CURS 9

MUTAGENEZA

Intre zestrea ereditară a unui organism vegetal şi factorii de mediu există o interacţiune permanentă,
concretizată printr-un anumit fenotip al organismului respectiv la un moment dat. Astfel, chiar dacă au aceeaşi
bază ereditară, datorită diversităţii pronunţate a factorilor din mediul ambiant, doi indivizi nu pot fi identici.
În timpul creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale, unele caractere şi însuşiri ale acestora, pot suferi
diverse schimbări, atât prin acţiunea unor factori naturali cât şi sub influenţa omului.
Spre deosebire de hibridare, unde modificarea genotipului se datorează recombinării factorilor ereditari
aparţinând la doi genitori diferiţi, în mutageneză genotipul se schimbă sub acţiunea unor factori externi, fără
participarea unei eredităţi străine.
Diferenţierile ce apar în fenotipurile unor organisme cu aceeaşi bază ereditară datorate influenţei unor
factori naturali sau artificiali se numesc fenovariaţii, fluctuaţii sau modificaţii .
Dacă aceste schimbări, exteriorizate fenotipic, nu afectează genotipul, sunt lipsite de importanţă în
procesul de ameliorare a plantelor. Cel mult, dacă se manifestă asupra unor caractere cantitative, pot avea o
anumită importanţă economică.
Dimpotrivă, dacă modificările au apărut în fenotip ca o rezultantă a schimbărilor din cadrul genotipului,
acestea se numesc variaţii ereditare, variaţii genetice sau, în sens larg, mutaţii, şi sunt singurele care prezintă
importanţă pentru evoluţia organismelor respective ca şi pentru ameliorarea plantelor.

1. Importanţa mutaţiilor
Schimbările, modificările, care afectează numai fenotipul unui organism, cunoscute sub numele de
somatoze sau variaţii somatogene, nu se transmit ereditar. Acestea pot fi observate atâta vreme cât trăieşte
organismul respectiv.
Este cunoscută, în acest sens, modificaţia culorii florilor la Primula sinensis.
Una din varietăţile acestei specii, şi anume var. rubra, la temperaturi obişnuite are flori de culoare roşie,
însă la peste 30ºC produce flori albe.
Dacă se încrucişează plantele din această varietate, care au format flori albe cu plante din varietatea
albă cu flori albe, hibridul obţinut va avea, la temperaturi sub 30ºC, flori roşii. Se constată, deci, că modificaţia
este rezultatul acţiunii temperaturilor ridicate şi nu afectează genotipul varietăţii rubra, culoarea roşie fiind
dominantă.
Un efect asemănător are temperatura şi asupra daliilor. Astfel, lăstarii floriferi crescuţi în seră la peste
20ºC produc flori de culoare roşie, iar în câmp, la temperaturi mai scăzute, florile au culoarea galbenă (K a p p
e r t, citat de N e a g u, 1975).
Deoarece se manifestă numai în fenotip fără a produce schimbări în substratul ereditar al organismelor,
somatozele sunt lipsite de importanţă pentru lucrările de ameliorare. Din această cauză, alegerea elitelor în
orice proces de creare a noilor soiuri se recomandă să se facă numai din rândul plantelor crescute în condiţii
foarte uniforme de cultură.

