « Vlahii » din
Moravia, precum și cei din Croația (unde « Vlahi » mai înseamnă și "sârbi ortodocși") sunt
slavizați de veacuri (excepție fac în Croația ultimii istro-români).
Regimul comunist din Serbia și din Bulgaria a folosit cuvântul « Vlahi » nu numai pentru
aromâni, megleno-români sau istro-români, ci și pentru a deosebi daco-românii de acolo (în
Banatul sârbesc și de-a lungul Dunării) de cei din România. Această strategie este denumită «
Vlahism ». Sub denumirea de « Moldovenism », aceeași strategie este folosită și în Republica
Moldova (Basarabia și Transnistria) și în Ucraina, unde se folosește cuvântul moldovenii pentru
a-i deosebi pe românii de acolo, de cei din România (fără să existe vre-un acord dacă moldovenii
dintre Carpați și Prut sunt "deosebiți" de ceilalți Români, sau sunt "Români deosebiți de
moldovenii din Republica Moldova"). Confundând Dreptul strămoșesc (jus sanguinis) care
definește comunitățile istorico-lingvistice, și Dreptul pământean (jus soli) care definește națiunile
politice, naționalismul șovin și antiromânesc din aceste țări, folosește faptul că vorbitorii limbii
daco-române dinafara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia
română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că nu
ar aparține nici neamului (etniei și sferei culturale și istorice) românești, mergându-se până la
negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.
În evul mediu, dar și mai recent, datorită mulțimii vlahilor din Serbia, sârbii erau confundați cu
vlahii. De asemenea, sârbii din Bosnia și Craina erau numiți vlahi de către vecinii lor. Se
presupune că statul medieval sârb era bilingv.
[Stefan Starețu, Medieval name and ethnicity: Serbs and Vlachs, Balcanica Posnaniesia XXII/1,
Ius Valachicum, Poznan-Bucharest, 2015. p 82]
Chiar în balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți
vlahi fără vreun sens peiorativ [Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources
Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005),p. 34]