IULIAN BORUGĂ

NICOLAE FARCAŞ

BAZA ENERGETICǍ ŞI 
MAŞINI AGRICOLE ‐ I 
- Ediție revizuită și adăugită -

EDITURA EX TERRA AURUM

Bucureşti, 2019

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BORUGĂ, IULIAN
Baza energetică şi maşini agricole / Iulian Borugă, Nicolae Farcaş. -
Ed. reviz. și adăug.. - Bucureşti : Ex Terra Aurum, 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-8974-07-1

I. Farcaş, Nicolae

63

Editura EX TERRA AURUM

B-dul Mărăști, nr. 59, sector 1, București
E-mail: editura @usamv.ro
Site: www.editura.usamv.ro

ISBN 978-606-8974-07-1

2
 CUPRINS

Capitolul 1. CONSIDERAȚII GENERALE.......................................... 7

1.1. Noțiuni generale privind energia................................................. 7
1.2. Bilanțul energetic în agricultură...................................................8
1.3. Materiale utilizate în construcția și exploatarea tractoarelor
agricole......................................................................................... 10
1.3.1. Materiale metalice feroase.................................................. 12
1.3.2. Materiale metalice neferoase.............................................. 14
1.3.3. Materiale nemetalice........................................................... 15
1.3.4. Combustibili și lubrifianți utilizați în exploatarea
tractoarelor.......................................................................... 17
Capitolul 2. ORGANE DE MAȘINI ȘI MECANISME........................ 26
2.1. Aspecte generale.......................................................................... 26
2.2. Organe de mașini pentru asamblări filetate – șuruburile............. 27
2.3. Asamblări demontabile prin pene................................................ 29
2.4. Asamblări demontabile prin caneluri........................................... 30
2.5. Asamblări nedemontabile prin intermediul niturilor................... 31
2.6. Asamblarea nedemontabilă prin sudare.......................................32
2.7. Asamblări nedemontabilă prin lopire...........................................33
2.8. Asamblarea elastică prin intermediul arcurilor............................ 34
2.9. Lagărele........................................................................................34
2.10. Arbori și osii................................................................................ 37
2.11. Organe de mașini pentru transmiterea și transformarea
valorică a mișcării de rotație........................................................ 38
2.12. Mecanisme................................................................................... 46
2.13. Organe de mașini pentru mecanismele de cuplare – cuplaje....... 47
Capitolul 3. UTILIZAREA ENERGIILOR REGENERABILE
ÎN AGRICULTURĂ............................................................ 51
3.1. Biomasa........................................................................................51
3.2. Biogazul....................................................................................... 55
3.3. Energia solară...............................................................................65
3.4. Energia eoliană.............................................................................69
Capitolul 4. MOTOARE TERMICE CU ARDERE INTERNĂ.......... 75
4.1. Generalități................................................................................... 75
4.2. Funcționarea motoarelor termice cu ardere internă în patru timpi.76
4.3. Mecanismul motor....................................................................... 81

3
 4.4. Mecanismul de distribuție a gazelor............................................ 84
4.5. Sistemul de alimentare al motoarelor cu aprindere prin
comprimare.................................................................................. 88
4.5.1. Sistemul de alimentare clasic........................................... 88
4.5.2. Principiul de funcționare al pompelor de injecție clasice.. 89
4.5.3. Sistemul de alimentare cu rampă comună
(Common Rail)................................................................ 91
4.5.4. Sistemul de alimentare cu pompă-injector....................... 94
4.6. Supraalimentarea motoarelor termice cu ardere internă.............. 95
4.7. Sistemul de alimentare cu carburator al motoarelor cu
ardere internă cu aprindere prin scânteie...................................... 97
4.8. Sistemul de alimentare cu injecție pe benzină al motoarelor
cu aprindere prin scânteie............................................................ 98
4.9. Sistemul de aprindere al motoarelor termice cu ardere internă
cu aprindere prin scânteie............................................................ 101
4.10. Sistemul de ungere al motoarelor termice cu ardere internă........104
4.10.1. Ungerea prin amestec....................................................... 104
4.10.2. Ungerea prin stropire....................................................... 105
4.10.3. Ungerea prin presiune...................................................... 105
4.10.4. Ungerea mixtă.................................................................. 105
4.10.5. Consumul de ulei al motoarelor termice cu ardere internă.. 107
4.11. Sistemul de răcire al motoarelor termice cu ardere internă......... 107
4.11.1. Sistemul de răcire directă................................................. 107
4.11.2. Sistemul de răcire indirectă prin vaporizare.................... 108
4.11.3. Sistemul de răcire prin termosifon................................... 109
4.11.4. Sistemul de răcire indirectă cu circulație forțată și cu
termostat........................................................................... 110
4.12. Bilanțul termic al motoarelor termice cu ardere internă.............. 111
Capitolul 5. TRACTOARE AGRICOLE............................................... 113
5.1. Clasificarea tractoarelor............................................................... 114
5.2. Criterii de alegere a tractoarelor agricole....................................... 115
5.3. Indici de apreciere tehnico-economici ai agregatelor agricole.... 116
5.4. Transmisia tractoarelor................................................................ 122
5.4.1. Transmisii mecanice în trepte.......................................... 122
5.4.2. Transmisii hidraulice.......................................................... 124
5.4.3. Transmisii electrice.......................................................... 126
5.4.4. Ambreiajul principal........................................................ 128
5.4.4.1. Ambreiajul cu fricțiune, normal cuplat,
monodisc........................................................... 129

4
 5.4.4.2. Ambreiajul cu fricțiune, facultativ cuplat,
monodisc........................................................... 130
5.4.5. Cutia de viteze..................................................................131
5.4.5.1. Cutia de viteze în trepte, cu doi arbori
longitudinali...................................................... 132
5.4.5.2. Cutia de viteze în trepte, cu trei arbori
longitudinali...................................................... 133
5.4.5.3. Cutia de viteze în trepte, cu trei arbori
transversali........................................................ 134
5.4.6. Puntea din spate a tractoarelor agricole........................... 135
5.4.6.1. Puntea din spate a tractoarelor pe roți............... 135
5.4.6.2. Puntea din spate a tractoarelor pe șenile........... 136
Capitolul 6. SISTEMUL DE RULARE.................................................. 138
6.1. Sistemul de rulare la tractoarele pe roți....................................... 138
6.2. Sistemul de rulare la tractoarele pe șenile..................................... 140
Capitolul 7. SISTEMUL DE FRÂNARE................................................ 143
7.1. Frâna cu bandă............................................................................. 143
7.2. Frâna cu saboți................................................................................ 144
7.3. Frâna cu discuri............................................................................ 145
Capitolul 8. MECANISMUL DE DIRECȚIE AL
TRACTOARELOR............................................................. 147
8.1. Modalități de execuție a virajului................................................ 147
8.2. Mecanismul de direcție cu servoacțiune....................................... 149
Capitolul 9. INSTALAȚIA ELECTRICĂ A TRACTOARELOR....... 151
Capitolul 10. DISPOZITIVE DE TRACȚIUNE, CUPLARE ȘI
ACȚIONARE ALE TRACTOARELOR AGRICOLE.. 155
10.1. Dispozitive de tracțiune............................................................... 155
10.2. Mecanismul de suspendare al tractorului....................................... 155
10.3. Dispozitive de acționare............................................................... 157
10.3.1. Instalația hidraulică.......................................................... 157
10.3.2. Priza de putere.................................................................... 159
Capitolul 11. EXPLOATAREA TRACTOARELOR AGRICOLE.... 161
11.1. Bilanțul de putere al tractorului agricol....................................... 161
11.2. Caracteristica de tracțiune............................................................... 164
11.3. Caracteristica de regulator........................................................... 165
11.4. Întreținera tehnică a tractoarelor agricole................................... 167
11.4.1. Întreținerea tehnică zilnică............................................... 168
11.4.2. Întreținerea tehnică periodică Ip1....................................... 170

5
 11.4.3. Întreținerea tehnică periodică Ip2...................................... 170
11.4.4. Revizia tehnică................................................................... 171
Capitolul 12. IMPACTUL ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
AL FOLOSIRII UTILAJELOR AGRICOLE............... 173
12.1. Poluarea chimică.......................................................................... 173
12.2. Poluarea sonoră............................................................................... 174
12.3. Compactarea terenurilor agricole................................................. 175
Capitolul 13. UTILIZAREA ENERGIEI ELECTRICE ÎN
AGRICULTURĂ.............................................................. 177
13.1. Generatoare electrice................................................................... 178
13.2. Sistemul electro-energetic național (SEN)..................................... 180
13.3. Transformatoarele electrice......................................................... 182
13.4. Grupurile electrogene independente............................................ 184
13.5. Clasificarea consumatorilor electrici.............................................. 185
13.6. Motoare electrice......................................................................... 192
13.6.1. Criterii de alegere și exploatarea corectă a motoarelor
electrice............................................................................ 201
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... 203

6
 Capitolul 1
CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Noțiuni generale privind energia

Energia este capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic,

când trece printr-o transformare dintr-o stare de referinţă în altă stare (din
repus în mişcare, din starea lichidă în starea gazoasă etc.).
Energia este măsura generală a unei mişcări materiale în procesul de
transformare de la o stare de referinţă la altă stare.
Pentru a înţelege problemele energiei este necesar să cunoaştem
legea conservării energiei. Potrivit acestei legi, energia nu poate fi creată,
energia nu poate fi pierdută, ci numai transformată dintr-o formă de energie
în alte forme de energie.
Particularităţile folosirii energiei în agricultură sunt următoarele:
- agricultura este atât consumatoare de energie, cât şi producătoare
de energie, astfel în procesele de producţie din agricultură se
captează, se stochează şi se transformă energia solară în energie
bioalimentară, fie direct prin intermediul plantelor verzi (datorită
fotosintezei), fie indirect prin intermediul animalelor;
- în producţia agricolă se folosesc diverse forme de energie
(mecanică, electrică, termică etc.) obţinute din combustibili fosili
(cărbune, petrol, gaze naturale), cât şi din surse de energie
regenerabile;
- sursele de energie regenerabilă folosite în agricultură provin fie
din agricultură (biomasa şi biogazul), dar şi din afara agriculturii
(energia solară, energia eoliană şi energia geotermală).
Unitatea de măsură a energiei în Sistemul Internaţional este Joule
(J). Datorită valori relativ mici, în practică se folosesc multipli ai unui Joule,
şi anume:
- Kilo Joule, 1 kJ = 103 J;
- Mega Joule, 1 MJ = 106 J;
- Giga Joule, 1 GJ = 109 J;
- Tera Joule, 1 TJ = 1012 J.

7
 1.2. Bilanţul energetic în agricultură

Bilanţul energetic reprezintă diferenţa dintre cantitatea de energie

obţinută (denumită şi Output) într-un proces de producţie şi cantitatea de
energie consumată (denumitǎ şi Input) în acest proces de producţie.
BE = Eo – EI > 0; (kJ), (MJ) (1.1)
în care: BE = bilanţul energetic (kJ, MJ);
Eo = energia obţinută (kJ, MJ);
EI = energia consumată (kJ, MJ).

Randamentul energetic reprezintă raportul dintre energia obţinută şi

energia consumată într-un proces de producţie agricolǎ.
RE = Eo / Ei >1 (1.2)

Agricultura şi silvicultura sunt singurele activităţi economice în care

bilanţul energetic este pozitiv, iar randamentul energetic este supraunitar
datorită particularităţilor acestora.
Energia obţinută (Output) reprezintă cuantificarea valorii energetice
a produselor agricole (principale şi secundare), apreciată pe baza criteriului
energiei metabolizante în cadrul proceselor biochimice alimentare, care
exprimă valoarea de întrebuinţare a energiei produse în agricultură. Pe baza
acestui criteriu, conţinutul energetic al principalelor produse agricole este
următorul:
- 1 kg grâu = 18,4 MJ;
- 1 kg orz = 18,3 MJ;
- 1 kg porumb = 19,0 MJ;
- 1 kg soia = 23,1 MJ;
- 1 kg floarea-soarelui = 26,4 MJ;
- 1 kg paie de grâu = 18,3 MJ;
- 1 kg paie de orz = 18,0 MJ;
- 1 kg coceni porumb = 18,3 MJ;
- 1 kg vreji de soia = 18,1 MJ.
Echivalările sunt pentru produsul (substanţa) uscat din care s-a scăzut
conținutul de apă, pentru a putea face comparaţie între diverse produse.
Energia consumată (Input) reprezintă suma tuturor formele de energie
consumate pentru obţinerea produsului agricol. Datorită particularităților
folosirii energiei în agricultură, unele consumuri energetice provin din
agricultură (energie proprie), iar altele din surse externe (energie externă).

8
 Energia proprie consumată este formată din:
- forţa de muncă;
- tracţiunea animală;
- seminţe, răsaduri, puieţi şi furaje;
- îngrăşăminte naturale;
- biomasă;
- biogaz;
- biocombustibili.
Energia externă poate fi consumată direct sau indirect (energie
acumulată în diverse bunuri şi produse). Energia externă consumată direct
este formată din următoarele surse:
- combustibili clasici;
- energie electrică;
- energie solară;
- energie eoliană.
Energia externă consumată indirect este formată din energia
acumulată în:
- tractoare şi maşini agricole;
- îngrăşăminte chimice;
- pesticide;
- construcţii agricole.
În figura 1.1 se prezintă schematic clasificarea formelor de energie
consumate în agricultură după provenienţǎ.

Energie consumată

Energie externă Energie proprie

Directă Indirectă Forţa de muncă

Combustibili clasici Tractoare şi maşini agricole Seminţe, răsaduri, puieţi, furaje

Energie electrică Îngrăşăminte chimice Tracţiunea animală

Energie solară Pesticide Îngrăşăminte naturale

Energie eoliană Construcţii agricole Biomasă

Biogaz

Biocombustibili

Fig. 1.1. Energia consumată în agricultură (Inputul energetic)

9
 Din analiza elementelor componente ale energiei consumate în
procesele de producţie agricolă rezultă obiectul cursului „Baza energetică şi
maşini agricole” şi importanţa acestuia.
Pentru a înțelege mai bine bilanţul energetic al unei culturi agricole
vom exemplifica pentru o cultură de grâu cu producţia principală de 3.010 kg/ha
şi producţia secundară de 2.100 kg/ha.
Energia obţinută este 48.732 MJ/ha (boabe grâu) + 33.432 MJ/ha
(paie şi pleavă) = 82.164 MJ/kg.
Energia consumată este 16.684 MJ/ha (boabe grâu) + 715 MJ/ha
(paie şi pleavă) = 17.399 MJ/kg.
Bilanțul energetic este de 64.763 MJ/ha, iar randamentul energetic
este de 4,7. Dacă analizăm elementele componente, se constată că aceste
valori ridicate nu se pot obţine fără valorificarea producţiei secundare.
Creşterea producţiei agricole se poate face numai prin creşterea
consumurilor energetice, iar ca urmare randamentul energetic scade. De
exemplu, pentru a obţine în Mexic (ţară favorabilă porumbului) 2.000 kg/ha
de boabe de porumb se consumă numai 575 MJ/ha, iar randamentul
energetic este de 49,2. Pentru a creşte producţia la 10.000 kg/ha se consumă
64.000 MJ/ha, iar randamentul energetic scade la 3.

1.3. Materiale utilizate în construcţia şi exploatarea tractoarelor

agricole

Materialele folosite în construcţia şi exploatarea tractoarelor şi

maşinilor agricole sunt, în general, materiale metalice şi nemetalice. Pe
lângă acestea, în exploatarea tractoarelor se mai folosesc combustibilii şi
lubrifianţii.
Astfel, materialele utilizate se împart în:
1. Materiale metalice:
- feroase;
- neferoase.
2. Materiale nemetalice.
3. Combustibili şi lubrifianţi.

Recunoaşterea materialelor se face după proprietăţile lor, şi anume:

a. proprietăţi fizice:
- luciul;
- culoarea;
- structura;
10
 - densitatea sau greutatea specifică;
- conductibilitatea termică şi electrică – proprietatea materialelor
metalice de a conduce căldura şi electricitatea;
- dilatabilitatea – însuşirea materialelor metalice de a-şi mări
volumul la creşterea temperaturii;
- fuzibilitatea – însuşirea materialelor metalice de a se topi.
b. proprietăţi chimice:
- oxidarea – reacţia prin care o substanţă se combină cu
oxigenul;
- coroziunea – reacţia în contact cu apa;
- rezistenţa la acţiunea acizilor.
c. proprietăţi mecanice:
- duritatea – caracterizează rezistenţa opusă de materialul
metalic la pătrunderea în el a unui corp cu o duritate mai
mare;
- maleabilitatea – proprietatea unor materiale de a se deforma
permanent, fără fisurare (ex.: laminarea în foi subţiri);
- tenacitatea – proprietatea unui material metalic de a prezenta
deformaţii plastice mari, înainte de a se rupe;
- elasticitatea – proprietatea unui material metalic deformabil
de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale;
- rezistenţa – proprietatea materialelor solide de a se opune
acţiunilor mecanice care tind să le deformeze sau să le rupă
(rezistenţa la forfecare, compresiune, întindere, răsucire etc.);
- rezistenţa la coroziune – proprietatea unui material de a se
opune acţiunilor distructive ale agenţilor fizico-chimici din
exterior;
- rezistenţa la uzură – proprietatea materialelor de a se opune
distrugerii prin frecare;
- plasticitatea – proprietatea materialelor de a nu reveni la
forma iniţială după deformare.
d. proprietăţi tehnologice:
- deformarea plastică – proprietatea unui material metalic de a
se deforma fără fisurare, sub influenţa unor acţiuni de
ciocănire sau presare (la cald sau la rece);
- prelucrarea prin aşchiere (găurire, strunjire, frezare, filetare,
rectificare, polizare, alezare etc.) – desprinderea de aşchii de
material sub acțiunea unei scule;
- laminarea – proprietatea de a fi tras sub diferite profile;
- turnabilitatea – proprietatea de a fi turnat în forme;

11
 - sudabilitatea – proprietatea materialului metalic de a putea fi
sudat;
- etc.

1.3.1. Materiale metalice feroase

Aceste materiale sunt reprezentate prin fonte şi oţeluri.