Mutaţiile reprezintă schimbări bruşte apărute în constituţia genetică a unui organism, generate de unele
modificări produse în structura şi chimismul genelor.
Diverşi autori care, de-a lungul timpului s-au ocupat de această problemă, au propus diferite definiţii dar
care, în esenţă, sunt asemănătoare. Astfel, B a u e r, citat de N i c o l a e, (1978) arată că, prin mutaţie se
înţelege orice variaţie ereditară care nu este rezultatul unei încrucişări. G u e n o t, citat de acelaşi autor,
precizează că, mutaţia reprezintă o variaţie bruscă de amplitudine diferită şi imediat ereditară ce poate să
apară spontan sau ca rezultat al unei acţiuni experimentale. Z o l y n e a c (1968), menţionează că, prin
mutaţie se înţelege orice modificare ereditară bruscă ce îşi face apariţia în constituţia genetică a unui individ
datorită unor schimbări care au loc în structura genelor. În sfârşit, C r ă c i u n (1970), arată că este o
schimbare chimică specifică genei.
Modificările ce apar în genotip în cazul mutaţiilor sunt datorate exclusiv acţiunii unor factori externi şi se
produc fără participarea unei eredităţi străine.
 Mutaţiile constituie factorul primar al apariţiei deosebirilor ereditare între indivizii aceleiaşi grupe
biologice şi, deci, implicit unul din factorii principali ai evoluţiei plantelor sălbatice şi cultivate.
Termenul de mutaţie a fost introdus de W a g e e n în 1876 şi preluat de H u g o d e V r i é s, care
poate fi considerat părintele mutagenezei (N i c o l a e, 1978).
În anul 1901, pe baza observaţiilor efectuate la Oenothera lamarkiana seringae, H u g o d e V r i é s a
publicat “Teoria mutaţionistă”, acordând mutaţiilor rolul preponderent în evoluţia speciilor. Potrivit teoriei sale,
mutaţiile sunt modificări calitative ereditare care se produc în diferite direcţii şi pot fi utile, dăunătoare sau
indiferente organismului. Acestea apar brusc, fără forme de tranziţie şi pot da naştere dintr-o dată la specii noi
stând la baza procesului evoluţiei.
Primul caz cert de mutaţie spontană a fost semnalat de S p r e n g e r în anul 1950 ( N e a g u, 1975) la
Chelidonium majus.
O atenţie deosebită a fost acordată acestui fenomen de către D a r w i n care, deşi a descris în lucrările sale
numeroase cazuri de modificări ereditare, nu a putut clarifica rolul acestora în evoluţie.
Numeroşi autori (V a v i l o v, K o r j i n s k i, B a t e s o n, D e V r i e s, G u s t a f s s o n etc.,
citaţi de N e a g u) au semnalat prezenţa acestor variaţii ereditare însă studiul acestora nu permitea o analiză
cauzală a procesului mutaţional, întrucât nu se descoperise mijlocul de a-l declanşa experimental şi de a mări
frecvenţa acestora.
Volumul cercetărilor în această direcţie a crescut simţitor din momentul în care producerea mutaţiilor a
fost posibilă pe cale artificială prin iradieri, iar mai târziu şi prin alte mijloace.
Mutaţiile apărute natural, ca şi cele declanşate dirijat sub influenţa factorilor mutageni, măresc
permanent gradul de variabilitate în cadrul speciilor cultivate. În felul acesta, din bogăţia de material biologic
nou se pot izola formele utile în vederea folosirii acestora în procesul de creare a noi soiuri şi hibrizi.
În lucrările de ameliorare, organismul care a suferit o mutaţie se numeşte mutant, iar procesul de creare
a formelor mutante este cunoscut sub numele de mutageneză.
Importanţa deosebită a mutaţiilor pentru ameliorarea plantelor rezidă din caracterul lor ereditar şi din
faptul că determină o creştere a variabilităţii genetice în cadrul materialului iniţial.

2. Clasificarea mutaţiilor
Criteriile de clasificare a mutaţiilor sunt: modul de apariţie, mărimea efectului fenotipic, modul de
manifestare, locul apariţiei, cantitatea de material genetic afectat, sensul de manifestare.

După mod u l de ap a riţ ie , mutaţiile sunt de două feluri: mutaţii naturale şi mutaţii artificiale.

Mutaţiile naturale, cunoscute şi sub numele de mutaţii spontane, se referă la schimbările ce apar în
baza ereditară a organismelor sub influenţa unor factori naturali, fără a fi dirijaţi de om.
Printre factorii naturali care produc aceste schimbări se consideră a fi radiaţiile cosmice, radioactivitatea
Pământului, radiaţiile carbonului şi potasiului din plante, prezenţa în exces a unor săruri minerale în sol,
variaţiile mari de temperatură etc.
Frecvenţa cu care apar mutaţiile spontane este foarte redusă şi variază cu specia şi caracterul
afectat, fiind mai mare la plantele alogame şi mai redusă la speciile autogame. Se apreciază că
frecvenţa mutaţiilor spontane variază în limite foarte mari, de la 1‰ la 1% (G o l o g a n, 1981).
Aşa cum s-a arătat, prima mutaţie spontană s-a observat la Chelidonium majus, forma mutantă fiind
denumită Chelidonium laciniatum.
Ulterior au fost descoperite mutaţii la multe alte plante, o parte dintre acestea cu importanţă practică.
Astfel, au fost identificate mutaţii la grâu (tipuri pitice, mutaţii speltoide), ovăz (fatuoizi), cânepă (forme
intersexuate), lupin (forme fără alcaloizi), cartof ( diferite culori ale tuberculilor), plop (forma piramidală), frag
(monofil) etc.
La soiul de lalele Murillo, creat în 1860, se cunosc aproximativ 60 de mutaţii la care culoarea florilor
variază de la alb-roz până la vişiniu aprins. Se consideră că 85% din suprafaţa cultivată cu lalele precoce, în
Olanda, a fost ocupată cu forme mutante ale soiului menţionat.

