Variabilitatea la bacterii şi mecanismele ei

În cursul multiplicării microorganismelor, la fel ca la celelalte grupe de vieţuitoare

apar fenomene de variaţie. Variabilitatea bacteriană presupune apariția, la un moment dat, a
unor modificări în caracterele celulei bacteriene sau a descendenților săi.
În bacteriologie, variaţiile fenotipice se urmăresc pe tulpini bacteriene, care sunt
populaţii relativ omogene din punct de vedere genetic, ţinând seama de faptul că se obţin prin
operaţiunea de clonare (transplantarea unei colonii izolate), (Răducănescu H., 1986, Guguianu
E., 2002).
Spre deosebire de plante şi animale, la microorganisme variabilitatea este mult mai
accentuată, datorită simplităţii tipului de organizare şi activitate biologică, precum şi a
succesiunii rapide a generaţiilor.

3.5.2.1. Variaţiile fenotipice

Genotipul reprezintă complexul de gene care determină realizarea unui anumit fenotip
(caracter, însuşire). Exprimarea aceluiaşi genotip prin mai multe fenotipuri este posibilă
datorită genelor alele.
Variaţiile fenotipice (negenetice sau fiziologice) sunt dependente de factorii de mediu,
faţă de care constituie fenomene de adaptare.
Variaţiile fenotipice afectează o întreagă populaţie bacteriană simultan, sunt instabile
(în sensul că dispar odată cu factorul inductor) şi nu se transmit ereditar, deoarece nu implică
nici o modificare în structura genomului.
Variabilitatea bacteriană constă în deformarea unor caractere tipice precum: formă,
aspectele culturale, biochimice sau de patogenitate, structura antigenică, etc. Factorii de
mediu determinanţi ai acestor variaţii, care acţionează ca inductori sau corepresori, pot fi
diferite substanţe din mediul de cultură, temperatura de cultivare, etc. Redăm în continuare
câteva exemple ilustrative.
1.Variaţii ale capsulogenezei.
Este recunoscută capacitatea speciilor capsulate Bacillus anthracis şi Diplococcus
pneumoniae de aşi sintetiza capsula numai în organismul animalului infectat sau pe mediile
de cultură suplimentate cu sânge. În absenţa substanţelor necesare capsulogenezei, formează
pe mediile simple, culturi de variante acapsulogene.
Pierderea capsulogenezei poate deveni şi un caracter ereditar. Un exemplu în acest
sens îl constituie tulpinile de Bacillus anthracis acapsulogene obţinute prin cultivarea pe
sânge defibrinat de cal (tulpina 1190 R - Stamatin, 1936) sau pe ser de cal, în atmosferă de
bioxid de carbon (tulpina 34 F2 – Sterne, 1937). Ambele tulpini şi-au pierdut definitiv
capacitatea de a se încapsula în organismul animal, caracterul de acapsulogeneză devenind
genotipic.
Pierderea capsulei conferă duce la anularea protecției antifagocitare și implicit
pierderea virulenței și capacitatea de a determina procese septicemice.
2.Variații ale morfologiei
Caracterele morfologice ale bacteriilor sunt specifice atunci când bacteriile sunt
cultivate pe medii de cultură proprii. În lipsa acestora sau prin acumularea unor produși nocivi
în medii de cultură învechite, apar variațiile de formă și a modului de grupare. Acest proces
este reversibil atunci când se revine asupra factorilor care au perturbat aceste caractere de
grup. Corynebacterium diphteriae însămânțat pe medii cu telurit, are un aspect morfologic
cocoid, iar în lipsa acestuia ia aspect bacilar.
3.Variaţii ale caracterelor culturale.
Aspectul coloniilor este caracteristic fiecărei specii şi variază în raport cu mediul
(măsura în care sunt asigurate sursele nutritive pentru sinteza diferitelor structuri) şi cu starea
genetică a bacteriei .
În general, tipul de colonie ,,S” este considerat ca fiind normal pentru majoritatea
speciilor bacteriene. Excepţiile sunt B. anthracis, antracoizii şi M. tuberculosis care, pe medii
adecvate exigenţelor lor nutritive, formează colonii de tip ,,R” .