Fonta reprezintă un aliaj fier – carbon (Fe + C), care conţine între
2,04 % şi 6,67 % C. Pe lângă acestea, mai cuprinde elemente însoţitoare
(Mn, Si, P şi S) sau de aliere (Cr, Ni, Mo, Cu, Al, Mg etc.). Se obţine din
minereurile de fier în urma topirii acestora. Fonta se utilizează ca materie
primă pentru obţinerea oţelurilor şi a pieselor turnate.
Fontele se clasifică în:
- fonte ordinare (fonta cenuşie, fonta albă, fonta maleabilă şi fonta
cu grafit nodular);
- fonte speciale sau aliate (fontele refractare, antifricţiune şi înalt
aliate).
Fonta cenuşie (fonta cu grafit lamelar), datorită grafitului ce intră în
compoziţia sa, se prelucrează uşor prin aşchiere, este rezistentă la uzură,
coroziune şi compresiune. Din ea se obţin piese prin turnare.
Fonta albă are o mare duritate şi fragilitate şi un conţinut bogat în
siliciu şi mangan. Din ea se obţin piese prin turnare, care trebuie să aibă
suprafeţe dure.
Fonta maleabilă (fonta cu grafit în cuiburi) se obţine din fonta albă,
în urma unei încălziri la temperaturi ridicate urmată de o răcire lentă
(procedeu de maleabilizare). Din ea sunt realizate piese care trebuie să aibă
rezistenţă mare la şoc, presiune şi oboseală.
Fonta cu grafit nodular este o fontă superioară, obţinută prin
modificarea compoziţiei chimice a fontei cenuşii (adăugare de elemente
grafitizante). Din ea sunt realizate piese importante, care au calităţi
apropiate cu a celor din oţel (arbori, roţi dinţate etc.).
Fonta refractară are un conţinut mare de Cr, Mn şi Si, fiind
utilizată pentru obţinerea pieselor care trebuie să reziste la temperaturi
ridicate şi la oxidare.
Fonta antifricţiune are un conţinut ridicat de Cr, Ni, Mn, Mo, Al,
Mg, Cu şi Si. Din ea sunt realizate piese cu rezistenţă mare la uzură
(cilindri, arbori etc.).

12
 Fonta înalt aliată are în compoziţie Ni, Si, Al şi este utilizată în
construcţia unor repere din instalaţiile de prelucrare a vinului, industria
chimică şi alimentară.
Proprietăţile generale ale unei fonte sunt: duritate mare, rezistenţă la
compresiune ridicată, proprietăți de antifricţiune, rezistenţă la uzura de
frecare, turnabilitate foarte bună, se prelucrează prin aşchiere, preţ de cost
mai mic comparativ cu oţelul, dar este fragilă (nu rezistă la şocuri), nu se
prelucrează prin deformare plastică şi se sudează foarte greu (practic în
condiţii de atelier nu se sudează).

Oţelul reprezintă un aliaj fier – carbon (Fe + C), care are un conţinut
de 0,04 – 2,04 % C. Se obţine din fontă, prin oxidarea acesteia. Din oţel se
obţin piese prin turnare, laminare, forjare, prelucrare prin aşchiere etc.
Oţelurile se împart în:
- oţeluri de uz general (oţeluri carbon) utilizate la obţinerea
majorităţii reperelor de la tractoare şi maşini agricole;
- oţeluri aliate cu Ni, Cr, Si, Co, W, Mn, Ti, Va, Al, Cu, pentru
îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, fizice şi chimice. Sunt
utilizate pentru obţinerea unor piese cu rezistenţă mare la uzură,
oxidare şi temperaturi ridicate.
Principalele tipuri de oţeluri folosite în agricultură sunt următoarele:
oțelul inoxidabil (conţine Cr sau/şi Ni) – rezistă la coroziune, oţelul
manganos (conţine Mn) – rezistă la uzura de frecare, oţelul electrotehnic
(conţine Mg) – se folosește în construcţia maşinilor electrice, oţelul
refractar (conţine Si, Mn şi P) – rezistă la temperaturi ridicate, oţelul arc –
este elastic, oţelul înalt aliat (conţine Ni, Cr, W, Mg, Ti, Va etc.) – are
rezistenţe mecanice foarte mari.
Oţelul poate fi laminat (OL-37, OLC-60) sau turnat (OT-45).
Principalele profile ale oţelului laminat sunt: tablă, plăci, platband, bară
(rotundă, hexagonală, pătrată), ţeavă (rotundă, pătrată, dreptunghiulară),
cornier, profil T, profil U etc.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor pieselor din oţel, acestea pot fi
supuse unor tratamente termice şi termochimice.
Tratamentele termice aplicate pieselor din oţel sunt următoarele:
călirea, revenirea, recoacerea.
Călirea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel pentru
mărirea rezistenţei şi a durităţii. Tratamentul constă în încălzirea pieselor la
o temperatură de 800 - 850°C, urmată de o răcire bruscă în apă, ulei sau
soluţie de săruri.
Revenirea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel după ce
au fost călite, pentru înlăturarea tensiunilor interioare şi micşorarea
13
fragilităţii. Tratamentul constă în încălzirea pieselor la temperaturi de 300 –
350oC, urmată de o răcire lentă în aer.
Recoacerea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel turnate,
laminate sau forjate, pentru anularea tensiunilor interioare în vederea
executării altor prelucrări. Tratamentul constă în încălzirea pieselor la
temperaturi de 800 - 900°C, urmată de o răcire lentă.
Tratamentele termochimice aplicate pieselor din oţel sunt următoarele:
cementarea, nitrurarea, cromizarea, aluminizarea etc.
Aceste tratamente se execută pentru mărirea durităţii şi rezistenţei la
uzură, coroziune. Tratamentele constau în modificarea compoziţiei chimice
a straturilor superficiale ale pieselor din oţel. Piesele se încălzesc la
temperaturi de 900 - 1.000°C în medii bogate în carbon, azot sau alte
substanţe. Grosimea stratului îmbogăţit va fi în funcţie de durata de
încălzire.

1.3.2. Materiale metalice neferoase

În construcţia şi exploatarea tractoarelor şi maşinilor agricole sunt

utilizate materiale metalice neferoase reprezentate prin metale neferoase
(cuprul, staniul, zincul, aluminiul, plumbul etc.) şi aliaje neferoase
(bronzul, alama, duraluminiul, aliajul antifricţiune).
Cuprul (Cu) sau arama este un metal neferos de culoare roşiatică,
maleabil, ductil, cu o foarte bună conductibilitate electrică şi termică şi
rezistent la coroziune. Este utilizat pentru confecţionarea conductorilor
electrici, conductelor, garniturilor etc., şi ca element de aliere în obţinerea
bronzurilor, alamei şi duraluminiului.
Staniul (Sn) este un metal neferos de culoare albă-argintie, maleabil,
ductil şi rezistent la coroziune. Se foloseşte la cositorirea tablelor din oţel,
material de aport pentru lipirea moale şi ca element de aliere pentru
obţinerea bronzului şi aliajului antifricţiune.
Zincul (Zn) este un metal neferos de culoare albă-albăstruie,
maleabil în intervalul de temperatură de 100 - 150°C, cu rezistenţă mare la
coroziune. Este utilizat pentru acoperiri galvanice ale tablelor din oţel (tablă
zincată) şi ca element de aliere în obţinerea alamei.
Aluminiul (Al) este un metal neferos de culoare argintie, cu o foarte
bună conductibilitate termică şi electrică, greutate specifică mică, rezistent
la solicitări mecanice şi la oxidare. Este utilizat pentru confecţionarea
conductorilor electrici, conductelor, pieselor turnate etc.

14
 Plumbul este un metal neferos de culoare cenuşie-albăstruie,
maleabil şi rezistent la coroziune. Este folosit la confecţionarea conductelor,
fabricarea plăcilor pentru acumulatorii electrici şi la obţinerea aliajelor
antifricţiune.
Bronzul este un aliaj neferos de culoare galbenă, obţinut din Cu şi
Sn. Este folosit la realizarea lagărelor cu frecare de alunecare (cuzineţi,
bucşe), iar prin alierea cuprului cu Al, Zn, Pb, Ni, rezultă bronzurile
speciale.
Alama este un aliaj neferos de culoare galbenă strălucitoare, obţinut
din Cu şi Zn. Este utilizată la confecţionarea conductelor, recipienţilor,
robineţilor, radiatoarelor de apă, termostatelor şi ca material de aport la
lipirea tare (alămire).
Duraluminiul este un aliaj neferos obţinut din Al şi Cu, cu o mare
rezistenţă mecanică, folosit la realizarea blocurilor motoare, chiuloase,
pistoane.
Aliajul antifricţiune se obţine prin alierea unor metale neferoase,
precum Sn, Pb, Zn, Sb. Se caracterizează prin frecare redusă şi
conductibilitate termică foarte bună. Cele mai utilizate aliaje antifricţiune
sunt cele pe bază de Sn şi Pb, din care se obţin lagărele de alunecare (bucşe
şi semicuzineţi).

1.3.3. Materiale nemetalice

În construcţia de tractoare şi maşini agricole se folosesc următoarele

materiale nemetalice: lemnul, sticla, pielea tehnică, cauciucul, fibrele textile,
masele plastice, hârtia şi cartonul, materiale ceramice, ferodoul, klingheritul,
ebonita, lacurile şi vopselurile etc.
Lemnul se utilizează la confecţionarea ambalajelor din agricultură,
platformelor, a unor piese de la maşinile agricole şi combustibil pentru foc.
Este un material higroscopic, supus putrezirii şi arderii, cu masă specifică
mică, se prelucrează uşor şi rezistă bine la şocuri.
Sticla este o topitură de silicaţi răcită brusc. Se utilizează pentru
obţinerea de geamuri, recipienţi, lămpi, faruri etc. Este un material
transparent, rezistent la acţiunea acizilor şi a bazelor, fără conductibilitate
termică şi electrică.
Pielea tehnică, obţinută din pielea animalelor (în general de bovine),
prelucrată prin tăbăcire, se utilizează pentru confecţionarea curelelor de
transmisie, garniturilor de etanşare, membranelor etc.

15
 Cauciucul natural sau sintetic este folosit la confecţionarea
anvelopelor, benzilor transportoare, curelelor de transmisie, învelişurilor
pentru cablurile electrice, garniturilor, racordurilor de legătură, furtunelor
etc. Este caracterizat prin elasticitate, rezistenţă bună la rupere, nu este
higroscopic şi rezistent la coroziune. Proprietatea negativă este îmbătrânirea;
sub acţiunea îndelungată a razelor solare se fisurează, crapă.
Fibrele textile sunt utilizate pentru confecţionarea elementelor de
filtrare, curelelor de transmisie, benzilor transportoare, garniturilor de
etanşare. Ele pot fi de origine vegetală (bumbac, cânepă), de origine animală
(păr, lână) şi de origine minerală (azbest).
Masele plastice sunt utilizate pentru obţinerea unei mari diversităţi
de organe de maşini. Din mase plastice se realizează roţi dinţate, tuburi
flexibile, flanşe, robinete, izolatori electrici, organe de lucru ale maşinilor
agricole. Materialele plastice se obţin în urma unor reacţii chimice din
diverse substanţe, dar mai ales din petrol. Proprietăţile generale sunt:
densitate mică, rezistenţă la coroziune foarte bună, prelucrare prin aşchiere
uşoară, izolatoare electrice, proprietăţi de antifricţiune, preţ de cost redus,
dar majoritatea se aprind foarte uşor şi ard.
Principalele tipuri de mase plastice sunt:
- termoplastice (se prelucrează prin încălzire): policlorura de vinil,
polietilena (dură şi elastică), polistirenul, plexiglas, teflon,
poliamide;
- duroplastice (nu se prelucrează prin încălzire): fenoplastice,
aminoplastice, bachelita, textolitul, ebonita, răşini poliexterice,
răşini epoxidice etc.;
- elastomeri (au proprietăţi apropiate de cauciuc) cel mai cunoscut
este elastenul;
- fluido-plastice (curg): aditivi pentru uleiuri, adezivi, lacuri și
vopsele sintetice.
Hârtia şi cartonul sunt utilizate la obţinerea de garnituri, elemente
de filtrare etc. Sunt obţinute din celuloză, prin prelucrarea materialelor
vegetale.
Materialele ceramice sunt folosite la realizarea unor elemente
electroizolante. Au masă specifică redusă şi duritate mare.
Ferodoul se obţine din azbest şi inserţii metalice neferoase. Are un
coeficient de frecare mare, rezistent la temperatură şi uzură. Din el sunt
realizate discurile de fricţiune ale ambreiajelor şi frânelor.
Klingheritul este un amestec de azbest (70 %) şi cauciuc (30 %),
fiind utilizat la realizarea garniturilor de etanşare (garnitura de chiuloasă).

16
 1.3.4. Combustibili şi lubrifianţi utilizaţi în exploatarea tractoarelor

Combustibilii folosiţi în exploatarea tractoarelor se clasifică în:

 combustibili clasici – benzina, motorina şi petrolul lampant;
 combustibili neconvenţionali – metanolul, etanolul şi uleiul de
rapiţă.

Benzina este combustibilul utilizat la motoarele cu ardere internă cu

aprindere prin scânteie (MAS). Din punct de vedere chimic, este un amestec
de hidrocarburi şi se obţine prin distilarea fracţionată a petrolului, urmată de
cracarea catalitică.
Proprietăţile principale ale benzinei sunt: volatilitatea (proprietatea
de a se evapora), neutralitatea (proprietatea de a fi neutră din punct de
vedere chimic pentru a nu ataca piesele motorului cu care vine în contact),
stabilitatea chimică (proprietatea de a-şi menţine în timp structura chimică)
şi antidetonanţa (fenomenul opus detonaţiei şi care înseamnă o viteză
normală de propagare a flăcării de 15 - 20 m/s) (tabelul 1.1).
Caracteristica principală a benzinei este reprezentată de cifra
octanică ce caracterizează tendinţa de a nu produce detonaţia (la detonaţie,
propagarea flăcării se face cu o viteză foarte mare, de 1.500 - 2.000 m/s).
Cifra octanică a benzinei (CO), se determină prin compararea
acesteia cu un amestec etalon format din izooctan (care are tendinţă mică de
detonaţie) şi heptan (care are tendinţă mare de detonaţie). Procentul de
izooctan din amestecul etalon care se comportă la fel ca benzina dată,
reprezintă cifra octanică a combustibilului.
Din punct de vedere al CO, benzinele se clasifică în:
- benzină Premium - CO/R - 98;
- benzină Regular - CO/R - 95;
în care: R – metoda de determinare a CO – metoda Research.
Proprietăţile antidetonante ale benzinei se îmbunătăţesc prin
adăugarea unor substanţe cum ar fi tetraetilul de plumb. Prezenţa
particulelor de plumb în gazele de ardere determină poluarea atmosferei,
ceea ce a determinat înlocuirea tetraetilului de plumb cu alţi aditivi (ex.:
alcool), care măresc CO a benzinei şi scad emisiile poluante. Această
tendinţă a apărut ca o necesitate în urma creşterii numărului de motoare
termice. În prezent, se adaugă în benzină şi alţi aditivi care îmbunătăţesc
anumite proprietăţi ale acesteia, asigurând o ardere cât mai completă,
depuneri minime pe conducte şi reducerea cantităţii de funingine din gazele
de ardere, eliminând fenomenul de ancrasare a bujiilor. Aceste benzine se
comercializează sub denumirea de Premium Plus, Super Plus, Forte etc.
17
 Densitatea medie a benzinei este de 0,75 kg/dm3, iar puterea calorică
medie este de 43 kJ/kg.

Motorina este combustibilul folosit pentru motoarele termice cu

ardere internă cu aprindere prin comprimare (MAC). Este tot un amestec de
hidrocarburi obţinut prin distilarea fracţionată a petrolului. Proprietăţile
principale ale motorinei sunt: neutralitatea, stabilitatea chimică, volatilitate
redusă, temperatură de fierbere ridicată, pulverizare bună şi autoaprinderea
(aprinderea spontană a motorinei datorită temperaturii şi presiunii ridicate
din interiorul camerei de ardere, fără intervenţia unei flăcări din exterior)
(tabelul 1.1). Motorina este caracterizată în principal de cifra cetanică şi de
temperatura punctului de congelare. Cifra cetanică (CC) caracterizează
tendinţa motorinei de a se autoaprinde. Se determină prin compararea
acesteia cu un amestec etalon format din cetan (care se autoaprinde uşor) şi
alfa-metil-naftalenul (care se autoaprinde greu). Procentul de cetan din
amestecul etalon care se comportă ca motorina dată reprezintă cifra cetanică
a combustibilului. Cifra cetanică a motorinelor este cuprinsă între 40 şi 55
(60).
În România, motorina comercializată se clasifică după temperatura
punctului de congelare (temperatura la care motorina nu se mai
pulverizează) astfel:
- motorină de vară (pc = +5oC);
- motorină de primăvară - toamnă (pc = -5oC);
- motorină de iarnă (pc = -20oC).
Densitatea medie a motorinei este de 0,85 kg/dm3, iar puterea
calorică medie este de 42 kJ/kg.
Tabelul 1.1
Proprietăţile principale ale combustibililor clasici

Combustibili Proprietăţi
Benzină - neutralitatea;
- stabilitatea chimică;
- volatilitatea;
- antidetonanţa.
Motorină - neutralitatea;
- stabilitatea chimică;
- pulverizare bună;
- temperatură de fierbere ridicată;
- capacitate de autoaprindere.

18
 Metanolul este un combustibil folosit la motoarele cu ardere internă
cu aprindere prin scânteie, ca înlocuitor pentru benzină. Alcoolul metilic sau
metanolul, CH3OH, este cel mai simplu tip de alcool. Înainte, metanolul se
producea prin distilarea descompunătoare a lemnului (salcie, plop, deşeuri
din prelucrarea lemnului), dar aproape toată cantitatea de metanol din ziua
de azi este produsă pe cale sintetică, din hidrogen şi monoxid de carbon.
Materia primă este reprezentată de amestecul format dintr-o parte
oxid de carbon şi două părţi de hidrogen (gazul de sinteză) – care este
trecută sub presiunea de 200 - 300 atm şi o temperatură de 300 - 400°C,
peste catalizatori (oxid de zinc şi oxid de crom).
Metanolul este folosit şi ca:
- agent de denaturare pentru alcoolul provenit din cereale;
- antigel;
- solvent pentru cauciuc şi diferite tipuri de lacuri;
- sinteza mai multor compuşi organici.
Metanolul se caracterizează prin cifră octanică mare, volatilitate,
poluare redusă a mediului înconjurător pentru că arde foarte bine datorită
prezenţei oxigenului în formula chimică, toxicitate ridicată şi pornire
greoaie pe timp rece.