2
 Deşi mutaţiile spontane constituie unul din factorii primari ai evoluţiei, pentru lucrările de ameliorare
importanţa acestora este minoră. Datorită frecvenţei lor reduse, este foarte dificil ca o formă mutantă utilă,
apărută spontan, să fie descoperită în cadrul unui material numeros.

Mutaţiile artificiale pot fi provocate cu ajutorul agenţilor mutageni atât în condiţii de câmp, cât şi în
laborator.
După ce M ü l l e r, în anul 1927, a descoperit rolul mutagen al radiaţiilor la Drosophila melanogaster (N
i c o l a e, 1978), s-a constatat că frecvenţa mutaţiilor la această insectă a crescut de peste 150 de ori.
De asemenea, s-a demonstrat corelaţia pozitivă între rata mutaţiilor şi doza de iradiere, precum şi faptul
că nu există diferenţe între modul de manifestare al mutaţiilor naturale şi al celor artificiale.
Printre primii autori care au folosit agenţii mutageni la diversificarea bazei ereditare a plantelor de
cultură cu scop ameliorativ, amintim pe P i r o v a n o în Italia, N i l s s o n şi G u s t a f s s o n în Suedia,
S t a d l e r în S.U.A., B a u e r şi S t u b b e în Germania.

În funcţie de mă rime a e f e ctu lu i e xt e rio riza t , mutaţiile se clasifică, de asemenea, în două

categorii: macromutaţii sau mutaţii mari şi micromutaţii sau mutaţii mici.

Macromutaţiile afectează caractere specifice, prezentând schimbări evidente, uşor de identificat, atunci
când se manifestă la organisme izolate. Macromutaţiile prezintă interes redus pentru lucrările de ameliorare
deoarece, de regulă, ele se manifestă sub forma unor malformaţii majore care sunt eliminate de selecţia
naturală.

Micromutaţiile reprezintă schimbări care pot fi detectate fenotipic numai când se manifestă la un grup de
organisme sau prin măsurători biometrice.
Micromutaţiile apar cu frecvenţă mare şi sunt importante pentru procesul de ameliorare, îndeosebi când
afectează caractere sau însuşiri legate de adaptabilitatea organismelor la condiţiile nefavorabile de mediu.
În procesul de evoluţie, micromutaţiile au avut un rol foarte mare, mai ales prin acumularea lor
succesivă, ceea ce a dus la apariţia unor forme noi, total deosebite de formele iniţiale care au suferit procesul
mutaţional.

În funcţie de mod u l de ma n if e st a re , se cunosc: mutaţii morfologice, mutaţii fiziologice şi mutaţii

biochimice.

Mutaţiile morfologice se referă la schimbări privind talia, forma, mărimea, culoarea organismelor sau
numai a anumitor părţi ale acestora.

Mutaţiile fiziologice afectează unele funcţii ale organismelor, cum ar fi: ritmul de creştere, precocitatea,
adaptabilitatea sau rezistenţa la factorii nefavorabili de mediu, rezistenţa la boli şi dăunători etc.

Mutaţiile biochimice modifică posibilităţile organismelor de a produce diferite enzime, aminoacizi,

pigmenţi, vitamine, ca şi capacitatea de acumulare a substanţelor de rezervă.

După lo cu l a fe ct a t , mutaţiile pot fi germinale sau somatice.

