Curs 2

OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR

Definirea obiectivelor

Noile creaţii obţinute de amelioratori trebuie să întrunească un număr cât mai

mare de caractere şi însuşiri biologice şi economice importante pentru a putea fi
omologate şi introduse în cultură. Fără acest complex de caractere şi însuşiri, noile
soiuri şi hibrizi nu vor putea înlocui actualele forme biologice existente în cultură.
La o analiză sumară a factorilor care au contribuit de-a lungul timpului la
creşterea producţiei plantelor cultivate, se constată că, alături de perfecţionarea
tehnologiilor de cultură, un rol hotărâtor l-a avut utilizarea unor genotipuri superioare.
Cunoaşterea bazei genetice a caracterelor şi însuşirilor este esenţială pentru
realizarea obiectivelor urmărite, pentru că numai în aceste condiţii se poate alege
foarte judicios materialul iniţial şi se pot stabili căile şi metodele cele mai potrivite
pentru obţinerea noilor forme biologice, superioare celor existente. Tot baza genetică
a materialului oferă amelioratorului posibilitatea să aprecieze volumul de material
biologic necesar selecţiei şi modul de prelucrare pe parcursul procesului de
ameliorare.
Lucrările de ameliorare au contribuit la îmbunătăţirea rezistenţei la boli,
dăunători, cădere şi la factorii nefavorabili de mediu dar, de cele mai multe ori,
rezultatul ameliorării a fost creşterea potenţialului biologic de producţie a plantelor. În
prezent, este unanim recunoscut că factorul genetic a fost determinant în ultimii 50
de ani şi va rămâne în continuare prioritar.
În acest context, sarcina principală ce revine ameliorării plantelor este crearea
soiurilor şi hibrizilor cu parametri corespunzători asigurării unei producţii mari, stabile
şi de calitate superioară, cu însuşirile cerute de aplicarea tehnologiilor moderne.
Totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care trebuie să le întrunească noile
soiuri şi hibrizi pentru realizarea acestor parametri constituie obiective ale ameliorării
plantelor.

