Ameliorarea Plantelor - Curs PDF

CURS NR.
INTRODUCERE ÎN
AMELIORAREA PLANTELOR
DISCIPLINA –AMELIORAREA PLANTELOR ŞI

PRODUCERE DE SĂMÂNŢĂ
AN III, SEMESTRUL II, IFR - 2020
STRUCTURA CURSULUI
Definiţia ameliorării plantelor

Structura disciplinei Ameliorarea plantelor
şi producere de sămânţă
Importanţa ameliorării plantelor
Legătura ameliorării plantelor cu
alte ştiinţe
Istoricul ameliorării plantelor în România
Bibliografie
CE ESTE AMELIORAREA
PLANTELOR?
ETIMOLOGIE
Termenul de « ameliorare » provine din latinescul ad – la
şi melior – mai bine, având înţelesul de îmbunătăţire. În limba
franceză „ améliorer” – a (se) îndrepta, a (se) îmbunătăţi.
AMELIORAREA PLANTELOR este ştiinţa
agrobiologică aplicativă, bazată pe utilizarea principiilor de
genetică, care are ca obiect crearea de genotipuri sub formă
de noi soiuri sau hibrizi la plantele cultivate, corespunzătoare
cerinţelor omului. (N.Giosan, N.Săulescu, 1969)
AMELIORAREA PLANTELOR este ştiinţa, arta şi

afacerea de îmbunătăţire a plantelor pentru beneficiul uman”
(Bernardo, 2002, citat de Crosbie şi colab., 2006).
PLANT BREEDING: an applied science, in which

knowledge of Genetics, Pathology, Plant Physiology, Statistics
and Molecular Biology are used to modify plant species for
human needs or preferences.
(Canadian Encyclopedia)
Procesul de creare de:
- noi cultivare Ştiinţa
- noi forme parentale =
“preameliorare” optimizării deciziilor
= un şir de decizii Arta
Continuarea evoluţiei – Misiune
Afacere
ESTE UTIL SĂ FIE ABORDATE ÎMPREUNĂ
Competiţie
- progres mai rapid în crearea de soiuri
Resursă pentru dezvoltarea
economică - publicaţii
“Publish or perish !”
Profesie - Carieră
Vocaţie
Pasiune
STRUCTURA DISCIPLINEI
 AMELIORARE GENERALĂ
Studiază: 1. caracterele şi însuşirile care constituie
obiective de ameliorare, 2. metodele de ameliorare:
metode de inducere a variabilităţii genetice (prin
recombinări sau mutaţii) şi metode de izolare a genotipurilor
valoroase (prin selecţie), precum şi 3. metodele de
examinare a materialului biologic.
 AMELIORARE SPECIALĂ
Studiază aplicarea principiilor generale de ameliorare la
fiecare cultură în parte, în funcţie de particularităţile
biologice ale acesteia şi de scopul pentru care se cultivă.
 PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ
Este strâns legată de ameliorarea plantelor, fiind o verigă
importantă ce contribuie la introducerea şi generalizarea în
producţie a noilor soiuri şi hibrizi (valoroşi).
DE CE ESTE IMPORTANTĂ
AMELIORAREA PLANTELOR?
PREMISE
 Conform estimărilor ONU (Organizatia Naţiunilor Unite), populaţia
planetei în anul 2050, va ajunge la 9,7 miliarde de oameni. Experţii ONU
au calculat că în viitor creşterea populaţiei se va produce datorită celor
mai sărace ţări.
 Populatia acestor ţări se va dubla şi va ajunge la 1.7 miliarde de oameni,
ceea ce “va complica semnificativ lupta împotriva sărăciei” (directorul
adjunct ONU al Departamentului în probleme economice şi sociale –
Thomas Buettner).
 Cererea de alimente va crește cu 100% până în 2050.
 1945 - 2 miliarde
 1998 – 6 miliarde
 2008 - 6.7 miliarde
 2019 – 7,65 miliarde
 2050 - 9,7 miliarde
 Ameliorarea plantelor este importantă pentru
asigurarea securităţii alimentare, prin dezvoltarea de
cultivare noi, care sunt mai productive, mai rezistente la boli
şi dăunători, mai rezistente la secetă şi mai bine adaptate la
diferite condiţii de mediu şi de creştere.
 Crearea de soiuri şi hibrizi prezintă importanţă pentru

faptul că în economia unei culturi, soiul contribuie cu cel
puţin 30% din preţul produsului respectiv.
 Materialul biologic creat îşi menţine proprietăţile,
caracterele şi însuşirile o perioadă de 10-20 de ani, timp
în care se poate economisi cca. 30% din preţul produsului
respectiv.
LEGĂTURA AMELIORĂRII
PLANTELOR CU ALTE ŞTIINŢE
 Ameliorarea plantelor, fiind o ştiinţă aplicată, pentru

realizarea obiectivelor sale, se bazează pe cunoştinţe şi
fundamente care fac obiectul de studiu al unor discipline
teoretice şi tehnice.
Botanica, Fiziologia Protecţia Management
plantelor plantelor şi marketing
Biochimia, Ecologia
AMELIORAREA
PLANTELOR
TEHNICA AGROTEHNICA
GENETICA EXPERIMENTALĂ ŞI FITOTEHNIA
ŞI STATISTICA
În ameliorarea unei culturi sunt implicaţi specialişti din

diferite domenii ale ştiinţelor legate de cultura plantelor!
Genetica (genetica clasică calitativă şi cantitativă, citogenetica,
genetica moleculară, ingineria genetică), reprezintă baza teoretică
a ameliorării.
Cunoscând mecanismele genetice care determină
principalele caractere şi însuşiri la plante şi modul de transmitere
a caracterelor în descendenţă, putem aplica diferite metode de
ameliorare.
Statistica şi tehnica experimentală – Metodele statistice de

analiză a datelor sunt necesare pentru a se obţine rezultate
comparabile şi pentru interpretarea corectă a acestora. Tehnica
experimentală este necesară pentru cunoaşterea metodelor de
aşezare a experienţelor în câmp, a randomizării, a pichetării.
Agrotehnica şi Fitotehnia – Pe lângă toate celelalte cunoştinţe,

amelioratorul trebuie sa fie un bun agronom, fiind obligatoriu să
cunoască atât planta, cât şi tehnologia de cultură a acesteia.
 Botanica – este importantă pentru cunoaşterea taxonomiei, anatomiei,
şi morfologiei plantelor cu care se lucrează, precum şi a mecanismelor de
reproducere a acestora.
 Fiziologia plantelor – este necesară cunoaşterea proceselor
fiziologice, care au loc în plantă (reacţia plantelor la temperaturi scăzute,
la secetă).
 Ecologia – prezintă importanţă pentru cunoaşterea gradului de adaptare
a soiurilor şi hibrizilor la diferite condiţii de mediu.
 Biochimia vegetală – dă posibilitatea cunoaşterii de către ameliorator
a transformărilor biochimice, care stau la baza metabolismului plantelor.
În acelaşi timp cu ajutorul metodelor biochimice se apreciază soiurile şi
hibrizii din punct de vedere al calităţii producţiei.
 Protecţia plantelor – pentru a cunoaşte biologia agenţilor patogeni şi
biologia dăunătorilor în vederea dezvoltării soiurilor rezistente.
 Management, marketing – în sensul de a putea cunoaşte cerinţele
pieţei în momentul în care soiul va fi înregistrat şi scos în producţie.
ISTORICUL AMELIORĂRII
PLANTELOR ÎN ROMÂNIA
 Toate plantele cultivate astăzi sunt rezultatul unui proces de
evoluţie, în care aportul omului s-a făcut mai mult sau mai
puţin simţit.
 Sarcina ameliorării plantelor este să continue această
evoluţie a speciilor cultivate, îndreptând-o către obiectivele
cele mai importante şi mai urgente pentru agricultura
practică.
 Cercetările ştiinţifice în domeniul ameliorării plantelor au
luat amploare după redescoperirea legilor lui Mendel, (1865
– 1866 – “Experimente de hibridare a plantelor”) de către
olandezul Hugo de Vries, germanul Carl Correns şi austriacul
Erich von Tschermak, în anul 1900.
 Ameliorarea ştiinţifică pentru crearea de noi soiuri de plante
cultivate în ţara noastră, a început la sfârşitul secolului al 19-lea şi
începutul secolului 20, făcându-se în cea mai mare parte din iniţiativa
particularilor (moşieri şi societăţi private) şi numai într-o mică măsură
în unităţile de stat.
 În anul 1913 se înfiinţează Societatea Naţională de Agricultură,

care se ocupa şi de ameliorarea plantelor agricole.
 Pentru întocmirea programului de lucru şi precizarea metodelor

de ameliorare, în acest an Societatea Naţională de Agricultură l-a invitat
în ţara noastră pe savantul suedez Nilsson- Ehle (ameliorator la grau – a
propus factorul multiplu pentru explicarea culorii boabelor de grâu)
(directorul Institutului de Ameliorarea plantelor din Svalof, Suedia).
În urma vizitei sale, a fost elaborat programul de ameliorare a grâului
din Romania.
 În anul 1921 s-a înfiinţat Societatea particulară “Sămânţa” ,

având ca scop organizarea si efectuarea lucrărilor de ameliorarea
plantelor, precum şi producerea şi comercializarea seminţelor din
soiurile ameliorate.
 Ameliorarea ştiinţifică din Romania este strans legată de
activitatea desfăşurată de profesorii din învatamantul superior
agronomic şi dateaza din anul 1900:
 1. Cârnu Munteanu (1858 – 1903) – profesor de Botanică
şi Tehnologie la Şcoala Centrala de Agricultura de la
Herăstrău, începe primele lucrări de ameliorare metodică la
grâu.
 2. Constantin Sandu Aldea (1874 – 1927) – primul
profesor de ameliorare a plantelor agricole din ţara noastră.
La aceeasi şcoala de la Herăstrău, s-a ocupat în special de
ameliorarea grâului de toamnă.
El a redactat şi publicat şi primul manual de Ameliorarea
plantelor agricole (1915).
În anul 1927 s-a organizat Institutul de Cercetări
Agronomice al României (ICAR), al cărui director a fost,
timp de 20 de ani, prof. Gheorghe Ionescu Siseşti
(1885 – 1967).
Institutul a început să funcţioneze cu 6 secţii de
cercetare, în care primul loc îl ocupă Secţia de
Fitotehnie şi Fitogenetică. Profesorul Sisesti împreună
cu ceilalţi colaboratori au creat in anii 1929 – 1931 soiul
de grâu de toamnă American 15 (A15), care a asigurat
producţii mari de grâu timp de aproape 30 de ani.
În anul 1930 se înfiinţează prime 2 staţiuni de
ameliorarea plantelor, aparţinând ICAR, una la Cluj,
condusa de prof. Nicoale A. Săulescu, care a scris al
doilea maunal de Ameliorarea plantelor (1934) şi alta la
Iaşi, unde lucra profesorul Ştefan Popescu.
 Mai tarziu au fost înfiinţate şi alte staţiuni de cercetare: Tg
Frumos, Suceava, Lovrin, Marculesti,Valu lui Traian.
 S-au creat în perioada respectivă mai multe soiuri de grâu şi
porumb.
 Cercetările de ameliorarea plantelor iau un avant
deosebit începând din anul 1957, cand se înfiinţează Institutul
de Cercetări pentru Cultura Porumbului ICCP de la Fundulea.
Obiectivul institutului era de a promova în România porumbul
hibrid.
 În anul 1961 ICCP se uneste cu ICAR, devenind Institutul de
Cercetări Agricole (ICA).
 În anul 1962 a avut loc reorganizarea activităţii de cercetare
ştiinţifică în domeniul agriculturii, ICCP devenind ICCPT
Fundulea, iar sarcina coordonării activităţii de cercetare
ştiinţifică revenind Institutului Central de Cercetări Agricole
(ICCA) care a functionat pana in 1969, când a luat fiinta ASAS.
 În prezent, ameliorarea vegetală se desfăşoară în institute de
cercetări, în staţiunile de cercetări agricole şi în Instituţiile de învăţământ
superior agronomic.
 ICCP - 1927, ICCPT - 1962, ICDA Fundulea – 2003, INCDA - 2007, în
cadrul căruia se desfăşoara activitati de ameliorare şi producere de
sămânţă la cereale, leguminoase, plante tehnice , plante furajere;
 Institutul Naţional de Cerceatre – Dezvoltare pentru Cartof şi Sfecla de
Zahăr Brasov (INCDCSZ);
 Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultura şi Floricultură
Vidra (I.C.D.L.F.).
 Institutul de Cercetare- Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea
Călugărească (IC-DVV) (Prahova)
 Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Marăcineni,
Piteşti. (ICDP)
 ISTIS (Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor)
institutul abilitat să testeze şi să înregistreze soiurile şi hibrizii plantelor
de cultură. Elaborează Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultură
din România.
BILIOGRAFIE
1. Crăciun Teofil, 1987. Geniul genetic şi ameliorarea plantelor. Editura Ceres,
Bucureşti;
2. Gheorghe Valentina, 2003. Ameliorarea plantelor agricole, Editura Fair
Parteners, Bucureşti ;
3. Giosan N, N. Săulescu, 1972. Principii de genetică ;
4. Mureşan T, T. Crăciun, 1971. Ameliorarea specială a plantelor, Editura
Ceres, Bucureşti ;
5. Murphy Denis, 2007. Plant breeding and biotechnology, Ed. Cambridge
Univ Pr ;
6. Szilagyi Lizica, 2007. Genetică. Editura Amanda Edit, Bucureşti;
7. Szilagyi Lizica,Gheorghe Valentina, Casian Hellene, 2007. Ameliorarea
plantelor. Editura Amanda Edit, Bucureşti;
8. ***Reviste de specialitate: Crop Science; Euphytica; Genetics; Journal of
Heredity; Molecular Breeding; Plant Breeding, Theoretical and Applied
Genetics.
CURS NR. 2
OBIECTIVELE URMĂRITE ÎN

AN III, SEMESTRUL II – IFR, 2020
CONŢINUT
Introducere
Caracterele urmărite în ameliorarea
plantelor
Obiectivele de ameliorare
 Potenţialul (capacitatea) de producţie;
 Calitatea producţiei;
Bibliografie
INTRODUCERE
OBIECTIVELE URMĂRITE ÎN AMELIORARE la
diferitele plante de cultură sunt extrem de variate şi
complexe şi se află într-o continuă evoluţie.
În general, la toate plantele se urmăreşte ca prin
ameliorare să se asigure:
 o productivitate înaltă şi constantă în anumite
condiţii de mediu şi de cultură, existente sau potenţiale, ceea
ce presupune o rezistenţă cât mai ridicată la boli şi la
calamităţi;
 o calitate superioară a producţiei;
 un complex de caractere care asigură adaptarea la
mecanizarea cât mai completă a culturii.
 Îmbinarea armonioasă într-un singur genotip a
numeroase caractere şi însuşiri diferite, uneori corelate
negativ, necesită (din partea amelioratorului) o cunoaştere
cât mai profundă a determinismului genetic al
caracterelor şi însuşirilor respective.
 Astfel, modul de lucru pentru introducerea într-un
genotip a unui caracter, poate fi complet diferit, după
cum caracterul respectiv are o condiţionare genetică
mono-, di- sau trigenică (caracter calitativ), sau este
un caracter determinat de gene polimere (caracter
cantitativ).
CARACTERELE URMĂRITE ÎN
AMELIORARE PLANTELOR
Caracterele şi însuşirile urmărite în ameliorarea plantelor
se încadrează în două grupe:
CARACTERE CALITATIVE
CARACTERE CANTITATIVE
CARACTERELE CALITATIVE sunt determinate de un
număr mic de gene (gene majore) şi prezintă un determinism
genetic simplu.
Caracterele monogenice, di- sau trigenice - reprezintă o problemă
de genetică mendelistă.
După introducerea genelor în populaţie, prin hibridare sau
mutaţie, comportarea lor va putea fi urmărită individual, conform
Legilor lui Mendel, putându-se estima, statistic cu precizie apariţia
diferitelor genotipuri.
Din marele număr de caractere şi însuşiri care pot constitui
obiective de ameliorare, puţine au o determinare genetică simplă.
Exemple:
a. Prezenţa sau absenţa aristelor la cereale: 1-3 perechi de gene;
b. Ariste netede sau rugoase la orz: 1 pereche de gene;
c. Culoarea boabelor la mazăre (determinată de 1 pereche de
gene), culoarea boabelor la porumb etc.;
d. Forma boabelor la mazăre;
Tot un număr redus de gene dirijează unele aspecte ale
compoziţiei chimice a boabelor de porumb. Se cunosc,
astfel genele recesive:
i. opaque 2 şi floury 2: a căror prezenţa concomitentă în
genotip determină creşterea conţinutului de lizină şi
triptofan al proteinelor bobului;
ii. waxy: care determină formarea boabelor ceroase, cu
CARACTERELE CANTITATIVE sunt determinate de un
număr mare de gene (gene minore) şi prezintă o determinare
genetică polimeră – determinism poligenic.
Exemple:
a) capacitatea de producţie;
b) calitatea producţiei;
c) rezistenţa la ger;
d) rezistenţa la secetă;
e) rezistenţa la unele boli, etc.
În cazul tuturor caracterelor şi însuşirilor polimere,
amelioratorul nu mai poate urmări individual în descendenţă
comportarea fiecărei gene.
Metodele geneticii cantitative îi permit, însă să cunoască
eritabilitatea caracterelor, adică măsura în care acestea sunt
determinate genetic şi se transmit la descendenţi.
Subdivizarea varianţei genetice în componentele sale datorate
aditivităţii, dominanţei şi interacţiunilor nealelice îi permite
amelioratorului să estimeze şansele de succes ale selecţiei în
populaţii, furnizând, astfel, baza ştiinţifică pentru planificarea
lucrărilor de ameliorare (Fisher,1918).
S2G = S2A + S2D + S2I ,
În sens larg, heritabilitatea (h1) este exprimată prin raportul
dintre varianţa genetică şi varianţa totală în F2.
În sens restrâns, heritabilitatea (h2) reprezintă raportul dintre
varianţa genetică pentru aditivitate şi varianţa totală. Răspunsul
genetic este direct proporţional cu eritabilitatea în sens restrâns.
Heritabilitatea poate fi definită şi ca raport între regresia
descendenţilor asupra părinţilor şi varianţa părinţilor (h3).
CARE POT FI OBIECTIVELE
DE AMELIORARE ?
SATISFACŢIA
PROFIT MAXIM PENTRU FERMIER CONSUMATORULUI
Producţie mai mare Cheltuieli mai mici Vandabilitate mai bună
În ani
În ani buni nefavorabili Calitate de piaţă
Calitate de utilizare
Efecte pt. sănătate
Potenţial Reducerea Reducerea

de pierderilor pierderilor Adaptare la
producţie produse de produse tehnologii
stresul de boli - mecanizare
Sincronizare cu abiotic (insecte) - cu intrări reduse
resursele Rezistenţă Rezistenţă - ecologice
climatice /toleranţă /toleranţă
OBIECTIVE DE AMELIORARE
 Rezistenţa la factorii biotici (boli şi
dăunători);
 Rezistenţa la factorii abiotici (secetă,
iernare);
 Perioada de vegetaţie;
 Aptitudinea pentru recoltarea mecanizată;
Stabilitatea producţiei.
1. AMELIORAREA POTENŢIALULUI
DE PRODUCŢIE
 Potenţialul de producţie reprezintă obiectivul
primordial în toate programele de ameliorare a plantelor.
 Este un caracter cantitativ, cu un determinism
complex, poligenic (pentru determinarea acestui
caracter intervin multe gene, numite gene minore).
 Producţia, fiind rezultatul activităţii vitale a întregului
organism al plantei, este influenţată într-o măsură mai
mare sau mai mică de aproape toate genele din
genotipul respectiv:
● fie că acestea controlează direct formarea
diferitelor componente ale producţiei;
● fie că influenţează indirect prin acţiunea lor
asupra creşterii, dezvoltării şi reacţiei la anumite condiţii de
mediu pedoclimatice.
Capacitatea de producţie se examinează în toate
verigile procesului de ameliorare. În primele verigi (de la
câmpul de colecţie până la campul de control), unde
semănatul se face în rânduri, capacitatea de producţie se
examinează numai sub forma elementelor de
producţie.
În verigile avansate ale procesului de ameliorare (CC,
CCO, CCC), capacitatea de producţie se examinează şi sub
forma elementelor de producţie şi sub formă de
producţie realizată pe fiecare parcelă şi raportată la
hectar.
În aprecierea capacităţii de producţie a unui soi sau
hibrid se urmăresc o serie de caractere cantitative, cunoscute
sub denumirea de elemente de producţie, care variază de
la o plantă de cultură la alta.
ELEMENTELE DE PRODUCŢIE
nr. de plante fertile/ unitatea de suprafaţă
nr. de fraţi fertili şi uniform dezv. / plantă
Elemente de
producţie la număr de spiculeţe fertile în spic
GRÂU lungimea spicului;
număr de boabe în spiculeţ şi în spic;
greutatea boabelor / spic şi pe plantă;
masa a 1000 de boabe (MMB)