Mutaţiile germinale apar în celulele presexuale sau sexuale, se transmit prin reproducere sexuată şi se
manifestă numai la descendenţi. Dacă mutaţia apare în celulele germinative mai de timpuriu, pot lua naştere
mai multe celule sexuale mutante şi, implicit, mai multe organisme posesoare ale alelei mutante. Când mutaţia
apare în gameţi va lua naştere numai un organism mutant, provenit dintr-un gamet afectat de mutaţie.

Mutaţiile somatice reprezintă acele modificări apărute în celulele somatice şi care nu se transmit
ereditar. Atunci când apar la organismele cu înmulţire vegetativă, sunt cunoscute şi sub numele de variaţii
mugurale. Acestea afectează celulele somatice şi se manifestă prin modificări ale formei, mărimii sau culorii
unor organe vegetative.
 Pentru plantele cu înmulţire vegetativă, detectarea şi izolarea mutaţiilor somatice prezintă o importanţă
deosebită, deoarece fiecare din acestea poate constitui o formă nouă.
Numeroase soiuri apărute la pomi, viţă de vie etc. au la bază apariţia unor plante cu variaţii mugurale.

În sfârşit, în funcţie de can t it a te a de ma t e ria l ge n e t ic mod if ica t , mutaţiile se clasifică în trei

categorii şi anume: mutaţii de genom, mutaţii cromozomice şi mutaţii genice.

Mutaţiile de genom se referă la schimbări privind multiplicarea sau reducerea numărului de garnituri
cromozomice din celulele unui organism, precum şi la schimbarea numărului de cromozomi din garnitura
cromozomică. Acestea se corelează cu modificări morfologice, biochimice şi fiziologice, care se manifestă cu
intensităţi diferite de la o specie la alta.

Mutaţiile cromozomice, cunoscute şi sub numele de restructurări cromozomice, se referă la schimbările

care afectează structura cromozomilor. După tipul de modificare, mutaţiile cromozomale se împart în:
deficienţe, deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii.

Mutaţiile genice, numite şi punctiforme, se referă la modificările ce apar în funcţiile unei gene sau unui
grup de gene care condiţionează un anumit caracter. La rândul lor, mutaţiile genice se clasifică în funcţie de
modul de manifestare în mutaţii dominante, care constau în transformarea alelelor recesive în alele dominante
şi mutaţii recesive care apar prin transformarea alelelor recesive în alele dominante. Primele, exteriorizate în
fenotip atât în stare homozigotă cât şi în stare heterozigotă, apar cu o frecvenţă foarte redusă. Marea
majoritate a mutaţiilor artificiale sunt recesive şi se manifestă numai în stare homozigotă.

După se n su l mod if ică rii, mutaţiile pot fi: directe şi inverse.

Mutaţiile directe se consideră atunci când o genă de tip sălbatic se transformă într-o genă mutantă.

Mutaţiile inverse sau retromutaţiile se consideră atunci când o genă mutantă se transformă în gena
iniţială a tipului sălbatic. Sensul de mutaţie diferă de la o genă la alta. Astfel, la unele gene predomină mutaţiile
directe, la altele retromutaţiile iar la unele probabilitatea de mutabilitate este aceeaşi în ambele sensuri (N i c o
l a e, 1978).

3. Tehnica obţinerii formelor mutante

Metodele de provocare a mutaţiilor pe cale artificială s-au dezvoltat şi se perfecţionează permanent, pe
măsura aprofundării fenomenului de mutageneză în toată complexitatea acestuia.
Pentru obţinerea formelor mutante se folosesc două grupe de agenţi mutageni, şi anume: factori
mutageni fizici şi factori mutageni chimici. Cu ambele grupe de factori se acţionează separat sau combinat, o
singură dată sau de mai multe ori, la seminţe în diferite faze, la planta întreagă în diferite faze, asupra
anumitor organe ale plantei în diferite faze de vegetaţie.
Astfel, se poate acţiona asupra seminţelor în stare de repaus sau în stare de germinare, asupra
plantelor abia răsărite, primordiilor florale, organelor de reproducere generativă sau vegetativă etc.