Obiectivele ameliorării plantelor în România

Programele de ameliorare a plantelor din ţara noastră prevăd crearea, pentru
fiecare zonă ecologică, a celor mai potrivite forme biologice capabile să realizeze, în
condiţii de tehnologie superioară, producţii mari, sigure şi stabile la nivelul calitativ al
cerinţelor actuale şi de perspectivă ale economiei.
În mare măsură, obiectivele de ameliorare sunt asemănătoare la toate speciile,
urmărind sporirea capacităţii productive şi îmbunătăţirea calităţii produselor.
În funcţie de specificul zonelor naturale, se impune, însă, şi realizarea unor
obiective speciale, cum ar fi sporirea rezistenţei la boli şi dăunători, la secetă, la
temperaturi scăzute, comportare bună la ambalare, transport şi depozitare,
maturarea în epoci diferite, precum şi alte obiective care să contribuie la exprimarea
maximă a potenţialului biologic al speciei respective.
 1. Ameliorarea capacităţii de producţie
Capacitatea de producţie este o însuşire hotărâtoare pentru introducerea în
cultură a noilor creaţii ale ameliorării şi de aceea, creşterea productivităţii constituie
cel mai important obiectiv de ameliorare pentru toate plantele cultivate.
Productivitatea este o însuşire complexă şi fundamentală pentru orice soi şi
hibrid ameliorat, determinată în mare măsură de baza ereditară a materialului, de
valoarea elementelor de productivitate, şi este influenţată de condiţiile de mediu şi
agrofitotehnica aplicată.
Ameliorarea capacităţii de producţie constituie o problemă deosebit de
complexă şi dificilă, deoarece determinismul genetic al acestei însuşiri este foarte
larg. Se presupune că la realizarea productivităţii participă, într-o măsură mai mare
sau mai mică, toate genele care acţionează pe parcursul vieţii unei plante.
Fenomenele de interacţiune şi de înlănţuire a unor gene sunt, de asemenea, în
măsură să complice şi mai mult activitatea de ameliorarea a productivităţii.
Fiind o însuşire atât de complexă, productivitatea nu a putut fi explicată în
totalitate cu ajutorul principiilor genetice clasice. Din aceste considerente s-a apelat
la studierea diferitelor componente de producţie dar, cu toate acestea, nu s-a ajuns la
simplificarea dorită a metodelor de analiză genetică a sistemului poligenic care
condiţionează capacitatea de producţie (Kellner citat de C r i s t e a, 1985)
Zestrea ereditară, condiţiile de mediu şi tehnologia de cultivare influenţează
capacitatea indivizilor care compun un soi sau un hibrid de a-şi forma organe de
fructificare.
Deşi unitară în esenţă, fertilitatea soiurilor şi hibrizilor prezintă forme diferite de
manifestare care constituie, de fapt, etape succesive în procesul de formare şi
desăvârşire a acesteia.
Sub acest aspect deosebim două categorii de fertilitate, şi anume:
- fertilitatea potenţială;
- fertilitatea reală.
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea indivizilor care compun soiul sau
hibridul de a forma muguri şi formaţiuni de rod, inflorescenţe şi flori, proces care,
îndeosebi la plantele multianuale, este condiţionat de informaţia genetică, dar şi de
nivelul la care au fost satisfăcute în anul precedent cerinţele ecologice.
Fertilitatea reală reprezintă totalitatea florilor capabile să se fecundeze. De cele
mai multe ori fertilitatea reală este sub nivelul fertilităţii potenţiale, fie datorită acţiunii
defavorabile a unor factori externi, fie datorită unor fenomene de involuţie
determinate de insuficienţa hranei.
Raportul între fertilitatea potenţială şi fertilitatea reală poartă numele de
coeficient de fertilitate.
Cu cât valoarea acestui coeficient este mai apropiată de unu, cu atât
capacitatea productivă a soiurilor este mai mare.
Productivitatea unui soi sau hibrid se poate influenţa atât prin stimularea
fertilităţii, cât şi prin crearea condiţiilor necesare pentru formarea şi maturarea
fructelor sau prin intensificarea asimilării substanţelor organice la plantele la care se
consumă masa vegetală.
În procesul de realizare a producţiei se pot deosebi două categorii de
productivitate, şi anume:
- productivitatea iniţială, care reprezintă totalitatea fructelor formate pe plante în
primele faze de dezvoltare. Această însuşire depinde de fertilitatea reală, dar este
influenţată puternic şi de condiţiile de mediu ca şi de caracteristicile proprii
genotipului;
- productivitatea finală este exprimată prin capacitatea plantelor de a reţine şi
matura fructele care s-au format, însuşire care depinde de productivitatea iniţială şi
de unii factori ecologici.
Raportul între productivitatea iniţială şi productivitatea finală se numeşte indice
de productivitate şi reprezintă o valoare ce trebuie cunoscută în procesul de selecţie.
Capacitatea de producţie coincide, în unele cazuri, cu principalele componente
chimice ale recoltei. Astfel, la viţa de vie, productivitatea poate fi exprimată şi prin
cantitatea de zahăr din struguri, raportată la unitatea de suprafaţă, deoarece zahărul
poate asigura atât valoarea alimentară, cât şi pe cea tehnologică.
Productivitatea reprezintă, în ultimă analiză, o însuşire complexă determinată,
pe de o parte, de factori intrinseci, iar pe de altă parte, de factori de influenţă.
Factorii intrinseci sunt reprezentaţi de elementele de productivitate
caracteristice fiecărei specii, a căror valoare este condiţionată, însă, de o serie de
procese fiziologice şi biochimice, cum ar fi: capacitatea de asimilare şi de depunere a
asimilatelor, natura substanţelor utile şi conţinutul acestora.
Factorii de influenţă reprezentaţi prin rezistenţa la boli şi dăutori, la secetă, la
temperaturi scăzute şi la alţi factori nefavorabili de mediu determină, de asemenea,
în mare măsură, valoarea componentelor de productivitate.
Ca obiectiv major al ameliorării plantelor, sporirea capacităţii de producţie nu
este un obiectiv uşor de realizat fără cunoaşterea surselor de germoplasmă şi a
bazei ereditare pentru fiecare dintre acestea.
Pentru realizarea unei capacităţi sporite de producţie, este necesară mărirea
intensităţii de exprimare a elementelor de productivitate caracteristice fiecărei specii,
proces care se realizează cu mare dificultate, deoarece elementele de productivitate
au un "control genetic" deosebit de complex.
Fiind caractere tipic cantitative, condiţionate poligenic, elementele de
productivitate sunt afectate, în mare măsură, de factorii ecologici şi agrotehnici.
În prezent, ameliorarea pune la dispoziţia producţiei genotipuri intensive care
valorifică eficient investiţiile făcute prin perfecţionarea tehnologiilor de cultură.
Sporirea în continuare a producţiei la speciile cultivate impune crearea unor
forme superintensive, cu potenţial biologic deosebit, care să valorifice eficient
condiţiile ecologice de cultură.
Pentru realizarea acestui obiectiv sunt necesare următoarele direcţii de urmat:
- explorarea germoplasmei mondiale, în vederea identificării unor noi surse de
gene legate de controlul valorii elementelor de productivitate;
- obţinerea de gene noi, utile, prin acţiunea agenţilor mutageni;
-hibridarea genotipurilor diferite pentru ca prin combinaţiile care au loc să ducă
la acumularea unor gene valoroase;
- mărirea plasticităţii fenotipice şi genotipice a soiurilor, pentru obţinerea unor
producţii maxime în condiţiile utilizării unor tehnologii superioare;
- ruperea corelaţiilor negative existente între elementele de productivitate sau
între acestea şi unele însuşiri biochimice.