PRODUCŢIA
≠
POTENȚIAL DE PRODUCȚIE (producţia
realizată în condiţii optime)
RESURSE DE
MEDIU OPTIME PRODUCŢIA
(CLIMATICE etc.)
RESURSE
DE MEDIU Stress
POTENŢIALUL REALE biotic
DE PRODUCŢIE Stress
abiotic
Producţia unui cultivar
atunci când se dezvoltă în Pierderi
condiţii de mediu în care PRODUCŢIA
este adaptat, cu substanţe
ÎN ABSENŢA
nutritive şi apă nelimitate BOLILOR ŞI PRODUCŢIA
şi cu dăunători, boli, DĂUNĂTORILOR REALĂ PRODUCŢIA
buruieni, cădere şi alte RECOLTATĂ
stresuri controlate în mod
eficient (Evans, 1993).
PRODUCŢIA
 Este rezultatul interacţiunii dintre genotip şi
mediu (inclusiv tehnologia);
 Implică potrivirea dintre fazele de
dezvoltare şi resursele climatice;
 Este dificil de determinat din cauza
dificultăţii de a controla toate stresurile
posibile.
GENOTIP MEDIU NATURAL
- Condiţii climatice
- Condiţii de sol
AMELIORAREA
PENTRU
TOLERANŢĂ LA
CONDIŢII TEHNOLOGIA DE
NEFAVORABILE CULTURĂ
PRODUCŢIA
Atunci când este posibilă, AMELIORAREA este:
- o soluţie mai ieftină
- uneori singura soluţie
2. AMELIORAREA CALITĂŢII
PRODUCŢIEI
Calitatea este un obiectiv major vizat de amelioratorii
tuturor speciilor vegetale.
Lupta dintre productivitate şi calitate în agricultură
s-a accentuat odată cu apariţia excedentelor de produse
agricole în ţările dezvoltate şi necesitatea recuceririi
pieţelor printr-un efort de calitate, (răspunzând de asemenea,
unei cerinţe sociale).
Ameliorarea calităţii plantelor este complexă
şi relativ dificilă, datorită următoarelor aspecte:
 criteriile de calitate sunt foarte numeroase
şi variate, adesea relative ca evoluţie şi de aceea
amelioratorul trebuie să-şi de silinţa să intuiască cererile
viitorului;
caracterele de calitate sunt determinate
cantitativ (determinism poligenic) şi deci
eritabilităţile lor sunt mici, datorită importanţei
efectelor de mediu.
evaluarea detaliată a calităţii este în general
tardivă, (datorită dificultăţii de la începutul ciclului de
selecţie), fie din cauza cantităţilor mici de seminţe
necesare de la începutul ciclului de selecţie, fie din
cauza preţurilor ridicate pentru analiză;
CALITATEA PRODUSELOR AGRICOLE
 Conţinutul în substanţe utile;

 Valoarea nutritivă;
 Pretabilitatea la prelucrare (industrială +..);
 Calitatea gustativă, estetică etc.;
 Corespondenţa cu preferinţele consumatorilor
◦ Preocuparea pentru sănătate
◦ Reacţii afective la alimente
FOARTE ADESEA CERINŢELE SUNT COMPLEXE!

CALITATEA LA GRÂU
 Conţinutul de substanţe proteice;

 Conţinutul de AA esenţiali (lizină şi
triptofan);
 Conţinutul şi calitatea glutenului;
 Însuşirile de panificaţie.
DIFERITE ÎNŢELESURI ALE NOŢIUNII DE CALITATE LA
GRÂUL PENTRU PANIFICAŢIE
AGRICULTOR COMERCIANT
Greutate hectolitricã
Corpuri strãine
Conţinut de proteine Randament
mãciniş (MMB,MH)
Duritatea bobului
GRÂU MORAR
Valoare nutritivã ridicatã
Fãrã micotoxine Capacitate de hidratare
Capacitate de reţinere a gazelor
NUTRIŢIONIST
CALITATE DE PANIFICAŢIE
BRUTAR
Pâine gustoasã, bine crescutã
CONSUMATOR
CARE SUNT ETAPELE ŞI METODELE
DE AMELIORARE PENTRU
POTENŢIALUL DE PRODUCŢIE ŞI
CALITATE?
SCHEMA STRATEGIEI INTEGRATE
DE AMELIORARE
(după Gallais, 1990)
AMELIORAREA
POPULAŢIILOR
Crearea Selecţia
variabilităţii Variabilitate
potenţială
RECOMBINARE ELIBERAREA VARIABILITĂŢII

- Încrucişări -Autofecundare
- Polenizare liberă (consangvinizare)
-haploidizare
APRECIEREA VARIABILITĂŢII
- Criterii de selecţie
SELECŢIE - Markeri genetici
“PREAMELIORARE
” CREAREA DE CULTIVARE
Noi surse de -Autofecundare (selecţie genealogică)
-Haploizi dublaţi
variabilitate -Hibrizi comerciali
-Clone
ÎN CONCLUZIE - este foarte important, ca înainte de a
începe un program de ameliorare pentru îmbunătăţirea unor
caractere sau însuşiri, să se cunoască într-un mod cât mai
amănunţit determinarea genetică a acestora.
În funcţie de acestea se aleg corect formele parentale şi
metodele de inducere a variabilităţii genetice şi de izolare a celor
mai valoroase genotipuri.
Pentru ameliorarea oricărui caracter la plante, sunt
necesare parcurgerea urmatoarelor etape:
1. depistarea surselor de gene pentru caracterul respectiv
(studiul germoplamei, studiul colecţiei);
2. crearea materialului iniţial de ameliorare prin hibridare sau
mutageneză etc.;
3. prelucrarea populaţiilor hibride prin selecţia genotipurilor
corespunzătoare şi obţinerea de linii valoroase;
BILIOGRAFIE
1. Ceapoiu Nichifor, 1968. Metode statistice aplicate în experiențele agricole și
biologice. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Parteners, Bucureşti;
3. Giosan N, N. Săulescu, 1972. Principii de genetică;
Ceres, Bucureşti ;
5. Savatti M., G. Nedelea, M. Ardelean. Capitolul X «Obiectivele
ameliorării plantelor». În TRATAT DE AMELIORAREA PLANTELOR.
Ed. Marineasa Timişoara: 246-274.
6. N.N. Săulescu: Capitolul Ameliorarea grâului. În monografia "Grâul"
sub redacţia N. Ceapoiu. Editura Academiei RSR, Bucureşti 1984;
8. Reviste de specialitate: Crop Science; Euphytica; Genetics; Journal of
Heredity; Molecular Breeding; Plant Breeding, Romanian Agricultural
Research, http://www.incda-fundulea.ro/rar.htm; Probleme de genetică
teoretică şi aplicată.
CURS NR. 3
Partea a 2-a


 Rezistenţa la factorii biotici;
 Rezistenţa la factorii abiotici;
 Perioada de vegetaţie;
 Aptitudinea pentru recoltarea mecanizată;
Stabilitatea producţiei.
CONŢINUT
Obiective de ameliorare
 Rezistenţa la factorii biotici;
 rezistenţa la boli;
 rezistenţa la dăunători;
 Rezistenţa la factorii abiotici;
 rezistenţa la secetă;
 rezistenţa la iernare.
Bibliografie
REZISTENŢA LA FACTORII BIOTICI
a) Ameliorarea rezistenţei la boli

b) Ameliorarea rezistenţei la
dăunători
a) Ameliorarea rezistenţei la boli
Bolile produc culturilor agricole pagube, atât din punct de
vedere al cantităţii, cât şi din punct de vedere al calităţii
producţiei, care pot ajunge, în unii ani, până la 50-70% din
recoltă şi chiar mai mult.
Rezistenţa la boli reprezintă un obiectiv major de

ameliorare şi este un caracter cu determinsm monogenic
sau poligenic, în funcţie de boala respectivă.
Crearea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi şi introducerea

acestora în cultură constituie metoda cea mai economică
şi eficace de prevenire şi combatere a bolilor
plantelor.
Ameliorarea rezistenţei la boli impune:
cunoaşterea patogenilor sub aspectul biologiei şi
specializării fiziologice;
existenţa şi utilizarea germoplasmei de rezistenţă;
cunoaşterea relaţiilor plantă – patogen.
Ameliorarea rezistenţei la boli trebuie privită ca unul dintre

elementele combaterii integrate (+ metode agrofitotehnice
+ combatere chimică sau biologică).
Caracterul şi evoluţia bolii sunt determinate

de existenţa şi interdependenţa a trei factori:
PLANTĂ-GAZDĂ – PATOGEN - MEDIU

CONDIŢII DE MEDIU
(Favorabile)
TRIUNGHIUL
BOLII
PLANTA PATOGEN
-
(sensibilitate) virulenţă
-
agresivitate
COEVOLUŢIE
Determinarea genetică a rezistenţei la boli
 În transmiterea rezistenţei la boli sunt

implicate 2 mari categorii de gene şi anume:
 1. oligogenele (gene majore)
 2. poligenele ( gene minore)
1. Oligogenele pot fi libere sau înlănţuite.
Oligogenele controlează rezistenţa verticală, sau
rezistenţă diferenţială.
Aceasta este o rezistenţă specifică şi se manifestă numai

faţă de anumite rase fiziologice ale agentului patogen.
Rezistenţa
În anul 1940verticală
cercetătorulimprimă
american un
HaroldgradH. Flor
superior de
a dezvoltat
rezistenţă, dar se caracterizează prin instabilitate.
conceptul “genă pentru genă” pentru a explica interacţiunea genetică dintre
specia
Rezistenţa specifică şila ciuperca
Linum usitatissimum anumiteMelampsora
rase ale lini, ulterior obţinând
patogenului este
soiuri de inderezistente
reglată relaţia la rugină.pentru genă”
“genă
Conform acestei teorii pentru fiecare genă de rezistenţă din planta gazdă
există o genă corespunzătoare pentru avirulenţă în patogen şi pentru fiecare genă
de virulenţă din patogen există o genă pentru susceptibilitate în planta gazdă.
Pierderea sau alterararea genei de rezistenţă din planta (R) sau a genei de
2. Poligenele sunt organizate în sisteme poligenice.
Ele controlează rezistenţa orizontală şi toleranţa.
Rezistenţa orizontală (rezistenţă de câmp) este
nespecifică sau generală şi este durabilă.
Rezistenţa nespecifică este, în general, un sistem de
protecţie complex.
Complexitatea ei oferă siguranţă şi durabilitate, dar
implică dificultăţi de acumulare, evaluare şi transfer.
TIPURI DE REZISTENŢĂ
(Van der Plank, 1963)
CRITERIUL DE “VERTICALĂ” “ORIZONTALĂ”

CLASIFICARE
Specificitate Reacţie diferenţiată la Reacţie NEdiferenţiată la

diferite rase ale rasele patogenului
patogenului
Exprimare Calitativă – Totală Cantitativă - Parţială

Control genetic Gene majore Gene minore
Durabilitate Durată mică Durabilă
Dependenţa de vârsta plantei “de plantulă” “de plantă adultă”
Dependenţa faţă de mediu Puţin dependentă Dependentă

ETAPELE NECESARE AMELIORĂRII REZISTENŢEI
LA BOLI sunt:
1. depistarea surselor din germoplasma care posedă gene
pentru rezistenţă;
2. crearea unei variabilităţi genetice sporite în vederea
introgresiei genelor de rezistenţă, prin metode adecvate
culturii respective;
3. selecţia genotipurilor corespunzătoare obiectivului
urmărit şi obţinerea de linii rezistente la boli.
Unele soiurile îşi pierd repede rezistenţa la boli, altele
dimpotrivă pot fi cultivate mulţi ani fără a fi atacate
semnificativ de agenții patogeni.
Acestea din urmă au fost denumite soiuri cu rezistenţă
durabilă.
În câmp, pentru aprecierea rezistenţei la boli se
foloseşte sistemul de notare cu note de la 1 la 9;
nota 1 – nu există simptome de boli, deci plantele
sunt f.rezistente (FR);
nota 9 când plantele sunt atacate 100%, sunt
f.sensibile (FS)
În laborator / în seră, pentru examinarea

rezistenţei la boli se foloseşte – infecţia artificială.
b) Ameliorarea rezistenţei la
dăunători
 Ameliorarea rezistenţei la dăunători a fost relativ

neglijată atât din cauza variabilităţii genetice mai reduse
la atacul insectelor, cât şi datorită existenţei mijloacelor
chimice de protecţie; aşadar, rezultate spectaculoase prin
metodele clasice nu s-au înregistrat.
 În schimb, au fost obţinute plante modificate genetic
rezistente la atacul insectelor prin intermediul
tehnicilor de inginerie genetică.
ATACUL DĂUNĂTORILOR =
INTERACŢIUNEA G x D x M x Prădători
CONDIŢII DE MEDIU
(Favorabile)
PLANTA DĂUNĂTOR
(sensibilitate)
ENTOMOFAGI
COEVOLUŢIE
MECANISME DE REZISTENŢĂ
ANTIXENOZA ANTIBIOZA
TOLERANŢĂ
Antixenoza – mecanism de rezistenţă a plantei care constă
în descurajarea sau prevenirea colonizării dăunătorilor
(nonpreferinţă – planta nu este atractivă pentru hrănirea
unor insecte).
Antibioza - acţiunea negativă a plantei gazdă asupra

dezvoltării dăunătorului.
Este afectată dezvoltarea dăunătorului, fie prin reducerea
prolificităţii, fie prin reducerea dimensiunilor corpului.
Toleranţa - capacitatea plantei de a se reface în urma atacului

dăunătorului.
Rezultate
 Rezistenţă morfologică la Cephus pigmaeus
Paiul umplut de la unele soiuri de grâu conferă rezistenţă la
atacul viespei paiului.
 Rezistenţă morfologică la Oulema melanopa
O cuticulă îngroşată sau ceroasă împiedică depunerea
pontei de către gândacul bălos al ovăzului.
Adulţii gândacului nu depun ouă pe frunzele de grâu cu
strat dens de peri.
 Porumb Bt –rezistent la Ostrinia nubilalis, la Diabrotica
 Cartof Bt – rezistent la gândacul din Colorado
METODE DE AMELIORARE
pentru rezistența la factorii biotici
 Backcross
 Selecţie recurentă
 Tehnici de inginerie genetică

REZISTENŢA LA FACTORII
ABIOTICI
Factorii de stres abiotic pot produce scăderi ale

producţiei ce pot atinge uneori nivelul de 70%.
O modalitatea sigură pentru diminuarea
acestor pierderi o reprezintă crearea de cultivare
rezistente la factori de mediu nefavorabili.
- Condiţii de sol
AMELIORAREA
PENTRU
TOLERANŢĂ LA
PRODUCŢIA
- o soluţie mai ieftină
- uneori singura soluţie
PRINCIPALELE CONDIŢII NEFAVORABILE DE
MEDIU
 Hidrice
secetă,
inundare
 Termice
 arşiţă,
 temperaturi scăzute
 De sol
 carenţe nutriţonale
 toxicitatea unor elemente
Poate fi utilă AMELIORAREA PENTRU

REZISTENŢĂ (TOLERANŢĂ)
a) Ameliorarea rezistenţei la secetă
 Rezistenţa la secetă este un obiectiv de bază

în toate programele de ameliorare.
 Este o însuşire genetică complexă (cantitativă)

şi este controlată de gene multiple.
 Cuantificarea toleranţei la secetă a plantelor

poate fi făcută pe baza producţiei în condiţii
de secetă fără înţelegerea mecanismelor
specifice ale acesteia.
 La fel ca şi rezistenţa la ger, rezistenţa la secetă este
o însuşire fiziologică.
 Reglajul osmotic este principalul mecanism
(fiziologic) al toleranţei plantelor la stresul abiotic (secetă,
ger, salinitate), iar prolina liberă este unul din
aminoacizii liberi care contribuie la reglajul osmotic al
plantelor în condiţii de stres.
 În condiţii de stres hidric creşte conţinutul în
prolină liberă, iar genotipurile rezistente
acumulează mai rapid şi mai multă prolină
comparativ cu cele sensibile.
 O altă componentă a toleranţei plantelor la secetă, folosită
mult în ultimul timp este stabilitatea membranelor
plasmatice care poate fi determinată cu uşurinţă prin
testul conductometric.
 Acest test se bazează pe observaţia că atunci când
frunzele sunt vătămate datorită secetei, permeabilitatea
membranelor celulare creşte iar electroliţii ies afară din
celule.
 S-a stabilit că formele cu o mai bună rezistenţă la
secetă se caracterizează prin: ⦁ viteză mai mică de
deshidratare a frunzelor; ⦁ un conținut ridicat de
clorofilă, acid ascorbic, zahăr, substanţă uscată și
apă legată.
 La culturile de t-nă (cereale păioase) – un efect al
secetei este şiştăvirea boabelor (când seceta survine în
timpul maturării boabelor).
 Fazele critice pentru apa la plante (cu precădere la
speciile de primăvară) sunt la înflorit şi la umplerea
boabelor.
b) Ameliorarea rezistenţei la iernare
 În ameliorarea culturilor de toamnă (grâu, orz, secară,

rapiţă etc.), rezistenţa la iernare constituie un obiectiv
foarte important şi depinde de doi factori principali:
 ♦ rezistenţa biologică sau valoarea ereditara a
soiului / hibridului respectiv;
 ♦ condiţiile climatice din toamnă până în primavară.
 Rezistenţa la iernare este o însusire fiziologica
complexă, cu un determinsm poligenic si constituie un
factor limitativ pentru soiurile şi liniile de grâu de toamnă
(și pentru alte culturi de tna. - ex. rapița).
La grâu - rezistența la iernare include mai multe aspecte si
anume:
♦ rezistenţa la temperaturi scăzute (ger);
♦ rezistenţa la acţiunea vatămatoare a crustei de gheaţă;
♦ rezistenţa la dezrădacinare;
♦ rezistenţa la asfixiere sub apă şi sub zăpadă;
♦ rezistenţa la seceta de iarnă;
♦ rezistenţa la dezgolirea nodului de înfrăţire;
AMELIORAREA REZISTENŢEI LA TEMPERATURI
SCĂZUTE
 Stabilirea pragului critic – soiuri martor

verificate
 Resurse genetice:
 Soiuri verificate
 OMG
 Selecţia posibilă:
 Directă în câmp (imprevizibil, neuniform)
 În condiţii de climat controlat
 Indirectă
 Markeri moleculari
BILIOGRAFIE
1. Ceapoiu Nichifor, Negulescu Floarea1983.Genetica şi ameliorarea
rezistenţei la boli, Bucureşti.
Ceres, Bucureşti ;
CURS NR. 4
Partea a 3-a