Etanolul este un combustibil folosit ca înlocuitor pentru benzină,

pentru motoarele termice cu ardere internă cu aprindere prin scânteie. Se
obţine prin fermentarea şi distilarea unor produse vegetale (cereale, sfeclă,
napi, cartofi, legume, fructe, trestie de zahăr etc.).
Prepararea industrială a etanolului cuprinde mai multe operaţii. Ca
materii prime se folosesc cerealele sau cartofii, pentru conţinutul lor de
amidon. Cerealele sau cartofii sfărâmaţi sunt amestecaţi cu apă la
temperatura de 60oC şi presiune de circa 3 atm. Malţul terciuit cu apă este
amestecat cu coca de amidon în zaharificator, un dispozitiv prevăzut cu
agitator şi serpentină de răcire. Temperatura nu trebuie să depăşească 60oC,
deoarece altfel amilaza este distrusă. După circa o oră, amestecul din
zaharificator se transformă într-un lichid subţire şi cu gust dulce, cea mai
mare parte din amidon transformându-se în maltoză.
Lichidul obţinut este răcit la 15 - 20oC, după care i se adaugă drojdie
de bere. Aceasta se înmulţeşte şi, după un timp, începe o fermentaţie
energică. Fermentaţia alcoolică durează 2 - 3 zile. Prin fermentaţia alcoolică
se produce un lichid, numit plămadă, care conţine până la 18 % alcool,
restul fiind apă, cantităţi mici de glicerină, alcooli propilic, butilic, amilic
etc. Acest lichid este supus unei prime distilări, în urma căreia rezultă
etanolul brut, de 90 % concentraţie. Reziduul de la distilare se numeşte

19
borhot şi este folosit ca nutreţ pentru vite, deoarece conţine proteine, grăsimi
etc.
Etanolul poate fi amestecat cu benzină pentru a forma carburant.
Etanolul este solubil în apă, este un solvent excelent pentru multe substanţe
şi este folosit în producerea parfumurilor, lacurilor, a celulozei şi a
explozivilor. Soluţiile alcoolice din substanţele nonvolatile poartă denumirea
de tincturi, iar soluţiile volatile poartă denumirea de spirturi.
Bioetanolul este folosit drept carburant pentru motoarele cu ardere
internă cu aprindere prin scânteie. Astăzi, bioetanolul este, de departe, cel
mai important (cantitativ) produs de fermentaţie.
Atingerea nivelului de 10 % în 2020 (în U.E.), impune o creştere
semnificativă a producţiei de biocarburanţi şi a nivelului de încorporare a
acestora după 2012.
Etanolul poate fi fabricat sintetic şi din petrol sau prin conversia
microbiană a biomasei în procesul de fermentaţie (preponderent). Se poate
avea în vedere o creştere considerabilă a eficienţei energetice a etanolului
din biomasă, promovând utilizarea sa drept combustibil regenerabil şi
prietenos pentru mediu în sursele de energie curată.
Etanolul este uşor de transportat şi are o toxicitate redusă, ceea ce îl
face avantajos din punct de vedere al protecţiei mediului.
Din materiile prime direct fermentescibile, cea mai mare utilizare o
au sfecla de zahăr, trestia de zahăr şi diferite produse intermediare ale
fabricării zahărului. În ţara noastră, obţinerea alcoolului se realizează din
melasa de sfeclă de zahăr.
Obţinerea alcoolului etilic din materii prime amidonoase (cartofi,
porumb, grâu, orz) presupune transformarea amidonului în zahăr fermen-
tescibil, proces ce se realizează sub acţiunea enzimelor aminolitice. Pentru
favorizarea procesului de hidroliză este necesară fierberea sub presiune a
materiilor prime, tratament care determină gelificarea amidonului, care
necesită un consum ridicat de energie. Sursa cea mai importantă de alcool o
reprezintă materiile prime celulozice sub formă de deşeuri agricole, deşeuri
industriale, vegetaţie nevalorificată.
Astfel, un hectar cultivat cu sfeclă de zahăr poate furniza materia
primă pentru producerea a circa 6.240 l de biobenzine ce înlocuiesc 4.160 l
benzină minerală. Este de subliniat că la nivelul consumurilor, circa 1,5 litri
etanol înlocuiesc 1 litru benzină. Acest raport se are în vedere la stabilirea
necesarului de producţie de biocombustibili şi la întocmirea bilanţurilor de
mediu. Utilizarea eficientă a alcoolilor în calitate de combustibili impune, în
consecinţă, modificări de ordin constructiv şi privind reglarea motoarelor,
atât pentru atenuarea unor influenţe negative, cât şi pentru valorificarea unor
proprietăţi favorabile.
20
 Dintre problemele principale care se ridică la utilizarea alcoolilor
drept carburanţi ca atare în motoarele cu aprindere prin scânteie, se pot
enumera:
- tendinţa de reducere a puterii efective la un debit constant de
alcooli, ca urmare a puterii calorice mai reduse a acestora,
comparativ cu benzina (la arderea metanolului se degajă o
cantitate de energie cu circa 50 % mai mică decât în cazul arderii
unei cantităţi echivalente de benzină, iar prin arderea etanolului
rezultă doar 66 % din energia degajată la arderea benzinei);
- prezenţa oxigenului în structura moleculară a alcoolilor asigură,
pe de altă parte, micşorarea necesarului de oxigen pentru ardere,
astfel că în ansamblu, puterea calorică a amestecului
combustibil-aer, raportată la volumul de amestec, este puţin
modificată (metanolul necesită cu 44 % mai puţin aer pentru
combustie, comparativ cu benzina, iar etanolul doar 61 % din
aerul necesar arderii benzinei); prin urmare, se poate asigura
menţinerea neschimbată a puterii motorului cu o cilindree dată,
prin mărirea corespunzătoare a debitului de carburant;
- dificultatea pornirii la rece, determinată de presiunea redusă de
vapori la temperaturi joase; în cazul utilizării alcoolilor puri,
pornirea la rece poate fi soluţionată prin folosirea de carburanţi
auxiliari (benzină sau gaz petrolier lichefiat) sau ameliorarea
pulverizării (metanolul necesită pentru vaporizare de 3,7 ori mai
multă căldură, iar etanolul de 2,6 ori, comparativ cu benzina);
- tendinţa de înrăutăţire a vaporizării în sistemul de admisie, la
motoarele cu carburator, determinată de valorile ridicate ale
căldurilor de vaporizare ale alcoolilor şi care necesită
reproiectarea sistemului de admisie;
- tendinţa de creştere a frecvenţei incidentelor survenite la
funcţionarea motorului la cald, ca urmare a formării dopurilor de
vapori şi a emisiilor de alcooli (punctele de fierbere ale alcoolilor
fiind coborâte, comparativ cu benzina);
- coroziunea, determinată de alcooli şi, de asemenea, de atacul
chimic direct al unor compuşi specifici, rezultaţi în cursul
arderii;
- toxicitatea alcoolilor şi, îndeosebi, a metanolului; metanolul
poate pătrunde în organism pe cale respiratorie, digestivă şi
cutanată, provocând, în general, intoxicaţii cu efecte grave, care
depind de condiţiile expunerii şi de susceptibilitatea individuală.

21
 1 milion m3

Reduce emisiile poluante

2,2 milioane tone CO2 1,2 milioane tone SO2 6,95 milioane tone NOx

Fig. 1.2. Efectul utilizării bioetanolului asupra emisiilor poluante

Utilizarea bioetanolului are un efect extrem de benefic asupra

nivelului reducerii principalelor emisii poluante ale motoarelor termice (fig.
1.2).
Uleiurile vegetale se obţin prin presarea seminţelor urmată de
filtrarea uleiului obţinut. Uleiurile vegetale se folosesc pentru funcţionarea
motoarelor cu aprindere prin comprimare, fiind înlocuitoare ale motorinei.
Cele mai folosite uleiuri sunt cele obţinute din rapiţă, soia, floarea-soarelui,
palmier şi camelină (înlocuieşte kerosenul).
Biodieselul se obţine prin reacţia de esterificare a uleiurilor vegetale
sau a grăsimilor animale în prezenţa unui catalizator. El are caracteristici
foarte apropiate de ale motorinei, nefiind necesare modificări ale sistemului
de alimentare al motorului. Se amestecă foarte bine cu motorina. Pe termen
lung, utilizarea în amestec sau ca atare la motoarele diesel nu ridică
probleme, din contră, reduce poluarea.
Biodieselul reprezintă:
- un combustibil diesel 100 % natural, produs din rapiţă, palmier,
soia, floarea-soarelui, ulei de măsline etc.;
- poate substitui motorina, fără a fi nevoie să fie realizate
modificări la motor, este biodegradabil, nontoxic şi nu conţine
sulf;
- reduce emisiile nete de dioxid de carbon cu 78 %, în comparaţie
cu dieselul petrolier;
- preţul unui litru de biodiesel, fără taxe şi accize, este la o treime
din cel al unui litru de motorină.
Uleiul de rapiţă este un combustibil vegetal utilizat la motoarele
termice cu ardere internă cu aprindere prin comprimare, putând fi folosit atât
sub formă de ulei brut (obţinut prin presare la rece) sau sub formă de ulei
rafinat şi esterizat (metil-ester).

22
 Tabelul 1.2
Indici calitativi ai motorinei şi uleiurilor vegetale
Tip Putere Densitate Puterea Vâscozitate Cifra Punct de
carburant calorică la 15oC calorică cinematică cetanică inflama-
(kj/kg) (g/cm3) (kj/l) la 40oC bilitate
(mm2/s) (oC)
Motorină 45.385 0,832 37.780 3,32 49,2 62
Ulei rapiţă 38.887 0,918 35.698 33,10 45,3 153
Ulei floarea- 38.525 0,919 35.404 31,81 40,3 195
soarelui
Ulei soia 39.252 0,919 36.072 30,70 40,8 205
Ulei camelină 39.104 0,921 36.014 28,78 45,8 154

Din datele din tabelul 1.2 se poate observa că:

- vâscozitatea uleiurilor vegetale este mai mare de aproximativ
zece ori decât a combustibilului diesel clasic;
- vâscozitatea ridicată influenţează negativ curgerea combusti-
bilului prin circuitul de alimentare, filtrarea şi dispersarea
combustibilului în cilindrii motorului;
- corectarea vâscozităţii uleiurilor vegetale impune adaptări
tehnice ale motorului;
- punctul de inflamabilitate ridicat al uleiurilor vegetale are efecte
pozitive asupra depozitării şi transportului, însă îngreunează
pornirea motorului şi necesită adaptări tehnice ale acestuia.
Pentru utilizarea uleiului vegetal brut sunt necesare mici modificări
constructive ale motorului Diesel care presupun încălzirea uleiului vegetal
brut înainte de intrarea în filtrele de combustibil pentru reducerea
vâscozităţii acestuia sau folosirea de amestecuri motorină - ulei vegetal în
proporţie maximă de 50 %.
Pentru obţinerea de efecte economice maxime se recomandă
producerea uleiului vegetal brut în exploataţia agricolă, astfel se elimină
taxele suplimentare. Calculele arată că la cultivarea unui hectar cu rapiţă se
obţine o cantitate de combustibil necesar pentru a lucra 10 - 30 ha cu alte
culturi (în funcţie de producţia de rapiţă şi de randamentul de ulei).

Lubrifianţii sunt substanţe lichide sau solide, folosite pentru

micşorarea frecării dintre piesele tractoarelor şi pentru reducerea uzurii
acestora.
După starea de agregare, lubrifianţii se clasifică în:
- lichizi (uleiuri);
- solizi (unsori consistente).

23
 Uleiurile se clasifică după origine în:
- uleiuri minerale (obţinute din petrol);
- uleiuri sintetice (obţinute în urma unei sinteze chimice);
- uleiuri semisintetice (combinaţie de uleiuri sintetice şi minerale);
- uleiuri vegetale (obţinute din seminţe de plante: in, rapiţă, ricin
etc.).
După destinaţie, uleiurile se clasifică în:
- uleiuri de motor;
- uleiuri de transmisii;
- uleiuri pentru instalaţii hidraulice.
Principalele proprietăţi ale uleiurilor de motor sunt: vâscozitatea,
onctuozitatea, stabilitatea chimică, rezistenţa la oxidare, punctul de
inflamabilitate, proprietăţi detergente şi proprietăţi antispumante.
Vâscozitatea este proprietatea uleiului de a se opune curgerii. Pentru
un ulei de motor de calitate, această proprietate trebuie să fie influenţată cât
mai puţin de temperatura de funcţionare. Importanţa acestei proprietăţi a
determinat clasificarea uleiurilor de motor, în opt clase de vâscozitate: 0; 5;
10; 15; 20; 30; 40; 50. Pentru motoarele termice cu ardere internă se
folosesc în prezent uleiuri de motor multigrad, care pot fi utilizate atât vara,
cât şi iarna. De exemplu, uleiul multigrad M 20 W 40 este un ulei de motor
(M) care vara se comportă ca un ulei din clasa 20, iar iarna (W - winter) ca
un ulei din clasa 40.
Onctuozitatea apreciază proprietatea uleiului de a adera la piesele
unse şi de a forma o peliculă de ulei rezistentă la presiunea de contact dintre
două piese.
Stabilitatea chimică reprezintă proprietatea uleiului de a nu-şi
schimba compoziţia chimică pe toată durata de exploatare a motorului.
Rezistenţa la oxidare este proprietatea uleiului de a nu se oxida în
timpul funcţionării motorului.
Punctul de inflamabilitate reprezintă temperatura la care uleiul
arde. Este principala proprietate care determină consumul de ulei al
motorului.
Proprietăţile detergente apreciază capacitatea uleiului de a curăţa
de impurităţi piesele unse.
Proprietăţile antispumante apreciază capacitatea uleiului de a nu
forma spumă când este agitat de diverse piese ale motorului aflate în
mişcare.
Toate aceste proprietăţi scad odată cu creşterea duratei de folosire a
uleiului, din această cauză uleiul de motor se înlocuieşte periodic.

24
 Uleiurile de transmisie sunt utilizate pentru ungerea pieselor
componente ale transmisiilor (cutii de viteze, reductoare planetare,
diferenţiale, transmisii finale etc.).
Aceste uleiuri se caracterizează prin vâscozitate mai mare decât
uleiurile de motor, proprietăţi antispumante foarte bune şi rezistenţă a
peliculei de ulei la presiuni de contact ridicate (extremă presiune). Având
în vedere aceste proprietăţi, uleiurile de transmisie se împart în patru clase
de vâscozitate (75, 80, 85, 90) şi două clase de extremă presiune (EP1 şi
EP2). Uleiul notat cu T 90 EP2 este un ulei de transmisie (T), care face parte
din clasa de vâscozitate 90 şi din clasa 2 de extremă presiune (EP2).
Uleiurile hidraulice se folosesc în instalaţiile hidraulice ale
utilajelor pentru a transforma energia mecanică în energie hidraulică şi
invers. Sunt caracterizate prin vâscozitate scăzută (clasele 20 şi 30) şi
rezistenţă la temperaturi şi presiuni ridicate. Aceste proprietăţi trebuie să
varieze foarte puţin cu temperatura mediului înconjurător şi cu temperatura
de funcţionare a instalaţiei hidraulice.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor uleiurilor, acestea se aditivează
cu substanţe antioxidante, antispumante, anticorozive, anticongelante,
detergente etc., în proporţie de maximum 15 %.
Unsorile consistente sunt suspensii coloidale ale acizilor graşi în
uleiuri minerale. Ele sunt caracterizate prin punctul de picurare, care
reprezintă temperatura la care unsoarea începe să curgă (să picure). Punctul
de picurare variază de la 75oC la 225oC. Pentru a îmbunătăţi proprietăţile de
ungere, aceste unsori se aditivează cu litiu, calciu, sodiu, magneziu şi grafit.

25
 Capitolul 2
ORGANE DE MAŞINI ŞI MECANISME

2.1. Aspecte generale

Organul de maşină reprezintă partea componentă a unui utilaj sau

maşină, cu rol funcţional bine definit şi care stă la baza construcţiei de
subansamble. Organele de maşini se clasifică în organe de maşini de uz
general (se folosesc în componenţa majorităţi maşinilor) şi organe de maşini
specifice (se folosesc numai în componenţa unei grupe de maşini).
Demontabile:
şuruburi, pene, caneluri

Nedemontabile:
Asamblări
nituri

Elastice:
arcuri

Susţinerea
Lagăre, arbori, osii
mişcării
ORGANE
DE MAŞINI
Transformarea Mecanisme: bielă-manivelă,
mişcării cu camă, cremalieră etc.

Transmiterea Transmisii:
mişcării cu roţi de fricţiune, cu roţi
dinţate, cu lanţuri, cu curele

Cuplare Cuplaje

Fig. 2.1. Tipuri de organe de maşini şi mecanisme

26
 Organele de maşini pot fi alcătuite dintr-o singură piesă sau dintr-o
structură mai complexă formată din mai multe elemente simple. Organele de
maşini de uz general pot fi împărţite în următoarele grupe (fig. 2.1):
1. Organe de maşini pentru asamblări:
- demontabile (şuruburi, pene, caneluri etc.);
- nedemontabile (nituri, sudare, lipire);
- elastice (arcuri).
2. Organe de maşini pentru susţinerea mişcării de rotaţie (lagăre,
arbori, osii);
3. Organe de maşini pentru transformarea mişcării (mecanismul
bielă-manivelă, mecanismul cu camă, mecanismul cremalieră
etc.);
4. Organe de maşini pentru transmiterea mişcării de rotaţie
(transmisii cu roţi de fricţiune, transmisii cu curele, transmisii cu
roţi dinţate, transmisii cu lanţuri);
5. Organe de maşini pentru mecanismele de cuplare (cuplajele).
Organele de maşini utilizate în construcţia şi exploatarea utilajelor
tehnologice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale:
- realizarea rolului funcţional;
- siguranţa în exploatare exprimată prin fiabilitate (aptitudinea
unui produs de a îndeplini o funcţie dată, respectiv probabilitatea
de funcţionare fără deteriorări, un anumit interval de timp şi în
anumite condiţii de solicitare), mentenabilitatea (reprezintă
aptitudinea unui produs de a fi întreţinut facil şi economic),
disponibilitatea (reprezintă aptitudinea unui produs de a-şi
realiza funcţia dată) şi securitatea (aptitudinea unui sistem tehnic
de a putea fi exploatat în condiţii de siguranţă pentru operator);
- economicitatea produsului exprimată în preţul de cost cât mai
redus;
- tehnologicitatea este aptitudinea unui produs de a putea fi
realizat în condiţii normale de fabricaţie;
- să fie estetic;
- să nu fie nociv pentru om şi mediul ambiant.