Prin învechirea culturilor, coloniile de tip ,,S”, la unele specii, au tendinţa de a se
transforma treptat în colonii de tip ,,R”, fenomen cunoscut sub denumirea de disociaţie
,,S”↔,,R” sau rofizare. În producerea acestei variaţii, rolul inductor este atribuit acumulării
de cataboliţi şi epuizării substanţelor necesare pentru sinteza unor structuri de înveliş (capsulă,
perete).
Deoarece genomul bacteriei nu suferă modificări, transformarea este reversibilă în
urma transplantării pe medii proaspete, cu o compoziţie adecvată exigenţelor nutritive ale
speciei.
Un alt aspect reversibil observat tot la B. antharcis care, pe medii de cultură cu
plasmă și incubate în atimosferă cu 25% CO2 formează colonii mucogene.
4.Variaţii ale aparatului ciliar
Apar ca urmare a pierderii aparatului ciliar în lipsa unor condiții prielnice de mediu.
Astfel, sinteza cililor la speciile Listeria monocitogenes şi Yersinia enterocolitica are loc la
20 – 250 C, fiind inhibată la 370 C. La specia Proteus vulgaris, fenomenul de roire este inhibat
dacă se cultivă pe mediile cu bila (Istrate-Meitert, Leifson) sau dacă sunt incluse într-un
mediu de cultură solid o serie de substanţe ca insulina, acidul boric, sulfatiazolul, tripaflavina,
serurile anti-,,H”.
5.Variaţii privind sporogeneza.
Cultivarea speciilor sporogene pe medii cu antiseptice sau pe medii bogate în ioni de
calciu poate induce apariţia de variante asporogene. Acelaşi efect represor asupra genelor
responsabile de sporogeneză îl exercită anumite valori termice. La Bacillus anthracis, de
exemplu, temperatura optimă pentru sporulare este de 30-370C. Cu cât temperatura scade, cu
atât viteza de sporulare este diminuată, astfel încât la 140C acest proces este blocat. De
asemenea, creșterea temperaturii influențează benefic sporularea dar aceasta este sistată la
42-430C.
Varianta asporogenă se deosebeşte de tulpina originală sporogenă prin caractere
culturale noi şi printr-o virulenţă mai redusă (Grecianu Al., 1976). Ele pot să apară brusc sau
prin diminuarea succesivă a ratei de sporulare.
6.Variaţii ale însuşirilor de patogenitate.
Patogenitatea unei bacterii poate suferi variaţii în sensul atenuării sau, dimpotrivă, în
sensul exaltării ei.
Într-o populație bacteriană heterogenă, sub acțiunea unor factori determinanți, pot
apare variante cu diferite forme de patogenitate care se pot adapta și forma o nouă populație
bacteriană.
 La nivelul tractusului intestinal sunt întrunite condiții pentru acțiunea unor factori
selectori, cum ar fi: densitatea bacteriană mare, alternarea condițiilor nutritive, exces de
produși finali de metabolism bacterian, prezența bacterioagilor, bacteriocinelor și
antibioticelor.
Patogenitatea poate suferi modificări în cele două sensuri: reducerea patogenității și
exaltarea patogenității.
Reducerea patogenităţii bacteriilor se realizează prin mijloace fizice, chimice şi
biologice, în scopul obţinerii de tulpini vaccinale. Ea are o deosebită importanță atunci când
nu se corelează cu modificarea structurii antigenice, păstrându-și nealterată capacitatea
imunizantă.
Mijloacele fizice de atenuare pot fi temperaturile disgenetice, superioare confortului
termic optim. Menținerea tulpinilor bacteriene la o anumită temperatură un timp îndelungat,
poate duce la diminuarea patogenității. Astfel a procedat și Pasteur, care a menținut tulpinile
de Pasteurella multocida la temperatura constantă de 370C timp de 30 de zile, constatând
lipsa patogenității acestora dar și-au păstrat capacitatea imunogenă, reușind să prepare primul
vaccin antiholeric aviar.