 Rezistenţa la factorii biotici (boli şi
dăunători);
 Rezistenţa la factorii abiotici (secetă,
iernare);
 Stabilitatea recoltelor;
 Precocitatea;
 Aptitudinea pentru recoltarea mecanizată.
CONŢINUT
Obiective de ameliorare
 Ameliorarea stabilităţii recoltelor;
 Ameliorarea preocităţii;
 Aptitudinea pentru recoltarea
mecanizată;
AMELIORAREA STABILITĂŢII
RECOLTELOR
Alături de capacitatea de producţie, stabilitatea

recoltelor, în condiţii diferite de mediu, constituie
unul dintre obiectivele de bază ale ameliorării
plantelor.
Este un caracter complex, cu determinism poligenic
(gene minore).
Ce reprezintă stabilitatea recoltelor?
Stabilitatea este determinată în cea mai mare măsură

de complexul rezistenţelor faţă de condiţiile
nefavorabile de mediu care pot fi întâlnite în zona de
cultură (ger, secetă, arşiţă, boli etc.)
Ea este şi rezultatul capacităţii de adaptare a soiului
sau hibridului la micile fluctuaţii ale condiţiilor de
mediu şi capacităţii sale de a compensa pierderile
suferite în perioade mai puţin favorabile prin
valorificarea mai eficientă a perioadelor cu condiţii
favorabile.
Această capacitate a organismelor sau populaţiilor de a-şi
păstra echilibrul fiziologic, având performanţe stabile în
diferite condiţii de mediu este denumită homeostazie.
Un rol decisiv în asigurarea păstrării
performanțelor unui soi sau hibrid îl are
diversitatea genetică.
În acest scop, este de dorit ca obiectivul

ameliorării să nu fie crearea unui singur tip de
cultivar (grâu, soia, fasole etc.), ci obţinerea
mai multor tipuri fiziologice contrastante,
diferite ca precocitate, mod de formare a
recoltei etc., care să reacţioneze diferit la
variaţia condiţiilor de mediu.
 Creşterea stabilităţii producţiilor de la un an
la altul este posibilă prin crearea şi
introducerea în cultură a unor soiuri care să
combine un potenţial de producţie ridicat şi o
rezistenţă bună la condiţiile de stres biotic şi
abiotic.
CAUZELE DIFERENŢELOR DE
STABILITATE ALE SOIURILOR
 Diferenţe în reacţia la boli;

 Diferenţe în rezistenţa la cădere;
 Diferenţe în rezistenţa la stresuri abiotice;
 Diferenţe de precocitate;
 Etc.
METODE DE APRECIERE A STABILITĂŢII
 Metode bazate pe regresie;
 Metode bazate pe varianţa fenotipică

totală şi coeficientul de variaţie.
METODE BAZATE PE REGRESIE
 Coeficientul de regresie (Finlay & Wilkinson, Eberhart &

Russel):
_ _ _ _ _
bi   ( xij  xi .)( x. j  x..) /  ( x. j  x..) 2
 Abaterile de la regresie (Eberhart & Russel) :

 _  _
2
  1/( q  2)  ( xij  x j .)  bi  ( x. j  x..) 
2 2 2
 
INTERPRETAREA PARAMETRILOR
REGRESIEI
 Un soi este stabil dacă b = 1, iar
pătratul mediu al abaterilor de la
regresie este mic. 10
b>1
8
 După Keim and Kronstad (1979)
Productia soiului
6 b=1
un soi este considerat: 4
b<1
 Adaptat pentru condiţii 2

nefavorabile când coeficientul de 0
regresie b < 1 şi a (constanta 2 3 4 5 6
regresiei) e mare; Indice de mediu (Media experientei)
 Adaptat pentru condiţii

favorabile când b > 1;
 Cu adaptabilitate largă la
diferite condiţii când b ≥ 1 şi a
(constanta regresiei) e mare.
METODE BAZATE PE VARIANŢA
FENOTIPICĂ TOTALĂ
 varianţa fenotipică totală:
_
s   ( xij  xi ) /( q  1)
2
i
2
(= patratul abaterilor faţă de media soiului)

 Coeficientul de variaţie:
_
CVi  si / xi *100
unde s = deviaţia standard şi x = media

aritmetică
Cu cât coeficientul de variaţie (CV%) al unui
şir de valori statistice este mai mic, cu atât
variaţia valorilor respective este mai mică:
•CV % < 10% - variaţie mică;

•CV % ϵ 10% - 20% – variaţie mijlocie;
•CV% > 20% - variaţie mare.
Concluzii asupra metodelor de
apreciere a stabilităţii
 Metodele descriu aspecte diferite ale interacţiunii cu

mediul
 Analiza regresiilor este utilă pentru descrierea răspunsului
la favorabilitatea mediului
 Stabilitatea este cel mai bine descrisă de coeficientul de
variaţie
 Coeficientul de variaţie trebuie analizat împreună cu
producţia medie
AMELIORAREA PRECOCITĂŢII
 Precocitatea este un obiectiv tradiţional în ameliorarea
plantelor. Având o determinare genetică relativ
simplă şi un coeficient de ereditate ridicat, selecţia
formelor cu precocitate dorită se face uşor din generaţiile
timpurii.
 Transgresiile pentru precocitate, deşi rare, pot
permite progrese semnificative în ameliorare.
 Soiurile şi hibrizii timpurii evită perioadele de secetă
și de răspândire masivă a diferitelor boli şi dăunători,
între rezistenţă (la agenţii patogeni şi insecte) şi
precocitate existând o corelaţie pozitivă.
 Între precocitate şi capacitatea de producţie există o
corelație negativă.
Ameliorarea pentru precocitate nu trebuie să constituie
însă, un scop în sine, ci un mijloc de adaptare a
cultivarelor la anumiţi parametri ecologici şi agrotehnici.
Important este să se obţină producţiile cele mai

ridicate, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, pentru
perioada de vegetaţie dată.
La grâu, ca şi la celelalte plante de cultură, lungimea perioadei

de vegetaţie corelată cu particularităţile zonei de cultură şi cu
cerinţele producţiei constituie un element important al
strategiei realizării unor producţii mari şi stabile.
APTITUDINEA PENTRU
RECOLTAREA MECANIZATĂ
Rezistenţa la cădere
Rezistenţa la scuturare
Alte însuşiri.
Scuturarea apare doar la supracoacere, dar în condiţii de

temperaturi ridicate şi secetă poate apărea mai devreme.
Rezistenţa la cădere
Căderea plantelor micşorează considerabil

producţia, depreciază calitatea seminţelor,
favorizează atacul bolilor, duce la neuniformizarea
maturităţii plantelor şi împiedică recoltarea
mecanizată.
La floarea-soarelui, acest fenomen poate fi
cauzat de fragilitatea zonei inferioare a tulpinii,
datorită slabei dezvoltări a ţesuturilor mecanice,
care provoacă frângerea sau îndoirea plantelor la
bază, şi de existenţa unui sistem radicular slab
dezvoltat şi superficial, care poate fi uşor dislocat.
La mazăre un accent deosebit, se pune pe
crearea de soiuri de tip “aphila” (Mona, Aurora) ,
ce prezintă rezistenţă genetică la cădere,
permiţând recoltarea mecanizată într-o singură
fază, direct din lan.
La soia, un mijloc de îmbunătăţire a rezistenţei la

cădere şi implicit a producţiei este reducerea
înălţimii plantei, prin reducerea distanţei
între noduri, ceea ce conferă acestor genotipuri
un grad sporit de rezistenţă la cădere.
REZISTENŢA LA CĂDERE LA CEREALE PĂIOASE
 Reducerea taliei plantelor

◦ Gene de reducere a taliei (grâu: Rht1, Rht2,
Rht8,etc.)
 Pai gros și elastic, rezistent la frângere
 Înrădăcinare puternică
Căderea la cereale
Pagube: -Pierderi la recoltare
- Reducerea producţiei
-Deprecierea calităţii (micotoxine, α-amilaza)
Prevenirea prin:
-Tehnologia de cultură
- Soiuri rezistente
Tipurile de cădere şi caracterele de rezistenţă la
cereale
CĂDEREA DIN RĂDĂCINĂ
Adâncimea
Împrăştierea
CĂDEREA DIN TULPINĂ
-Diametrul tulpinii + Înălţimea plantelor

- Grosimea peretelui
- Compoziţia peretelui + Greutatea spicului
CĂDEREA LA PORUMB
Căderea din rădăcină la porumb
Căderea din tulpină (frângerea) la porumb
Cădere provocată de atacul de

Ostrinia
Cădere provocată de atacul

de fuzarioză
Cădere provocată de atacul de
Diabrotica virgifera
Metode de ameliorare a rezistenţei la
cădere
 Backcross pentru caractere simple
 gene Rht
 alte gene
 Caracter complex
SELECŢIA RECURENTĂ
APTITUDINEA PENTRU
RECOLTAREA MECANIZATĂ LA FASOLE
●uniformitatea plantelor în privinţa perioadei de înflorit şi

de maturitate;
● înălţimea de inserţie a primelor păstăi de la baza
plantelor (>20 cm faţă de nivelul solului);
● rezistenţa la cădere:
- arhitectura plantei: tulpină erectă şi
viguroasă;
- sistemul radicular – profund şi bine
dezvoltat;
● rezistenţa la scuturare
● rezistenţa la spargerea boabelor
SCHEMA STRATEGIEI INTEGRATE
DE AMELIORARE
(după Gallais, 1990)
AMELIORAREA
POPULAŢIILOR
Crearea Selecţia
variabilităţii Variabilitate potenţială
RECOMBINARE ELIBERAREA VARIABILITĂŢII

- Încrucişări -Autofecundare
- Polenizare liberă (consangvinizare)
-haploidizare
APRECIEREA VARIABILITĂŢII
- Criterii de selecţie
SELECŢIE - Markeri genetici
“PREAMELIORARE
” CREAREA DE CULTIVARE
Noi surse de -Autofecundare (selecţie genealogică)
-Haploizi dublaţi
variabilitate -Hibrizi comerciali
-Clone
BILIOGRAFIE
1. Ceapoiu Nichifor, 1968. Metode statistice aplicate în experiențele agricole și
biologice. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Ceres, Bucureşti ;
CURS NR. 5
(I)
DISCIPLINA –AMELIORAREA PLANTELOR ŞI PRODUCERE DE

SĂMÂNŢĂ,
AN III, SEM. II – IFR, 2020
PLAN
I. METODE DE AMELIORARE: Definiţie; Tipuri
II. METODE CONVENŢIONALE DE INDUCERE A

VARIABILITĂŢII GENETICE
- HIBRIDAREA;
DEFINIŢIE
Metodele de ameliorare reprezintă activităţi

fundamentate ştiinţific, prin care se urmăreşte
îmbunătăţirea genotipului, astfel ca acesta să se
manifeste prin apariţia de caractere fenotipice
valoroase la nivelul unei populaţii stabile, denumite
soi sau cultivar.
CLASIFICAREA
METODELOR DE AMELIORARE
I. METODE CLASICE (CONVENŢIONALE) DE

AMELIORARE
1. Metode de inducere a variabilităţii genetice;
a) Hibridarea (inducerea variabilităţii prin recombinaţii)
b) Mutageneza (inducerea variabilităţii prin mutaţii)
2. Metode de izolare a genotipurilor valoroase
a) Selecţia în condiţii de autofecundare;
b) Selecţia în condiţii de fecundare străină
3. Alte metode de ameliorare
a) Heterozisul;
b) Androsterilitatea
c) Poliploidia
II. METODE MODERNE (NECONVENŢIONALE) DE
AMELIORARE
1. Selecţia asistată de markeri moleculari;

Analiza QTL (quantitative trait loci);
2. Tehnici de cultură in vitro: tehnologia
microsporilor, embriogeneza somatică, variabilitatea
somaclonală;
3. Metode şi tehnici de inginerie genetică:
transformarea genetică prin utilizarea tehnologiei
ADN recombinant şi obţinerea de PMG.
Alegerea metodei de ameliorare se
face în funcţie de:
• Modul de înmulţire: plante cu înmulţire sexuată sau

plante cu înmulţire asexuată;
• Modul de polenizare: autogamă (autofecundare) sau
alogamă (polenizare străină);
• Durata de vegetaţie: plante anuale, bienale, perene
• Obiectivul (caracterul) urmărit (calitativ, cantitativ);
• Variabilitatea genetică.
HIBRIDAREA
Principalele căi folosite în ameliorarea plantelor pentru
producerea de noi genotipuri sunt recombinarea prin hibridare a
genelor existente în diferite genotipuri disponibile şi mutaţiile.
DEFINIŢIE
Hibridarea (de lat. hybrida – din sânge amestecat), ca metoda
de ameliorare, consta în producerea de genotipuri noi prin
încrucişarea între indivizi aparţinând unor soiuri, rase, specii sau
chiar genuri diferite.
Prin încrucişare se asigură combinarea într-un singur genotip a
diferitelor caractere şi însusiri valoroase, de la doua sau mai multe
forme parentale.
În vederea obţinerii unui material biologic valoros prin
hibridare, trebuie:
♦ să fie precizate obiectivele urmărite în programul de
ameliorare.
♦ să fie cunoscute însuşirile ereditare ale genitorilor şi
mecanismele de transmitere a acestora în descendenţă; studiul
amănunţit al materialului iniţial se face în câmpul de colecţie de
unde se aleg genitorii pentru încrucişări.
♦ să fie cunoscute morfologia florii, biologia înfloritului şi a
fecundării, coincidenţa perioadei de înflorire la genitorii
respectivi.
♦ de asemenea,
Formele alegerea
parentale formelor
trebuie să parentale
prezinte pentru puţine
încrucişare
cât mai
se face ţinând
caractere seamaiar
negative, ca caracteristicile
acestea să aibe care
cât mai puţine
lipsesc unuicaractere
genitor
iar caracteristicile
să fie compensate
negative, de celălalt. care lipsesc unui genitor să fie
compensate de celălalt.
Hibridarea se poate realiza în câmp sau în spaţii protejate
Hibridarea se poate realiza în câmp, sau în spaţii protejate cu
cu climat dirijat (seră, fitotron, casă de vegetaţie).
climat dirijat (seră, casa de vegetatie, fitotron).
PRINCIPALELE TIPURI DE HIBRIDARE
FOLOSITE ÎN AMELIORAREA
PLANTELOR
Planta Planta
mamă tată
HIBRIDAREA
ARTIFICIALĂ
DUPĂ GRADUL DE ÎNRUDIRE A FORMELOR
PARENTALE
La hibridările îndepărtate apar dificultăţi datorită
„barierelor” apărute în cursul evoluţiei între cele două specii sau
genuri. Aceste „bariere” se pot referi la:
- necoincidenţa înfloritului;
- incompatibilitate la încrucişare;
- lipsa de viabilitate a embrionilor;
- sterilitatea hibrizilor în F1.
Cercetările de genetică au explicat natura acestor fenomene,
punând la dispoziţia amelioratorilor diferite metode de favorizare a
hibridărilor îndepărtate, cum sunt: folosirea încrucişărilor
reciproce, embriocultura, încrucişarea regresivă cu unul din
părinţi, poliploidizarea hibrizilor din F1.
Embriocultura – cultivarea embrionilor detaşaţi de endosperm
pe medii de cultură speciale, în scopul eliminării incompatibilităţii
care se manifestă între embrion şi enodsperm la unele încrucişări
îndepărtate.
Phaseolus vulgaris Phaseolus acutifolius Phaseolus coccineus Phaseolus lunatus
Phaseolus aureus Phaseolus angularis Phaseolus mungo

DUPĂ MODUL DE PARTICIPARE A GENITORILOR
3. Hibridare ciclică (top-cross): sistem de hibridare în care
mai multe forme parentale (mamă –A/B/C/D) se încrucişează cu un
polenizator comun (tată - E), numit şi tester.
Numărul total de combinaţii hibride în cazul hibridării
ciclice este dat de formula: N = n-1, n = numărul genitorilor folosiţi;
N= 5-1= 4
Se foloseşte cu precădere la speciile alogame (încrucişarea
unor linii consangvinizate cu o formă cu polenizare liberă – hibrid
simplu numit tester sau analizator).
Este metoda pentru stabilirea capacităţii combinative
generale.
Capacitatea combinativă generală= reacţia pe care o manifestă
liniile consangvinizate la încrucişarea cu un partener comun (tester),
exprimată prin vigoarea hibridă în prima generaţie.
4. Hibridarea dialelă - încrucişarea fiecărui genitor al unui
grup cu ceilalţi genitori ai grupului.
Exemplu: cinci genitori (A, B, C, D, E). Numărul total de
combinaţii în cazul hibridării dialele este dat de formula:
i. N = n(n-1)/2: se iau în calcul numai încrucişările directe
(hibridare dialelă parţială) N = 10
ii. N = n(n-1): se iau în calcul toate combinaţiile directe şi
reciproce (hibridare dialelă totală) N = 20
Se foloseşte pentru determinarea capacităţii combinative
specifice – reacţia pe care o are fiecare linie consangvinizată la
încrucişarea rând pe rând cu toate celelalte.
5. HIBRIDAREA REGRESIVĂ SAU BACKCROSS
Cu ajutorul metodei backcross se pot transfera caractere
monogenice şi poligenice. Se aplică atât la autogame, cât şi la alogame.
Se foloseşte cu precădere pentru ameliorarea rezistenţei la boli, dar şi
pentru îmbunătăţirea altor caracteristici.
Backcross
Transferul unei singure gene
Soiul recurent
Soiul
(comercial)
Donor
Gena de X
rezistenţă
5-6 GENERAŢII DE BACKCROSS
Soi nou
LUPIN MAZĂRE
Lupinus luteus L. Pisum sativum
Lupinus LINTE
FASOLE albus Lens culinaris
Phaseolus
vulgaris L. NĂUT
Cicer arietinum
SOIA
Lupinus Glicine max
angustifolius L.
CURS NR. 6
(II)