2.2. Organe de maşini pentru asamblări filetate – şuruburile

Șuruburile sunt organe de maşini pentru asamblări demontabile.

În cele mai multe dintre situaţii, îmbinarea filetată prezentată în
figura 2.2 cuprinde: şurubul, piuliţa şi elementul de asigurare împotriva
27
desfacerii accidentale. Piuliţa poate lipsi atunci când înşurubarea se face
direct în elementele asamblării.
Şurubul este format dintr-un cap de diferite forme (hexagonal, pătrat,
eliptic, cilindric, tronconic, înecat) şi o tijă cu o porţiune filetată. Filetul
elicoidal poate fi realizat pe o suprafaţă cilindrică (filet cilindric) sau pe o
suprafaţă conică (filet conic).
Filetul şurubului este caracterizat printr-o serie de parametrii: pas,
profil şi adâncime.
Pasul filetului reprezintă distanţa parcursă de un punct de pe filet, pe
direcţia generatoarei, la rotirea şurubului cu 360o. Pasul unui filet poate fi
mare, normal sau fin. Valoarea pasului este standardizată şi creşte odată cu
diametrul şurubului.
Profilul filetului poate fi: dreptunghiular, pătrat, trapezoidal (pentru
transmiterea mişcării), triunghiular (pentru şuruburile de fixare). Şuruburile
pot fi prevăzute cu filetul pe stânga sau pe dreapta, cu unul sau mai multe
începuturi.
Rolul funcţional al şurubului este:
- de strângere – cu rol de a crea tensiuni între piese şi deci de a
etanşa diferite medii, de a transmite diferite forţe sau momente
(asamblări demontabile - şuruburi de fixare, creare de tensiune -
asamblarea capetelor de tiranţi, închidere etanşă - dopuri filetate);
- de reglaj – pentru fixarea poziţiei relative sau strângerea
ulterioară în scopul eliminării jocurilor după uzură (şuruburile de
reglare ale penelor săniilor mici);
- transformarea mişcării rotative în mişcare axială sau invers
(şurubul central la strunguri, deplasarea mesei la strungurile
normale, paralele);
- transformare de forţe periferice mici în forţe axiale mari
(prese, organe de închidere, menghine);
- măsurare (micrometrul).
Caracteristicile geometrice ale filetului sunt următoarele:
- profilul;
- unghiul la vârf, α;
- pasul, p;
- numărul de începuturi, i;
- diametrul exterior, d;
- diametrul interior, d1;
- înălţimea efectivă, H1;
- unghiul de înfăşurare, β (înclinarea elicei);
- sensul de înfăşurare (dreapta, stânga).

28
 Fig. 2.2. Asamblare filetată prin şurub:
a. Asamblare filetată cu şurub şi piuliţă: 1 – şurub; 2 – piuliţă;
3 – element de asigurare împotriva desfacerii; A – piesă; B – piesă;
b. Asamblare filetată cu şurub: 1 – şurub; 2 (B) – piesă care ia rolul piuliţei

Piuliţele pot avea şi ele forme diferite: hexagonală, pătrată, crenelată,

fluture etc. Ele prezintă un filet interior care trebuie să aibă aceleaşi valori
ale parametrilor în vederea realizării unei îmbinări şurub-piuliţă.
Pentru asigurarea împotriva desfacerii sunt utilizate diferite elemente
reprezentate prin: piuliţa crenelată şi splint, şaibele plate şi elastice,
contrapiuliţa, sârmă trecută prin capetele şuruburilor, suduri între piuliţă şi
şurub sau piuliţă şi piesă, folosirea adezivilor aplicaţi pe filet, piuliţe cu
autoblocare cu inele din material plastic etc.
Asamblările filetate prezintă următoarele avantaje principale:
- au gabarit redus;
- se montează şi se demontează uşor;
- pot fi realizate forţe mari de strângere;
- sunt ieftine şi se procură uşor.
Dezavantajele asamblărilor filetate sunt:
- necesită elemente suplimentare de siguranţă împotriva desfacerii
accidentale;
- filetul obişnuit nu realizează etanşarea îmbinării.

2.3. Asamblări demontabile prin pene

Sunt organe de maşini utilizate pentru solidarizarea a doi arbori aflaţi

unul în prelungirea celuilalt sau pentru asamblarea roţilor pe arbori.

29
 Asamblarea se caracterizează prin:
- este rapidă;
- preţul de cost este redus;
- protejează arborii şi osiile în cazul unor suprasarcini.
Asamblările prin pene se împart în două categorii:
- pene transversale – se montează perpendicular pe axele
elementelor îmbinate;
- pene longitudinale – se montează paralel cu axul arborelui.
După modul în care transmit momentul de torsiune, penele se împart
în:
- pene paralele şi pene disc – care transmit prin formă;
- pene înclinate – care transmit prin frecare;
- pene tangenţiale – care transmit prin formă şi prin frecare.

2.4. Asamblări demontabile prin caneluri

Canelurile sunt canale practicate pe arbore (pe direcţia longitudinală)

şi în butucul roţilor şi se folosesc pentru solidarizarea roţilor, tamburilor pe
arbori. Canelurile au rolul de a prelua şi transmite momentul şi puterea.
Canelurile reprezintă o soluţie constructivă care poate fi asociată cu
o succesiune de pene, care fac corp comun cu arborele sau butucul.
Asamblarea prin caneluri nu necesită elemente intermediare.
Asamblarea prin caneluri se caracterizează prin:
- centrare mai precisă a arborelui cu butucul;
- transmiterea unor eforturi mai mari;
- posibilitatea deplasării axiale a butucului în raport cu arborele;
- preţul de cost al prelucrării canelurilor este ridicat.
Clasificarea canelurilor se poate face astfel:
 după profilul în secţiune:
- dreptunghiular;
- evolventic;
- trapezoidal;
- rotund;
- triunghiular.
 după modul de centrare:
- laterală;
- exterioară;
- interioară.

30
 2.5. Asamblări nedemontabile prin intermediul niturilor

Niturile (fig. 2.3) sunt organe de maşini pentru asamblări

nedemontabile (acele îmbinări la care pentru desfacere se distruge organul
de îmbinare). Pot fi realizate din oţel, alamă, aliaje de aluminiu etc. Un nit
este format dintr-o tijă cilindrică care prezintă la extremitate un cap iniţial,
de forme diferite (semirotund, cilindric, semiînecat, tronconic, înecat etc.).
În urma operaţiunii de nituire se formează cel de-al doilea cap, denumit cap
de închidere. Operaţiunea de nituire se poate realiza prin suprapunerea
pieselor ce urmează a fi îmbinate sau prin dispunerea lor cap la cap cu
ajutorul unor eclise.

Fig. 2.3. Nituirea

După destinaţie, niturile se împart în trei categorii:

- nituri de rezistenţă;
- nituri de etanşare;
- nituri de rezistenţă şi etanşare.

Avantajele îmbinărilor nituite sunt:

- pot fi îmbinate materiale nesudabile care nu admit încălziri;
- se comportă bine la solicitări variabile (şocuri, vibraţii).
Dezavantaje:
- etanşeitate mai scăzută;
- consumul mai mare de material şi manoperă.

31
 2.6. Asamblarea nedemontabilă prin sudare

Sudarea reprezintă procedeul de îmbinare nedemontabilă cu sau fără

material de aport, prin aducerea suprafeţelor elementelor de îmbinat la
starea de topire. În construcţiile metalice se deosebesc două procedee de
sudare:
- sudarea prin topire (procedeul de îmbinare a două sau mai multe
piese prin topirea locală a acestora, cu sau fără material de adaos;
metoda se poate realiza cu gaze, cu arc electric);
- sudarea prin presiune (metoda de sudare fără adaos de material,
când materialele ce urmează a fi îmbinate se aduc în stare
plastică şi apoi sunt presate prin procedee mecanice; se poate
realiza electric, prin forjare, cu gaze, aluminotermic prin presare).
În construcţiile metalice se folosesc cel mai adesea metodele cu arc
electric, sudarea oxiacetilenică şi sudarea prin presiune. Alegerea
procedeului de sudare se face ţinând seama de următoarele criterii:
materialele sudate, utilajul folosit şi condiţiile de funcţionare ale organului
de maşină. Sudarea constituie unul dintre cele mai sigure şi expeditive
procedee de asamblare, fiind aplicată pe larg la realizarea ansamblurilor din
tablă, profile, bare, ţevi etc.
Sudarea cu arc electric este un procedeu foarte utilizat în
construcţiile sudate. Producerea arcului electric se realizează prin apropierea
unui electrod de piesa ce urmează a fi sudată. Operaţia se poate realiza
folosind atât curent alternativ, cât şi curent continuu. Piesa se leagă la polul
pozitiv, iar electrodul la cel negativ. Sursele de curent continuu pot fi
rotative (convertizor şi agregat de sudare), statice (redresoare de sudură), iar
cele de curent alternativ reprezentate prin transformatoare de sudare. Se
folosesc şi accesorii, şi anume: port-electrodul, clemele de contact şi masca,
plus echipamentul de protecţie.
Sudarea oxiacetilenică este un procedeu la care căldura necesară
pentru sudare este obţinută prin arderea acetilenei în oxigen. Aparatul de
sudare este format din cap de sudură, generator de acetilenă, butelie de
oxigen şi echipamentul de protecţie. Procedeul se foloseşte pentru
construcţii metalice secundare, pentru elemente subţiri care nu pot fi sudate
electric.
Sudarea prin presiune este un procedeu care se face fără adaos de
material, recomandat în cazul producţiei în serie, la sudarea pieselor în
formă de ţevi, şine, armături etc.

32
 Sudura este folosită în construcţiile metalice, construcţiile de maşini
şi utilaje. Din punct de vedere al metodei folosite, îmbinările sudate se
împart în:
- îmbinări sudate prin dispunere cap la cap;
- îmbinări sudate de colţ;
- îmbinări prin puncte.
Avantajele utilizării sudurii sunt:
- etanşeitate;
- productivitate ridicată;
- rigiditate;
- economie de material.
Dezavantaje:
- tensiuni remanente induse de şocul termic şi de contracţia
diferită la răcire;
- o rezistenţă mai mică decât a materialelor elementelor asamblate.

2.7. Asamblări nedemontabile prin lipire

Lipirea este un procedeu de asamblare nedemontabilă prin

intermediul unui material de adaos, adus în stare topită şi care difuzează în
stratul de suprafaţă al elementelor îmbinate.
În funcţie de materialul de adaos folosit, lipiturile se împart în două
categorii:
- lipirea moale (temperatura de topire de până la 450oC, şi se
folosesc aliaje pe bază de SnPb, SnPbAg);
- lipirea tare (temperatura de topire este cuprinsă între 450oC şi
900oC şi se folosesc aliaje CuZn, aliaje pe bază de Ag şi Au sau
Ni).

Ca metode de lipire, întâlnim:

- metoda prin suprapunere;
- metoda circulară.

Avantaje:
- temperatura de topire a materialului de aport este mai coborâtă şi
nu presupune topirea materialelor pieselor asamblate;
- asamblările rezultate sunt curate şi nu necesită prelucrări
ulterioare;
- pot fi lipite majoritatea metalelor.
33
 Dezavantaje:
- tehnologia de lipire presupune operaţiuni suplimentare (suprafeţele
să fie netede şi curate);
- rezistenţa mecanică este mai mică prin comparaţie cu sudura.

2.8. Asamblarea elastică prin intermediul arcurilor

Arcurile sunt organe de maşini folosite pentru a realiza legături

elastice între diferite părţi ale maşinilor, utilajelor. Sunt confecţionate din
oţeluri speciale pentru arcuri sau din aliaje neferoase sau din cauciuc.
Din punct de vedere al destinaţiei, domeniului de utilizare şi tipul
solicitării, arcurile se împart astfel:
- arcuri pentru exercitarea unei forţe elastice permanente (ex.:
arcurile contactelor electrice, arcuri pentru supape de motor,
arcuri pentru ambreiaje);
- arcuri de amortizare (suspensii, fundaţii);
- arcuri pentru limitarea şi reglarea forţelor (supape de siguranţe);
- arcuri pentru măsurarea forţelor (dinamometre);
- arcuri pentru acumularea de energie (arcurile ceasurilor,
întrerupătoarelor);
- arcuri pentru readucerea unor organe în poziţia iniţială (arcurile
de la pedalele de ambreiaj, acceleraţie şi frână, arcurile de la
frânele cu saboţi etc).
Din punct de vedere constructiv, se împart în: arcuri elicoidale,
spirale, conice, lamelare, disc, bare de torsiune etc.
După solicitarea la care sunt supuse, se împart în:
- arcul lamelar – solicitare la încovoiere;
- arcul spiral – solicitare la torsiune;
- arcul bară de torsiune – solicitare la încovoiere şi răsucire;
- arcul elicoidal – solicitare la compresiune, tracţiune, torsiune.

2.9. Lagărele

Lagărele sunt organe de maşini utilizate pentru sprijinirea arborilor

aflaţi în mişcare de rotaţie. Au funcţia de susţinere şi ghidare a arborilor şi a
osiilor cu mişcare rotativă sub acţiunea sarcinilor care acţionează asupra lor.

34
 Clasificarea lagărelor se poate face după următoarele criterii:
 după frecarea ce apare între elementele componente, se împart
în:
- lagăre cu frecare de alunecare;
- lagăre cu frecare de rostogolire;
- lagăre combinate.
 după direcţia solicitării din lagăr, se împart în:
- lagăre radiale;
- lagăre axiale;
- lagăre radial-axiale.
Lagărele cu frecare de alunecare se împart în:
- lagăre cu frecare uscată;
- lagăre cu frecare fluidă (hidrodinamice, hidrostatice, combinate).

Fig. 2.4. Construcţia generală

a unui lagăr:
1a, 1b – cuzineţi; 2 – corp;
3 – capac; 4 – elemente de asamblare;
5 – elemente de reglaj; 6 – elemente de fixare;
7 – canal de ungere; 8 – dispozitiv de ungere

Un lagăr cu frecare de alunecare (fig. 2.4) este format din corp,

capac, cuzinet sau bucşă, organe de asamblare şi dispozitiv de ungere
(orificiu de ungere). Între fusul arborelui şi partea interioară a lagărului se
dispune o peliculă de lubrifiant. Pentru realizarea acestor lagăre sunt folosite
ca materiale fontele antifricţiune, bronzurile, aliajele antifricţiune pe bază de
Sn şi Pb, aliajele pe bază de Al, Mg, Cd, materiale sinterizate din pulberi
metalice şi nemetalice, materiale plastice (teflon, textolit), materiale
ceramice, lemnul etc.

Lagărele de alunecare sunt organe de maşini care transmit forţele

între elementele maşinii, care se mişcă în relaţie unul cu celălalt.
Principalele tipuri constructive de lagăre cu frecare de alunecare sunt
următoarele:
- lagăre de alunecare uscate, create din materiale metalice sau
nemetalice care alunecă;

35
 - lagăre sinterizate, create din materiale poroase care alunecă;
- lagăre de alunecare hidrodinamice, la care presiunea creşte în
spaţiul de lubrifiere convergent;
- lagăre de alunecare hidrostatice, la care presiunea creşte în afara
spaţiului de lubrifiere.
Materialele din care sunt confecţionate lagărele cu frecare de
alunecare trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- să permită o bună aderenţă lubrifiantului;
- să aibă rezistenţă la coroziune, oboseală şi încălzire;
- să aibă un coeficient de frecare cât mai redus;
- conductibilitate termică ridicată;
- dilatare termică redusă;
- conformabilitate pentru a permite înglobarea particulelor dure.

Lagărele cu frecare de rostogolire (rulmenţi) se caracterizează

prin faptul că frecarea dintre fus şi lagăr se face prin intermediul corpurilor
de rulare (fig. 2.5). Lagărul de rostogolire se obţine prin înlocuirea
cuzinetului din lagărul cu alunecare printr-un rulment. De aceea, lagărele se
numesc şi lagăre cu rulmenţi. Celelalte elemente componente ale lagărelor
cu rostogolire diferă foarte puţin de elementele lagărelor cu alunecare.
Datorită înlocuirii frecării de alunecare prin frecare de rostogolire,
randamentul lagărelor cu rostogolire este superior lagărelor cu alunecare,
având valorile cuprinse între 0,98 și 0,995.
Lagărele cu rulmenţi prezintă următoarele avantaje principale faţă de
lagărele cu alunecare:
- pierderi mai mici de putere prin frecare;
- turaţii mari de 20.000 - 30.000 rotaţii/minut;
- consum redus de lubrifiant în perioadele de întreţinere;
- eficienţă economică superioară, datorită avantajelor standardizării
şi posibilităţile centralizării execuţiei lor prin întreprinderi
specializate cu procese de producţie automatizate.
Un lagăr cu frecare de rostogolire este format dintr-un inel interior,
inel exterior, corpurile de rulare şi colivia. Corpurile de rulare pot avea
formă sferică, cilindrică, tronconică, aciculară etc.
Avantajele folosirii lagărelor cu frecare de rostogolire sunt
următoarele:
- pot transmite forţe mari în condiţii de frecare redusă;
- întreţinerea lor este uşoară;
- bună siguranţă în exploatare;
- jocuri mici.

36
 Dezavantaje:
- nu pot fi utilizate în cazul solicitărilor prin şoc.

Fig. 2.5. Lagăre:

a) cu frecare de alunecare; b) cu frecare de rostogolire

2.10. Arbori şi osii

Arborii şi osiile sunt organe de maşini ale mişcării de rotaţie. Spre

deosebire de osii, arborii transmit momente de torsiune şi cuplu de forţe prin
intermediul altor organe pe care le susţin sau cu care sunt asamblate (roţi
dinţate, cuplaje etc). Arborii sunt solicitaţi la răsucire şi încovoiere, iar osiile
sunt solicitate la încovoiere.
Arborii se clasifică după următoarele criterii:
 după formă:
- arbori drepţi;
- arbori cotiţi;
- arbori flexibili.
 după poziţia lor:
- arbori orizontali;
- arbori verticali;
- arbori înclinaţi.

37
 La un arbore distingem ca părţi componente: fusurile (zonele pe care
se sprijină arborele) şi locaşurile de calare (zonele arborelui pe care se
montează alte organe de maşini).
Osiile sunt elemente de rezemare pentru alte organe de maşini aflate
în mişcare de rotaţie.
Osiile pot fi:
- fixe;
- mobile (se rotesc odată cu organele de maşini pe care le sprijină).