Factorii chimici atenuanţi sunt reprezentaţi de diverse substanţe care, introduse în
mediul de cultură, influențează dezvoltarea normală a germenilor.
Prin mijloace chimice, Calmette şi Guérin au obţinut atenuarea unei tulpini de
Mycobacterium bovis (tulpina ,,Lait Nocard”) în urma a 198 de treceri pe cartof glicerinat cu
bilă de bou, pe parcursul a 11 ani (1908 – 1919). Vaccinul B.C.G. este utilizat şi astăzi pe
scară largă în medicina umană pentru vaccinarea antituberculoasă a copiilor (Guguianu E.,
2002).
Mijloacele biologice de atenuare constau în inocularea în serie a unei tulpini
bacteriene pe o specie animală care, în mod natural, este rezistentă la infecţia respectivă.
Consecutiv acestor pasaje repetate, se obţine o reducere a patogenităţii faţă de specia sau
speciile natural sensibile.
Exaltarea patogenităţii bacteriilor se realizează prin trecerea repetată a unei bacterii pe
o gazdă în mod natural sensibilă (de la animalul bolnav la cel sănătos, în cursul infecţiilor
naturale). Acest fenomen este întâlnit la bacteriile condiționat patogene (pasteurele,
colibacili, salmonele, etc). Exaltarea virulenței poate fi și consecința transferului de plasmide.
7. Variaţii ale caracterelor biochimice.
Asemenea tipuri de variații au fost frecvent semnalate și descrise. Pionerii acestor
descrieri sunt Neisser (1906) și Massini (1907), identificând o tulpină de E.coli, incapabilă se
fermenteze lactoza dar care poate forma variante care o fermentează. Ulterior, Popovici și
Bica Popii (1950), descriu tulpini de Salmonella pullorum, (incapabile de a fermenta
maltoza), care prin cultivarea lor în apă peptonată, îți activează preferința pentru acest zahar.
Variaţiile fenotipice ale caracterelor biochimice constau în sinteza enzimelor
adaptative indusă de substrat, care exercită o acţiune de derepresare a genelor respective.
La E. coli, de exemplu, sinteza beta-galactozidazei şi a celorlalte enzime codificate de
operonul ,,lac” este condiţionată de prezenţa lactozei în mediul de cultură.Spre exemplu,
tulpina E.coli K12 sintetizează această enzimă numai pe mediul lactozat, beta-galactozidaza
devenind o enzimă de adaptare.
 Gama caracterelor care sunt supuse variaţiilor fenotipice este extrem de largă şi
numărul exemplelor de felul celor prezentate mai sus este nelimitat pentru lumea bacteriană.

3.5.2.2.Variațiile genotipice
Variațiile genotipice sunt stabile și se transmit în mod constant de la o generație la
alta, fiind o consecință a modificărilor survenite în substratul genetic. Totuși, ele afecteză o
mică parte dintr-o populație microbiană.
Variațiile genotipice pot fi determinate de două categorii de macanisme: mutațiile și
recombinările genetice.

A.Mutaţiile
Mutația este fenomenul prin care se produc modificări în structura și funcția
materialului genetic sub acțiunea unor factori care se numesc mutageni. Ele constau în
modificări ale numărului sau secvenţei bazelor azotate din structura moleculei de ADN.
Acestea survin brusc şi se exprimă fenotipic prin apariţia unei noi populaţii omogene,
,,mutante”, având capacitatea de a transmite descendenţilor caractere noi care se deosebesc de
cele ale populaţiei omogene din care a apărut.
Una din teoriile cele mai pertinente asupra mecanismelor moleculare ale mutaţiilor
este teoria ,,copierii greşite” a informaţiei genetice de pe catena complementară în cursul
autoreplicării semiconservative a ADN – ului (Watson şi Crick, 1953, citat de Guguianu E.,
2002). Aceste erori de transcriere pot consta în:
• substituirea unei baze azotate cu alta;
• deleţia sau suprimarea unei baze sau a unui bloc de baze;
• inserţia sau adiţia unei baze sau a unui bloc de baze suplimentare;
• inversarea succesiunii bazelor, care în cursul copierii îşi schimbă poziţia.