SĂMÂNŢĂ,
CONȚINUT
I. METODE CONVENŢIONALE DE INDUCERE A

VARIABILITĂŢII GENETICE
- MUTAGENEZA
CLASIFICAREA

AMELIORARE
a) Heterozisul;
c) Poliploidia
AMELIORARE

somaclonală;
MUTAGENEZA
Variabilitatea materialului genetic reprezintă sursa principală a

evoluţiei speciilor.
Se disting doua categorii de modificari ereditare, şi anume
recombinările genetice (hibridare) şi mutaţiile.
Spre deosebire de modificările zestrei ereditare prin recombinări
genetice, în cazul mutaţiilor se produce o restructurare calitativă
şi cantitativă profundă a materialului genetic.
Alături de hibridare, mutageneza reprezintă o metodă de bază
în sporirea variabilităţii genetice.
DEFINIŢIE,TERMINOLOGIE
Mutageneza este metoda de ameliorare în care se
valorifică efectul agenților mutageni asupra materialului
MUTATIA
genetic poateșifi anume
al plantelor definitămutația.
ca fenomenul prin larg,
In sens care se produc
mutația
modificări în materialul
poate fi definită genetic, modificări
ca o modificare ce nu suntgenetic,
a materialului provocate de
care
recombinarea genetică
nu este provocată desau de segregare.genetică sau de segregare.
recombinarea
Notiunea de mutatie a fost elaborată în anul1901 de către Hugo
de Vries care este autorul binecunoscutei teorii mutaţioniste.
MUTANT – individul care se deosebeşte de tipul iniţial
(sălbatic) printr-o schimbare datorită unei mutaţii.
AGENŢI MUTAGENI - factorii fizici sau chimici care
provoacă mutaţiile.
MUTAGENEZA - procesul de inducere a mutaţiilor.
Gena odată schimbată prin mutaţie se transmite în acest fel la
descendenţi, fiind însă susceptibilă ea însăşi la alte mutaţii.
Clasificarea mutațiilor
Criteriul de clasificare Tipuri de Mutații
Dupa modul de apariție Mutații naturale sau spontane
Mutații artificiale sau induse
Dupa mărimea efectului exteriorizat Mutații mari (macromutații)
Mutații mici (micromutații)
Dupa modul de manifestare Mutații morfologice
Mutații fiziologice
Mutații biochimice
Dupa locul afectat Mutații germinale
Mutații somatice
Dupa cantitatea de material genetic Mutații genomice
modificat
Mutații cromozomice
Mutații genice (dominante sau recesive)
Dupa sensul modificării Mutații directe
Mutații inverse (retromutații)
FACTORI MUTAGENI
I. FACTORI FIZICI
II. FACTORI CHIMICI
I. Factori mutageni fizici
A. RADIAŢII IONIZANTE:
a) radiaţiile electromagnetice: razele X şi razele gamma;
b) radiaţiile corpusculare: raze beta, alfa, protonii, neutronii,
particule grele).
Dintre acestea, cele mai puternice sunt radiaţiile electromagnetice care

au o lungime de undă mică şi o putere de penterare foarte mare, producând
fenomene de ionizare.
Efectele radiaţiilor ionizante sunt dependente de:
● doză;
1. tipul radiației;
● tipul
2. radiaţiei;
doza de radiații;
● tipul
3. de organism
tipul asupra căruiaasupra
de organism acţionează;
căruia acționează;
● de4.viteza diviziunii
viteza celulare.celulare
diviziunii
B. Radiaţii neionizante - UV
● Efectul mutagen maxim îl au radiaţiile UV cu lungimea de undă de
258 nm, deoarece spectrul de absorbţie a ADN corespunde cu această
lungime de undă.
● Radiaţiile UV nu au proprietăţi ionizante, dar în contact cu

materialul genetic, îi transferă acestuia suficientă energie, astfel încât UV pot
induce, la interacţia cu moleculele de ADN, tautomerizări (erori de
împerechere între bazele azotate).
Cele mai sensibile nucleotide la acţiunea radiaţiilor UV sunt cele ce

conţin baze pirimidinice.
► Doza de radiaţii folosită şi timpul de acţiune variază în funcţie de

specia testată, iar simplitatea echipamentului necesar şi efectele obţinute in
vitro, fac din iradierea cu UV principala modalitate de inducere a mutaţiilor
la microorganisme.
II. Factori mutageni chimici
A. Analogii bazelor azotate (derivati purinici şi pirimidinici)
● sunt compuşi asemănători bazelor azotate normale, astfel că, în

cursul proceselor de replicare ei le pot înlocui producând erori de
împerechere şi deci mutaţii punctiforme.
B. Agenţi alchilanţi
● grupul de substanţe chimice cu efectele mutagene cele mai

puternice, asemănătoare din acest punct de vedere cu radiaţiile ionizante.
Exemple: iperita, etil metan sulfonatul (EMS), dimetil sulfatul (DMS),
nitrozo-guanidina (NTG) etc.
C. Izotopi radioactivi
D. Alţi agenţi mutageni chimici
●acidul nitros;
● hidroxilamina;
● coloranţi;
● colchicina etc.
Colchicina poate inhiba formarea fibrelor fusului de diviziune sau

poate bloca migrarea cromozomilor ataşaţi la fibrele fusului în cursul
mitozei sau meiozei.
Ca urmare, celulele nu se mai divid dar numărul de cromozomi creşte
(se dublează), rezultând astfel celule poliploide.
MUTAŢIILE ŞI UTILIZAREA LOR ÎN
Apariția de mutații induse poate fi valorificată în două moduri:

a) unele dintre mutațiile induse sunt atât de valoroase, încât
pot fi folosite direct ca puncte de pornire pentru soiuri valoroase;
b) alte mutante induse pot fi valorificate numai ca părinți în
procesul de hibridare.
Ce este o mutaţie utilă?
Orice schimbare mutaţională într-un caracter

care poate avea utilizare practică:
1. îmbunătăţirea calităţii şi cantităţii producţiei;

2. talie redusă;
3. rezistenţă ridicată la cădere;
4. rezistenţă la boli;
Schema de inducere a mutaţiilor
pentru obţinerea de plante noi
 Aplicarea factorilor mutageni
 Creşterea plantelor ( generaţia M1)
 Identificarea mutaţiei induse, recoltarea
seminţelor de la plantele mutante (M2)
 Continuarea identificării şi selectia mutaţiei
induse (M3)
 Prima evaluare agronomică. Propagarea de linii
promiţătoare (M4)
 Testarea în mai multe câmpuri a mutantelor
stabile şi a liniilor recombinante (M5 – M8)
 Testarea oficială şi lansarea mutantelor(M9)
Semințele plantelor supuse influenței diferiților agenți mutageni se însămânțează
în condiții controlate sau direct în câmp.
Semințele iradiate sunt semănate în câmp și formează
populația M1.
Indivizii acestei populații poartă mutațiile în stare
heterozigotă, atfel că numai în generația M2 pot apare
mutații în stare homozigotă, mutații pe care
amelioratorii să le poată depista.
Toate descendențele mutante se urmăresc separat și
apoi sunt studiate în culturi comparative.
Acest mod de selecție este bine utilizat în cazul
macromutațiilor valoroase.
BILIOGRAFIE
Bucureşti;
Parteners, Bucureşti ;
Ceres, Bucureşti ;
5. Murphy Denis, 2007. Plant breeding and biotechnology, Ed. Cambridge
Univ Pr ;
6. Szilagyi Lizica, 2007. Genetică. Editura Amanda Edit, Bucureşti;
8. ***Reviste de specialitate: Crop Science; Euphytica; Genetics; Journal of
Heredity; Molecular Breeding; Plant Breeding, Theoretical and Applied
Genetics.
CURS NR.7, CURS NR.8
METODE DE IZOLARE A
GENOTIPURILOR VALOROASE
-SELECŢIA-
DISCIPLINA – AMELIORAREA PLANTELOR ŞI PRODUCERE DE

SĂMÂNŢĂ
PLAN
CONSIDERENTE GENERALE
TIPURI DE SELECŢIE
SELECŢIA ÎN CONDIŢII DE AUTOFECUNDARE
SELECŢIA ÎN CONDIŢII DE FECUNDARE STRĂINĂ
CLASIFICAREA

AMELIORARE
a) Heterozisul;
c) Poliploidia
AMELIORARE

somaclonală;
CONSIDERENTE GENERALE
Sarcina ameliorării este de a crea genotipuri stabile, care
să-şi menţină performanţele cât mai multe generaţii la cultivarea
lor în producţie.
Hibridarea nu crează direct asemenea genotipuri, decât
în cazul plantelor cu înmulţire asexuată.
La restul plantelor, în descendenţă au loc noi combinări
mai mult sau mai puţin favorabile şi pentru obţinerea unor
genotipuri valoroase şi stabile este necesară intervenţia
selecţiei.
SELECŢIA este o metodă de ameliorare, care constă în
izolarea de genotipuri valoroase dintr-o populaţie, prin
intermediul alegerii celor mai buni indivizi (elite) şi a celor mai
bune descendenţe ale acestora.
ELITĂ – plantă izolată care întruneşte în cea mai mare
măsură complexul de caractere şi însuşiri care corespund
obiectivelor de ameliorare fixate.
METODE DE SELECŢIE
În funcţie de modul în care sunt urmărite descendenţele
elitelor, selecţia poate fi de două tipuri:
1. Selecţie în masă;
2. Selecţie individuală.
1. SELECŢIA ÎN MASĂ - metodă de ameliorare a
plantelor, care constă în alegerea de elite şi semănarea
descendenţilor acestora în amestec, deci fără urmărirea lor
individuală.
Selecţia în masă se bazează numai pe fenotipul plantelor
elită, fără să recurgă la controlul descendenţelor pentru a estima
valoarea genotipului.
Eficacitatea selecţiei în masă depinde, în primul rând de
acurateţea cu care fenotipul reflectă genotipul, adică de
eritabilitatea caracterului urmărit.
MASS SELECTION
(Source: Tinker, 2008)

În funcție de tipul de polenizare:
1. Selecția în condiții de autofecundare;

2. Selecția în condiții de fecundare străină
1. SELECȚIA ÎN CONDIȚII DE AUTOFECUNDARE
Autofecundarea poate avea loc în mod natural la

speciile autogame, sau poate fi efectuată artificial la
speciile alogame prin consangvinizare.
În condiții de autofecundare, obiectivul selecției este de

a izola genotipuri valoroase homozigote.
METODE DE SELECŢIE LA PLANTELE
AUTOGAME
 Selecţia individuală cu o singură alegere

 Metoda masală (bulk - method)
 Metoda Pedigreului (pedigree-method)
 Metoda descendenţelor unei singure
seminţe (Single-seed Descent)
1. Selecţia individuală cu o singură alegere
(nerepetată)
Se aplică atunci când materialul iniţial este format din

soiuri sau populaţii locale, alegându-se plante elită o singură
dată. Se reţin numai descendenţele valoroase.
Condiţia esenţială în cazul aplicării acestei metode, este ca
indivizii ce compun populaţia să fie homozigoţi, altfel spus,
fiecare plantă să asigure o descendenţă stabilă, să nu segrege.
Selecţia individuală cu o singură alegere la populaţiile
naturale ale plantelor autogame este superioară selecţiei în
masă, deoarece permite o mai bună separare a variaţiilor
genetice de cele provocate de mediu.
2. Metoda masală (bulk - method)
(Selecţia în populaţii hibride avansate)
Metodă de ameliorare la plantele autogame, care constă

în cultivarea populaţiilor hibride în primele 5 generaţii în
amestec, fără selecţie artificială (sau cu o presiune de selecţie
foarte scăzută), urmând ca alegerea individuală să se execute
în F6-F10, când homozigoţia indivizilor din populaţie este
aproape completă.
Metoda este simplă şi are avantajul că, în timpul celor 5-
6 generaţii de cultivare în amestec, selecţia naturală tinde să
sporească procentajul formelor adaptate condiţiilor locale, ceea
ce măreşte probabilitatea extragerii unor elite corespunzătoare
acestor condiţii.
Metoda masală
(bulk - method)
3. Metoda Pedigreului (pedigree-method)
(Selecţie genealogică)
Metodă de ameliorare la plantele autogame care constă

în alegerea individuală repetată a elitelor, începând din primele
generaţii de segregare (F2), însoţite de urmărirea riguroasă a
descendenţelor şi a genealogiei acestora.
AVANTAJUL acestei metode constă în faptul că permite
identificarea mai timpurie a genotipurilor valoroase, care
chiar dacă nu sunt complet homozigote, oferă şanse sporite de a
produce în descendenţă genotipuri homozigote superioare.
Se repetă alegerea elitelor până la realizarea
homozigoţiei.
Urmărirea riguroasă a genealogiei, permite să se
aprecieze homozigoţia pe baza asemănării dintre descendenţele
elitelor extrase în anul anterior dintr-o singură linie.
Selecţia genealogică se foloseşte cu succes în ameliorarea
caracterelor cantitative care pot fi apreciate în primele
generaţii segregante.
DEZAVANTAJE: un volum mare de lucrări, întârzierea
aprecierii capacităţii de producţie în culturi comparative, până în
momentul homozigotării materialului.
Pedigree Breeding Method (Source: Acquaah, 2006)
4. Metoda descendenţelor unei singure
seminţe (Single-seed Descent)
Este o metodă de fixare rapidă a genelor la liniile autogame, cu

ajutorul ei se obţine un grad înalt de homozigoţie, menţinându-se în
acelaşi timp la maxim variabilitatea genetică.
Single Seed Descent Method (Source: Acquaah, 2006)
Action
Grow F1 plants, harvest all

F2 seeds per plant
Grow F2 population, harvest

one seed per plant
one seed per plant
one seed per plant
Space-plant to grow F5,

select best single plants
Grow F5-derived plant rows
In the F6 generation (F5:6)
Yield Test in F7 (F5:7 rows)

Large-scale seed increase for
variety release
SELECŢIA ÎN CONDIŢII DE AUTOFECUNDARE
LA PLANTELE ALOGAME
Autopolenizarea forţată a plantelor alogame se numeşte
consangvinizare.
La plantele alogame, autopolenizarea, producând creşterea
homozigoţiei, are uneori efecte negative.
Efectul caracteristic al consangvinizării la organismele cu
fecundare încrucişată este reducerea mai mult sau mai puţin pronunţată
a vigorii, adică apariţia fenomenului de depresiune de
consangvinizare.
Cu toate acestea, consangvinizarea este una dintre metodele de
bază în ameliorarea plantelor alogame, datorită faptului că permite
izolarea de genotipuri homozigote, deci stabile, care pot fi utilizate în
producerea de hibrizi.
SELECŢIA ÎN CONDIŢII DE
FECUNDARE STRĂINĂ
(LA PLANTELE ALOGAME)
Descendenţa unei plante elită la autogame se numeşte linie.
Descendenţa unei plante elită la alogame se numeşte familie.
Selecţia la plantele alogame, are, din punct de vedere genetic,
două caracteristici esenţiale:
● în cazul polenizării străine prin extragerea elitelor se
controlează numai genotipul matern, în timp ce forma paternă rămâne
necunoscută, deci posibilităţile de control asupra genotipului
descendenţei sunt mai reduse.
● datorită fecundării străine genele diferiţilor indivizi din
populaţie se recombină din nou în fiecare generaţie, astfel că fixarea
genelor favorabile are loc încet.
Acest fapt permite, însă o acumulare treptată a genelor, care poate
duce la un progres mai îndelungat şi mai substanţial decât fixarea
rapidă a genelor.
Metode de selecţie la
plantele alogame
1. Selecţia în masă
2. Selecţia pe familii şi selecţia pe grupe de
familii
3. Selecţia recurentă
1. SELECŢIA ÎN MASĂ
Este o metodă de ameliorare ce constă în alegerea unor
plante elită, din cadrul unui material iniţial, pe baza caracteristicilor
fenotipice valoroase [(vigoare, sănătate, uniformitate în privinţa
maturităţii, ştiuleţi (calatidii) mari şi complet acoperiţi cu boabe] .
După analiză, seminţele elitelor reţinute se amestecă.
În scopul obţinerii unor descendenţe superioare, în
câmpul de alegere înainte de înflorit, se efectuează eliminarea
tuturor plantelor necorespunzătoare fenotipic.
Se asigură izolarea în spaţiu a câmpului de alegere faţă
de alte culturi din cadrul aceleiaşi specii ( porumb, floarea-soarelui,
lucernă).
Selecţia în masă ia în consideraţie numai genitorul femel

(polenizarea nu este controlată), ceea ce face ca procesul de
ameliorare să fie lent şi limitat.
Selecţia în masă a avut o eficacitate ridicată în
acumularea genelor pentru caractere cantitative uşor identificabile,
ca precocitatea , compoziţia chimică etc.
2. SELECŢIA PE FAMILII
Constă în alegerea plantelor elită din interiorul familiei

respective şi aceste plante elită se polenizează tot cu liniile aceleiaşi
familii.
Familiile care provin din elite diferite nu se amestecă, ci se
urmăresc individual.
3. SELECŢIA PE GRUPE DE FAMILII
Constă în aceea că descendenţii mai multor plante elită care au

trăsături comune (diferite caractere morfologice, fiziologice) se
amestecă, formând grupe de familii.
SELECŢIA PE FAMILII poate fi aplicată fie după
varianta “un calatidiu pe rând” (“un ştiulete pe un
rând”), fie “o jumătate de calatidiu pe rând” (“o jumătate
de ştiulete pe rând”).
În cazul aplicării primei variante se asigură
izolarea în spaţiu a diferitelor familii încă din primul
an şi se efectuează selecţia negativă.
În cazul variantei “o jumătate de calatidiu pe
rând”, izolarea în spaţiu a grupelor de familii şi
eliminarea plantelor necorespunzătoare, se realizează
în anul al doilea când se însămânţează restul
seminţelor de la elitele care s-au dovedit valoroase în
primul an.
Familiile elitelor valoroase se studiază
în generaţiile următoare fie separat, fie în
amestec sau pe grupe de familii.
Familiile sau grupele de familii se

testează în privinţa producţiei de seminţe,
calităţii, adaptabilităţii, rezistenţei la paraziţi
etc.
4. Selecţia recurentă
DEFINIŢIE: Selecţia recurentă este metoda de
ameliorare ce constă în alternarea selecţiei în condiţii
de autofecundare cu încrucişarea între cele mai bune
linii alese.
Selecţia recurentă include cicluri alternative

de selecţie şi încrucişare, urmărindu-se creşterea
frecvenţei genelor sau a combinaţiilor de gene
favorabile şi menţinând, în acelaşi timp, o mare parte
din variaţia genetică în populaţiile care se ameliorează.
Fiecare ciclu de selecţie recurentă necesită

autofecundarea şi evaluarea plantelor alese şi
încrucişarea descendenţelor plantelor
autofecundate superioare, în vederea producerii
seminţei pentru următorul ciclu de selecţie.
SCHEMA GENERALĂ A SELECŢIEI
RECURENTE
E T A P E:
a) dintr-o populaţie se aleg plante elită care se autopolenizează.