2. Ameliorarea calităţii
La fel ca şi productivitatea, sau împreună cu aceasta, calitatea producţiei
obţinute este determinantă pentru omologarea şi introducerea în cultură a noilor
creaţii ale ameliorării. Din acest motiv, îmbunătăţirea însuşirilor calitative constituie
una din preocupările principale ale amelioratorilor din toată lumea.
Valoarea calitativă a soiurilor şi hibrizilor ce se obţin la majoritatea speciilor
cultivate este conferită de conţinutul de substanţe utile, natura compuşilor biochimici,
însuşirile tehnologice şi culinare, dar şi de aspectul şi modul de prezentare a
produselor.
În privinţa substanţelor utile, o importanţă deosebită prezintă sporirea
conţinutului de proteine, lipide, vitamine şi hidraţi de carbon. Necesitatea creşterii
conţinutului de proteină este subliniată de faptul că, în prezent, 70-75% din totalul
proteinelor consumate pe glob sunt proteine de origine vegetală.
Deşi posibilităţile de sporire a producţiei mondiale de proteine sunt multiple,
sursa cea mai importantă o constituie, însă, în continuare, crearea de soiuri şi hibrizi
cu un conţinut cât mai ridicat de proteină, dar care să realizeze şi capacităţi mari de
producţie.
Atât conţinutul în proteine, cât şi cel în lipide este condiţionat genetic, dar
puternic influenţat de factori ecologici şi agrotehnici. Există, însă, posibilităţi de
sporire a acestora datorită marii variabilităţi genotipice existente în cadrul materialului
biologic.
În ameliorarea conţinutului de substanţe utile apar unele dificultăţi determinate
de corelaţiile negative dintre capacitatea de producţie şi calitatea acesteia. Apare,
deci, necesară folosirea mutaţiilor sau a altor procedee pentru ruperea acestor
corelaţii.
Pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a substanţelor utile trebuie să se cunoască
şi să se influenţeze natura compuşilor chimici. Astfel, substanţele proteice trebuie să
aibă un conţinut ridicat şi echilibrat în aminoacizi esenţiali, deoarece lipsa sau
insuficienţa unui aminoacid creează în organismul uman sau animal mari perturbări
metabolice.
Compoziţia chimică a produselor principalelor specii cultivate arată că este
necesar să se găsească soluţii pentru îmbunătăţirea conţinutului de lizină şi triptofan
la porumb, grâu, orz, a conţinutului de metionină şi triptofan la leguminoasele pentru
boabe, a conţinutului de lizină la plantele uleioase şi, în sfârşit, a conţinutului de
metionină la leguminoasele furajere.
Însuşirile de calitate prezintă aspecte variate, de la o specie la alta, în funcţie de
direcţiile de utilizare. În acest sens pentru unele specii interesează proprietăţile
tehnologice iar pentru altele, atât cele tehnologice cât şi cele culinare.
Astfel, la grâu, calitatea unui soi este apreciată şi în funcţie de însuşirile de
morărit şi panificaţie. Calitatea orzului pentru bere este determinată de conţinutul
boabelor în amidon, substanţă care asigură o bună fermentare. La leguminoasele
pentru boabe, pe lângă diferitele componente chimice, calitatea este dată şi de
capacitatea de fierbere a boabelor precum şi uniformitatea acesteia. La floarea
soarelui, pentru obţinerea unui ulei de bună calitate, interesează conţinutul în acid
linoleic. La speciile pentru fibre, calitatea este dată de mărimea lungimii tehnice a
fibrelor, fineţea acestora, elasticitatea, flexibilitatea şi rezistenţa la torsiune. La sfecla
pentru zahăr interesează conţinutul redus de substanţe nezaharoase din sucul
respectiv. La cartof, noţiunea de calitate este foarte largă, aceasta incuzând o
multitudine de caractere şi însuşiri cum ar fi: forma tuberculilor, culoarea cojii,
culoarea pulpei, rezistenţa la vătămare, consistenţa pulpei, făinozitatea, conţinutul de
amidon, structura amidonului, conţinutul de proteiină, umiditatea, înnegrirea,
substanţa uscată ş.a.
 Pentru speciile horticole, noţiunea de calitate este ceva mai diferită comparativ
cu speciile agricole şi variază în funcţie de specie, soi, direcţie de producţie.
Calitatea produselor la viţa de vie, pe lângă conţinutul în diferiţi compuşi chimici
care influenţează proprietăţile organoleptice şi tehnologice, este dată şi de aspectul
exterior, de forma şi mărimea strugurilor, de forma şi culuoarea boabelor, prezenţa
sau absenţa stratului de pruină etc.
Conţinutul în diferite componente chimice interesează ca atare, dar se
urmăresc în mai mare măsură anumite raporturi între aceste substanţe, hotărâtoare
pentru determinarea însuşirilor gustative ale fructelor. Conţinutul global în zaharuri,
aciditate şi alte componente ale fructelor şi legumelor nu poate da decât o idee de
ansamblu asupra calităţii acestora.
La produsele horticole (struguri, fructe, legume, flori), aprecierea calităţii se face
atât pe calea determinării principalelor componente chimice, cât şi pe calea
degustării acestora şi observării aspectului exterior.
Astfel, pentru vinuri, determinarea conţinutului în alcool, zaharuri, aciditate
totală, extract sec, substanţe colorante este foarte importantă dar, hotărâtoare este
aprecierea gustativă care urmăreşte culoarea, limpiditatea, aroma, buchetul, gustul
şi, mai ales, echilibrul între diferitele componente chimice.
La strugurii pentru masă pe lângă raportul între zaharuri şi aciditate care dă
armonia gustativă, aprecierea calităţii se face şi pe baza aspectului exterior al
acestora.
La fructe, de asemenea, calitatea este determinată de conţinutul în substanţe
nutritive dar şi de frăgezimea acestora, suculenţa, gustul şi aroma pulpei, culoarea,
forma şi mărimea lor.
În ceea ce priveşte calitatea legumelor, aceasta este apreciată diferit în funcţie
de grupa respectivă (vărzoase, bulboase, rădăcinoase etc).
În sfârşit, la aprecierea calităţii plantelor decorative este hotărâtor aspectul
exterior şi parfumul acestora. Contează forma tufei, dispunerea florilor în
inflorescenţă, a inflorescenţelor pe tulpină, forma şi mărimea petalelor etc.
Se constată deci, că cerinţele calitative sunt foarte complexe şi de aceea,
combinarea fericită, pe aceeaşi plantă, a tuturor genelor care condiţionează aceste
însuşiri este un proces destul de laborios şi dificil.

3. Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători

Pagubele produse de boli şi dăunători la speciile cultivate sunt deosebit de
mari. Astfel, la grâu, pierderile de recoltă sunt evaluate anual între 5 şi 25% la rugina
brună, între 10 şi 50% la rugina galbenă, 0 - 70% la rugina neagră, 5 – 20% la
făinare, 10 – 50% la fuzarioză, 10 – 25% la septorioză, 1 – 10 % la mălură (C e a p o
i u citat de C r i s t e a, 1985). Orzul este atacat mai ales de tăciunele zburător,
tăciunele îmbrăcat. La fasole, cele mai mari pagube sunt produse de antracnoză iar
în anii favorabili dezvoltării ciupercii şi de rugină. Cea mai răspândită boală, cu
numeroase rase fiziologice, este arsura bacteriană. La floarea soarelui, cele mai mari
pierderi sunt datorate unor ciuperci fitopatogene cum ar fi: mana, putregaiul alb,
putregaiul cenuşiu. La cartof, cele mai importante pagube sunt produse de, mană,
râia neagră, râia comună, fuzarioză, rizoctonia, bacterii şi viroze.
Cu toate progresele realizate în ultimii ani în combaterea chimică şi în
înglobarea rezistenţei genetice în noile creaţii ale ameliorării, intensitatea şi frecvenţa
atacului diferiţilor agenţi patogeni înregistrează creşteri puternice la toate speciile
cultivate.
 În unele regiuni, mai puţin dezvoltate, atacul agenţilor fitopatogeni este
considerat a fi o calamitate naţională pentru ţările respective. În ţările cu agricultură
modernă, chiar dacă atacul bolilor şi dăunătorilor nu are proporţii catastrofice, totuşi,
obligă cultivatorii la o atenţie permanentă pentru a interveni cu mijloace preventive
sau curative pentru a ţine sub control aceste atacuri. Activitatea de prevenire sau de
combatere a atacului agenţilor fitopatogeni implică un volum de cheltuieli uriaş.
Rezistenţa la boli şi dăunători este o însuşire ereditară exprimată prin
capacitatea plantei de a se apăra faţă de atacul unui anumit agent fitopatogen. N e a
g u (1975), citându-i pe J u r i e v şi R o e m e r arată că, pentru unii autori
rezistenţa este sinonimă cu imunitatea, pe când pentru alţii imunitatea ar însemna o
însuşire de rezistenţă dobândită ca urmare a unei infecţii care a determinat formarea
de anticorpi sau antitoxine şi care nu se transmite ereditar. Aceasta ar fi deci, o
rezistenţă aparentă.
Amelioratorul este interesat, în primul rând, de rezistenţa adevărată, ereditară,
caracteristică diferitelor specii şi soiuri de plante. Aceasta este determinată de două
cauze principale şi anume:
- starea plantei şi comportarea acesteia în momentul atacului în sensul
împiedicării sau îngreunării pătrunderii şi răspândirii agentului patogen;
- reacţia plantei gazdă, care prin anumite schimbări histologice sau fiziologice
ce se manifestă imediat după infecţie, opreşte sau obstrucţionează procesul.
Starea plantei gazdă poate induce o rezistenţă anatomică determinată de
anumite particularităţi morfologice ale acesteia, o rezistenţă fiziologică determinată
de capacitatea plantei de a nu fi sensibilizată de acţiunea agentului patogen, şi o
rezistenţă chimică, determinată de prezenţa unor substanţe care împiedică
declanşarea infecţiei.
Toate aceste tipuri de rezistenţă sunt cunoscute ca rezistenţă pasivă. Spre
deosebire de aceasta, rezistenţa activă, determinată ca urmare a reacţiilor de
apărare a plantei se manifestă fie prin formarea de noi ţesuturi care izolează agentul
patogen, fie prin perturbarea metabolismului celulelor infectate determinând, în final,
moartea acestora.
Însuşirea de rezistenţă nu este absolut stabilă, aceasta fiind variabilă în funcţie
de factorii de mediu şi de tehnologia de cultură folosită. De asemenea, în diferite
perioade de vegetaţie, plantele se comportă altfel atunci când sunt atacate de boli şi
dăunători.
Plantele cultivate pot fi atacate de viroze, bacterii, ciuperci, plante parazite,
animale superioare.
Cele mai dese cazuri se manifestă în cazul ruginii cerealelor, făinarea grâului şi
orzului, fuzariozele grâului şi porumbului, mana şi putregaiul florii soarelui, virozele şi
mana cartofului, virozele şi cercosporioza sfeclei pentru zahăr, virozele şi bacterioza
fasolei, mozaicul lucernei, mana şi mucegaiurile la viţa de vie, a numeroaselor
ciuperci imperfecte la pomi, a virusurilor la tomate, viţă de vie şi pomi, a putregaiurilor
la rădăcinoase şi tuberculifere - factori care depreciază cantitativ şi calitativ recoltele,
îndeosebi în anii în care intensitatea atacului este mare.
După N. C e a p o i u (1977), proliferarea rapidă a agenţilor fitopatogeni are mai
multe cauze şi anume:
- introducerea în cultură a soiurilor şi hibrizilor la care s-a urmărit, în primul
rând, capacitatea de producţie şi calitatea şi în mai mică măsură rezistenţa genetică
la boli;
- cultivarea unui număr restrâns de soiuri pe suprafeţe mari, care înlesneşte
răspândirea rapidă a unei mutante a patogenului;
 - migrarea din zonele cu inocul primar a raselor fiziologice noi;