Există mai multe criterii de clasificare a mutaţiilor :
1. După modul de apariţie, mutaţiile pot fi induse şi spontane.
Mutaţiile induse sunt consecinţa acţiunii dirijate, în scop experimental, a unor
factori de mediu numiţi agenţi mutageni deoarece sunt capabili să determine modificări în
structura ADN (Răducănescu H. şi col., 1986; Zarnea G.,1986, citat de Guguianu E., 2002).
Cei mai utilizați agenţii mutageni sunt grupați în factori fizici (radiaţiile ultraviolete,
radiaţiile ionizante,) şi chimici (5-bromuracilul, 2-aminopurina, acidul nitros, coloranţii de
acridină, hidroxilamina, nitrozoguanidina, etc.). Aceștia pot acţiona asupra ADN în diferite
moduri. Spre exemplu, analogii bazelor azotate, induc erori de replicare a ADN prin
substituirea bazelor normale (ex. 5-bromuracilul se substituie timinei, determinând
încorporarea în catena complementară a guaninei în locul adeninei, rezultatul fiind înlocuirea
perechii de baze originare A-T cu G-C). Alți agenți mutageni acţionează asupra precursorilor
necesari sintezei ADN, iar unii, asupra unor sisteme enzimatice corelate cu sinteza ADN.
Mutaţiile induse sunt utile în diverse domenii de activitate, fiind utilizate în scopul
obţinerii unor tulpini bacteriene cu anumite însuşir: mutante bune imunogene (utilizate la
prepararea vaccinurilor şi serurilor), mutante capabile să imprime calităţi gustative deosebite
unor produse alimentare, mutante capabile să producă antibiotice sau vitamine, mutante
auxotrofe utilizate în experienţele de inginerie genetică, etc.
 Mutaţiile spontane sunt cele care apar în natură datorită unor cauze necunoscute,
în condiţii de mediu obişnuite şi fără intervenţia unui factor decelabil.
Conform ipotezei formulate de Zamenhof (Zarnea G., 1986), nicio mutație nu se
produce fără o cauză, astfel că, caracterul ,,spontan” al mutaţiilor poate fi rezultatul unor
factori determinanți reali, necunoscuți dar existenți în natură. Astfel, au fost incriminaţi
numeroşi factori fizici naturali (temperatura, radiaţiile UV, radiaţiile cosmice, radioactivitatea
unor substanţe, etc.), dar şi unele substanţe rezultate din metabolismul celular normal.
S-a constatat, de exemplu, că unele purine şi diferiţi derivaţi ai purinelor au efect
mutagen asupra speciei Escherichia coli, astfel încât şi unele mutaţii ,,spontane” ar putea fi
induse în realitate de mutageni endogeni.
2. După mărimea segmentului genetic modificat, mutaţiile pot fi punctiforme şi
extinse.
Mutaţiile punctiforme corespund alterării unui singur nucleotid (cea mai mică
unitate structurală a materialului genetic) sau a unui singur codon (cea mai mică unitate
funcţională). Ele pot fi datorate: substituirii unei perechi de nucleotide de către o alta (mutații
prin substituție), eliminării (deleției), inserării unei noi perechi de nucleotide (adiție),
inversării unei anumite secvențe de nucleotide (inversii) sau duplicațiilor. Mutatiile
punctiforme sunt dependente de replicarea ADN, pentru consolidare.
Mutaţiile extinse sunt alterări care afectează o genă alcătuită din mai mulţi codoni
(mutaţie genică), sau chiar mai multe gene (mutaţie poligenică).
3. După sens, mutaţiile se împart în mutaţii „înainte” şi mutaţii „înapoi”.
Mutaţiile ,,înainte” (foreword mutations) implică o modificare de la o stare
genetică considerată, ca fiind ,,normală” (corespunzătoare tipului sălbatic), la o stare nouă
(mutantă), cum ar fi, de exemplu, pierderea capacităţii de a capsula la o specie capsulogenă
sau obţinerea unei mutante auxotrofe, capabilă să metabolizeze o substanţă inaccesibilă
speciei bacteriene respective.