b) descendenţele acestor plante autopolenizate se lasă să se
încrucişeze liber între ele, formând o populaţie îmbunătăţită.
c) din această populaţie se aleg din nou plante elită care se
autopolenizează.
d) descendenţele se încrucişează liber între ele.
Numărul de cicluri în care se pot obţine progrese, prin

repetarea autopolenizării şi încrucişării liniilor, depinde de
variabilitatea existentă îniţial în populaţie şi de intensitatea selecţiei
în fiecare ciclu.
Prin această metodă se obţine, în primul rând o izolare
rapidă a genotipurilor prin autopolenizare (ceea ce asigură
eficienţa selecţiei) , iar în al doilea rând, recombinarea genelor
despărţite prin segregare pentru a forma genotpuri superioare,
ceea ce asigură un progres continuu.
Selecţia recurentă este o metodă foarte eficientă de
ameliorare a porumbului hibrid, a florii-soarelui hibride, în
special pentru crearea de surse de gene pentru diferite
obiective: creşterea productivităţii, a conţinutului de ulei, a
rezistenţei la boli, insecte, secetă şi alţi factori de stres.
Selecţia recurentă poate fi utilizată cu succes şi
pentru ameliorarea capacităţii combinative a liniilor
consangvinizate de floarea-soarelui, porumb etc.
FACULTATIV
TIPURI DE SELECŢIE RECURENTĂ
Se cunosc patru tipuri de selecţie recurentă, în

funcţie de procedeele de selecţie şi de acţiune a genelor:
1. Selecţia recurentă fenotipică;
2. Selecţia recurentă genotipică, în funcţie de CCG;
3. Selecţia recurentă genotipică, în funcţie de CCS;
4. Selecţia recurentă reciprocă.
În cazul primului tip, plantele sunt selecţionate pe
baza caracterelor fenotipice.
Celelalte trei tipuri includ, pe lângă selecţia
fenotipică, diferite teste de capacitate combinativă pe baza
caracterelor morfologice ale plantelor testate, precum şi
evaluarea descendenţelor încrucişărilor de testare.
Selecţia recurentă pentru CCG, bazată pe efectele
aditive ale genelor, poate fi folosită pentru situaţiile care
exclud supradominanţa.
Selecţia recurentă pentru CCS, bazată pe utilizarea
efectelor neaditive, depinde de dominanţă şi de efectele
epistatice ale genelor.
Selecţia recurentă reciprocă se poate aplica în
scopul îmbunătăţirii atât a CCG, cât şi a CCS.
SELECŢIA RECURENTĂ pentru obţinerea liniilor
consangvinizate cu capacitate combinativă generală (CCG)
ridicată se poate face după următoarea schemă:
ETAPA 1 Plecând de la un soi cu polenizare liberă, un soi sintetic
sau o combinaţie hibridă, se aleg cel puţin 100 de plante care se
autofecundează şi se încrucişează cu un tester heterozigot, cu o bază
genetică foarte largă. Plantele mamă din cadrul testerului se castrează
manual (sau chimic cu acid giberelic – la floarea-soarelui);
ETAPA 2 Descendenţele hibride obţinute în primul an se
examinează în culturi comparative orientative, pentru producţie,
selecţionându-se cele mai valoroase descendenţe;
ETAPA 3 Seminţele de rezervă ale plantelor care au dat în anul
precedent cele mai bune descendenţe hibride se însămânţează în rânduri
separate şi se efectuează toate încrucişările posibile între rânduri. Seminţele
obţinute din aceste încrucişări se amestecă, formându-se o nouă populaţie
heterozigotă, pe baza căreia se începe un nou ciclu de selecţie.
După al doilea sau al treilea ciclu de selecţie, în
populaţiile astfel îmbunătăţite pentru CCG, se fectuează
autofecundarea timp de 4-5 generaţii, iar familiile
consangvinizate se folosesc la obţinerea de hibrizi.
SELECŢIA RECURENTĂ PENTRU
OBŢINEREA DE LINII CONSANGVINIZATE CU CCS
se deosebeşte de varianta precedentă prin faptul că testerul
folosit este o LC, care trebuie sa fie, în acelaşi timp, unul din
partenerii hibrizilor în curs de ameliorare. Un astfel de
partener, utilizabil ca tester, poate fi o LC cu androsterilitate
genică marcată.
SELECŢIA RECURENTĂ RECIPROCĂ se
efectuează pornind de la două populaţii heterozigote A şi B,
diferite din punct de vedere genetic (soiuri cu polenizare
liberă, soiuri sintetice, sau hibrizi simpli).
Plantele individuale din cele două populaţii se autopolenizează, iar
cu o parte din polen se polenizează o plantă din sursa B, respectiv A.
Pe baza performanţelor încrucişărilor de testare, seminţele
autopolenizate ale celor mai bune plante din cadrul fiecărei populaţii se
interîncrucişează sau se unesc, formând o populaţie nouă, îmbunătăţită (A' ,
respectiv B').
În aceste populaţii se începe un nou ciclu de selecţie, ţinându-

se seama de capacitatea reciprocă de combinare.
Populaţiile îmbunătăţite, A' şi B‘ sau A” şi B” , se pot

încrucişa între ele pentru a se obţine un hibrid simplu sau pot servi ca
populaţii iniţiale pentru extragerea de LC, care vor fi încrucişate după
formulele A1 x B1 , A2 x B2 sau (A1 x A2 ) x (B1 x B2 ).
Liniile provenite pe baza acestei metode vor poseda o CCG

ridicată, deoarece testcrossurile reciproce sunt făcute cu câţiva testeri
heterozigoţi, precum şi o CCS bună între liniile provenite din cele două
surse originale.
Ear-to-row selection, generalized scheme (Source: Acquaah, 2006)
Full-sib breeding method (Source: Acquaah, 2006)
Allows most suitable testcross
Half-sib Selection, with a Testcross

(Source: Acquaah, 2006)
Half-sib Selection, with a Progeny Test
Selfed-progeny Performance Breeding Method
CURS NR. 9
ALTE METODE DE AMELIORARE

SĂMÂNŢĂ
An III, Sem. II – IFR, 2020
PLAN
 Heterozisul
 Poliploidia şi aneuploidia
 Androsterilitatea
CLASIFICAREA

AMELIORARE
a) Heterozisul;
c) Poliploidia şi Aneuploidia
AMELIORARE

somaclonală;
HETEROZISUL
În populațiile naturale ale multor specii de plante,
heterozigoții sunt superiori homozigoților din punct de
vedere al vigorii și capacității de adaptare și de
reproducere.
Folosirea în ameliorare a fenomenului de superioritate
a heterozigoților, numit heterozis, constituie una dintre
cele mai importante aplicații ale geneticii în agricultură.
DEFINIȚIE: Heterozisul este fenomenul de superioritate
a organismelor hibride față de formele parentale, din
punct de vedere al vigorii generale, adaptabilității și
capacității de producție.
Sin. – vigoare sporită
Se manifestă în prima generație hibridă (F1).
Superioritatea faţă de părinţi este exprimată de unii autori ca
o diferenţă între valorile hibridului F1 şi media celor doi părinţi:
H = F1 – P1+P2
2
Sau comparaţia se poate face între hibridul F1 şi cel mai bun
dintre părinţi:
H = (F1 – Pmaxim)
Heterozisul se manifestă atât pentru unele caractere
morfologice (înălţimea şi diametrul tulpinii plantelor etc.), cât şi
pentru unele caractere fiziologice (capacitatea fotosintetică).
Tipuri de heterozis
1. Heterozis somatic, care afectează caracterele vegetative ale

plantei.
2. Heterozis reproductiv, care afectează capacitatea de
reproducere şi deci producţia de boabe.
3. Heterozis adaptativ, care se referă la capacitatea de
adaptare a organismelor la diferite condiţii de mediu.
O importanţădeosebită o are heterozisul reproductiv, care
poate duce, la plantele agricole, la obtinerea de producţii cu 30-
40% mai mari decât producţiile formelor parentale.
care hibridul depăşeşte nivelul formelor parentale
consangvinizate, dar nu şi nivelul populaţiei cu fecundare străină
din care acestea au fost extrase.
Heterozisul se întâlneşte atât la speciile alogame, cât şi la
Transheterozis
speciile autogame, însă(de estelamai
lat.pronunţat
trans, dincolo de) – formă de
la alogame.
heterozis în care hibridul
O manifestare deosebitdepăşeşte nu numai
de puternică formele parentale
a heterozisului apare la
consangvinizate,
încrucişarea între ciLC,şiobţinute
nivelul lapopulaţiei cu fecundare străină din
plantele alogame.
careÎnau fost
acestextrase.
caz, hibridul nu numai că depăşeşte formele
parentale, atingând nivelul populaţiei din care au fost extrase
La plantele autogame, heterozisul, deşi în medie mai redus ca
acestea şi înlăturând astfel depresiunea de consangvinizare
intensitate, poate produce sporuri de producţie
(cisheterozis), dar este superior adesea populaţiei iniţiale
atingând, de
exemplu, pentru
(transheterozis). unele combinaţii la grâu 30-40%.
- cultivarea soiurilor sintetice.
Cea mai completă folosire a fenomenului heterozis se
realizează prin cultivarea în producţie a hibrizilor simpli F1.
LC x LC ---HS ---pl alogame
HS x HS---HD
HS realizează un procent de heterozigoţie de 100%, ceea ce le
asigură folosirea la maxim a superiorităţii heterozigoţiei.
Hibrizii dubli au un heterozis mai scăzut decât HS parentali
din cauza segregării care are loc la producerea gameţilor celor 2
hibrizi parentali.
Atât HS, cat si HD nu se cultivă decât în prima generaţie,
deoarece în generaţiile următoare scade producţia din cauza
segregării şi homozigotării.
FOLOSIREA PLOIDIEI ÎN AMELIORAREA
PLANTELOR
Colchicum autumnale
TIPURI DE POLIPLOIZI
ANEUPLOIDIA
Meiotic nondisjunction
TIPURI DE ANEUPLOIZI
Diploid; 2n (2 seturi)
A. HIPOPLOIZI
► monosomi (2n-1), Aneuploid
► nulisomi (2n-2);
B. HIPERPLOIZI
► trisomi (2n+1); Trisomie (2n + 1)
► tetrasomi (2n+2).
Monosomie (2n -1)

ANDROSTERILITATEA
BIBLIOGRAFIE
1. G. S. Chahal, S. S. Gosal, 2002. Principles and Procedures of Plant Breeding:
Biotechnological and Conventional Approaches, Ed. CRC Pr I Llc;

Bucureşti;
3. Gheorghe Valentina, 2003. Ameliorarea plantelor agricole, Editura Fair Parteners,

Bucureşti ;
5. Mureşan T, T. Crăciun, 1971. Ameliorarea specială a plantelor, Editura Ceres,

Bucureşti ;
6. Murphy Denis, 2007. Plant breeding and biotechnology, Ed. Cambridge Univ Pr ;
7. Szilagyi Lizica,Gheorghe Valentina, Casian Hellene, 2007. Ameliorarea plantelor.

Editura Amanda Edit, Bucureşti;
8. ***Reviste de specialitate: Crop Science; Euphytica; Genetics; Journal of Heredity;

Molecular Breeding; Plant Breeding, Theoretical and Applied Genetics.
CURS NR.10
METODE MODERNE DE AMELIORARE
SELECŢIA ASISTATĂ DE MARKERI

MOLECULARI
DISCIPLINA – AMELIORAREA PLANTELOR ŞI PRODUCERE DE SĂMÂNŢĂ

PLAN
 Selecţia asistată de markeri moleculari

(marker-assisted selection MAS)
 Plante modificate genetic (PMG)
CLASIFICAREA

AMELIORARE
a) Consangvinizarea şi Heterozisul;
c) Poliploidia
AMELIORARE

somaclonală;
DEFINIŢIE
MAS - este un proces de selecţie indirectă unde caracterul

de interes este selectat nu pe baza aspectului exterior al
caracterului în sine (pe baza fenotpipului), ci cu ajutorul unui
marker genetic din apropierea caracterului (genei) de pe
ADN. (Marker assisted selection – MAS)
Încrucişări în seră Backross-uri în câmp

Ameliorarea convenţională
P1 x P2
Recurent Donor
F1
Populaţii largi alcătuite din mii
F2 de plante
SELECTIA FENOTIPICĂ
Experienţe în seră Experienţe în câmp

Ameliorarea asistată de markeri
P1 x P2
Sensibil Rezistent
F1
Populaţii largi alcătuite din mii de

F2
plante
Selecţia asistată de markeri (MAS)
Metoda în care selecţia se bazează pe markeri ADN

Avantajele MAS
1. Pot fi identificate genotipuri cu performanţe superioare în
generaţii timpurii;
2. Prezintă capacitatea de selecţie pentru alele recesive sau
trăsături mascate;
3. Pot fi înlocuite metodele costisitoare de screening;
4. Este rapidă.
Metoda indirectă de selecţie cu ajutorul markerilor
moleculari este preferabilă selecţiei directe în unele situaţii,
cum ar fi:
√ identificarea indivizilor în stadii timpurii de creştere şi
dezvoltare, pentru backcross sau pentru programele de
ameliorare a unor populaţii;
√ în cazul unor caractere ereditare care implică mai mulţi
loci (QTL);
√ selecţia pentru mai multe caractere
Etapele (1) Prelevare de probe –
frunze de la plante
analizelor tinere (semințe)
moleculare
(2) Extracţia de ADN
(3) PCR
(Polymerase Chain Reaction)
(4) Gel de electroforeză
(5) Analiza markerilor

CE ESTE MARKERUL GENETIC?
Un marker genetic poate fi orice regiune din genom în

care există o variaţie detectată care poate face diferenţa între
indivizii unei populaţii.
Diferenţa care apare rar este numită mutaţie, iar o
diferenţă care apare frecvent este numită polimorfism .
Sistemele de markeri sunt analizate pe baza a două criterii:
a) conţinutul de informaţii;
b) proporţia de multiplex.
Informativitatea unei clase de markeri este reprezentată de
uşurinţa markerilor de a detecta polimorfismul între doi indivizi.
Heterozigoţia este un bun indicator al încărcăturii de informaţii. Ea
este definită ca probabilitatea ca cele două alele luate la întâmplare
dintr-o populaţie să poata fi distinse, utilizând un marker molecular.
Proporţia de multiplex este definită ca fiind numărul de loci (benzi)
analizaţi simultan per experiment (pe gel).
Proporţia de multiplex şi heterozigoţia reprezintă indicele de
marker (MI)
Utilizarea markerilor se bazează pe polimorfismul existent în
populaţiile naturale, care poate fi clasificat în trei categorii:
- de secvenţă
analizaţi simultan per experiment (pe gel).
Proporţia de multiplex şi heterozigoţia reprezintă indicele de
marker (MI)
Utilizarea markerilor se bazează pe polimorfismul existent în
populaţiile naturale, care poate fi clasificat în trei categorii:
- de secvenţă
- de inserţie / deleţie
- de număr al unităţilor care se repetă în regiunile cu ADN
repetitiv.
Din punct de vedere genetic, se poate considera că există markeri
cu specificitate de locus şi codominanţi şi markeri fără specificitate de
locus şi dominanţi.
Un locus reprezintă poziţia ocupată de o genă sau un segment de
ADN la nivelul unui cromozom, iar o alelă reprezintă una dintre
variantele unei gene care se găsesc la acelaşi locus, afectează acelaşi
caracter fenotipic şi care se deosebesc între ele prin polimorfismul
secvenţei de nucleotide.
Markerii dominanţi pot fi utilizaţi pentru studiul diversităţii
speciilor, pentru clonarea poziţională şi pentru alcătuirea rapidă a
hărţilor genetice, mai ales la speciile mai puţin studiate.
Markerii codominanţi se folosesc pentru realizarea hărţilor
genetice, pentru cartografierea comparată, pentru cartografierea
genelor cu efecte cantitative (QTL).
În funcţie de tehnica utilizată, markerii ADN pot fi clasificaţi în
două categorii:
- markeri pe bază de hibridizare
- markeri pe bază de PCR.
Un marker molecular (ADN) ideal ar trebui să
îndeplinească următoarele proprietăţi:
- polimorfism nativ ridicat;
- codominant pentru a putea determina statutul de
homozigot sau heterozigot al organismelor
diploide;
- apariţia frecventă în genom;
- comportarea selectivă neutră la condiţiile de mediu
şi la cele impuse de analizele genetice;
- disponibil;
- testarea uşoară şi rapidă;
- posibilitatea mare de reproducere a determinărilor.
Un marker ADN care să îndeplinescă toate aceste condiţii
este dificil de găsit, dar în funcţie de tipul de studiu care
urmează să se facă, se alege un marker adecvat.
Markerii trebuie să fie
la o distanţă foarte mică de locii ţintă!
• Markerii ideali ar trebui să fie la o distanţă de sub 5 cM

faţă de gena sau genele (QTL) ţintă
Marker A
QTL
5 cM
95%
Marker A Marker B
~99.5%
QTL
5 cM 5 cM
• Utilizând o pereche de markeri ce flanchează gena de

interes poate creşte eficienţa selecţiei, dar cresc şi
costurile şi timpul
Markerii trebuie să fie polimorfici
RM84 RM296
1 2 3 4 5 6 7 8 1 2 3 4 5 6 7 8
P1 P2
P1 P2
Not polymorphic Polymorphic!