2.11. Organe de maşini pentru transmiterea şi transformarea

valorică a mişcării de rotaţie

Aceste organe de maşini sunt reprezentate prin:

- transmisii cu roţi de fricţiune;
- transmisii prin curele;
- transmisii cu roţi dinţate;
- transmisii cu lanţuri.
Transmisii cu roţi de fricţiune. Roţile de fricţiune transmit momente
de torsiune prin frecare, prin contactul direct al acestora. Sunt utilizate
pentru transmiterea de puteri mici între arbori apropiaţi, iar mişcarea nu se
transmite cu precizie.
Transmisiile prin fricţiune (fig. 2.6) sunt transmisii mecanice la care
mişcarea de rotaţie şi momentul de torsiune se transmit, de la elementul
conducător la cel condus, prin intermediul forţelor de frecare, ca urmare a
apăsării reciproce a elementelor în contact.
Transmisiile prin roţi de fricţiune pot fi:
- cu raport de transmitere constant, care realizează, la elementul
condus, o turaţie constantă, în ipoteza absenţei alunecărilor;
- cu raport de transmitere variabil (variatoare), care realizează, la
elementul condus, o turaţie variabilă continuă, între anumite limite.
Transmisiile prin fricţiune se recomandă în următoarele cazuri:
- la transmisii cu rol cinematic, puţin încărcate;
- la transmisii încărcate cu sarcini mici, care funcţionează la viteze
foarte mari sau la care se impune un nivel scăzut de zgomot şi
vibraţii;
- la transmisii încărcate cu sarcini mici-medii, care necesită
reglarea continuă a turaţiei la ieşire, impusă de procesul
tehnologic, dar care nu necesită un raport de transmitere riguros
constant.
38
 Acestea se întâlnesc: în industria constructoare de maşini; în
industria extractivă, uşoară şi alimentară; în transporturi; în agricultură.
După forma roţilor, aceste transmisii se împart în:
- transmisii cu roţi de fricţiune cilindrice paralele;
- transmisii cu roţi de fricţiune cilindrice perpendiculare;
- transmisii cu roţi de fricţiune conice;
- transmisii cu roată şi tambur.

Fig. 2.6. Transmisii prin roţi de fricţiune

Raportul de transmitere a mişcării – it – se poate calcula cu relaţia:

it = n1/n2 = D2/D1 (2.1)
în care: n1, n2 – turaţiile roţilor;
D1, D2 – diametrele roţilor.

Avantajele utilizării acestei transmisii sunt:

- demaraj fără şocuri;
- protecţie la suprasarcini;
- funcţionare silenţioasă;
- pot funcţiona la turaţii ridicate;
- permit schimbarea rapidă a sensului de rotaţie.
Dezavantaje:
- gabarit mare;
- nu pot asigura un raport de transmitere a mişcării constant;
- uzură mai rapidă;
- randament mai mic decât al transmisiilor cu roţi dinţate;
- patinarea produce uzuri neuniforme a elementelor în contact,
conducând la scoaterea din funcţiune a transmisiei;
- durabilitatea este relativ scăzută;
- necesită forţe mari de apăsare, care încarcă arborii şi lagărele,
determinând mărirea gabaritului transmisiei.

39
 Transmisii prin curele. Aceste organe de maşini transmit momente
de torsiune prin frecarea ce apare dintre roată şi curea. Se folosesc atunci
când distanţa dintre arbori este mare, iar mişcarea nu trebuie transmisă cu
precizie.
După profilul curelei în secţiune (fig. 2.7), curelele pot fi:
- rotunde (circulare);
- late (dreptunghiulare);
- trapezoidale.
- profilate.

Fig. 2.7. Tipuri de curele de transmisie:

a) late;b) rotunde; c), d) trapezoidale; e), f) profilate

Fig. 2.8. Tipuri de transmisii cu curele:

a), b), c) cu axe paralele; e), f) cu axe concurente; g), h) cu axe încrucişate

După modul de aşezare (dispunere) a curelei (fig. 2.8), aceste

transmisii se împart în:
- transmisii cu curea deschisă;
- transmisii cu curea încrucişată;
- transmisii cu curea îndoită în unghi.

40
 Avantajele utilizării acestei transmisii sunt următoarele:
- construcţie şi întreţinere facilă;
- amortizează şocurile prin patinare;
- au un randament bun;
- transmit mişcarea la distanţă.
Dezavantaje:
- necesitatea unor sisteme suplimentare de întindere a curelei;
- gabarit mare;
- nu realizează rapoarte de transmitere a mişcării constante.
Curelele sunt realizate din piele, cauciuc şi materiale plastice cu
inserţii de rezistenţă din fibre textile, fibre de sticlă, sârmă etc.

Transmisii cu roţi dinţate (angrenaje). Aceste organe de maşini sunt

utilizate pentru transmiterea mişcării între doi arbori. Transmiterea mişcării
prin roţi dinţate se realizează când distanţa între arbori este mică, forţa de
transmisie este mare, iar mişcarea trebuie transmisă cu precizie.
Caracteristici:
- garantează siguranţa în exploatare la turaţii mari;
- în funcţionare se manifestă zgomot proporţional cu turaţia;
- raportul de transmisie este constant;
- se utilizează la mecanisme de precizie;
- se execută într-o gamă dimensională largă;
- poate transmite o gamă largă de puteri şi de turaţii.

Angrenajele se clasifică după următoarele criterii:

 după poziţia roţilor, se împart în:
- angrenaje exterioare;
- angrenaje interioare.
 după poziţia arborilor, se împart în:
- angrenaje cu arbori paraleli şi roţi dinţate cilindrice;
- angrenaje cu arbori concurenţi şi roţi dinţate conice;
- angrenaje încrucişate cu şurub şi roată melcată.
 după poziţia dinţilor, roţile dinţate se împart în:
- roţi cu dinţi drepţi;
- roţi cu dinţi înclinaţi;
- roţi cu dinţi curbi.
O roată dinţată este formată din butuc, disc şi dantură. Dantura roţii
dinţate este caracterizată printr-o serie de parametrii reprezentaţi prin
profilul şi lungimea dinţilor, înălţimea şi grosimea dinţilor, pasul, modulul şi
numărul de dinţi. Pasul danturii roţii reprezintă distanţa dintre un plin şi un

41
gol, măsurată pe circumferinţa primitivă (corespunzătoare diametrului
primitiv – Dp) şi se calculează cu relaţia:
p = πDp/z (2.2)

în care: Dp – diametrul primitiv sau de divizare;

z – numărul de dinţi al roţii dinţate.
Modulul reprezintă lungimea ce revine pe diametrul de divizare
pentru un dinte al roţii şi se calculează cu relaţia:
m = p/π (2.3)

Raportul de transmitere a mişcării se calculează cu relaţia:

it = n1/n2 = Dp2/Dp1 = z2/z1 (2.4)

Principalele tipuri de angrenaje cu roţi dinţate sunt prezentate în

figura 2.9 şi în figura 2.10.

Fig. 2.9. Tipuri de transmisii cu roţi dinţate:

a. roţi cilindrice cu dinţi drepţi; b. roţi cilindrice cu dinţi înclinaţi; c. roţi dinţate cilindrice
cu dinţi în „V”; d. roţi conice cu dinţi drepţi; e. roţi dinţate conice cu dinţi înclinaţi;
f. roţi dinţate conice cu dinţi curbi; g. angrenaj melcat (melc-roată melcată)

42
 Fig. 2.10. Transmisii cu roţi dinţate

Avantajele utilizării acestor transmisii sunt următoarele:

- au o bună siguranţă şi durabilitate în exploatare;
- asigură un raport de transmitere a mişcării constant şi ridicat (η =
0,98 - 0,99);
- domeniul de turaţii şi puteri este foarte larg;
- gabarit redus în raport cu puterea transmisă.
43
 Dezavantaje:
- costul ridicat;
- sunt zgomotoase.

Elementele geometrice ale unei roţi dinţate (fig. 2.11) sunt

următoarele:
- De – diametrul cercului exterior;
- Di – diametrul cercului interior;
- Db – diametrul cercului de bază;
- Dr – diametrul cercului de rulare (rostogolire);
- p – pasul (pasul circular);
- m – modulul (pasul diametral);
- h – înălţimea dintelui;
- a – înălţimea capului dintelui;
- b – înălţimea piciorului dintelui;
- sd – grosimea dintelui;
- sg – grosimea golului dintre dinţi;
- B – lăţimea danturii.

Fig. 2.11. Elementele geometrice ale unei roţi dinţate

44
 Transmisii prin lanţuri. Aceste transmisii se folosesc atunci când
distanţa dintre arbori este mare şi mişcarea trebuie transmisă cu precizie. O
astfel de transmisie este formată din lanţ şi roţi de lanţ (pinioane). Principalele
tipuri de lanţuri utilizate în prezent sunt prezentate în figura 2.12.

Fig. 2.12. Tipuri de lanţuri:

a) lanţ cu bolţuri şi role; b) lanţ cu bucşe simplă; c) lanţ de tip role cu guler;
d) lanţ de tracţiune (Gall)

Transmisiile cu lanţ sunt transmisii indirecte cu element intermediar,

forţate (alunecarea relativă = 0).
Se utilizează la transportul materialelor, fluxuri mecanizate
(automatizate), transporturi diverse.
Transmisiile cu lanţ moderne (tehnologii execuţie + materiale cu
caracteristici mecanice superioare) asigură performanţe de viteză v = 40 m/s,
n = 10.000 rot./min.
Sunt utilizate mai multe tipuri de lanţuri din care cele mai
reprezentative sunt următoarele: lanţuri cu eclise, cu zale articulate, cu zale
turnate, cu zale ovale etc.
În tabelul 2.1 se prezintă formulele de calcul ale raportului de
transmitere a mişcării pentru tipurile de transmisii.

45
 Tabelul 2.1
Transmisii

Tipul transmisiei Raportul de transmitere a mişcării

Transmisie cu roţi de fricţiune it = n1/n2 = D2/D1
Transmisie cu curele it = n1/n2 = D2/D1
Transmisie cu roţi dinţate şi lanţuri it = n1/n2 = Dp2/Dp1 = z2/z1

2.12. Mecanisme

Mecanismul este un lanț cinematic închis, cu un element fix (sau

presupus fix), care are proprietatea că pentru o mişcare dată unuia sau mai
multor elemente în raport cu elementul fix, toate celelalte elemente au
mişcări univoc determinate.

Fig. 2.13. Organe de maşini şi

mecanisme:
a. Organ de asamblare
demontabilă şurub – piuliţă;
b. Organe de asamblare
nedemontabilă – nituri;
c. Asamblare nedemontabilă prin
sudare; d. Organe de maşini
pentru asamblări demontabile –
pene transversale şi longitudinale;
e. Organe de maşini pentru
asamblări elastice – arcuri;
f. Asamblarea nedemontabilă prin
lipire; g. Transmisie cu roţi de
fricţiune; h. Transmisie cu curea;
i. Transmisie cu roţi dinţate;
j. Mecanism patrulater articulat;
k. Mecanism bielă – manivelă;
l. Mecanism cu camă

46
 Mecanismele sunt cupluri cinematice utilizate pentru transmiterea şi
transformarea mişcării. Prin studiul mecanismelor se urmăreşte determinarea
caracteristicilor structurale, a dimensiunilor şi a mişcării elementului
conducător care să poată îndeplini anumite cerinţe funcţionale.
Principalele mecanisme utilizate la utilajele tehnologice (fig. 2.13)
sunt reprezentate prin:
- mecanismul bielă-manivelă – care transformă mişcarea rectilinie
alternativă în mişcare de rotaţie sau invers;
- mecanismul cu camă – transformă mişcarea de rotaţie în mişcare
rectilinie alternativă;
- mecanismul cu şurub şi piuliţă – transformă mişcarea de rotaţie
în mişcare rectilinie alternativă;
- mecanismul cu cremalieră – transformă şi transmite mişcarea de
rotaţie în mişcare rectilinie alternativă sau invers;
- mecanismul cu excentric – transformă mişcarea de rotaţie în
mişcare de translaţie.

2.13. Organe de maşini pentru mecanismele de cuplare –

cuplaje

Cuplajele sunt organe de maşini care au rolul de a prelua şi transmite

momentul şi puterea între doi arbori. Utilizarea cuplajelor evită construcţia
unor arbori de lungimi mari şi foarte mari. Pentru a asigura o bună
funcţionalitate, cuplajele trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- capacitate de transmitere totală a momentului de torsiune;
- capacitate de atenuare a şocurilor;
- capacitate de preluare temporară a unor suprasarcini;
- dimensiuni constructive cât mai reduse;
- asigurarea condiţiei de interschimbabilitate.
Cuplajele sunt organe de maşini folosite ca elemente de legătură între
doi arbori aflaţi unul în prelungirea celuilalt sau sub un anumit unghi. Ele mai
realizează:
- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;
- limitarea unor parametrii funcţionali (turaţie, sens de rotaţie,
moment de torsiune);
- compensarea abaterilor de coaxialitate.
Mai sunt utilizate şi pentru protecţia contra suprasolicitării organelor
antrenate.

47
 Cuplajele se clasifică astfel:
- cuplaje permanente fixe şi mobile (la care legătura între cei doi
arbori se întrerupe numai prin demontarea elementelor de
asamblare a cuplajului);
- cuplaje intermitente comandate – ambreiaje – şi automate – de
sarcină, de viteză şi de sens – (la care legătura între cei doi arbori
poate fi stabilită sau întreruptă, atât în repaus, cât şi în timpul
funcţionării printr-o comandă exterioară fără a demonta cuplajul).
Ca tipuri constructive întâlnim: cuplajele cu flanşă, manşon, în
cruce, cu craboţi, cuplaje cardanice, cu bile etc., din prima categorie şi
ambreiaje mecanice, hidraulice, electromagnetice, precum şi cuplajele de
siguranţă, centrifugale şi unisens, din a doua categorie.
Cuplajele sunt organe de maşini care asigură legătura permanentă
sau intermitentă pentru transmiterea mişcării de rotaţie de la un arbore la
altul sau de la un organ de maşină la altul. Unele cuplaje sunt folosite ca
elemente de protecţie împotriva suprasolicitării organelor de maşini
antrenate.
Cuplajul cu manşon este realizat dintr-un element care se montează
pe capetele arborilor între care urmează să se transmită mişcarea. Efortul
între arbore şi manşon se transmite printr-o pană longitudinală sau ştifturi.
Cuplajele cu manşon din două bucăţi au realizată strângerea bucăţilor de
manşon pe arbore cu ajutorul şuruburilor. Materialele din care se execută
manşoanele sunt de regulă fonte cenuşii sau alte materiale cu rezistenţă mai
mică decât cea a arborilor. Cuplajele cu manşon sunt supuse solicitării de
răsucire şi de întindere.
Cuplajele mobile (fig. 2.14) se folosesc atunci când sunt necesare
deplasări axiale, radiale sau unghiulare ale arborilor. Tipurile constructive
de cuplaje mobile sunt: cuplajele de fricţiune, cuplajele cu gheare, cuplajele
elastice, cuplajele flexibile. Elementele elastice sunt executate din piele,
cauciuc sau pânză cauciucată, ele având rolul de a micşora efectul şocurilor
provocate de variaţiile bruşte ale momentului motor. Cuplajele elastice sunt
solicitate la două şocuri de torsiune, şi anume: şocul de viteză provocat de
diferenţa bruscă de viteză unghiulară a arborilor care se cuplează brusc -
şocul de cuplu are loc în mod normal la pornire şi se exercită de către
maşina motoare asupra celei antrenate. Materialele utilizate pentru
executarea cuplajelor sunt oţelurile şi fontele.
Cuplajele cu flanşe (fig. 2.15) pot fi din aceeaşi bucată cu arborele
sau separat, legătura lor cu arborele făcându-se prin pene longitudinale. În
cazul cuplajelor cu flanşe, şuruburile de strângere sunt solicitate la forfecare,
atunci când ele sunt cuprinse în găuri calibrate sau solicitate la întindere,
când şuruburile sunt cuprinse în găuri cu joc.
48
Fig. 2.14. Cuplajele Oldham şi cardanic

Fig. 2.15. Cuplaj cu flanşe

49
 Cuplajele intermitente (ambreiajele) prezintă următoarea tipologie:
cuplaje intermitente rigide care nu permit rotirea relativă a arborilor în
timpul antrenării şi cuplaje intermitente de fricţiune care nu permit rotirea
relativă a arborilor în timpul antrenării (permit cuplarea sau decuplarea
arborilor, atât în mers, cât şi în repaus). Trecerea arborelui condus de la o
viteză inferioară la alta superioară se face lin, fără şocuri. Cuplul motor al
unui automobil se transmite roţilor de rulare prin intermediul unui cuplaj
intermitent (ambreiaj). Materialele din care sunt executate cuplajele de
fricţiune trebuie să reziste la temperaturi ridicate, la uzură, la frecare şi la
acţiunea chimică a lubrifiantului. Cuplurile de materiale pentru ambreiajele
de fricţiune sunt: fonta pe fontă, fonta pe oţel, oţel călit pe oţel călit, oţel sau
fontă pe mase plastice, oţel sau fontă pe ferodou, oţel sau fontă pe textolit.
Cuplajele intermitente rigide se utilizează la maşini unelte, autovehicule etc.

50
 Capitolul 3
UTILIZAREA ENERGIILOR REGENERABILE
ÎN AGRICULTURĂ

Pe fondul crizei energetice planetare, a consumurilor tot mai mari de

energii provenite din combustibilii fosili şi a creşterii continue a costurilor,
găsirea şi utilizarea unor surse de energii noi, regenerabile, mai puţin
poluante sau nepoluante şi uşor accesibile a cunoscut o accelerare majoră.
Sursele regenerabile de energie prezintă o serie de avantaje
comparativ cu sursele clasice cunoscute şi sub denumirea de surse fosile de
energie (surse care se epuizează treptat fără posibilitatea de regenerare), şi
anume:
- gradul de poluare este mai redus;
- favorizează relansarea unor ramuri economice, contribuind în
mod semnificativ la balanţa economică a unor regiuni sau ţări;
- asigură independenţa energetică a unor sectoare de activitate;
- pot constitui surse de venit;
- sunt regenerabile.
Trebuie subliniat că de multe ori apelarea la noi surse regenerabile
de energie determină investiţii mari, randament scăzut, cheltuieli
suplimentare privind distribuţia şi valorificarea, de aceea trebuie găsite
soluţii privind reducerea perioadelor de amortizare a investiţiilor şi de
sporire a randamentului.
Printre sursele regenerabile noi de energie pot fi menţionate:
biomasa, biogazul, uleiurile vegetale, biodieselul, biometanolul, bioetanolul,
biohidrogenul, energia solară; energia eoliană; energia geotermală, energia
căderilor de apă; energia valurilor şi a mareelor etc. Pentru agricultură
prezintă interes deosebit biomasa, biogazul, uleiurile vegetale, biodieselul,
energia solară, energia eoliană.