Factorii mutageni fizici acţionează asupra acizilor nucleici în stare de repaus. Din această categorie fac
parte radiaţiile, variaţiile de temperatură şi ultracentrifugarea.
Ra d ia ţ iile au constituit prima sursă şi dovadă experimentală de apariţie a unei mutaţii. Datorită
frecvenţei relativ ridicate de mutaţii produse, radiaţiile prezintă un interes deosebit pentru mutageneza
experimentală.
Pe lângă mutaţiile induse cu bună ştiinţă de diferiţi cercetători, se consideră că, datorită creşterii
fondului radioactiv, apar foarte multe mutaţii nocive, în măsură să genereze unele boli ereditare la oameni,
plante sau animale.

4
 După capacitatea de ionizare, P r a k k e n citat de N i c o l a e (1978), clasifică radiaţiile în două
categorii, şi anume: ionizante şi neionizante.

Radiaţiile ionizante, cuprind toate tipurile de radiaţii care produc reacţii radiochimice prin ionizări şi
excitări la nivelul moleculelor. Ammbele fenomene crează premizele unor modificări biochimice la nivelul
materialului ereditar, materializate prin mutaţii genice sau cromozomice. În această categorie se includ
radiaţiile electromagnetice şi corpusculare.
Radiaţiile electromagnetice (razele gamma şi Roentgen) sunt produse de dezintegrările radioactive, în
care scop se folosesc sărurile de radiu, radiul sau cobaltul radioactiv.
Datorită faptului că sunt mai puţin nocive pentru operator, razele Roentgen, chiar dacă au o putere de
penetrare mai redusă, se utilizează mai frecvent decât razele gamma.
Radiaţiile corpusculare cuprind radiaţiile alfa, beta, protonii şi neuronii rapizi, precum şi neutronii termici.
Radiaţiile neionizante, prin reacţiile fotochimice pe care le generează, provoacă doar excitaţii la nivel
molecular.
Dintre acestea, au efect mutagen doar radiaţiile ultraviolete, cu lungimea de undă de aproximativ 2600
Å, care corespunde spectrului de absorbţie al ADN-ului.
Iradierea prezintă unele particularităţi determinate de sursa utilizată, precum şi de planta sau organul
iradiat şi poate acţiona direct asupra materialului de ameliorat sau, indirect, prin intermediul mediului nutritiv
sau al plantei gazdă.
Dozele de iradiere se exprimă în unităţi Roentgen, o unitate reprezentând cantitatea de radiaţii X sau
gamma capabilă să producă într-un cm3 de aer uscat 2,08 x 109 perechi de ioni.
Pentru stabilirea dozelor de radiaţii s-au făcut numeroase cercetări, întrucât efectul mutagen maxim are
loc la fiecare specie şi chiar la fiecare soi numai la anumite doze.
Convenţional, s-a stabilit ca doză corespunzătoare de iradiere, pentru fiecare specie, doza care opreşte
creşterea sau provoacă moartea la 50% din indivizii iradiaţi.
Această valoare, cunoscută sub numele de doză letală, se notează cu DL 50% şi variază în limite foarte
largi de la o specie la alta, sau chiar în cadrul speciei de la un soi la altul.
Unii autori (D i a c o n u, citat de Z ă v o i, 1979), propun stabilirea aşa-numitelor doze critice,
reprezentând doza de radiaţii sub acţiunea căreia supravieţuiesc 30-40% din plante (tab. 1).
Tabelul 1
Dozele critice de radiaţii la unele specii cultivate
(Modificat, după Nicolae,1978, Zăvoi, 1979)
Specia Domeniul dozei critice (Kr)
Porumb (seminţe) 8 - 15
Grâu (seminţe) 5 – 20
Orez (seminţe) 75 - 90
Secară (seminţe) 10 – 20
Orz (seminţe) 20 – 25
Ovaz (seminţe) 25 – 30
Sorg (seminţe) 25 – 40
Mei (seminţe) 20 - 30
Hrişcă (seminţe) 20 - 40
Fasole (seminţe) 8 – 25
Mazăre (seminţe) 5 – 20
Bob (seminţe) 5 – 10
Cartof (tuberculi) 5 – 10
Sfeclă (seminţe) 1 – 10
Floarea soarelui (seminţe) 6–8
{ofrănel (seminţe) 6–9
Rapiţă (seminţe) 9 – 120
Muştar (seminţe) 35 – 120
Ricin (seminţe) 30 – 70
Cânepă (seminţe) 8 - 12
 Iradierea prezintă unele particularităţi determinate de sursa utilizată şi de planta sau organul cu care se
lucrează şi care poate fi iradiat direct sau indirect.
Iradierea directă se practică la plantele întregi, anumite părţi din plante, seminţe în stare de repaos sau
în curs de germinare, polen, ovule, meristeme de creştere. La cereale, leguminoase, plante tehnice, iradierea
se face cu mai multă uşurinţă în cazul în care se utilizează seminţele. La unele specii se iradiază părţile
vegetative ale plantei.
Iradierea indirectă presupune acţionarea asupra mediului nutritiv pe care se cultivă plantele respective.
Sensibilitatea diferită a organismelor faţă de acţiunea radiaţiilor ionizante este dependentă de numărul
de cromozomi precum şi de o serie de factori externi. Astfel, organismele poliploide manifestă o sensibilitate
mai redusă la acţiunea radiaţiilor comparativ cu organismele diploide. De asemenea, doza de iradiere, timpul
de expunere, cantitatea de apă din ţesuturi, sursa utilizată, sunt factori care determină în mare măsură
frecvenţa mutaţiilor care apar la organismele vegetale.