ADN - extracţie
Mojar cu pistil
Plăci de porţelan
Prelevare probe - frunze

Markeri ADN bazaţi pe PCR
• Tehnică simplă şi costuri reduse
PCR Buffer +
MgCl2 +
dNTPS +
PCR
EnzimaTaq +
Primeri +
Matriţa de ADN
Termocycler
GEL de electroforeză
(agaroză ori poliacrilamidă)
Agaroză - gel electroforetic
UV transilluminator
Lampă UV
Acrilamidă gel electroforetic 1
UV transilluminator
UV light
Acrilamidă gel electroforetic 2
I. MARKERI PE BAZĂ DE PCR
In 1983, cercetătorul Kary Mullis descoperă o ingenioasă tehnică

de amplificare a ADN in vitro numită reacţia de polimerizare în lanţ
(Polymerase Chain Reaction – PCR).
CE ESTE REACŢIA PCR?
Este un procedeu rapid de amplificare enzimatică in vitro a

unui segment specific de ADN.
CARE SUNT COMPONENTELE REACŢIEI PCR?
1. Matriţa de ADN – un segment dublu catenar de ADN ce

urmează a fi amplificat
2. Primeri – secvenţe scurte monocatenare de ARN
3. Enzima ADN polimeraza (component proteic)
4. 4 dezoxinucleotide trifosforice dTTP, dGTP, dATP, dCTP
5. Un tampon de reacţie cu săruri (MgCl2,KCl, Tris HCL pH8,4
6. Ulei mineral steril
CARE SUNT ETAPELE REACŢIEI PCR?
Într-o reacţie PCR există o alternanţă de 3 temperaturi controlate,

care sunt repetate în 25 – 50 cicluri:
1. DENATURAREA
60 secunde - 94 grade C
1. Renaturarea (prinderea primerilor)
Primer „sens” (forward primer) ce se prinde de secvenţa complementară, în

sensul regiunii ce va fi amplificată.
Primer „antisens” (reverse primer), ce se leagă în josul regiunii.
60 secunde - 60 grade C
3. Extensia
2 minute - 72 grade C
Această temperatură este optimă pentru activitatea ADN polimerazei
(copiaza catena- matrita de ADN, adauga dNTP)
Amplificarea exponenţială a ADN-lui
I. MARKERI PE BAZĂ DE PCR
RAPD (Random amplified polymorphic DNA = polimorfismul ADN

amplificat cu primeri randomici)
Această tehnică presupune utilizarea unor primeri arbitrari (cu

lungimea de 10 nucleotide) pentru amplificarea unor fragmente de
ADN faţă de care manifestă complementaritate.
Produşii de amplificare sunt analizaţi prin separarea
electroforetica în sistem orizontal în gel de agaroză şi se colorează cu
bromură de etidium.
Markerii RAPD pot fi utilizati şi în determinarea distanţei
genetice dintre indivizii înrudiţi.
Metoda RAPD constituie un instrument valoros în analizele
biologiei moleculare, mai ales pentru cartarea şi amprentarea genetică.
AVANTAJE
- detecţia neradioactivă;
- nu necesită informaţii în prealabil despre secvenţa de ADN
din genom;
- sunt utilizaţi ca markeri universali pentru orice genom;
- utilizează o cantitate mică de ADN genomic;
- detectarea multiplă a polimorfismului;
- simplitate experimentală;
- nu necesită echipamente scumpe.
DAF (DNA amplification fingerprinting = amprente genetice ale
produşilor amplificării)
Utilizează primeri arbitrari foarte scurţi cu lungimea de 5-8

nucleotide pentru amplificarea AND.
Produşii de amplificare sunt separaţi pe gel de poliacrilamidă şi
vizualizaţi prin colorare cu argint.
Tehnica DAF necesită o optimizare cu grijă a parametrilor, dar cu
toate acestea este foarte potrivită pentru automatizare şi pentru
marcarea cu fluorescenţă a primerilor.
Această tehnică este foarte folosită în cartarea genetică.
II. MARKERI PE BAZĂ DE HIBRIDIZARE
Markeri RFLP
(Restriction Fragments Length Polymorphism
Polimorfismul lungimii fragmentelor de restricție)
implica :
** taierea AND ului genomic cu enzime de restrictie;
** separarea electroforetica a fragmentelor rezultate;
** transferul pe o membrana speciala libera de ADN
(procedeul Southern blotting);
** detectarea polimorfismelor modelelor de benzi prin
hibridare cu o secventa complementara de ADN
marcata, denumita sonda moleculara.
***Aceasta tehnica necesita o prealabila cunoastere a
secventei de ADN (sonde clonale caracterizate).
Markerii RFLP se transmit codominant cu raportul de segregare
în F2 de 1:2:1. La un individ heterozigot sunt vizibile ambele benzi alele,
ceea ce face posibilă diferenţierea lui de ambii părinţi homozigoţi.
Tehnica RFLP furnizează markeri codominanţi şi cu specificitate
de locus, evidenţiind polimorfismul la nivelul anumitor secvenţe.
PLANTE MODIFICATE GENETIC
(PLANTE TRANSGENICE)
Ce este Organismul Modificat Genetic
(OMG) ?
Orice organism (cu excepţia celui uman) al cărui

materialul genetic a fost schimbat altfel decât prin
încrucişare şi / sau recombinare naturală.
Plantă MG
Bumbac – netratat Bumbac MG - cu
toleranţă la erbicide
Plante transgenice cu toleranţă la erbicide
Plante modificate genetic, rezistente la atacul
unor insecte
Specia Denumirea Caracterul Trans Originea Firma
O.M.G.-lui modificat gena transgenei care a
brevetat
O.M.G
Porumb Pyrausta Rezistenţă la Cry 1 Bacillus Mycogen
Ostrinia A thuringiensis Seeds
nubilalis (Bt) ssp.
kurstaki
Porumb YieldGard Rezistenţă la Cry 1 Bacillus Monsanto
Ostrinia A thuringiensis
nubilalis (Bt) ssp.
kurstaki
Porumb Furio CB Rezistenţă la Cry 1 Bacillus Novartis
nubilalis (Bt) ssp.
kurstaki
Porumb MaisGard Rezistenţă la Cry 1 Bacillus Pioneer
nubilalis (Bt) ssp.
kurstaki
Porumb StarLink Rezistenţă la Cry 1 Bacillus AgrEvo
Ostrinia A thuringiensis (Aventis)
nubilalis (Bt) ssp.
kurstaki
Cartof NewleafPotato Rezistenţă la Cry 3 Bacillus Monsanto
Leptinotarsa A thuringiensis
decemlineata (Bt) ssp.
tenebrionis
Porumb Bt
Bacteria insecticid
(Bacillus thuringiensis - Bt)
Plante de porumb Bt
Izolarea genei toxinei Bt

& introducerea în planta
de porumb
Cristale de toxina Bt
Plante de porumb (PMG)
•Frunzele conţin toxina Bt
•Omizile au fost omorate
•S-au redus tratamentele chimice
CURS NR.11
AMELIORAREA SPECIALĂ
AMELIORAREA GRÂULUI

SĂMÂNŢĂ, AN III, SEMESTRUL II, IFR - 2020
PLAN
 INTRODUCERE;
 OBIECTIVE DE AMELIORARE;
 METODE DE AMELIORARE
INTRODUCERE
Grâul este a doua cultură mondială ca mărime,

după porumb, a treia fiind orezul. Se cultivă în
aproape întreaga lume.
În Europa Occidentală şi în Orientul Mijlociu, grâul
şi derivatele sale fac parte din alimentaţia curentă.
Grâul comun (Triticum aestivum) este un
alohexaploid natural, format în urma unor
hibridări spontane între specii ancestrale înrudite.
În componenţa sa intră trei genomuri (AABBDD) de
provenienţe diferite:
● genomul AA – provine de la Triticum monococcum
(Einkorn) ssp. boeticum;
● genomul BB – provine de la Aegilops speltoides;
● genomul DD – provine de la Aegilops squarrosa.
Soiurile de grâu cultivate în România fac parte, în
majoritate, din specia hexaploidă Triticum aestivum
ssp. vulgare (2n = 6x = 42 cromozomi, x = 7).
Puţine soiuri fac parte din specia tetraploidă Triticum
durum (2n = 4x = 28 cromozomi, x = 7 cromozomi).
1. POTENŢIALUL DE PRODUCŢIE
2. CALITATEA
3. REZISTENŢA LA SECETĂ (STRESUL HIDRIC
+STRESUL TERMIC)
4. PRECOCITATEA
5. REZISTENŢA LA IERNARE
6. REZISTENŢA LA RĂSĂRIREA ÎNTÂRZIATĂ
7. APTITUDINEA PENTRU RECOLTAREA
MECANIZATĂ
8. REZISTENŢA LA BOLI
9. REZISTENŢA LA DĂUNĂTORI
 POTENŢIALUL DE PRODUCŢIE reprezintă
obiectivul primordial în toate programele de
ameliorare a plantelor.
 Este un caracter cantitativ, cu un determinism
complex, poligenic (pentru determinarea acestui
caracter intervin multe gene, numite gene minore).
 Producţia, fiind rezultatul activităţii vitale a
întregului organism al plantei, este influenţată într-o
măsură mai mare sau mai mică de aproape toate
genele din genotipul respectiv:
● fie că acestea controlează direct
formarea diferitelor componente ale producţiei;
● fie că le influenţează indirect prin acţiunea
lor asupra creşterii, dezvoltării şi reacţiei la anumite
condiţii de mediu pedoclimatice.
nr. de plante fertile/ unitatea de suprafaţă

Elemente nr. de fraţi fertili şi uniform dezv. / plantă
de număr de spiculeţe fertile în spic
lungimea spicului;
producţie la
grâu număr de boabe în spiculeţ şi în spic;
greutatea boabelor / spic şi pe plantă;
masa a 1000 de boabe (MMB)

plante cu 2-4 fraţi fertili și uniformi
Producţii spicul lung şi dens
mari 20-24 de spiculeţe fertile în spic
3-4 boabe în spiculeţ
MMB peste 40 g
POTENŢIALUL DE PRODUCŢIE
 Este rezultatul interacţiunii dintre genotip

şi mediu (inclusiv tehnologia);
 Implică potrivirea dintre fazele de dezvoltare şi
resursele climatice;
- Condiţii de sol
AMELIORAREA
PENTRU
TOLERANŢĂ LA
PRODUCŢIA
- o soluţie mai ieftină;
- uneori singura soluţie.
A CRESCUT POTENŢIALUL SAU A FOST AMELIORATĂ
REACŢIA LA FACTORII LIMITATIVI ?
CE ESTE MAI EFICIENT ?
Să se amelioreze potenţialul de producţie?

sau
Să se amelioreze reacţia la factorii limitativi
(abiotici sau biotici) ?
 Unul dintre elementele care au contribuit la realizarea unui
progres genetic important în privinţa productivităţii a fost
introducerea genelor pentru reducerea taliei.
 Astfel, în România au fost create soiuri semipitice de grâu
de toamnă adaptate condiţiilor pedoclimatice ale ţării, prin
introducerea în materialul de ameliorare a genelor pentru
reducerea taliei, provenite de la soiul japonez Norin 10.
 Aceste soiuri semipitice (Flamura 85, Dropia, Glosa, Boema,
Gruia, Faur, Dor, Delabrad) purtătoare a genei RhtB1b,
prezintă rezistenţă la cădere, iernare şi secetă.
 Introducerea genelor de reducerea taliei a permis de
asemenea, alocarea mai multor asimilate pentru
dezvoltarea florilor şi creşterea boabelor = creşterea
indicelui de recoltă
2. CALITATEA
conţinutul în substanţe proteice (7-22%);
CALITATEA conţinutul în AA esenţiali (lizină şi triptofan)

BOABELOR lizină variază 2,0 şi 4,2 mg la 100 g proteină
DE GRÂU
conţinutul şi calitatea glutenului;
însuşirile de panificaţie
GLUTENUL este o substanță proteică vâscoasă, moale și

elastică, obținută din făina cerealelor după îndepărtarea
amidonului, fiind formată din gliadină şi glutenină.
Conţinutul în proteină este corelat negativ atât cu

potenţialul de producţie.
Direcţii pentru ameliorarea conţinutului de
proteină
 1. creşterea biomasei vegetative până la

limitele maxime care nu produc scăderea
recoltei de boabe;
 2. creşterea procentului de azot acumult în
biomasa vegetativă până la înflorire;
 3. îmbunătăţirea eficienţei translocaţiei N
în boabe în perioada umplerii bobului
METODE DE AMELIORARE PENTRU PRODUCŢIE
ŞI CALITATE
● hibridarea apropiată şi îndepărtată

● backcross-ul (hibridare regresivă)
● mutageneza
● selecţia cu variantele pentru plantele autogame
● aneuploidia
3. REZISTENŢA LA SECETĂ (STRESUL
HIDRIC +STRESUL TERMIC)
MECANISME DE REDUCERE A EFECTULUI SECETEI
1. Evitarea stresului “Fuga” (“escape”) -

precocitate
2. Evitarea deshidratării (“dehydration
avoidance”)
3. Toleranţa la deshidratare (“dehydration
tolerance”)
Utilitatea fiecărui mecanism depinde de

tipul de secetă (intensitate, durată,
momentul apariţiei)
4. PRECOCITATEA
Depinde de:
 cerinţele de vernalizare (iarovizare) - (Prin
vernalizare, practic, grâul trece de la etapa de dezvoltare
vegetativă la etapa de dezvoltare generativă);
 fotoperiodism şi ritmul de creştere;
 rezistenţa la iernare.
Dificultatea obţinerii de grâne precoce:

● corelaţiile negative între precocitate şi
producţie;
● corelaţiile negative între precocitate şi
rezistenţa la ger.
Obţinerea de soiuri foarte precoce, competitive din
punct de vedere al potenţialului de producţie, necesită un
efort deosebit pentru cumularea de gene de productivitate
la formele cu perioadă de vegetaţie foarte scurtă, printr-un
program îndelungat de selecţie recurentă.
Relaţia dintre precocitate şi producţie la grâu apare

puternic dependentă de condiţiile de mediu, durata
perioadei de vegetaţie care permite obţinerea celor mai
bune producţii, putând varia atât de o zonă la alta, cât şi de
la un an la altul.
5. REZISTENŢA LA IERNARE
AMELIORAREA REZISTENŢEI LA TEMPERATURI

SCĂZUTE
 Stabilirea pragului critic – soiuri martor

verificate
 Resurse genetice:
 Soiuri verificate
 OMG
 Selecţia posibilă:
 Directă în câmp
 În condiţii de climat controlat
 Indirectă
 Markeri moleculari
6.TOLERANŢA LA RĂSĂRIREA ÎNTÂRZIATĂ
lipsa apei în sol în timpul semănatului şi după
Cauzele semănat
nerespectarea epocii optime de semănat
răsăritului
întârziat temperaturi scăzute după semănat – germinaţia
seminţelor este prelungită
Efectele creşterea vegetativă limitată în toamnă
negative ale înrădăcinare redusă – toleranţă scăzută la secetă
răsăritului înfrăţire redusă --- efecte neg. asupra densităţii
întârziat spicelor
scăderea rezistenţei la iernat
reducerea indicelui suprafafeţei foliare
activitate fotosintetică redusă; talie redusă
decalarea perioadei de umplere a bobului
(mai scurtă şi mai târziu amplasată în timp)
În condiţii de mediu nefavorabile la semănat, răsărirea este
influenţată de lungimea coleoptilului, care este în general
asociată cu un pai mai înalt.
La INCDA Fundulea s-a creat o linie de grâu (Sincron) ce
prezintă coleoptil lung şi talie scurtă.
Pentru ameliorarea toleranţei la răsărirea întârziată

soiul de grâu trebuie să prezinte următoarele însuşiri:
- capacitate mare de înfrăţire, spice mari, seminţe mari;
- pentru zonele din S şi S-E ţării – înspicare timpurie şi durată
scurtă de umplere a bobului; viteza mare de acumulare a
substanţelor nutritive în bob;
- talie mijlocie (scurtă);
- coleoptil lung.
rezistenţa la cadere:
talie mică (sub 100 cm), paiul gros şi
7. APTITUDINEA elastic, primele internodii de la bază
PENTRU
scurte, sistem radicular profund şi
RECOLTAREA
bine dezvoltat
MECANIZATĂ
rezistenţa la scuturare
Căderea este un fenomen persistent la cerealele păioase

(grâu), care reduce producţia cu până la 80%,precum şi
calitatea boabelor.
Boli: rugina brună (Puccinia sp.),
rugina galbenă, rugina neagră;
făinarea (Erysiphe), fuzarioza
8. REZISTENŢĂ (Fusarium sp.), septorioza , mălura
LA BOLI ŞI
(Tilletia sp.)
DĂUNĂTORI
Dăunători : musca de Hessa,
ploşniţele, viespea grâului, afidele
a) Rezistenţa la boli
Caracterul şi evoluţia bolii sunt determinate de existenţa şi interdependenţa celor
trei factori: plantă-gazdă – patogen - mediu
CONDIŢII DE MEDIU
(Favorabile)
TRIUNGHIUL
BOLII
PLANTA PATOGEN
-
(sensibilitate) virulenţă
-
agresivitate
COEVOLUŢIE
TIPURI DE REZISTENŢĂ LA BOLI
(Van der Plank, 1963)
CRITERIUL DE “VERTICALĂ” “ORIZONTALĂ”

CLASIFICARE
Specificitate Reacţie diferenţiată la Reacţie NEdiferenţiată la

diferite rase ale rasele patogenului
patogenului
Exprimare Calitativă – Totală Cantitativă - Parţială
Control genetic Gene majore Gene minore
Durabilitate Durată mică Durabilă
Dependenţa de vârsta plantei Pe toată perioada de “de plantă adultă”

vegetaţie- “de
plantulă”
Dependenţa faţă de mediu Puţin dependentă Dependentă

b) Rezistenţa la dăunători
ATACUL DE DĂUNĂTORI = CVADRUPLA INTERACŢIUNE G x D x
M x Prădători
CONDIŢII DE MEDIU
(Favorabile)
PLANTA DĂUNĂTOR
(sensibilitate)
ENTOMOFAGI
COEVOLUŢIE
MECANISME DE REZISTENŢĂ
ANTIXENOZA ANTIBIOZA
TOLERANŢĂ
ANTIXENOZA – mecanism de rezistenţă a plantei care constă în
descurajarea sau prevenirea colonizării dăunătorilor (termen propus de
Kogan şi Ortman – 1978 – pentru a înlocui nonpreferinţa – planta nu este
atractivă pentru prevenirea unor insecte).
MECANISME DE REZISTENŢĂ LA INSECTE – BARIERE FIZICE
CARACTERISTICA EFECTUL ASUPRA INSECTELOR

PLANTELOR
Îngroşarea pereţilor celulari Reducerea hrănirii şi depunerii ouălelor
Pai plin Împiedecarea hrănirii şi a ciclului biologic
Perozitate - Pubescenţă Efecte asupra hrănirii, depunerii ouălelor,

deplasării
Cerozitate Efecte asupra colonizării, depunerii ouălelor
Depunerea siliciului Inhibarea hrănirii

2. ANTIBIOZA
Acţiunea negativă a plantei gazdă asupra dezvoltării

dăunătorului.
Este afectată dezvoltarea dăunătorului, fie prin reducerea
prolificităţii, fie prin reducerea dimensiunilor corpului,
eventual prelungirea duratei de dezvoltare a dăunătorului.
3.TOLERANŢA
Capacitatea plantei de a se reface în urma atacului

dăunătorului.
REZULTATE
Rezistenţă morfologică la Oulema melanopa
O cuticulă îngroşată sau ceroasă împiedică

depunerea pontei de către gândacul bălos al
ovăzului. Adulţii gândacului nu depun ouă pe
frunzele de grâu cu strat dens de peri.
Rezistenţă morfologică la
Cephus pigmaeus
Paiul umplut de la unele soiuri de grâu

conferă rezistenţă la atacul viespei
paiului
COMBATEREA INTEGRATĂ A BOLILOR ŞI
DĂUNĂTORILOR
 Metode agrofitotehnice
 Combatere chimică
 Rezistenţa genetică
- eficienţă;
- cost relativ redus;
- nepoluantă.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători

trebuie privită ca unul dintre elementele
combaterii integrate.
METODE DE AMELIORARE A REZISTENȚEI LA BOLI
ŞI DĂUNĂTORI
 Backcross
- Pentru caractere cu determinism genetic
simplu
 Selecţie recurentă
- Pentru caractere cu determinism genetic complex
 Inginerie genetică
(prezentare generală)
1. Hibridarea apropiată şi hribridare îndepărtată;