3.1. Biomasa

Biomasa este partea biodegradabilă a produselor, deşeurilor şi

reziduurilor din agricultură, silvicultură şi din industriile conexe şi a
deşeurilor urbane. Ea include toată materia organică rezultată prin procesele
metabolice ale organismelor vii.

51
 Ca formă de conservare a energiei soarelui în energie chimică,
biomasa este una din cele mai populare şi universale resurse energetice de
pe Terra. Biomasa este utilizată în scopuri energetice din momentul
descoperirii de către om a focului. Utilizarea ei în locul resurselor
convenţionale de energie oferă o serie de avantaje: arderea biomasei este
ecologică; costurile sunt reduse; constituie surse alternative de venit pentru
fermieri; există din abundenţă şi reprezintă o sursă de energie reînoibilă;
cenuşa rezultată din ardere conţine micro şi macroelemente, ce pot fi
utilizate la fertilizarea solului.
Se apreciază că potenţialul energetic de biomasă al României este
destul de ridicat, fiind evaluat la aproximativ 321.822.000 mii MJ/an. În
prezent, această resursă energetică poate fi utilizată la producerea energiei
electrice și a carburanţilor pentru motoare termice, încălzirea spațiilor și
uscarea produselor etc.
Clasificarea biomasei se face după mai multe criterii, de bază fiind
clasificarea după origine şi după natură.
După origine: biomasă provenită din sectorul agricol, din
silvicultură, din sectorul industrial şi din sectorul urban.
După natura sa: biomasă provenită din culturi energetice, din
reziduuri agricole sau forestiere şi din deşeuri.
a. Biomasa din culturi energetice are ca provenienţă sectorul
agricol şi cel forestier. Culturile sunt înfiinţate special în scop energetic, de
unde şi numele.
Culturile energetice pot fi reprezentate prin:
A. Culturi ierboase anuale – cuprind porumb, sorg, orz, ovăz,
secară, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr etc. Seminţele cerealelor, tulpinile,
tuberculii sau rădăcinile altor plante constituie surse bogate de amidon sau
zaharuri care pot fi utilizate în procese tehnologice pentru producerea de
biocombustibili şi energie.
B. Culturi ierboase perene – cuprind specii de stuf, trestie şi alte
plante cu creştere rapidă şi o bună utilizare a nutrienţilor disponibili: Arundo
donax (trestie gigant), Miscanthus spp. (iarba elefantului), Cynara
cardunculus (anghinare) etc.
Acest tip de biomasă poate fi utilizat ca materie primă pentru
producţia de bioenergie atunci când producţia se justifică din punct de
vedere economic.
C. Culturi arboricole – cuprind specii lemnoase de foioase: Salix
viminalis (salcie energetică), Populus spp. (plopul), eucaliptul etc., cu
producţii mari de biomasă şi inputuri reduse de combustibili fosili, în
comparaţie cu culturile anuale.

52
 D. Culturi oleaginoase – cuprind culturi anuale cu seminţe
oleaginoase şi culturi de arbori pereni oleaginoşi.
- Culturile cu seminţe oleaginoase au ca principali reprezentanţi
rapiţa, floarea-soarelui, soia. Seminţele acestor specii conţin
ulei în proporţii destul de ridicate, dar şi proteine, amidon etc.,
care pot fi folosite în diverse scopuri. Uleiurile vegetale obţinute
din seminţele acestor specii pot fi utilizate pentru aplicaţii
bioenergetice cu valoare mare, în special ca înlocuitori pentru
combustibilul diesel.
- Culturile de arbori oleaginoşi cuprind palmierul, nuca de cocos,
jatropha (Jatropha curcas), macadamia etc.
b. Biomasa din reziduuri agricole sau forestiere şi deşeuri
După Castelli S. (2010), reziduurile sunt acele materiale care pot fi
reutilizate, în timp ce deşeurile sunt materiale rezultate la sfârşitul ciclului
de producţie şi care nu pot fi reutilizate. În categoria reziduurilor este
inclusă şi producţia secundară din agricultură (paie, coceni, tulpini de
floarea-soarelui, vreji etc.).
Analiza biomasei din reziduuri şi deşeuri este complicată, din cauza
complexităţii materialelor din care provine şi a sectoarelor de origine.
Deşeurile, ca parte a biomasei, provin din activităţi industriale,
agricole, forestiere şi urbane, iar reziduurile provin din agricultură (paie,
coceni, tulpini de floarea-soarelui, coarde de viţă, ramuri din livezi, coji de
legume, fructe etc.) şi din sectorul forestier (frunzele, crăcile şi cojile de la
arbori, rumeguşul de la gatere, talaj etc.). Din deşeuri şi reziduuri se poate
produce multă energie, căci, la nivel global se acumulează cantităţi uriaşe,
care poluează mediul dacă nu sunt gestionate corespunzător.
În ultimii ani se apelează tot mai des la producerea de energie şi de
biocombustibili din deşeuri şi reziduuri, datorită efectului economic şi de
protecţie a mediului. Alegerea modului de gestionare a acestui tip de
biomasă, trebuie să se bazeze pe tipul de deşeu sau reziduu, pe calitatea
acestuia şi pe condiţiile locale, cu respectarea normelor europene.
Utilizarea reziduurilor şi deşeurilor organice pentru producerea de
energie evită creşterea suprafeţelor depozitelor, având drept consecinţă
reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră şi o mai mare independenţă faţă
de combustibilii fosili.
În unele state dezvoltate biomasa reprezintă o sursă energetică
importantă, spre exemplu, Suedia îşi asigură peste 15 % din necesarul de
surse energetice primare şi intenţionează ca pe viitor volumul biomasei
utilizate să crească concomitent cu renunţarea la centralele atomo şi
termoelectrice.

53
 Biomasa, în funcţie de provenienţă şi de origine, poate fi prelucrată
în diferite feluri:
• Sub formă de brichete sau peleţi care sunt produse din rumeguş
de lemn, coji sau scoarţă de copac, bucăţi de lemn, paie şi culturi
energetice etc., care sunt comprimate la presiune mare (fig. 3.1).
Datorită conţinutului scăzut de umiditate, valoarea energetică a
brichetelor şi a peleţilor este mai ridicată decât cea a lemnului.
• Sub formă de carburanţi lichizi (biometanol, bioetanol, ulei
vegetal, biodiesel) sau gazoşi (biogaz), utilizaţi în transporturi şi
agricultură, producere de energie termică sau electrică şi termică
(în cogenerare).

 
Fig. 3.1. Agropeleţi (peleţi din reziduuri agricole)

Obţinerea brichetelor şi a peleţilor necesită un consum mare de

energie electrică, iar în multe cazuri bilanţul energetic este negativ.
Principalele avantaje ale utilizării brichetelor şi peleţilor sunt poluarea
redusă a mediului înconjurător şi automatizarea instalaţilor de ardere.
Salcia energetică tocată şi recoltată iarna după încetarea vegetaţiei
poate fi păstrată o perioadă mare de timp în spaţii acoperite pentru că nu
mucegăieşte datorită conţinutului mare de acid salicilic şi poate fi utilizată
direct în centrale termice.
Valorificarea biomasei se poate face în moduri foarte diferite:
- prin arderea directă cu producere de energie electrică şi termică;
- prin fermentaţie anaerobă cu producere de biogaz, utilizat pentru
obţinerea de energie termică sau energie electrică şi termică în
cogenerare;
- prin fermentaţie alcoolică cu producere de bioetanol care, în
amestec cu benzina, poate fi utilizat la funcţionarea motoarelor
cu aprindere prin scânteie;
- prin esterificarea biomasei de tip ulei vegetal cu producere de
biodiesel, utilizat pentru motoarele cu aprindere prin comprimare.

54
 În agricultură biomasa poate fi utilizată, în general, ca şi combustibil
solid pentru uscarea seminţelor, fructelor şi legumelor, pentru încălzirea
spaţiilor de locuit şi a adăposturilor pentru animale etc., sau ca materie
primă pentru obţinerea biogazului, sau sub formă lichidă ca ulei vegetal sau
biodiesel, ca înlocuitor al combustibilului clasic diesel.
Avantajele utilizări biomasei în scopuri energetice sunt următoarele:
- producţia de biomasă nu este limitată din punct de vedere
teritorial, ea se poate obţine oriunde se cultivă pământul;
- utilizarea şi vânzarea producţiei secundare şi a reziduurilor aduce
venituri suplimentare;
- nu necesită teren suplimentar, cu excepţia culturilor energetice;
- reduce poluarea mediului înconjurător;
- rezolvă încălzirea locuinţelor în zonele rurale lipsite de pădure cu
costuri minime.
Dezavantajele folosiri biomasei ca sursă de energie sunt următoarele:
- producţia secundară şi reziduurile au un caracter sezonier;
- aprovizionarea cu produse agricole secundare poate varia de la
un an la altul în funcţie de rotaţia culturilor şi condiţiile climatice;
- răspândirea largă în teritoriu implică cheltuieli de strângere şi
transport destul de mari, de aceea volorificarea trebuie să se facă
cât mai aproape de locul de producţie;
- costuri ridicate de producţie a biocombustibililor;
- putere calorică scăzută a combustibililor vegetali solizi, de
aproximativ trei ori mai mică;
- randamentul scăzut în instalaţiile de ardere datorită faptului ca
biomasa conţine substanţe volatile.

3.2. Biogazul

Biogazul este un amestec de gaze, constituit în principal din metan şi

dioxid de carbon, rezultat în urma procesului biologic de fermentare
anaerobă a materiei organice biodegradabile de diferite provenienţe.
Procentul de metan din biogaz variază în funcţie de condiţiile de proces şi
de tipul de substanţă organică fermentată, între 55 % şi 80 %. În biogaz, în
afară de metan şi dioxid de carbon, sunt prezente şi alte gaze, dar în cantităţi
mult mai mici: hidrogen sulfurat, azot, oxid de carbon, oxigen, vapori de
apă etc.
Tehnologia de producere a biogazului din reziduuri organice prezintă
o serie de avantaje şi este absolut necesară, deoarece:
55
 - an de an este înregistrată creșterea dramatică a deşeurilor
organice, ca urmare a creșterii populaţiei la nivel mondial;
- permite utilizarea superioară a producţiei secundare din
agricultură, a deşeurilor din industria alimentară, a deşeurilor
menajere, a dejecţiilor animale din zootehnie;
- se pot preveni crizele alimentare şi creşterea preţurilor furajelor:
cerealele vor fi folosite numai în hrana oamenilor şi a animalelor;
- asigură reducerea mirosului generat de descompunerea aerobă a
dejecţiilor animale;
- managementul deşeurilor prin digestia anaerobă este dovedit a fi
prietenos cu mediul înconjurător şi reduce poluarea;
- reducerea emisiile de gaze cu efect de seră şi reducerea încălzirii
globale;
- permite stocarea mai uşoară a îngrăşământului organic, pretratat
prin digestie anaerobă (un îngrăşământ ieftin şi de calitate
superioară pentru agricultură);
- asigură securitatea energetică şi reducerea dependenţei de
combustibili fosili;
- asigură tratarea dejecţiilor de animale şi utilizarea imediată a
acestora după obţinerea biogazului ca îngrăşământ organic;
- contribuie la dezvoltarea socio-economică prin crearea de locuri
de muncă în zone defavorizate.
Biogazul poate fi produs atât în instalaţii mici, utilizate pentru a
produce energie pentru nevoi locale, cât şi în instalaţii mari, complexe
organizate în Parcuri energetice centralizate care furnizează biometan şi/sau
energie electrică şi termică pentru reţelele publice (fig. 3.2).

Fig. 3.2. Schema generală a unei instalaţii de producere a biogazului

56
 În tabelul 3.1 se prezintă puterea calorică a biogazului în funcție de
conţinutul de gaz metan.

Tabelul 3.1
Puterea calorifică a biogazului în funcţie de conţinutul de metan
(Nikolic V., 2006)

Conţinut Puterea calorifică Conţinut Puterea calorifică

de metan (kcal/m3) de metan (kcal/m3)
(%) la 0oC şi la 20oC şi (%) la 0oC şi la 20oC şi
760 mm Hg 760 mm Hg 760 mm Hg 760 mm Hg
50 4.281 3.955 66 5.650 5.261
52 4.452 4.145 68 5.822 5.420
54 4.623 4.304 70 5.993 5.579
56 4.794 4.463 72 6.164 5.739
58 4.965 4.623 74 6.335 5.898
60 5.137 4.782 76 6.507 6.058
62 5.308 4.942 78 6.678 6.217
64 5.479 5.101 80 6.849 6.376

În tabelul 3.2 se prezintă puterea calorică a principalilor

combustibili.
Tabelul 3.2
Comparaţie între biogaz şi alţi purtători de energie termică
(Nikolic V., Vintilă T., 2009)

Natura U.M. Puterea Echivalent în U.M.

combustibilului calorifică pentru 1 m3 de
(Kcal/U.M.) biogaz
Biogaz cu 60 % metan, m3 5.137 1
la 0o şi 760 mm Hg
Lemn uscat kg 1.800 - 2.200 2,85 - 2,34
Lignit kg 1.800 - 3.800 2,85 - 1,35
Brichete de cărbune praf kg 4.000 - 6.800 1,28 - 0,76
Păcură kg 9.400 - 9.500 0,55 - 0,54
Combustibil pentru kg 9.500 - 9.700 0,54 - 0,53
calorifer
Motorină kg 10.000 - 11.000 0,51 - 0,47
Gaz metan natural kg 8.500 0,60
Gaze petroliere lichefiate kg 22.000 0,23

57
 Din analiza datelor din cele două tabele se observă că biogazul este
un combustibil valoros, cu putere calorifică ridicată, superior lemnului,
lignitului şi brichetelor de cărbune, combustibili frecvent utilizaţi în practică.
Pentru ca procesul să aibă loc, este necesară acţiunea diferitelor
grupe de bacterii care pot transforma materia organică biodegradabilă în
compuşii intermediari, utilizaţi de către bacteriile metanogene implicate.
Pentru a permite o creştere simultană a tuturor bacteriilor implicate,
condiţiile mediului de reacţie ar trebui să rezulte dintr-un compromis între
exigenţele fiecărui grup de bacterii. Rata de creştere şi de reacţie a
bacteriilor anaerobe este scăzută, prin urmare, este necesar să se menţină
optime, pe cât posibil, condiţiile mediului de reacţie.
La procesul de fermentare anaerobă participă următoarele grupuri de
bacterii:
- bacterii hidrolitice, care descompun macromoleculele
biodegradabile în substanţe mai simple;
- bacterii acidogene, care utilizează ca substrat compuşii organici
simpli eliberaţi de bacteriile hidrolitice şi produc acizi organici
cu lanţ scurt, care la rândul lor reprezintă substratul pentru
grupurile următoare de bacterii;
- bacterii acetogene, producătoare obligate de hidrogen, care
utilizează ca substrat produsele bacteriilor acidogene dând
naştere la acetat, hidrogen şi anhidride carbonice;
- bacterii omoacetogene care sintetizează acetat plecând de la
anhidride carbonice şi hidrogen;
- bacterii metanigene, diferenţiate în două grupe:
a) cele care produc metan şi anhidride carbonice plecând de la
acid acetic, numite acetoclastice;
b) cele care produc metan plecând de la anhidride carbonice şi
hidrogen, numite hidrogenotrofe.
Interacţiunile dintre diferitele specii de bacterii sunt foarte strânse,
produsele metabolismului unor specii fiind utilizate de alte specii ca substrat
sau ca factori de creştere.
Producţia de biogaz este influenţată de o serie de factori,
determinanţi fiind:
 compoziţia substratului folosit pentru producerea biogazului;
 temperatura de lucru a fermentatorului;
 timpul de retenţie;
 presiunea de lucru a fermentatorului;
 pH-ul mediului de reacţie;
 acizii graşi volatili (VFA).