- apariţia unor noi rase fiziologice prin recombinări, mutaţii, heterocarioză;
- nerespectarea rotaţiilor prevăzute în tehnologii, pentru culturile anuale şi
bienale;
- aplicarea unilaterală a dozelor mari de azot şi folosirea neraţională a irigaţiilor,
care crează microclimate favorabile apariţiei paraziţilor;
- contactul brusc dintre gazdă şi patogen, despărţiţi iniţial prin spaţii geografice
largi.
Pericolul deosebit de mare, manifestat în prezent de bolile plantelor se
datorează numărului foarte ridicat de agenţi patogeni, ca şi virulenţei nebănuite a
acestora.
Pentru evitarea pagubelor produse de boli, există două soluţii: perfecţionarea
mijloacelor de combatere chimică şi crearea de soiuri sau hibrizi cu rezistenţă
genetică ridicată.
În ceea ce priveşte rezistenţa genetică, aceasta se poate manifesta sub două
forme. Astfel, plantele de cultură pot fi rezistente la un anumit agent fitopatogen sau
chiar numai la o singură rasă fiziologică a acestuia. În acest caz este vorba de aşa
numita rezistenţă verticală.
O formă biologică nouă este cu atât mai valoroasă cu cât prezintă rezistenţă la
un număr mai mare de rase fiziologice. Aceasta presupune însă un număr tot atât de
mare de factori ereditari încorporaţi, prin diferite metode, în acelaşi organism,
activitate destul de laborioasă şi dificilă îndeosebi la speciile multianuale.
În situaţia în care un soi sau un hibrid manifestă rezistenţă genetică la atacul
mai multor agenţi patogeni, sau la mai multe rase fiziologice ale unui patogen este
vorba de rezistenţa orizontală.
Datorită faptului că are un determinsim genetic mono sau bifactorial, rezistenţa
verticală este mai uşor de încorporat în noile soiuri. Chiar dacă prezintă o expresie
mai puternică, are, totuşi, dezavantajul că la apariţia unei rase fiziologice noi soiul
sau hibridul respectiv trebuie retras imediat din cultură. Din acest motiv se
preconizează obţinerea soiurilor cu rezistenţă orizontală sau crearea de soiuri
multiliniale, alcătuite din mai multe linii izogenice, fiecare dotată cu rezistenţă
verticală la o anume rasă fiziologică.
Dintre dăunători, cele mai mari pagube le produc insectele, la care se cunosc
peste 700 mii de specii având o mare capacitate de adaptare la condiţiile extreme de
mediu, o prolificitate pronunţată şi o voracitate extraordinară.
Răspândirea relativ uşoară a insectelor este datorată unor cauze cunoscute,
cum sunt:
- distrugerea ecosistemelor naturale;
- importul, unor specii de insecte odată cu produsele agricole, fără a aduce şi
inamicii lor naturali;
- folosirea neraţională a insecticidelor, care favorizează selecţia progresivă a
speciilor cu capacitate mare de adaptare.
Ca urmare a acestor cauze au apărut specii rezistente la insecticide,
impunându-se, deci, crearea de soiuri rezistente genetic.
Aceste măsuri, deşi sunt foarte dificile şi costisitoare, sunt, totuşi, justificate
economic, deoarece odată creat un soi rezistent, acesta îşi poate menţine însuşirea
de rezistenţă un timp îndelungat.
 4. Ameliorarea epocii de maturare (precocităţii)
Soiurile şi hibrizii cu epoci diferite de maturare asigură satisfacerea cu produse
a pieţei o perioadă mai îndelungată, beneficii mai mari la unitatea de suprafaţă şi
permit folosirea succesivă a terenului pentru mai multe culturi.
Reducerea perioadei de vegetaţie la toate plantele cultivate şi îndeosebi la
porumb, datorită suprafeţelor mari pe care le ocupă, prezintă importanţă pentru
diferitele zone ecologice ale ţării. Astfel, hibrizii de porumb cu o perioadă mai scurtă
de vegetaţie pot elibera terenul mai devreme în vederea pregătirii acestuia pentru
grâul de toamnă. Aceiaşi hibrizi timpurii pot fi extinşi în zonele submontane şi chiar
pot fi semănaţi ca a doua cultură în zonele sudice ale ţării.
Soiurile de grâu cu un grad ridicat de precocitate evită secetele din perioada de
coacere şi astfel, la maturare au bobul neşiştăvit.
Pentru cartof, precocitatea prezintă importanţă pentru toate zonele ecologice
din ţară. Astfel, în regiunile răcoroase şi umede, soiurile timpurii pot fi recoltate mai
devreme evitându-se ploile târzii de toamnă precum şi îngheţurile timpurii. La fel şi în
zonele de stepă, soiurile mai precoce sunt preferate datorită faptului că formează
tuberculii înainte de apriţia căldurilor de vară.
În general, la toate plantele cultivate, formele precoce folosesc mai economic
umiditatea din sol, evită perioadele de secetă atmosferică şi de multe ori atacul unor
boli sau dăunători. De asemenea, acestea pot fi extinse peste limitele arealului actual
de cultură, în zone mai nordice sau la altitudini mai mari.
Se cunoaşte faptul că, în general, formele precoce prezintă o capacitate de
producţie ceva mai scăzută precum şi unele deficienţe calitative. Din acest motiv
ameliorarea epocii de coacere trebuie corelată şi cu celelalte obiective, îndeosebi cu
productivitatea şi calitatea.