Mutaţiile ,,înapoi” sau regresive, retromutaţiile (,,back” sau ,,reverse
mutations”) afectează o celulă mutantă, determinând revenirea acesteia la tipul sălbatic,
iniţial, al speciei. Pe baza aceloraşi exemple date la mutaţiile ,,înainte”, mutaţiile ,,înapoi” vor
consta în redobândirea capacităţii de a capsula şi respectiv pierderea proprietăţii de a
metaboliza substanţa accesibilă metabolic numai mutantei auxotrofe (Guguianu E., 2002).
1. După posibilitatea exprimării fenotipice se pot deosebi 3 feluri de mutaţii:
Mutaţii imperceptibile, când modificarea structurii din genom nu se exprimă
fenotipic.
Mutaţii perceptibile, care se exprimă fenotipic prin apariţia sau pierderea unor
însuşiri sesizabile.
Mutaţii letale, în care alterarea mesajului genetic este incompatibilă cu viaţa, iar
consecutiv producerii mutaţiei, bacteria moare.
5.După caracterul fenotipic afectat, mutaţiile pot fi:
a)morfologice, care privesc capsulogeneza, cilogeneza, sporogeneza, etc.;
b)metabolice sau biochimice, care constau în dobândirea sau pierderea capacităţii de
sinteză a unei enzime şi implicit, obţinerea mutantelor auxotrofe;
c)antigenice, care se exprimă de cele mai multe ori prin modificarea tipului antigenic;
 d)de patogenitate, generatoare de mutante apatogene, cu patogenitate atenuată sau
exacerbată;
e)de rezistenţa la agenţii inhibitori fizici, chimici sau biologici, cum este cazul
mutantelor antibiorezistente.
Indiferent de tip, mutaţiile la bacterii au următoarele caracteristici comune:
spontaneitatea, discontinuitatea, raritatea, stabilitatea şi specificitatea.
Spontaneitatea. Modificările produse de factorii mutageni apar într-un moment
imprevizibil, iar faptul că interesează o anumită genă este un fenomen întâmplător. Mutaţia
are deci un caracter spontan, fenomenul mutaţional fiind distribuit aleator în timp şi spaţiu
genetic.
Caracterul spontan mai rezidă şi în faptul că mutaţia se produce în lipsa factorului de
mediu faţă de care celula bacteriană cu genom modificat manifestă un comportament mutant.
Luria şi Delbrük (Răducănescu H..,1986 citat de Guguianu E., 2002) au fost primii care au
demonstrat în 1943 că mutantele streptomicinorezistente de E.coli apar în absenţa
antibioticului. Punerea în evidenţă a mutantelor este posibilă însă numai pe medii de cultură
cu streptomicină, care permite dezvoltarea mutantelor, inhibând restul celulelor bacteriene
sensibile. Deci, mediul cu antibiotic nu induce mutaţia, ci o relevă.
Discontinuitatea se referă la faptul că, o mutantă poate să apară brusc sau trecând prin
etape succesive.
Raritatea. Probabilitatea ca o bacterie să sufere o mutaţie într-o unitate definită de
timp, de obicei egală cu timpul unei generaţii, este foarte mică. în majoritatea cazurilor, ea se
situează în jurul valorii de 1 dintr-o populaţie de 105-109 celule bacteriene.
Stabilitatea. Spre deosebire de variaţiile negenetice, proprietăţile noi obţinute prin
mutaţie persistă în absenţa agentului care a servit la selecţie şi se transmit ereditar.
Specificitatea. Fiecare caracter poate suferi o mutaţie, independent de celelalte
caractere. Rezistenţa la penicilină, de exemplu, este independentă de rezistenţa la
sterptomicină. Probabilitatea ca o bacterie să devină, prin mutaţie, rezistentă la ambele
antibiotice este egală cu produsul probabilităţilor individuale ale celor două mutaţii.