58
 Compoziţia substratului
Materia primă folosită pentru producerea de biogaz prin procesul de
digestie anaerobă ar trebui să asigure un mediu favorabil pentru dezvoltarea
şi activitatea metabolică optimă a microorganismelor implicate în proces.
Mediul de fermentaţie trebuie să răspundă mai multor cerinţe:
- să conţină materie organică biodegradabilă;
- să aibă un pH cuprins între 6,8 şi 7,3;
- raportul C/N trebuie să fie cuprins între 15 și 25;
- să nu conţină substanţe inhibitoare pentru microorganisme
(detergenţi, antibiotice, antiseptice etc.).
Cele mai utilizate tipuri de substraturi în tehnologia biogazului sunt
reprezentate prin: gunoi de grajd, culturi energetice (porumb, secară,
Miscanthus, sorg etc.), reziduuri sau deşeuri din agricultură, deşeuri
organice din industria alimentară (de origine vegetală şi animală), fracţiunea
organică a deşeurilor municipale solide etc.
Producerea biogazului se realizează după anumite tehnologii bine
puse la punct: fermentarea umedă şi fermentarea uscată. Tehnologia de
fermentarea umedă este adecvată pentru un substrat cu un conţinut total de
solide de 2 - 15 %, iar cea de digestie uscată este adecvată pentru un substrat
cu un conţinut total de solide de 25 - 45 %. În cazul fermentării uscate, nu se
adaugă apă la substrat sau se adaugă foarte puțină. Fermentarea uscată este
specifică pentru culturile energetice şi materiale însilozate.
Substraturile energetice care pot fi achiziţionate la preţuri accesibile
şi pot fi utilizate în instalaţiile de biogaz durabile sunt reprezentate de
produse provenite din agricultură (paie, coceni de porumb, reziduuri
agricole), materiale de întreţinere a peisajului etc. Aceste substraturi
lignocelulozice au o biodegradabilitate redusă, şi conţinut redus de energie,
prin urmare, înainte de utilizarea lor în digestie anaerobă trebuie să fie
supuse unui pretratament. Pretratarea are ca scop maximizarea
randamentului de monozaharide digerabile din structura celulozei şi
hemicelulozei şi, prin urmare, la maximizarea ratei de hidroliză.
În tabelul 3.3 se prezintă potenţialul specific de biogaz al
principalelor substraturi utilizate pentru producerea biogazului.
Din analiza datelor din tabelul 3.3 se constată că cea mai mare
cantitate de biogaz se obține prin fermentarea dejecțiilor de păsări, iar cel
mai mare conținut de metan se obţine prin fermentarea frunzelor de sfeclă
de zahăr.
Din analiza comparaţiei dintre cele două metode de fermentare,
prezentată în tabelul 3.4, se observă că cele două metode de fermentare au
avantaje diferite. Metoda de fermentare trebuie aleasă în funcţie de
condiţiile concrete din fiecare unitate.
59
 Tabelul 3.3
Potențialul specific producţiei de biogaz şi conţinutul de metan
pentru mai multe substraturi

Materia Conţinut Biogaz Conţinut de

organică substanţă uscată rezultat metan
(S.U. %) (l/kg S.U.) (%)
Paie de grâu 86,5 367 78,5
Paie de orz 84 380 77
Lucernă 22,5 445 77,7
Iarbă 16 557 84,0
Siloz de porumb 34 108 52
Coceni de porumb 86 309 -
Frunze de copac 12,5 260 58,0
Frunze de sfeclă 13,5 501 84,8
Dejecţii de păsări 27,5 520 68,0
Dejecţii de bovine 14 260 - 280 50 - 60
Dejecţii de cabaline 27,5 200 - 300 66
Dejecţii de ovine 25 320 65,0
Dejecţii de porcine 13,5 480 60,0

Tabelul 3.4
Comparaţie între fermentaţia umedă şi fermentaţia uscată

Mod de procesare Uscat Umed

Conţinutul total de solide Ridicat 25 - 45 % Scăzut 2 - 15 %
Volumul reactorului Minimizat Mărit
Tehnica de transport Scumpă Simplă
Agitarea Dificilă Facilă
Generarea de spumă Risc scăzut Risc ridicat
Flux scurt circuit Risc scăzut Risc ridicat
Separare solide de lichide Simplă Scumpă
Varietatea componentelor deşeurilor Mică Mare

Metodele de pretratare a substratului lignocelulozic sunt variate:

- metode fizice – măcinare (cu mori cu bile, cu ciocane etc.);
iradiere (cu raze gamma, microunde etc.); vapori sub presiune;
expansiune; piroliză. Prin aceste metode se reduce dimensiunea
fragmentelor de biomasă şi implicit se realizează creşterea

60
 suprafeţei de contact cu enzimele, se realizează omogenizarea
mai bună a substratului;
- metode chimice – tratarea alcalină (cu hidroxid de sodiu, cu
amoniac etc.); tratarea acidă (cu acid sulfuric, cu acid clorhidric,
cu acid fosforic etc.); tratarea cu gaz (dioxid de azot, dioxid de
sulf, dioxid de clor etc.). În urma tratamentelor chimice se
realizează creşterea suprafeţei accesibile pentru bacterii, scăderea
gradului de polimerizare şi scăderea cristalinităţii, hidroliza
parţială sau completă a hemicelulozei, delignificare parţială sau
completă a biomasei.
- metode biologice – fungi şi actinomicete. Prin utilizarea acestor
metode se realizează delignificarea substratului, hidroliza
parţială a hemicelulozei, reducerea gradului de polimerizare a
celulozei.
Producerea biogazului se realizează în instalaţii speciale care au în
componenţă mai multe elemente constructive, numărul şi complexitatea
acestora fiind dictate de tipul şi mărimea instalaţiei şi de destinaţia
biogazului obţinut. Elementul de bază al instalaţiei îl reprezintă
fermentatorul sau digestorul în care are loc procesul de fermentare sau
digestie anaerobă.
Procesul de fermentaţie anaerobă este caracterizat de patru principii:
1. Domeniul de temperatură:
a. mezofil, care variază de la 25oC la 35oC, întâlnit la
majoritatea instalaţiilor de biogaz agricol;
b. termofil, care variază de la 49oC la 60oC, întâlnit în special la
instalaţiile de biogaz mari, centralizate, unde sunt necesare
condiţii sanitare mult mai severe.
2. Umiditatea substratului:
a. uscat;
b. umed.
3. Etapele fermentării:
a. o singură etapă;
b. mai multe etape.
4. Modul de alimentare a fermentatorului:
a. discontinuu;
b. continuu.

a. Sistemele de producere a biogazului cu alimentarea

discontinuă au ca avantaj costurile relativ mici, iar ca dezavantaj viteze
neuniforme de formare a biogazului şi pierderi mari de căldură.

61
 Substratul proaspăt este introdus în vasul de reacţie împreună cu un
inocul de material fermentat. În primele două zile materialul este aerat
pentru creşterea temperaturii (fermentare aerobă). În următoarele două - trei
săptămâni, substratul organic este degradat anaerob. Producţia de biogaz
înregistrează o creştere continuă până în zilele 10 - 14 când se atinge un
maxim, apoi producţia începe din nou să scadă, până atinge un plafon ce se
situează la jumătate din producţia maximă. Pentru a compensa producţia
neuniformă de biogaz, sunt puse în funcţiune în paralel, trei sau patru
fermentatoare, dar alimentate în momente diferite. În acest mod, golirea şi
reumplerea fermentatoarelor se realizează în perioade diferite, asigurând
producţia continuă de biogaz.

b. Sistemele de producere a biogazului cu alimentare continuă

sunt cele mai indicate pentru obţinerea de biogaz. Materia organică
proaspătă este introdusă periodic în fermentator (o dată sau de două ori pe
zi, iar la fermentatoarele mari, cu intervale mai mici de o oră), iar materia
organică digerată (îngrăşământul organic fermentat) este îndepărtată
periodic şi administrată pe teren sau stocată într-un bazin acoperit cu o
membrană de cauciuc, care serveşte drept captator de biogaz.
O instalaţie de obţinere a biogazului implică în construcţie mai multe
elemente, de bază fiind:
1. Unitatea de producţie care se compune din fermentator
(digestor) anaerob, bazin de stocare şi/sau unitate de salubrizare
şi sistemul de îndepărtare a îngrăşământului natural fermentat.
2. Sistemul de stocare şi purificare a biogazului.
3. Echipamentele pentru utilizarea gazului şi a îngrăşământului
organic.
După modul de realizare şi dispunere în spaţiu, fermentatoarele se
pot clasifica în:
- orizontale;
- verticale.
Fermentatoarele orizontale au o serie de avantaje: pot fi folosite
agitatoare eficiente şi economice din punct de vedere energetic; substratul
proaspăt nu este amestecat cu cel fermentat, rezultând cantităţi mari de
biogaz. Din motive tehnico-economice, fermentatoarele orizontale au
volume de maximum 200 - 300 m3.
Fermentatoarele verticale se construiesc cu volume de peste 300 m3.
Acestea se construiesc, de regulă, din beton armat, cu secţiune transversală
rotundă. Fermentatoarele verticale au avantajul unui raport superior
suprafaţă/volum, în felul acesta consumul de materiale şi pierderile termice
sunt reduse. Dezavantajul principal al acestor fermentatoare este acela că nu
62
se poate împiedica amestecarea materialului proaspăt introdus cu materialul
deja fermentat şi în curs de evacuare.
Sistemul de amestecare recomandat este cel mecanic. Dacă
substratul nu este amestecat mecanic, el are tendinţa să se separe (fracţiunea
solidă se separă de cea lichidă, formând un sediment la baza fermentatorului
sau o spumă ca o mâzgă la suprafaţă, care se solidifică şi îngreunează
procesul de fermentare, respectiv viteza de producere a biogazului).
În fermentatoarele mari se utilizează două sau trei amestecătoare
amplasate la diferite niveluri. În fermentatoarele de dimensiuni mai mici,
din motive economice se instalează un singur amestecător, reglabil ca
poziţie în vederea amestecării unui posibil sediment sau spume care se
formează.
Cele mai utilizate amestecătoare sunt cele mecanice de tip elice, care
permit cea mai flexibilă aplicare în funcţie de compoziţia substratului, forma
şi dimensiunea fermentatorului. Turaţia amestecătoarelor rotative este
redusă, de 15 până la 50 rotaţii pe minut.
Amestecătoarele hidraulice şi pneumatice, deşi mai simple din punct
de vedere constructiv, sunt limitate pentru substraturi diluate, cum ar fi
dejecţiile de la porci cu potenţial mic de formare a spumei.
După temperatura de lucru şi modul de funcţionare, fermentatoarele
anaerobe se pot clasifica în:
a. Fermentator lagunar acoperit;
b. Fermentator cu amestecare completă;
c. Fermentator cu curgere în tranşe;
d. Fermentator anaerob cu trepte de temperatură.
Fermentatorul lagunar acoperit este o simplă lagună de
îngrăşământ natural prevăzută cu o copertină impermeabilă, care are rolul de
a capta biogazul rezultat în urma descompunerii îngrăşământului natural.
Acest tip de fermentator se pretează pentru îngrăşământ natural lichid, cu
un conţinut de substanţă solidă sub 2 %. Este cel mai ieftin fermentator.
Viteza de producere a biogazului este în funcţie de temperatură, de aceea el
nu este recomandat pentru producere de energie din biogaz în zonele
nordice, dar este recomandat chiar şi în aceste zone pentru reducerea
mirosurilor, datorită simplităţii lui şi costului redus.
Fermentatorul cu amestecare completă este adecvat pentru
îngrăşământul natural cu un conţinut de substanţe solide cuprins între 3 % şi
10 %, cum ar fi dejecţiile de bovine şi de porci, colectate prin spălare.
Îngrăşământul este prelucrat într-un bazin încălzit, situat în sol sau deasupra,
prevăzut cu un amestecător mecanic, rotativ, pentru menţinerea substanţelor
solide în suspensie.

63
 Fermentatorul cu curgere continuă în tranşe este cel mai adecvat
pentru îngrăşământul natural cu un conţinut de circa 14 % substanţe solide,
cum ar fi dejecţiile de bovine colectate prin răzuire. Îngrăşământul intră prin
unul din capetele fermentatorului şi se descompune în timp ce se deplasează
prin fermentator. Îngrăşământul proaspăt introdus în fermentator, împinge
materialul vechi, în curs de fermentare spre capătul opus – capul de
descărcare. Substanţele solide grosiere, pe măsură ce fermentează, formează
o pastă lipicioasă, care limitează separarea substanţelor solide şi care în final
duce la formarea unei tranşe. Biogazul rezultat în urma fermentării este
captat de o copertină impermeabilă, flexibilă, montată deasupra fermen-
tatorului. Trecerea unei tranşe complete prin digestor (fermentator), în cazul
unei digestii optime, durează douăzeci de zile. Acest tip de fermentator este
mai ieftin decât fermentatorul cu amestecare completă, atât din punct de
vedere al instalaţiei, cât şi al funcţionării. Marea majoritate a fermenta-
toarelor construite sunt fermentatoare cu curgere în tranşe sau variante ale
acestora.
Fermentatorul anaerob cu trepte de temperatură este o variantă a
fermentatorului cu amestecare completă, dezvoltat la Universitatea Statului
Iowa din SUA. Este un reactor în două trepte utilizat pentru recuperarea
optimă a metanului din procesul de fermentare. Prima treaptă se desfăşoară
la temperatura de 57,2oC, iar a doua la o temperatură mai mică de 35oC.
Sistemul funcţionează corespunzător (ca şi fermentatorul cu amestecare
completă) cu îngrăşământ natural mai diluat. Comparativ cu fermentatorul
convenţional cu curgere continuă în tranşe, cercetarea iniţială cu acest tip de
reactor indică o eliminare superioară a mirosului, o reducere a spumării, o
degradare superioară a substanţelor solide. Temperaturile ridicate din prima
treaptă distrug mai mulţi agenţi patogeni, ducând la o calitate superioară a
îngrăşământului final rezultat.
Biogazul rezultat în urma fermentării anaerobe a materiei organice în
instalaţii de mare capacitate, în cea mai mare parte, se utilizează în instalaţii
integrate de energie electrică şi termică (cogenerare), sau numai energie
termică prin arderea biogazului într-un cazan de centrală termică. Pentru
instalaţii mai mici de biogaz se utilizează în special, instalaţii integrate de
cogenerare, care folosesc drept combustibil atât biogazul, cât şi combustibil
diesel sau biodiesel, în situaţia în care capacitatea electrică instalată este mai
mică de 100 kW. Aceste sisteme (prevăzute cu motoare Diesel modificate)
necesită injecţia a 8 - 10 % combustibil diesel pentru aprindere, fiind
capabile să utilizeze biogaz de diferite calităţi. Motoarele Otto (cu aprindere
prin scânteie) permit o utilizare mai eficientă a biogazului. Ele nu necesită
combustibil lichid pentru aprindere şi au o eficienţă electrică superioară. În

64
viitorul apropiat, în funcţie de legislaţia locală, racordarea biogazului la
reţeaua de gaze naturale reprezintă o alternativă posibilă de utilizare a
acestuia. De asemenea, celulele combustibile pe biogaz pot deveni eficiente
şi se pot comercializa, reprezentând încă o alternativă de utilizare a
biogazului.
Un avantaj important al producerii biogazului în exploataţiile
agricole este tratarea dejecţiilor de animale şi păsări care pot fi utilizate
imediat ce au fost evacuate din fermentator ca îngrăşămant organic pentru
culturile agricole.

3.3. Energia solară

Energia solară este o sursă de energie inepuizabilă care asigură

împreună cu apa şi atmosfera viaţa pe planeta noastră. Energia solară este
esenţa activităţilor din agricultură pentru că fără ea nu se poate desfăşura
procesul de fotosinteză a plantelor.
Prima utilizare atestată a energiei solare a fost în anul 212 î.e.n. de
catre Arhimede, care pentru a apăra portul Siracuza a incendiat vasele
romane cu ajutorul unor oglinzi concentratoare de radiaţii solare.
Avantajele utilizări energiei solare sunt următoarele:
- soseşte direct la consumator fără sǎ fie necesare reţele de
distribuţie;
- aparţine tuturor locuitorilor planetei şi este gratuită;
- este uşor de supravegheat şi nu prezintă riscuri de accidente sau
calamităţi;
- după efectuarea investiţiei iniţiale se poate obţine energie gratuit
sau cu cheltuieli minime de exploatare;
- prin folosirea energiei solare nu se produce fum, gaze toxice,
zgomot sau ape reziduale;
- puterea ce se poate obţine se poate calcula pe baza măsurătorilor
meteorologice pentru anumite zone şi intervale de timp.
Utilizarea energiei solare în agricultură prezintă şi următoarele
dezavantaje:
- nu este disponibilă în orice zi şi la orice oră, cea ce impune
necesitatea existenţei unor mijloace de stocare sau a unor resurse
complementare (energie electrică sau combustibili convenţionali);
- instalaţiile de captare şi stocare a energiei solare cu randament
ridicat au preţuri mari, deci necesită o investiţie iniţială mare;
- necesită suprafeţe mari pentru montarea colectoarelor solare.
65
 Cantitatea de energie solară disponibilă depinde de intensitatea
radiaţiei solare şi de durata insolaţiei. Energia solară poate fi convertită în
energie termică sau în energie electrică.
În figurile 3.3 şi 3.4 se prezintă cele mai utilizate tipuri de colectoare
solare, iar în figura 3.5 se prezintă o instalaţie pentru încălzirea apei.

Fig. 3.3. Colector solar plan:

1. intrare apă rece;
2. serpentină; 3. strat izolator;
4. strat negru absorbant;
5. vitraliu; 6. ieşire apă caldă; 7.
cutie

a. b. 
Fig. 3.4. Colector solar cu tuburi vidate:
a. schema constructivă; b. colector cu tuburi vidate asamblat

Fig. 3.5. Schema instalaţiei de încălzire a apei cu colector solar:

1. colector; 2. serpentină; 3. pompă de apă

66
 Conversia energiei solare în energie termică se bazează pe
captarea radiaţiei infraroşii din radiaţia solară cu ajutorul captatoarelor
(colectoarelor) solare. Acestea sunt de două feluri: a. plane; b. concentrator.
Colectorul solar plan funcţionează pe principiul efectului absorbant
al corpului negru combinat cu efectul de seră. Stratul absorbant este realizat
din materiale foarte bune conducătoare de energie termică (cupru sau
aluminiu), vopsite în negru. Vitraliul este constituit din două straturi de sticlă
groasă de 3 - 4 mm, iar serpentina este realizată din ţeavă de cupru sau
aluminiu cu diametrul de 5 - 15 mm.
Colectorul solar concentrator realizează concentrarea energiei solare
cu ajutorul oglinzilor concave, lentilelor convergente sau tuburilor vidate.
Colectoarele solare cu tuburi vidate din sticlă borosilicată sunt cele mai
eficiente şi mai fiabile sisteme de încălzire a apei cu ajutorul energiei solare.
Circulaţia apei se poate realiza prin termosifon sau sub presiune, cu
ajutorul unei pompe.
Energia termică obţinută cu ajutorul captatoarelor solare se pretează
la: încălzirea spaţiilor; uscarea produselor horticole (legume, fructe şi
seminţe); prepararea apei calde menajere etc.
Convertirea energiei solare în energie electrică se realizează cu
ajutorul celulelor fotovoltaice. Celulele fotovoltaice funcţionează pe
principiul efectului fotovoltaic. Conform acestui principiu, radiaţia
luminoasă este transformată direct în energie electrică.
Din punct de vedere constructiv, o celulă fotovoltaică (fig. 3.6)
prezintă un strat semiconductor de tip „p” (sărăcit în electroni – cu sarcini
electrice pozitive sau „goluri”), un strat semiconductor de tip „n” (cu surplus
de electroni – sarcini electrice negative), un electrod superior şi un electrod
inferior.

Fig. 3.6. Schema unei celule fotovoltaice

67
 În zona de contact dintre cele două straturi p şi n se obţine o
joncţiune de tip p-n. La nivelul joncţiunii apare o diferenţă de potenţial
locală, care reprezintă o barieră ce împiedică o eventuală deplasare
ulterioară a sarcinilor electrice negative din stratul n spre stratul p şi a celor
pozitive din stratul p spre stratul n.
Dacă joncţiunea p-n este supusă radiaţiei solare, fotonii având un
nivel energetic suficient de ridicat transferă suficientă energie electronilor
aflaţi pe straturile de valenţă ale atomilor, care devin electroni liberi,
generându-se astfel sarcini electrice. Fiecare electron liber, în momentul
trecerii sale pe stratul de conducţie, lasă în urmă un gol (sarcină electrică
pozitivă) în structura atomului pe care l-a părăsit, astfel că apar perechi de
sarcini electrice negative (electroni) şi pozitive (goluri). Sub acţiunea
diferenţei interne de potenţial, care se manifestă local la nivelul joncţiunii p-
n, electronii liberi care se formează în stratul n, sunt respinşi spre suprafaţa
stratului n al joncţiunii (electrodul -), iar electronii liberi care se formează în
stratul p, sunt atraşi spre zona de joncţiune, pe care o vor traversa şi, odată
ajunşi în stratul n, sunt respinşi spre suprafaţa acestui strat. Golurile care se
formează în stratul p sunt respinse spre periferia stratului p al joncţiunii, iar
golurile care se formează în stratul n, sunt atrase spre zona de joncţiune, pe
care o vor traversa şi, odată ajunşi în stratul p, sunt respinşi spre suprafaţa
acestui strat (electrodul +). Între cei doi electrozi va apare o diferenţă de
potenţial de 0,2 - 0,7 V, în funcţie de intensitatea radiaţiei luminoase.
Celulele fotovoltaice se montează în serie şi paralel, pe panouri cu suprafeţe
diferite, în funcţie de scopul urmărit. În figura 3.7 se prezintă un model de
panou fotovoltaic.