5. Ameliorarea rezistenţei la cădere

şi scuturare
Aceste însuşiri trebuie să fie proprii unor specii legumicole care trebuie
adaptate pentru întreţinerea şi recoltarea mecanizată a culturii, precum şi unor soiuri
de pomi cărora le cad cu uşurinţă fructele în preajma maturării tehnologice. Căderea
plantelor stânjeneşte polenizarea, întârzie şi neuniformizează maturarea, favorizează
atacul bolilor şi dăunătorilor, depreciază calitatea, determinând pierderi considerabile
de recoltă.
La grâu, orz, ovăz, sensibilitatea la cădere duce la creşterea gradului de atac al
unor agenţi fitopatogeni, întârzie maturarea, îngreunează recoltarea, toate acestea
determinând importante pierderi de producţie. Pagube importante datorită acestor
cauze se înregistrează şi la alte plante cultivate (porumb, floarea soarelui, fasole).
Creşterea rezistenţei la cădere este necesară îndeosebi pentru culturile care se
recoltează mecanizat.
Datorită faptului că chimizarea şi irigarea sunt factori care, pentru unele culturi,
favorizează căderea, se impune ca în aceste condiţii să se cultive doar acele soiuri
care prezintă un grad ridicat de rezistenţă.
Realizarea acestui obiectiv presupune obţinerea unor soiuri cu creştere
determinată şi port erect la tomate, a unor soiuri cu port erect la mazăre, precum şi a
unor soiuri de pomi rezistente la acţiunea vântului.
 În ceea ce priveşte scuturarea, pierderi de producţie foarte mari se
înregistrează mai ales la plantele nerezistente la cădere. Astfel, în aceste cazuri,
pierderi importante se întâlnesc la grâu, orz, ovăz, secară, orez, mazăre, fasole,
rapiţă, muştar, speciile medicinale.
Cu toate că prin recoltarea în epoca optimă se pot elimina o parte din aceste
pierderi, se impune ca, prin diferite programe de ameliorare, să se obţină soiuri cu
rezistenţă genetică la cădere şi scuturare.