V a ria ţ iile d e t e mpe ra tu ră sau şocurile de temperatură se utilizează, de regulă, în primele stadii de
diviziune ale zigotului. Acestea pot înregistra amplitudini mari de temperatură, în funcţie de durata de
expunere a materialului biologic, de specia cu care se lucrează şi de organul supus tratamentului. Pentru
plante, se folosesc şocuri de temperatură care depăşesc normalitatea pentru dezvoltare (40º-45ºC), timp de
24 de ore.

Ult ra ce n t rif u ga re a are în vedere acţiunea forţei centrifuge asupra celulelor în diviziune, forţă care
împiedică migrarea cromozomilor spre cei doi poli.

Factorii mutageni chimici acţionează asupra acizilor nucleici în stare de repaus sau în biosinteza
replicativă a acestora. Pe baza unor cercetări minuţioase s-au stabilit grupele de substanţe chimice cu efect
mutagen, modul de acţiune asupra bazei ereditare, precum şi concentraţiile optime pentru unele specii.
Agenţii chimici produc mutaţii asemănătoare cu cele provocate de factorii fizici. Sub acţiunea factorilor
chimici, mutaţiile genice apar mult mai frecvent comparativ cu mutaţiile cromozomice.
În prezent, clasificarea agenţilor chimici mutageni se face în raport cu starea funcţională a ADN, care
intermediază activitatea mutagenă a acestora. Numărul substanţelor chimice cunoscute, care produc efecte
mutagene a crescut foarte mult în ultima vreme, mai ales, datorită avantajelor prezentate.
În comparaţie cu radiaţiile ionizante, care pătrund cu uşurinţă în materialul biologic, substanţele chimice
pot rămâne la suprafaţă, pot fi eliminate înainte de a produce mutaţii sau pot fi metabolizate în alţi compuşi
inofensivi
Între substanţele mutagene a căror acţiune este cunoscută, amintim: azoserina, cofeina, timidina (inhibă
sinteza nucleotidelor), 5-bromuracil, 2-aminopurina (înlocuitori ai unor baze azotate), iperita, formaldehida,
fenolul (produc alterări nucleare şi inhibă mitoza) etc.
De asemenea, s-au dovedit eficace etilmetansulfonatul, dietilsulfatul, hidroxilamina, nitrozoetil ureea,
nitrozometil ureea etc. (tab. 2).
Introducerea agenţilor chimici ca factori mutageni prezintă unele avantaje faţă de factorii fizici, şi anume:
- efectuarea tratamentelor nu necesită instalaţii speciale care prezintă pericol de iradiere pentru
operator;
- este eliminat riscul de iradiere a mediului;
- interacţiunea dintre substanţa ereditară şi agentul mutagen se produce cu mai multă eficacitate, fără a
se ajunge la restructurări cromozomice care, de regulă, conduc la moartea celulei;
- frecvenţa mutaţiilor utile este incomparabil mai mare faţă de cazul când se acţionează cu agenţii fizici,
iar procentul indivizilor care supravieţuiesc este, de asemenea, mai ridicat.
Indiferent de factorii mutageni utilizaţi (fizici sau chimici), pentru obţinerea unei game cât mai largi de
mutaţii şi a unei frecvenţe care să dea posibilitatea identificării acestora se impune respectarea următoarelor
reguli:
- tratarea unui număr cât mai mare de indivizi;
- utilizarea mai multor agenţi mutageni, care pot provoca mutaţii diferite;
- utilizarea unei plaje largi de doze în cadrul fiecărui agent mutagen;
6
 - repetarea tratamentelor la organismele mutante în vederea acumulării de micromutaţii.