2. Backcross-ul;
3. Aneuploidia;
4. Haploidia;
5. Poliploidia pentru speciile diploide;
6. Heterozisul;
7. Selecţia cu variantele pentru plantele autogame
8. Selecţia recurentă.
BILIOGRAFIE
1. Ceapoiu Nichifor, 1968. Metode statistice aplicate în experiențele agricole și biologice.
Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Bucureşti;
4. Mureşan T, T. Crăciun, 1971. Ameliorarea specială a plantelor, Editura Ceres,
Bucureşti ;
5. Savatti M., G. Nedelea, M. Ardelean. Capitolul X «Obiectivele ameliorării
plantelor». În TRATAT DE AMELIORAREA PLANTELOR. Ed. Marineasa
Timişoara: 246-274.
6. N.N. Săulescu: Capitolul Ameliorarea grâului. În monografia "Grâul" sub redacţia
N. Ceapoiu. Editura Academiei RSR, Bucureşti 1984;
7. Szilagyi Lizica,Gheorghe Valentina, Casian Hellene, 2007. Ameliorarea plantelor.
Editura Amanda Edit, Bucureşti;
8. Reviste de specialitate: Crop Science; Euphytica; Genetics; Journal of Heredity;
Molecular Breeding; Plant Breeding, Romanian Agricultural Research,
http://www.incda-fundulea.ro/rar.htm; Probleme de genetică teoretică şi aplicată.
CURS NR. 12
AMELIORAREA PORUMBULUI
An III, Semestrul II, Disciplina - Ameliorarea plantelor şi producere de sămânţă

IFR -2020
PLAN
 INTRODUCERE;
INTRODUCERE
 Porumbul este o cereală originară din America Centrală,

cultivată azi în multe regiuni ale lumii, ca plantă alimentară
(21%), furajeră (72%) și industrială (7%) și reprezintă alături
de grâu 80% din producția de cereale.
 Porumbul, plantă alogamă, face parte din familia
Gramineae, genul Zea. Formele cultivate aparțin speciei
diploide Zea mays L., cu 2n=2x= 20 cromozomi (n=10).
Este o plantă cu fotosinteză pe tipul C4, care prezintă o
bună adaptabilitate la condiţiile de iluminare intensă şi
temperaturi ridicate în timpul zilei, cu valori scăzute ale
fotorespiraţiei.
Top ten maize producers
Country Production (tonnes)
United States 353,699,441
China 217,730,000
Brazil 80,516,571
Argentina 32,119,211
Ukraine 30,949,550
India 23,290,000
Mexico 22,663,953
Indonesia 18,511,853
France 15,053,100
South Africa 12,365,000
World 1,016,431,783
Sursa:www.wikipedia.org
CARE SUNT OBIECTIVELE DE
AMELIORARE LA PORUMB?
2. CALITTAEA
3. PRECOCITATEA
4. REZISTENŢA LA SECETĂ ŞI ARŞIŢĂ
MECANIZATĂ
6. REZISTENŢA LA BOLI ŞI DĂUNĂTORI

CARACTER COMPLEX CU DETERMINISM

POLIGENIC (GENE MINORE)
- este determinat de elementele de producţie

- este influenţat de toţi factorii limitativi (biotici şi abiotici)
 PRODUCŢIA ≠ POTENȚIAL DE PRODUCȚIE

RESURSE DE
MEDIU OPTIME PRODUCŢIA
(CLIMATICE etc.)
RESURSE
DE MEDIU Stress
POTENŢIALUL REALE biotic
DE PRODUCŢIE Stress
abiotic
Producţia unui cultivar
atunci când se dezvoltă în Pierderi
condiţii de mediu în care PRODUCŢIA
este adaptat, cu substanţe
ÎN ABSENŢA
nutritive şi apă nelimitate BOLILOR ŞI PRODUCŢIA
şi cu dăunători, boli, DĂUNĂTORILOR REALĂ PRODUCŢIA
buruieni, cădere şi alte RECOLTATĂ
stresuri controlate în mod
eficient (Evans, 1993).
nr. de plante fertile/ unitatea de suprafaţă;

număr de ştiuleţi / plantă;
Elemente de număr de rânduri de boabe / ştiulete;
producţie la număr de boabe /știulete / plantă;
porumb
greutatea boabelor /ştiulete / plantă;
randamentul de boabe (%)
masa a 1000 de boabe (MMB).
plante cu 2-3 ştiuleţi bine dezvoltaţi;

nr.mare de rânduri de boabe (16-24);
Producţii mari
peste 1000 boabe / plantă;
% de boabe să fie > 80.

(proporţia boabe:rahis);
Pentru realizarea acestui obiectiv, se recomandă ca materialul
iniţial, din care urmează să se obţină L.C (liniile
consangvinizate), să fie îmbunătăţit prin diferite metode de
selecţie (ex.selecţie recurentă).
Pentru a obţine producţii ridicate trebuie ca L.C să manifeste o

bună capacitate combinativă generală şi specifică (vezi LP
consangvinizarea la porumb; CCG; CCS)
2. CALITATEA
CARACTER COMPLEX
CU DETERMINISM POLIGENIC (GENE
MINORE)
Care sunt elementele (indicii de calitate)

ce determină calitatea la porumb?
♦ conţinutul în substanţe proteice (8,4-12,7%);
♦ conţinutul în AA esenţiali (lizină şi triptofan)
lizină = 2 - 3g la 100 g proteină;
CALITATEA triptofan= 0,4 -0,6 g la 100 g proteină.
BOABELOR DE
PORUMB Genele mutante recesive opaque 2 şi floury 2
influenţează pozitiv conţinutul în lizină şi respectiv
în triptofan şi metionină.
♦ conţinutul în amidon;
Ex. de hibrizi bogaţi în lizină: Din totalul de glucide (70,7%) peste 65% = amidon,
Lizin 250, HS 335, care este format din amilopectină şi amiloză.
Fundulea 345 L. Formele cu boabe mari, cu endosperm bine dezv.
– au conţinut ridicat de amidon
şi conţ. mic de proteine.
Varietatea amylacea – conţ. mai mare de amidon;
Varietatea saccharata – conţ. mai ridicat în proteine
şi grăsimi.
♦ conţinutul în ulei = 5-8%; 9% - porumb zaharat.
♦ conţinutul în vitamine (B1, B2, A, E, PP).

3. PRECOCITATEA
 Hibriziide porumb se încadrează în clase de maturitate
convențională FAO (100-200-300-400-500-600-700-800); ex.
FAO 100 - timpuriu; FAO-800 – foarte tardiv
 Nevoia de hibrizi timpurii la porumb este foarte mare în
regiunile submuntoase, muntoase şi nordice ale ţării, unde
brumele timpurii de toamnă sunt foarte frecvente şi în
regiunile secetoase ale ţării (S, S-E).
 O cale importantă în selecţia materialului pentru
precocitate o constituie reducerea perioadei de umplere a
bobului şi o viteză ridicată de pierdere a apei din bob.
 O metodă foarte răspândită pentru crearea de hibrizi de

porumb cu perioadă scurtă de vegetaţie şi productivi o
constituie încrucişarea între liniile de tip “dentiformis”
americane (♂) şi liniile “indurata” europene (♀).
Grupele de maturitate sunt ierarhizate după Suma Unităților
Termice Utile (SUTU), adică suma gradelor de temperatură
rezultate prin scăderea a 10 grade Celsius din temperatura
medie a zilelor cuprinse de la semănat la maturizarea
plantelor.
Avantajele utilizării în cultură a
porumbului precoce
 Plantele precoce au un metabolism mai accentuat putând

asigura creşterea şi dezvoltarea porumbului în condiţii mai
bune;
 Scurtarea perioadei de vegetaţie permite rezolvarea
indirectă a rezistenţei la secetă şi la îngheţ;
 Se reduc sau se elimină cheltuielile necesare uscării

artificiale a boabelor sau a ştiuleţilor.
4. REZISTENŢA LA SECETĂ ŞI ARŞIŢĂ
♦ Pentru obţinerea de genotipuri rezistente la secetă şi

arşiţă se poate folosi backcross-ul cu surse rezistente la
secetă şi cu potenţial de producţie ridicat.
♦ O altă metodă este selecţia recurentă, aplicată în acelaşi

timp şi pentru ameliorarea potenţialului de producţie.
♦Testarea capacităţii combinative generale, prin folosirea

unui tester sensibil la secetă, permite depistarea LC cu o bună
valoare combinativă şi în condiţii de secetă şi arşiţă.
Efectul secetei asupra culturii de porumb este în funcţie de momentul instalării
acesteia (fenofaza porumbului), perioada de acţiune şi intensitate. Efectul indirect
al lipsei apei este indisponibilitatea nutrienţilor pentru plante şi creşterea
vulnerabilităţii acestora în faţa bolilor şi a dăunătorilor. Porumbul foloseşte în jur
de 2.5 mm apă/zi, consumul putând creşte până la 8.9 mm/zi pe durata polenizării,
scăzând apoi la 1.27 mm/zi când ajunge la maturitatea fiziologică (punctul negru).
Consumul mare de apă de 178 mm pe perioada VT – R4 demonstrează
vulnerabilitatea porumbului la secetă. Se pare că 4 zile de ofilire chiar înaintea
apariţiei paniculului, pot reduce producţia cu 10 – 25%. Cu cât seceta se instalează
mai târziu, către fenofaza de maturitate fiziologică, cu atât producţia va fi mai puţin
afectată.
(sursa: www.dekalb.ro)
● Rezistenţă la cădere şi frângere;
5. Aptitudinea - plantele sa aibă primele 3 internodii scurte
pentru recoltarea - sistem radicular bine dezvoltat
mecanizată - talie redusă/medie
● Înălţime de inserţie a ştiuleţilor mijlocie (70-
100 cm) şi uniformă;
● Rezistenţă redusă a pănuşelor la desfăcut;
Boli: tăciunele comun (Ustilago maydis);

fuzarioza (Fusarium sp.);
helmintosporioza (Helminthosporium
6. Rezistenţă la
turcicum); rugina (Puccinia sp.)
boli şi dăunători
Dăunători: sfredelitorul porumbului
(Ostrinia nubilalis), răţişoara pb.
(Tanymecus dilaticollis), viermele vestic
al rădăcinilor de pb. (Diabrotica virgifera)
1.Hibridarea între populaţii sau varietăţi de porumb cu
polenizare liberă, urmată de selecţie;
2. Consangvinizarea şi utilizarea heterozisului;
3. Backcross-ul;
4. Androsterilitatea şi restaurarea fertilităţii;
5. Mutageneza;
6. Poliploidia;
7. Haploidia;
8. Selecţia cu variantele pentru plantele alogame
(selecția recurentă)
9. Tehnici de inginerie genetică - PMG
BILIOGRAFIE
1. Ceapoiu Nichifor, 1968. Metode statistice aplicate în experiențele agricole și biologice.
Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Bucureşti;
4. Mureşan T, T. Crăciun, 1971. Ameliorarea specială a plantelor, Editura Ceres, Bucureşti ;
5. Savatti M., G. Nedelea, M. Ardelean. Capitolul X «Obiectivele ameliorării plantelor». În
TRATAT DE AMELIORAREA PLANTELOR. Ed. Marineasa Timişoara: 246-274.
6. SARCA, T., 2004 – Monografia porumbului. Editura Academiei Române, Bucureşti, Cap. 10.
7.SARCA,VASILICHIA, 2004 – Monografia porumbului. Editura Academiei Române, Bucureşti, Cap. 11
8. Szilagyi Lizica,Gheorghe Valentina, Casian Hellene, 2007. Ameliorarea plantelor. Editura
Amanda Edit, Bucureşti;
9. Reviste de specialitate: Crop Science; Euphytica; Genetics; Journal of Heredity; Molecular
Breeding; Plant Breeding, Romanian Agricultural Research, http://www.incda-
fundulea.ro/rar.htm; Probleme de genetică teoretică şi aplicată.
CURS NR 13
AMELIORAREA FLORII-SOARELUI
Ameliorarea plantelor şi producerea de sămânţă, An III, Sem. II, IFR - 2020

PLANUL CURSULUI
 INTRODUCERE;
 REZULTATE ŞI DIRECŢII DE AMELIORARE A
FLORII-SOARELUI;
INTRODUCERE
Date privind evoluţia suprafeţelor şi a producţiei în
România
Specificare UM 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Suprafaţa mii ha 835,9 813,9 766,1 790,8 995,0 1067,0 1074,6 1001 1000 1020
Producţie Kg/ha 654 1437 1433 1597 1798 1310 1993 2187 1758 1923
medie
Producţie mii to 546,9 1169,7 1098,0 1262,9 1789,3 1398,2 2142,1 2189 1758 1954
totală
Sursa: 2007 - 2015 - Date INS - Anuarul Statistic al României

2016 – Date INS – Producția vegetală la principalele culturi
S = cca. 24 mil. ha la nivel mondial – in 2016

România este al patrulea mare cultivator de floarea-soarelui la nivel mondial (în
2016), cu o suprafață ce depășește cu puțin 1 milion de hectare.
Pe primele trei locuri sunt Rusia (6,5 milioane de hectare), Ucraina (5,1 milioane
de hectare) și Argentina (1,4 milioane de hectare).
România este cel mai mare cultivator de floarea-soarelui din Uniunea Europeană,
fiind urmată de Bulgaria cu 0,7 milioane de hectare.
Topul celor mai mari 15 cultivatori de floarea-soarelui la nivel mondial in
anul 2016
Locul Tara Suprafata (mii hectare)
1 Rusia 6.500
2 Ucraina 5.100
3 Argentina 1.400
4 Romania 1.020
5 China 920
6 Bulgaria 790
7 Spania 745
8 Ungaria 720
9 Statele Unite 720
10 Kazakstan 675
11 Africa de Sud 615
12 Franta 614
13 Burma 540
14 India 500
15 Turcia 490
Sursa datelor brute: USDA - decembrie, Eurostat
REZULTATE ŞI DIRECŢII DE AMELIORARE A FLORII-SOARELUI
În anul 1965 a fost omologat primul soi românesc de floarea-

soarelui (INCDA Fundulea) – RECORD (soi care a fost extins în
perioada 1967-1971 pe întreaga suprafaţă semănată cu această
cultură în România).
În anul 1971 au fost omologaţi primii hibrizi româneşti de floarea-

soarelui, obţinuţi pe baza liniilor cu gene de androsterilitate
înlănţuite cu gene marker producătoare de antocian (ROMSUN 52
şi ROMSUN 53)
Accentul în ceea ce priveşte ameliorarea florii-soarelui este pus în

principal pe dezvoltarea hibrizilor cu creştere viguroasă
(heterozis), utilizând androsterilitatea citoplasmatică (CMS –
cytoplasmic male sterility).
CARE SUNT OBIECTIVELE DE
AMELIORARE
LA FLOAREA - SOARELUI?
PROFIT MAXIM PENTRU SATISFACŢIA
FERMIER CONSUMATORULUI
Producţie mai mare Cheltuieli mai mici Vandabilitate mai bună
În ani
În ani buni nefavorabili Calitate de piaţă
Calitate de utilizare
Efecte pt. sănătate
Potenţial Reducerea Reducerea

de pierderilor pierderilor Adaptare la
producţie produse de produse de tehnologii
stress boli - mecanizare
Sincronizare Rezistenţă (insecte) -cu intrări reduse
cu resursele /toleranţă Rezistenţă - ecologice
climatice /toleranţă
2. CALITTAEA
3. DURATA PERIOADEI DE VEGETAȚIE
4. REZISTENŢA LA SECETĂ
MECANIZATĂ
6. REZISTENŢA LA BOLI ŞI DĂUNĂTORI

1. POTENŢIALUL DE PRODUCŢIE – CARACTER
COMPLEX CU DETERMINISM POLIGENIC
(GENE MINORE)
- Este determinat de elementele de producţie
- Producţia este influenţată de toţi factorii

limitativi (biotici şi abiotici)
nr. de plante fertile/ unitatea de suprafaţă;

număr de rânduri de flori / calatidiu;
Elementele proporţia florilor fertile ;
componente ale număr de rânduri de seminţe / calatidiu;
producţiei
nr. de seminţe pline/calatidiu;
greutatea seminţelor / calatidiu;
masa a 1000 de boabe (MMB).
diametrul calatidiului – 25 cm;

nr.mare de seminţe/calatidiu – 2000;
Producţii mari
seminţe mari / calatidiu; MMB > 80g
zona centrală a calatidiului fertilă;
conţinutul de seminţe seci ≤ 5%.
calatidiu compact, convex şi uşor aplecat
2. CALITATEA
- CARACTER COMPLEX CU DETERMINISM

POLIGENIC (GENE MINORE)
Care sunt elementele (indicii de calitate) ce

determină calitatea la floarea soarelui?
♦ conţinutul procentual de coji:
variază între 18 – 41%;
♦ conţinutul procentual de ulei din miez are valori
cuprinse între 40-70%;
♦ calitatea uleiului de floarea-soarelui este
determinată de proporţia acizilor graşi, saturaţi şi
nesaturaţi: stearic, palmitic; oleic 14-53% şi linoleic 38-75%
● la fl.-soarelui, în ultima vreme lucrările de ameliorare
sunt dirijate în direcţia obţinerii de LC cu un conţ. > de
CALITATEA acid oleic (80-90%), acestea fiind folosite ulterior
SEMINŢELOR ca forme parentale la hibrizii nou creaţi;
DE FLOAREA- ● uleiul de fl.soarelui cu un conţinut > de acid oleic,
SOARELUI este mai puţin susceptibil la schimbările oxidative din
timpul rafinării, depozitării şi prăjitului;
● calitatea uleiului se corelează pozitiv cu indicele
de iod mic , conţinutul de acizi liberi, conţinutul scăzut
de acizi saturaţi (stearic, palmitic 8 – 14%).
♦ conţinutul procentual de proteină (20-22% din

greutatea miezului uscat ) şi calitatea ei.
♦ conţinutul în AA esenţiali (lizină: 2,5 – 3,5 g/ 100 g
de proteine).
3. DURATA PERIOADEI DE VEGETAŢIE
4. REZISTENŢA LA SECETĂ
♦ Pentru rezistenţa la secetă se urmăreşte selecţia

formelor cu o structură xeromorfică, capabile să suporte
pierderea turgescenţei foliare şi să se refacă repede după
perioadele de ofilire din timpul secetei pedologice şi
atmosferice.
♦ Plantele rezistente la secetă trebuie să prezinte aparat
foliar adaptat la reducerea transpiraţiei; un sistem radicular
bogat, profund; un consum mic de apă la realizarea unui gram
de substanţă uscată.
♦ Formele rezistente la secetă au un conţinut mai ridicat
în ulei.
● uniformitatea plantelor în privinţa înălţimii tulpinii,
a mărimii calatidiului şi a perioadei înfloririi şi coacerii
● rezistenţa la cădere
Căderea plantelor micşorează considerabil
producţia, depreciază calitatea seminţelor,
favorizează atacul bolilor, duce la neuniformizarea
maturităţii pl. şi împiedică recoltarea mecanizată.
5. Aptitudinea Cauzele căderii:

● fragilitatea zonei inferioare a tulpinii, datorită
pentru
slabei dezv. a ţesuturilor mecanice, care provoacă
recoltarea frângerea sau îndoirea pl. la bază;
mecanizată ● sistem radicular slab dezv. şi superficial, care
poate fi uşor dislocat.
Prin consangvinizare au fost obţinute LC rezistente
la cădere şi ulterior hibrizi F1 rezistenţi.
● rezistenţa la scuturare este determinată

de compactitatea seminţelor pe calatidiu şi
de modul cum sunt fixate în structura
alveolară.
Boli: 1. Mana - Plasmopara halstedi
2. Rugina – Puccinia helianthi
3. Putregaiul alb – Sclerotinia sclerotiorum
4. Putregaiul cenuşiu – Botriytis cinerea
6. Rezistenţă la 5. Necrozarea tulpinilor – Phomopsis
boli şi
dăunători 6. Orobanche cumana (lupoaie)- plantă
parazită care atacă rădăcinile de fl.s.
Hibrizii Turbo, Favorit, Arena, posedă gena
Or6 în linia mamă – prezintă rezistenţă la
toate rasele de lupoaie.
Dăunători: 1. molia florii soarelui (Homoeosoma

nebulella)
Prezenţa stratului carbonogen în
coaja seminţei asigură rezist. la molie.
2. viermele sârmă;
3. gărgăriţa frunzelor;
4. sfredelitorul tulpinilor.
(prezentare generală)
1.Hibridarea interspecifică, urmată de inducerea de

translocaţii, de backcross şi de selecţie;
2. Consangvinizarea şi utilizarea heterozisului;
3. Androsterilitatea citoplasmatică şi restaurarea fertilităţii;
4. Mutageneza;
5. Selecţia cu variantele pentru plantele alogame;
6. Selecţia asistată de markeri moleculari
CURS NR.14
AMELIORAREA CARTOFULUI

SĂMÂNŢĂ
AN III, SEMESTRUL II , IFR, 2020
A leader in the potato industry, Syngenta
Crop Protection and Syngenta Seedcare
CONŢINUT
1. Considerente generale privind cultura
cartofului
1. Obiective de ameliorare
2. Metode de ameliorare
In anul 2012 (Judeţul Covasna)
Considerente generale privind cultura
cartofului
Importanţă
Este o specie cu mare importanţă în economia mondială, fiind o

cultură extinsă în zonele mai răcoroase, zone în care producţiile sunt
ridicate aducând venituri care nu pot fi realizate de alte specii.
Cartoful fiind considerat pe bună dreptate a doua pâine a
omenirii, se cultivă pentru tuberculii săi, folosiţi într-o gamă largă
de preparate culinare; ca furaj în hrana animalelor şi ca materie
primă importantă pentru industria spirtului, amidonului, glucozei,
dextrinei etc.
La nivel mondial cartoful este considerată a patra cultură
importantă pentru alimentația umană, după porumb, orez și
grâu.
Origine, sistematică şi genetică
Cartoful este originar din zona montană a Americii de Sud.
În România, cultura cartofului s-a extins la începutul
secolului al XIX-lea, numărându-se printre ţările cu suprafeţe mari
(peste 200.000 ha).
Cartoful cutivat face parte din genul Solanum, familia
Solanaceae, specia Solanum tuberosum. Această specie prezintă
două subspecii: andigena şi tuberosum.
Genul Solanum cuprinde peste 2000 specii, dintre care 200
sunt forme ce prezintă tuberculi.
Genul Solanum este constituit dintr-o serie poliploidă care
are la bază un număr de cromozomi x=12. În această serie sunt
prezente forme diploide, triploide, tetraploide, pentaploide şi
hexaploide.
Specia cultivată Solanum tuberosum este o specie
tetraploidă (2n= 4x = 48 cromozomi), cu înmulţire vegetativă.
Floarea este pe tipul 5 (5 petale, 5 sepale, 5 stamine), iar
polenizarea este predominant autogamă, polenizarea străină
(anemofilă sau entomofilă), nefiind exclusă.
Cele mai multe programe de ameliorare a cartofului
existente la nivel mondial sunt situate în Uniunea Europeană
(83%) și în America de Sud (10%).
Programe de ameliorare a cartofului la nivel mondial
(sursa - European Seed Association - " Learn more about Potatoes’)
Continent Nr. de țări Nr. programe de ameliorare

Private Institute/ Total
universități
Europa (UE) 28 150 21 171
Europa de Est 3 0 4 4
America de 2 2 12 14
Nord
America de 7 4 20 24
Sud
Africa 1 0 1 1
Asia 4 0 33 33
Oceania 2 1 1 2
Total 47 157 (63%) 92 (37%) 249
Răspândire
Pe plan mondial, cartoful se cultivă în peste 100 de țări, pe o

suprafaţă de cca 20 mil.ha.
Marile ţări (zone) cultivatoare sunt: Europa – cca 6 mil ha,
China – 5.4 mil. ha, Federaţia Rusă – 2.2 mil. ha, India - 1,7 mil
ha, Ucraina – 1.4 mil. Ha.
În România cartoful s-a cultivat în anul 2014 pe o suprafaţă
de 202 657 ha (FAOSTAT 2016) ( date reale 130 000 – 140
000 ha)
1. Capacitatea de producţie;
2. Calitatea;
3. Durata perioadei de vegetaţie;
4. Rezistenţa la secetă;
5. Rezistenţa la boli şi dăunători;
6. Aptitudinea pentru recoltarea mecanizată
1. Ameliorarea capacităţii de producţie
Capacitatea de producţie este un caracter cantitativ, cu
determinism complex, poligenic.
Productivitatea la cartof este determinată de următoarele
elemente:
1. numărul plantelor la unitatea de suprafaţă (numărul
cuiburilor la unitatea de suprafaţă – 40 000 – 60 000 cuiburi /
ha);
2.producţia de tuberculi în cuib.
Numărul plantelor la unitatea de suprafaţă este greu de
modificat.
Arhitectura plantei nu permite realizarea unor desimi mai
mari de 4-6 plante/m2. Din acest motiv, lucrările de ameliorare
sunt îndreptate spre creşterea producţiei de tuberculi într-un
cuib.
Se consideră că o plantă valoroasă trebuie să realizeze 1-2 kg
tuberculi în cuib (12-15 tuberculi).
Greutatea tuberculilor din cuib este dată de numărul
Stages in crop development
1. Planted seed tuber
2.Vegetative growth
3. Tuber initiation
4. Tuber bulking
1 2 3 4
2. Ameliorarea calităţii

Calitatea
Calitatea este uneste un cantitativ
caracter caractercu cantitativ
determinism cu determinism
poligenic, având în
poligenic,
vedere având în acesteia.
componentele vedere componentele acesteia.
Calitatea la cartof este determinată de:
Calitatea la cartof este determinată de:
● conţinutul biochimic al tuberculilor: conţinut de amidon,
conţinutulgrăsimi,
●proteine, biochimicvitamine);
al tuberculilor: amidon, proteine, vitamine;
● de culinare.
● însuşirile însuşirile culinare.
Procentul de amidon influenţează direct destinaţia
tuberculilor şi modul de preparare a acestora. Procentul de
amidon din tuberculi variază între 8 şi 30% din greutatea totală a
tuberculilor (75% din s.u.); ( Tuberculii de cartof conţin în
medie 76% apă, 24% s.u.).
Pentru soiurile destinate consumului în alimentaţia umană
procentul de amidon trebuie să fie de 16-19%.
În funcţie de acest conţinut se recomandă un anumit mod de
preparare.
Soiurile cu amidon mai puţin sunt specifice obţinerii
cartofilor prăjiţi sau pentru salate, pulpa păstrându-şi forma după
preparare. Dacă se doreşte prepararea sub formă de piureuri,
conţinutul în amidon trebuie să fie mai ridicat.
Formele foarte bogate în amidon, având un conţinut de peste
20%, sunt destinate industrializării.
Aceste soiuri nu sunt preferate în consumul alimentar deoarece
grăunciorii de amidon sunt foarte mari. Limitele de variaţie a
mărimii grăunciorilor de amidon sunt largi: 3-100 microni.
Formele foarte bogate în amidon prezintă grăunciori cu
dimensiuni spre limita maximă.
Soiurile
Soiurile de masă şitrebuie
industriale industriale, trebuieun
să prezinte să conținut
aibe un conţinut
relativ
relativ
scăzut scăzut în substanţe
în substanțe proteice,
proteice, dar dar acest
acest obiectiveste
obiectiv este greu
greu de
de
realizat
realizat pentru
pentru căcă există
există oo corelație
corelaţie directă
directă între
între conţinutul
conținutul de în
amidon
amidon şișiconţinutul
conținutulînînsubstanţe
substanțeproteice.
proteice.
De regulă
De regulă, conţinutul
conținutul ridicat se
de amidon de transmite
amidon dominant,
se transmite iar
dominant,
conținutul iar în conţinutul
proteină înseproteină
transmite se transmite
intermediar intermediar
sau se
sau se comportă
comportă ca un caracter
ca un caracter recesiv.
recesiv.
PentruPentru creşterea
creșterea valorii
valorii nutritivea atuberculilor
nutritive tuberculilor trebuie
trebuie avut înîn
vedere
vedere şi conţinutul înîn vitamine.
și conținutul vitamine.Dintre
Dintre acestea,
acestea,celcel mai mare
mai mare
conţinut
conținutîlîlprezintă
prezintăvitaminele
vitamineleA. A,
B1,B1,B2, B 6, C.
B2, B6, C.
Procentul de substanţă uscată este un alt criteriu de selecţie în
privinţa calităţii (17-24%). În cazul în care tuberculii se prepară
prin fierbere procentul de substanţă uscată trebuie să fie
moderat (17-20%).
Dacă prepararea se face prin prăjire în grăsimi sau dacă
tuberculii sunt folosiţi în scopul obţinerii diferitelor produse
alimentare industriale (cips, fulgi de cartof, cartofi prăjiţi
congelaţi, etc.), procentul de substanţă uscată trebuie să fie de 20-
24%.
Calitatea tuberculilor de cartof este influenţată şi
conţinutul în solanină, care trebuie să fie cât mai scăzut.
Acest component poate fi prezent între 1,5 şi 15 mg/100 g
pulpă.
În coajă, conţinutul în solanină este mult mai mare, putând
ajunge la 50%.
3. Ameliorarea perioadei de vegetaţie
4. Ameliorarea rezistenţei la secetă
Formele rezistente la secetă sunt cele care au un sistem

radicular bine dezvoltat şi profund, cu o mare capacitate de
absorbţie a rădăcinilor şi transpiraţie redusă.
Rezistenţa la secetă este foarte importantă pentru că
influenţează direct fenomenul de degenerare.
În condiţii de secetă, soiurile nerezistente degenerează, ducând
la apariţia colţilor subţiri din care se vor forma tulpini incapabile să
tuberizeze.
5. Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
Bolile cartofului sunt numeroase şi produc mari pagube.

Pentru atacul de mană se pot crea soiuri tolerante folosindu-
se specia Solanum stoloniferum sau soiurile Robusta, Epoka, Baltik.
Rezistenţa la râia neagră poate fi preluată de la Solanum
demissum, sau de la soiurile româneşti Măgura, Carpatin, Bucur.
Pentru crearea de soiuri rezistente la atacul de viroze
(virusul X, Y, Z, S, A), baza genetică a rezistenţei este dată de
speciile înrudite. Virozele produc pagube foarte mari datorită
apariţie nanismului, răsucirii frunzelor, a îngălbenirii frunzelor sau a
degenerării.
PRINCIPALII DĂUNĂTORI ai cartofului sunt gândacul din
Colorado şi nematozii.
Cel mai periculos dăunător este gândacul din Colorado.
Combaterea acestuia prin ameliorare pe cale indirectă, se
poate realiza prin crearea unor forme cu frunze pubescente şi
lucioase.
Mijlocul cel mai eficace este cel de obţinere a formelor ce
prezintă în frunze glicoalcaloizi datoraţi prezenţei unor gene
preluate de la câteva specii înrudite: Solanum demissum.
Cu toate că transferul acestor gene este posibil şi s-a realizat,
nu au fost obţinute soiuri foarte rezistente, la nivelul rezistenţei
formei sălbatice.
Rezistenţa la atacul nematozilor se datorează unor gene
existente la specia Solanum multidissectum.
6. Ameliorarea aptitudinii pentru
recoltarea mecanizată
Mecanizarea lucrării de recoltat este un imperativ pentru
reducerea costurilor de producţie. În această privinţă, este
importantă mărimea tuberculilor, forma lor, grosimea cojii şi,
mai ales dispunerea tuberculilor în cuib.
Astfel, pentru un recoltat fără pierderi, tuberculi trebuie să fie
dispuşi în cuib grupat. În cazul unei grupări răsfirate, unii tuberculi
pot rămâne în pământ. Nici aşezarea foarte strânsă nu este dorită,
deoarece în acest caz tuberculii nu au spaţiu suficient de dezvoltare
şi vor fi deformaţi.
Mărimea optimă a tuberculilor este cea mijlocie spre mare.
Foarte important este ca tuberculii în cuib să fie uniformi, indiferent
de mărime.
În alegerea elitelor, tuberculii mici (cu greutate de 30-40g) nu
trebuie să depăşească 10% din totalul tuberculilor din cuib.
I. CLASICE
1. Selecţia clonală
Selecţia clonală se desfăşoară destul de uşor, datorită înmulţirii
vegetative, plantele alese se pot reproduce fără modificarea însuşirilor
valoroase avute în momentul alegerii.
2. Mutageneza
Mutaţiile induse artificial pot fi o sursă de variabilitate.
Dintre factorii mutageni cei mai eficace sunt cei fizici. În
inducerea de mutaţii la cartof se utilizează iradierea cu raze X sau
iradierea cu fosfor radioactiv.
Prin iradiere pot fi modificate atât caracterele morfologice cât şi
unele însuşiri fiziologice. Cele mai importante sunt mutantele
rezistente la boli sau la atacul dăunătorilor.
3. Hibridarea (apropiată: directă, reciprocă; îndepărtată)
Hibridarea este metoda principală de creare a variabilităţii.
Prelucrarea populaţiilor hibride prezintă particularitatea că nu sunt
studiate decât primele generaţii (F1 şi F2).
Datorită înmulţirii vegetative pot fi selecţionate şi formele
heterozigote valoroase în generaţia F1, realizându-se menţinerea
heterozisului.
Pentru a provoca apariţia variabilităţii se poate obţine şi generaţia
F2 apelându-se la înmulţirea prin seminţe.
Utilizarea hibridării este restricţionată de androsterilitate,
fenomen foarte frecvent la cartof.
În cazul în care se doreşte obţinerea generaţiei F 2, trebuie luate
măsuri speciale de polenizare.
Datorită autoincompatibilităţii, autopolenizarea necesară obţinerii
generaţiei F2 nu se poate realiza. Din acest motiv studierea hibrizilor,
în multe cazuri, se rezumă la generaţia F1.
4. Poliploidia
II. Metode moderne
- Biotehnologiile OMG

Ameliorarea Plantelor - Curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ameliorarea Plantelor - Curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS NR.

DISCIPLINA –AMELIORAREA PLANTELOR ŞI

Definiţia ameliorării plantelor

AMELIORAREA PLANTELOR este ştiinţa, arta şi

PLANT BREEDING: an applied science, in which

 Crearea de soiuri şi hibrizi prezintă importanţă pentru

 Ameliorarea plantelor, fiind o ştiinţă aplicată, pentru

În ameliorarea unei culturi sunt implicaţi specialişti din

Statistica şi tehnica experimentală – Metodele statistice de

Agrotehnica şi Fitotehnia – Pe lângă toate celelalte cunoştinţe,

 În anul 1913 se înfiinţează Societatea Naţională de Agricultură,

 Pentru întocmirea programului de lucru şi precizarea metodelor

 În anul 1921 s-a înfiinţat Societatea particulară “Sămânţa” ,

DISCIPLINA –AMELIORAREA PLANTELOR ŞI

Producţie mai mare Cheltuieli mai mici Vandabilitate mai bună

Potenţial Reducerea Reducerea

masa a 1000 de boabe (MMB)

 Conţinutul în substanţe utile;

FOARTE ADESEA CERINŢELE SUNT COMPLEXE!

 Conţinutul de substanţe proteice;

RECOMBINARE ELIBERAREA VARIABILITĂŢII

DISCIPLINA –AMELIORAREA PLANTELOR ŞI

 Potenţialul (capacitatea) de producţie;

a) Ameliorarea rezistenţei la boli

Rezistenţa la boli reprezintă un obiectiv major de

Crearea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi şi introducerea

Ameliorarea rezistenţei la boli trebuie privită ca unul dintre

Caracterul şi evoluţia bolii sunt determinate

PLANTĂ-GAZDĂ – PATOGEN - MEDIU

 În transmiterea rezistenţei la boli sunt

Aceasta este o rezistenţă specifică şi se manifestă numai

CRITERIUL DE “VERTICALĂ” “ORIZONTALĂ”

Specificitate Reacţie diferenţiată la Reacţie NEdiferenţiată la

Exprimare Calitativă – Totală Cantitativă - Parţială

Dependenţa faţă de mediu Puţin dependentă Dependentă

În laborator / în seră, pentru examinarea

 Ameliorarea rezistenţei la dăunători a fost relativ

Antibioza - acţiunea negativă a plantei gazdă asupra

Toleranţa - capacitatea plantei de a se reface în urma atacului

 Tehnici de inginerie genetică

Factorii de stres abiotic pot produce scăderi ale

Poate fi utilă AMELIORAREA PENTRU

 Rezistenţa la secetă este un obiectiv de bază

 Este o însuşire genetică complexă (cantitativă)

 Cuantificarea toleranţei la secetă a plantelor

 În ameliorarea culturilor de toamnă (grâu, orz, secară,

 Stabilirea pragului critic – soiuri martor

DISCIPLINA –AMELIORAREA PLANTELOR ŞI

Alături de capacitatea de producţie, stabilitatea

Stabilitatea este determinată în cea mai mare măsură

În acest scop, este de dorit ca obiectivul

 Diferenţe în reacţia la boli;

 Metode bazate pe regresie;

 Metode bazate pe varianţa fenotipică

 Coeficientul de regresie (Finlay & Wilkinson, Eberhart &

 Abaterile de la regresie (Eberhart & Russel) :

 Adaptat pentru condiţii 2

 Adaptat pentru condiţii

(= patratul abaterilor faţă de media soiului)

unde s = deviaţia standard şi x = media

•CV % < 10% - variaţie mică;

 Metodele descriu aspecte diferite ale interacţiunii cu

Important este să se obţină producţiile cele mai