6. Ameliorarea rezistenţei la temperaturile scăzute

Rezistenţa plantelor cultivate la ger şi iernare sunt însuşiri esenţiale pentru
unele zone mai nordice de cultură. Chiar şi în zonele cu climat temperat, iernile lungi
şi geroase produc, periodic, pagube însemnate nu numai la speciile anuale ci şi la
unele specii perene ( pomi şi viţă de vie).
Pentru cerealele de toamnă, cultivate în zonele de stepă, rezistenţa la iernare
este un obiectiv cu o importanţă primordială. Cultivarea unor soiuri nerezistente
poate conduce în unii ani la pierderea totală a producţiei. În condiţiile din Romania,
sporirea capacităţii de rezistenţă a soiurilor de grâu de toamnă constituie o problemă
deosebit de importantă, atât pentru punerea în valoare a potenţialului biologic al
plantei cât şi pentru stabilitatea acestuia în timp.
Îngheţurile târzii de primăvară produc pierderi importante la porumb, floarea
soarelui, fasole ş.a.
În ceea ce priveşte speciile horticole, sunt periclitate îndeosebi speciile mai
sudice şi anume: prunul, caisul, piersicul, migdalul iar, periodic, mărul, părul şi viţa de
vie.
Rezistenţa la ger presupune capacitatea plantelor de a suporta acţiunea
temperaturilor scăzute fără o afectare semnificativă a ciclului biologic al acestora. În
general, se consideră rezistente numai acele forme biologice care, după ce au
suportat acţiunea gerului, sunt capabile să asigure o producţie satisfăcătoare.
Desigur, pragul de rezistenţă la temperaturile scăzute este diferit de la o specie
la alta. De asemenea, problemele se pun diferit pentru speciile anuale comparativ de
cele perene. Astfel, se consideră a fi rezistente la ger atât speciile de grâu de
toamnă, viţă de vie, măr, păr, nuc, care rezistă la temperaturi mult sub zero grade,
cât şi soiurile de mazăre, fasole, unii hibrizi de porumb, care suportă temperaturile
scăzute din primăvară.
În ceea ce priveşte rezistenţa la iernare, problema este mult mai complexă
deoarece alături de temperaturile scăzute mai intervin şi alţi factori cum ar fi:
alternanţa îngheţului cu dezgheţul, lipsa aerului sub stratul de zăpadă,
dezrădăcinarea plantelor ca urmare a gonflării solului, apariţia diverşilor agenţi
fitopatogeni etc.
Rezistenţa plantelor multianuale la temperaturi scăzute este condiţionată
genetic, dar puternic influenţată de ambianţa în care s-a produs coacerea lemnului
format în anul respectiv, precum şi de gradul de realizare a proceselor fiziologice şi
biochimice de la sfârşitul perioadei de vegetaţie, care asigură trecerea plantelor în
starea de repaus de iarnă.
Starea de repaus, determinată ontogenetic şi filogenetic, se întâlneşte atât la
plantele anuale, în faza de sămânţă, cât şi la cele perene, în perioada de iarnă.
Această stare se caracterizează printr-o pronunţată încetinire a metabolismului şi prin
rezistenţă mai bună la temperaturile scăzute.
 La speciile multianuale, starea de repaus este o reacţie de adaptare biologică la
condiţiile iernii, proces cunoscut sub numele de călire. Călirea are loc şi la speciile
anuale care se seamănă toamna.
Viţa de vie rezistă la temperaturi de -18…-25ºC, dacă procesul de călire s-a
desfăşurat normal şi este distrusă la temperaturi mai coborâte, dacă gerul a intervenit
brusc.
La viţa de vie se urmăreşte crearea de forme rezistente la temperaturile scăzute
din timpul iernii, în vederea reducerii cheltuielilor ocazionate de lucrarea de
îngropare.
Rezistenţa pomilor la temperaturi coborâte interesează, de asemenea, multe
zone şi specii pomicole, însă posibilităţile pe care le oferă variabilitatea specifică sunt
mult mai largi, deoarece unele soiuri locale rezistă şi până la -40ºC.
Rezistenţa speciilor legumicole la temperaturi scăzute ridică probleme
complexe, mai ales când se urmăreşte obţinerea unor soiuri cu perioadă lungă de
folosire a legumelor în stare proaspătă.