Tabelul 2
Concentraţiile unor agenţi chimici mutageni pentru unele plante cultivate (Modificat după N i c o l a e,
1978, Z ă v o i, 1979)
Specia Substanţa mutagenă Concentraţia (%)
Etilenimină 0,01 – 0,06
Etilmetansulfonat 0,2 – 1,5
Grâu
Nitrozoetil uree 0,0001
Hidroxilamina 0,5 –3,0
Etilmetansulfonat 0,2 – 1,5
Orz
Etilenimină 0,03 – 0,06
Etilenimină 0,02 – 0,06
Nitrozoetil uree 0,0001
Porumb
Etilmetansulfonat 0,15 – 0,5
Dietilsulfat 0,01 – 0,1
Mei Nitrozoetil uree 0,05
Etilenimină 0,02 – 0,06
Dietilsulfat 0,01 – 0,1
Mazăre şi fasole Dimetilsulfat 0,01 – 0 03
Nitrozoetil uree 0,001
Etilmetansulfonat 0,15 – 0,5
Cartof (seminţe) Etilenimină 0,1
Etilenimină 0,05
Dimetilsulfat 0,15
Floarea soarelui
Dietilsulfat 0,20
Nitrozoetil uree 0,0001
Bumbac Etilmetansulfonat 0,1 – 0,25

4. Folosirea mutaţiilor în ameliorarea plantelor

Datorită progresului fizicii nucleare şi descoperirii efectului mutagen al radiaţiilor şi al multor substanţe
chimice, s-au făcut paşi importanţi în folosirea acestor efecte în ameliorarea plantelor.
Numeroase cercetări au demonstrat că unele însuşiri, precum precocitatea, rezistenţa la cădere,
rezistenţa la boli şi dăunători pot fi mai uşor obţinute prin mutaţii, comparativ cu alte metode de ameliorare.
Astfel, S t u b b e (1966) se referă la superioritatea mutaţiilor comparativ cu hibridarea. D u b i n i n (1961)
compară mutaţiile cu alte metode obişnuite, iar Mac K e y (1961) arată că, pentru unele specii, mutaţiile pot fi
considerate drept unica soluţie în probleme de ameliorare.
În procesul de ameliorare formele mutante pot fi utilizate direct, prin introducerea în cultură ca soiuri noi,
pot fi folosite ca material iniţial de ameliorare sau pentru realizarea unor obiective speciale.
Introducerea directă în producţie, după etapa de selecţie, constituie cel mai eficient mod de utilizare al
mutaţiilor.
Teoretic, cel puţin, prin folosirea directă a mutaţiilor se scurtează la jumătate perioada de obţinere a
unui soi nou, fără să mai amintim de preţul, incomparabil mai redus.
De obicei se folosesc direct macromutaţiile, care pot fi identificate în M1, dacă sunt dominante, sau în
M2, după homozigotare, dacă sunt recesive.
Folosirea formelor mutante ca material iniţial de ameliorare constituie principala cale de utilizare a
mutantelor utile. Cel mai frecvent formele mutante se folosesc drept genitori în lucrările de hibridare, pentru ca
însuşirile valoroase ale acestora să fie combinate cu cele ale altor genitori, în vederea obţinerii unor soiuri noi,
cu însuşiri şi caractere armonizate.
În acest scop, hibridarea se poate realiza fie prin încrucişarea unor forme mutante diferite obţinute din
acelaşi material iniţial, fie încrucişând formele mutante cu materialul iniţial neafectat de mutaţii, sau cu alte
soiuri.