7. Ameliorarea rezistenţei la secetă

Obţinerea de noi forme biologice rezistente la secetă constituie un obiectiv
prioritar pentru areale foarte mari de pe glob. În România, acest obiectiv prezintă
importanţă îndeosebi pentru regiunile de stepă din sudul şi estul ţării, unde acest
fenomen se manifestă mult mai frecvent comparativ cu alte regiuni.
În zonele de stepă şi silvostepă lipsa apei din sol şi atmosferă are consecinţe
nefavorabile nu numai asupra producţiei şi calităţii plantelor cultivate, ci şi asupra
existenţei lor.
Se consideră că sunt rezistente la secetă plantele care suportă acţiunea de
durată a perioadelor de uscăciune, după care îşi revin fără pierderi semnificative de
producţie.
Dimpotrivă, plantele care îşi incheie ciclul de vegetaţie înainte de apariţia
perioadelor de secetă precum şi cele care, datorită unui sistem radicular profund şi
bine dezvoltat, exploatează umiditatea din straturile mai adânci ale solului, nu sunt
considerate a fi rezistente.
Datorită lipsei de umiditate se înregistrează perturbări importante ale tuturor
funcţiilor fiziologice ale plantelor. Astfel, la cerealele păioase, apariţia secetei în
perioada primordiilor florale determină sterilitatea florilor. Mai târziu, în perioada de
umplere a boabelor, dacă este însoţită şi de temperaturi ridicate duce la şiştăvirea
acestora şi deci, implicit, la pierderi importante de recoltă.
La fasole, seceta intervenită în timpul înfloritului, determină avortarea florilor.
În ce priveşte modul de acţiune asupra plantelor, lipsa de umiditate se
manifestă atât ca secetă a solului cât şi ca secetă atmosferică.
Seceta solului, caracterizată prin pierderea treptată a apei din sol prin
evaporare şi transpiraţie, dereglează bilanţul apei din plante, încetinind sau oprind
creşterea în raport direct cu durata şi intensitatea perioadei secetoase.
Seceta atmosferică are consecinţe la fel de grave ca şi cea a solului, mai ales
atunci când fenomenul este însoţit de temperaturi ridicate şi vânturi puternice.
Ambele forme pot acţiona separat sau asociate, efectele lor asupra plantelor
devenind, proporţional, mai puternice.
Plantele rezistente la secetă suportă o perioadă mai lungă de timp efectele
deshidratării fără ca procesele de asimilare să fie afectate foarte puternic. În această
perioadă se constată o creştere a conţinutului în hidraţi de carbon, de substanţă
uscată, şi o accentuare a vâscozităţii sucului celular.
Rezistenţa plantelor la secetă este condiţionată deci, de însuşiri fiziologice ca:
rezistenţa la deshidratare, coeficientul de transpiraţie, sensibilitatea la supraîncălzire,
dezvoltarea sistemului radicular ş.a.m.d.
Cercetându-se baza genetică a rezistenţei la secetă, s-a stabilit existenţa unor
factori specifici care influenţează consumul de apă al plantelor, determină rezistenţa
anumitor structuri ale ţesuturilor vegetale, ceea ce explică variaţiile în comportarea
soiurilor şi prezenţa unor forme rezistente.
După unii autori, la viţa de vie, rezistenţa la secetă ar fi asociată şi cu mutaţiile
de genom, în sensul că speciile triploide şi tetraploide sunt mai puţin sensibile la
seceta de durată.
Ameliorarea însuşirilor care imprimă plantelor rezistenţă la lipsa umidităţii din
aer şi sol, se poate realiza atât prin selecţia unor forme rezistente din populaţiile
locale, cât şi prin încrucişări cu acestea, urmărindu-se obţinerea unor indivizi cu
sistem radicular profund, cu conţinut ridicat în substanţă uscată şi alte însuşiri
fiziologice necesare.

8. Crearea de soiuri şi hibrizi pentru

culturile intensive şi utilizări specifice
Faptul că, în ţările dezvolate, majoritatea plantelor sunt cultivate în condiţii de
culturi intensive, impune crearea unor forme biologice corespunzătoare acestor
tehnologii moderne, caracterizate prin capacitate mare de asimilaţie, rezistenţă
puternică la cădere şi boli, reacţie favorabilă la doze mari de îngrăşăminte şi un
complex de însuşiri care să determine realizarea unor producţii ridicate în condiţii de
irigare.
Pentru atingerea acestor obiective, materialul biologic introdus în procesul de
ameliorare trebuie să fie constituit din genotipuri cu potenţe biologice deosebite, care
vor fi puse în valoare în condiţii de producţie specifice etapei în care vor fi cultivate în
viitor.

Selecţie de termeni:
Soi Corelaţie negativă
Hibrid Variabilitate genotipică
Populaţie locală Determinism genetic poligenic
Cultivar Determinism genetic monogenic
Omologare Mutaţii de genom
ISTIS Rezistenţă genetică
Genotip Rasa fiziologică
Fenotip Specii diploide
Material biologic iniţial Specii triploide
Germoplasmă Specii tetraploide
Caracter cantitativ
Caracter calitativ
Însuşire
Corelaţie pozitivă