Fig. 3.7. Model panou fotovoltaic (comercial)

Pentru a asigura energie electrică necesară alimentării consuma-

torilor, atât în perioada de iluminare, cât şi în afara acestei perioade, o parte

68
din energia produsă în timpul zilei este stocată în acumulatoare de curent
electric, prezente în cadrul sistemelor fotovoltaice autonome (insulare).
Un sistem clasic fotovoltaic insular (figura 3.8) este alcătuit din
următoarele părţi componente:
- panouri fotovoltaice;
- regulator de încărcare a bateriilor;
- grup de baterii de 12 V, 24 V sau 48 V DC;
- invertor, ce transformă curentul continuu DC în curent alternativ
AC;
- tablou de distribuţie.

Fig. 3.8. Schemă sistem fotovoltaic insular

3.4. Energia eoliană

Energia eoliană reprezintă una dintre cele mai vechi forme de

energie utilizată în procesele de producţie. Este utilizată în special pentru
producerea de energie electrică curată, dar şi pentru alimentări cu apă în
zonele rurale, pentru acţionarea pompelor de irigat etc.
Utilizarea energiei eoliene prezintă o serie de avantaje: este gratuită,
nu poluează mediul, este inepuizabilă. Ca dezavantaje trebuie menţionate:
viteza minimă a vântului trebuie să fie de 2 - 3 m/s, cost ridicat al
instalaţiilor de captare, caracter aleatoriu privind intensitatea, durata şi
direcţia. Atât pentru constructori, cât şi pentru beneficiari, problema cea mai
mare o reprezintă fluctuaţiile de intensitate ale vântului. Energia cinetică
potenţială a vântului (puterea vântului) P se calculează cu relaţia:
P = 1/2 ∙  ∙ A ∙ v3 W (3.1)
în care:  – densitatea aerului = 1,293 kg/m3;
A – suprafaţa rotorului expusă la vânt (m2);
v – viteza vântului (m/s).
69
 Transformarea energiei eoliene în energie mecanică se face cu
ajutorul turbinelor (motoarelor) eoliene.
După poziţia axului, turbinele eoliene se clasifică în: turbine cu ax
orizontal şi turbine cu ax vertical.
Turbinele cu ax orizontal, numite şi turbine cu elice, pot avea de la
una până la 24 de pale şi chiar mai multe (fig. 3.9). Cele cu o pală nu se mai
folosesc, fiind foarte zgomotoase. În figura 3.10 se prezintă schema unei
turbine cu ax orizontal şi părţile sale componente.

Fig. 3.9. Tipuri de turbine cu ax orizontal:

1. cu o pală; 2. cu două pale; 3. cu trei pale; 4. cu pale multiple

Fig. 3.10. Schema turbinei eoliene

cu ax orizontal:
1. rotor cu pale; 2. nacelă;
3. cutie de viteze; 4. frână cu disc;
5. generator electric; 6. stabilizator;
7. turn (stâlp) de susţinere

Turbinele cu 2 - 3 pale solicită viteze minime de pornire ale vântului

de 3 - 4 m/s, având un cuplu iniţial de torsiune redus. Puterea creşte odată cu
viteza vântului şi ating turaţii mari, fiind recomandate pentru producerea
energiei electrice.
Turbinele cu pale multiple pornesc la o viteză mai mică a vântului
(3 m/s), şi au cuplu de torsiune iniţial foarte ridicat, dar puterea nu creşte o
dată cu creşterea vitezei vântului. Sunt recomandate pentru acţionarea
pompelor de apă. Mai sunt numite şi turbine tip western.

70
 Utilizarea eficientă a energiei vântului se realizează în condiţiile în
care rotorul turbinei este orientat permanent cu planul de rotire al palelor
perpendicular pe direcţia vântului.
La instalaţiile de putere mică, orientarea rotorului se realizează cu
ajutorul stabilizatoarelor sau al dispozitivelor multipale cu transmisie
melcată numite vendroze.
La instalaţiile de putere mare sunt prevăzute sisteme hidraulice de
comandă asistate de calculatoare. În toate trei cazurile, rotorul turbinei este
montat în faţa stâlpului de susţinere. Rotorul turbinei este montat în spatele
stâlpului de susţinere, situaţie în care se orientează singur după direcţia
vântului. Apare însă efectul de umbră când palele se află periodic în umbra
stâlpului şi când ele nu sunt acţionate, având ca rezultat o sarcină dinamică
periodică asupra palelor şi elementelor constructive, producând vibraţii şi
zgomote, de aceea sistemul este mai puţin utilizat.
Pentru exploatarea turbinelor eoliene cu ax orizontal se impune
montarea lor pe stâlpi sau turnuri de susţinere cu înălţimi mari care măresc
preţul de cost şi sunt greu de montat. În figura 3.11 se prezintă schema unui
sistem eolian autonom, pentru alimentarea consumatorilor electrici de puteri
relativ mici (gospodării, microferme etc.).

Fig. 3.11. Schemă de sistem eolian autonom:

DC – curent continuu; AC – curent alternativ

Turbinele cu ax vertical pot concura cu cele cu ax orizontal, în

unele cazuri chiar având anumite priorităţi, fiind folosite în instalaţii de
putere mare de ordinul sutelor şi miilor de kW. Din categoria turbinelor cu

71
ax vertical, mai importante sunt: turbina Darrieus, turbina Evence, turbina
Savonius.
Turbina Darrieus (fig. 3.12) are rotorul realizat cu două sau trei pale
subţiri cu profil aerodinamic, curbate şi încastrate cu ambele capete la un ax
vertical. Ea foloseşte forţele maxime în momentul când paleta întretaie
curentul de aer atacant şi are o eficienţă de 32 %. Această turbină dezvoltă
un cuplu iniţial de pornire mic din care cauză este completată cu un mic
motor Savonius, astfel demarând uşor în regim fără sarcină. Acest tip de
turbină se pretează pentru producerea de energie electrică.

Fig. 3.12. Schema turbinei eoliene Darrieus

Turbina Evence (fig. 3.13) are două pale verticale cu profil

aerodinamic, montate pe traverse orizontale care se sprijină pe arborele
vertical al instalaţiei. Cuplul de pornire este mai bun decât la turbina
Darrieus. Se utilizează în special pentru producerea de energie electrică.

Fig. 3.13. Schema motorului eolian Evence

72
 Turbina Savonius (fig. 3.14) a fost inventată de inginerul finlandez
Sigurd J. Savonius, în anul 1922. Acest tip de motor are o eficienţă destul de
scăzută (14 %) comparativ cu alte tipuri de turbine eoliene cum ar fi
Darrieus (32 %) sau cele cu pale profilate, însă simplitatea constructivă
primează de multe ori în faţa eficienţei. Variantele îmbunătăţite au o
eficienţă sporită de 1,5 ori comparativ cu varianta clasică. Acest tip de
turbină realizează un cuplu mare la turaţii joase şi poate fi utilizată la viteze
mici ale vântului de 2 - 3 m/s. Se foloseşte mai mult pentru pomparea apei şi
mai puţin pentru producerea de energie electrică, datorită turaţiei reduse.

Fig. 3.14. Schema motorului eolian Savonius și modul de acţiune al vântului

asupra palelor rotorului

Turbinele cu ax vetical prezintă câteva avantaje majore:

- nu necesită orientare după vânt;
- pot fi montate chiar la suprafaţa solului, fără turn de susţinere;
- de regulă, nu necesită dispozitive de protecţie complicate
împotriva vânturilor puternice;
- nivelul de zgomot este mult mai redus decât la turbinele cu ax
orizontal;
- sunt mult mai simple din punct de vedere constructiv şi mai
ieftine.

Având în vedere caracterul aleatoriu şi intermitent al resurselor

eoliene, pentru creşterea gradului de asigurare în alimentarea cu energie
electrică, se impune adoptarea unor soluţii care implică:
- utilizarea unor resurse neconvenţionale, cu caracter
complementar sursei eoliene (energia solară, biomasa etc.);
- utilizarea unui grup electrogen, rezultând sisteme hibride de
alimentare cu energie electrică.

73
 Dintre sistemele hibride, cele mai răspândite sunt cele binare: g ru p
electrogen/eolian (GE/EOL); fotovoltaic/eolian (FV/EOL) sau terţiare:
fotovoltaic/eolian/grup electrogen (FV/EOL/GE). În figura 3.15 se prezintă
schema unui sistem hibrid fotovoltaic/eolian autonom.

Fig. 3.15. Schema unui sistem hibrid fotovoltaic/eolian (FV/EOL) autonom

74
 Capitolul 4
MOTOARE TERMICE CU ARDERE INTERNĂ

4.1. Generalităţi

Motorul este o maşină de forţă care transformă o energie oarecare

(termică, electrică, eoliană, hidraulică etc.) în energie mecanică, în scopul
efectuării unui lucru mecanic util.
Motorul termic transformă căldura produsă prin arderea unui
combustibil, în lucru mecanic, prin intermediul evoluţiilor unui fluid,
denumit fluid motor.
Motorul termic cu ardere internă cu piston este un motor termic
la care produsele arderii intră în compoziţia fluidului motor, iar evoluţiile
acestuia se realizează prin intermediul unui piston, a cărui mişcare rectilinie
alternativă în interiorul cilindrului se transformă în mişcare de rotaţie, de
către mecanismul bielă-manivelă.
Motoarele termice cu ardere internă se clasifică după următoarele
criterii:
a) După procedeul de aprindere a combustibilului:
- motoare cu aprindere prin scânteie – MAS;
- motoare cu aprindere prin comprimare – MAC.
b) După modul de realizare a ciclului sau numărul de rotaţii ale
arborelui cotit în care se realizează ciclul motor:
- motor în 2 timpi – realizează ciclul de funcţionare la două
curse ale pistonului, respectiv o rotaţie a arborelui cotit;
- motor în 4 timpi – realizează ciclul de funcţionare la patru
curse ale pistonului, respectiv două rotaţii ale arborelui cotit.
c) După locul de formare a amestecului aer – combustibil:
- motor cu formarea amestecului în interiorul cilindrului;
- motor cu formarea amestecului în exteriorul cilindrului.
d) După procedeul de admisie:
- motor cu admisie normală;
- motor cu admisie forţată (supraalimentare).
e) După natura agentului de răcire:
- motor răcit cu lichid;
- motor răcit cu aer.

75
 f) După numărul de cilindrii:
- motor monocilindric;
- motor policilindric.
g) După poziţia cilindrilor:
- motor în linie;
- motor în „V”;
- motor în stea;
- motor în „X”;
- motor în „H”;
- motor cu cilindrii opuşi.
h) După starea de agregare a combustibilului:
- motor cu combustibil gazos;
- motor cu combustibil lichid;
- motor cu combustibil lichid şi gazos.

4.2. Funcţionarea motoarelor termice cu ardere internă în

patru timpi

Un motor termic cu ardere internă reprezintă o maşină complexă

alcătuită dintr-un mecanism motor, un ansamblu de sisteme auxiliare
(distribuţie, alimentare, ungere, răcire, aprindere şi pornire) şi din aparatura
pentru controlul funcţionării (turometru, manometre, termometru etc.). În
figura 4.1 se prezintă schema de principiu a unui motor termic cu ardere
internă în 4 timpi.

Fig. 4.1. Schema de principiu a unui motor

monocilindric în patru timpi:
1. cilindru; 2. piston; 3. ax piston; 4. bielă;
5. arbore motor; 6. volantă; 7. chiulasa;
8. supapă de admisie; 9. injector (MAC)sau
bujie (MAS); 10. supapă de evacuare

76
 În timpul funcţionării, pistonul se deplasează între două poziţii limită
denumite puncte moarte, care reprezintă punctele în care viteza pistonului
este zero.
Punctul mort interior, PMI, reprezintă poziţia pistonului care
corespunde volumului minim ocupat de fluidul motor în cilindru.
Punctul mort exterior, PME, reprezintă poziţia pistonului care
corespunde volumului maxim ocupat de fluidul motor în cilindru.
Cursa pistonului, S, reprezintă spaţiul parcurs de piston între cele
două puncte moarte ale pistonului şi se măsoară în milimetri.
Alezajul, D, reprezintă diametrul interior al cilindrului motorului,
măsurat în milimetri.
Cilindreea unitară, VS, reprezintă volumul generat prin deplasarea
pistonului în cursa S şi se calculează cu relaţia:
D 2
VS = 10 6 S , (dm3; l) (4.1)
4
Cilindreea totală sau capacitatea cilindrică, Vt, reprezintă suma
cilindreelor tuturor cilindrilor motorului şi se calculează cu relaţia:
Vt = z Vs, (dm3; l) (4.2)
în care: z – numărul de cilindrii ai motorului.
Volumul camerei de ardere, Vc, reprezintă volumul minim ocupat de
fluidul motor când pistonul se află la PMI.
Volumul cilindrului, Va, reprezintă volumul maxim ocupat de fluidul
motor în interiorul cilindrului când pistonul se află la PME şi se calculează
cu relaţia:
Va = VS + Vc, (dm3; l) (4.3)
Raportul de comprimare, , reprezintă raportul dintre volumul de
admisie şi volumul camerei de ardere:
Va Vc  VS V
=   1 S (4.4)
Vc Vc Vc
Raportul de comprimare are valori diferite pentru cele două
principale tipuri de motoare, astfel  = 6 – 9 (12) pentru MAS şi  = 16 – 22
(24) pentru MAC.
Unghiul de rotaţie al arborelui cotit, RAC, reprezintă unghiul făcut
de manivelă cu axa cilindrului.
Ciclul motor reprezintă succesiunea proceselor termice care se
repetă periodic în cilindrul motorului. Ciclul motor al unui motor cu ardere

77
internă cuprinde următoarele procese termice: admisia, comprimarea,
arderea, destinderea (detenta) şi evacuarea. Cursele pistonului în care se
realizează ciclul motor se mai numesc şi timpi de funcţionare. La motoarele
în patru timpi, procesele termice, cu excepţia arderii, coincid aproximativ
curselor pistonului, de aici denumirile corespunzătoare pentru cele patru
curse sau timpi. Procesul de ardere se efectuează parţial în cursa de
comprimare ( 1/3) şi parţial în cursa de destindere ( 2/3).
Motorul termic cu ardere internă în patru timpi realizează ciclul de
funcţionare astfel:
- timpul 1 – pistonul se deplasează de la PMI la PME şi prin
deschiderea supapei de admisie, în cilindru este aspirat aer
proaspăt la motoarele cu aprindere prin comprimare sau amestec
carburant (aer + benzină) format în prealabil în carburator la
motoarele cu aprindere prin scânteie, iar supapa de evacuare este
închisă. În acest timp are loc procesul de admisie, iar timpul se
numeşte admisie.
- timpul 2 – pistonul se deplasează de la PME la PMI, ambele
supape sunt închise şi se realizează comprimarea aerului proaspăt
sau a amestecului carburant. La motoarele cu aprindere prin
comprimare, la sfârşitul acestei curse începe injecţia
combustibilului care se continuă şi în prima parte a timpului trei,
iar datorită temperaturii ridicate a aerului comprimat, motorina
pulverizată fin se autoaprinde şi începe procesul de ardere care se
desfăşoară la presiune constantă. La motoarele cu aprindere prin
scânteie, la sfârşitul acestui timp se produce scânteia electrică
care aprinde amestecul carburant şi are loc procesul de ardere,
care se desfăşoară la volum constant, după legea reacţiilor în
lanţ, având un caracter exploziv. Acest timp este denumit
comprimare.
- timpul 3 – gazele rezultate din ardere, în destinderea lor, prin
presiunea pe care o exercită imprimă pistonului o mişcare de la
PMI la PME. Aceasta este singura cursă din cadrul ciclului
motor în care se produce lucru mecanic, ea numindu-se cursa
activă, iar timpul trei se numeşte timp motor. Ambele supape
sunt închise pe durata acestei curse. Acest timp este denumit
destinderea sau detenta.
- timpul 4 – pistonul se deplasează de la PME la PMI, supapa de
evacuare se deschide, iar gazele de ardere sunt evacuate în afara
motorului. Acest timp se numeşte evacuarea.

78
 Tabelul 4.1
Valorile presiunii şi temperaturii la sfârşitul fiecărui proces termic
MAS MAC
Procesul termic
P (daN/cm2) T (oC) P (daN/cm2) T (oC)
ADMISIA 0,85 - 0,95 80 - 90 0,85 - 0,95 90 - 100
COMPRIMAREA 5 - 12 250 - 700 30 - 45 600 - 700
ARDEREA 25 - 45 1.800 - 2.000 35 - 50 1.800 - 2.000
DETENTA 3-5 1000 2-4 1.000
EVACUAREA 1,1 - 1,25 600 - 800 1,1 - 1,25 500 - 700

Din analiza datelor prezentate în tabelul 4.1, rezultă următoarele:

- deosebirea cea mai importantă dintre cele două tipuri de motoare
se observă la sfârşitul procesului de comprimare, astfel la
motoarele cu aprindere prin comprimare valorile presiunii şi
temperaturii sunt mult mai mari în comparaţie cu valorile acestor
parametri înregistrate la motoarele cu aprindere prin scânteie;
- valorile ridicate ale presiunii şi temperaturii din interiorul
cilindrului unui motor cu aprindere prin comprimare, obţinute la
sfârşitul procesului de comprimare, sunt necesare pentru a
asigura condiţiile autoaprinderii motorinei fin pulverizate;
- la motoarele cu aprindere prin scânteie, se observă o creştere
mare a presiunii din interiorul cilindrului la sfârşitul procesului
de ardere, determinată de caracterul exploziv al acestui proces;
- pentru procesele de admisie, detentă şi evacuare valorile
presiunii şi temperaturii sunt apropiate pentru cele două tipuri de
motoare.
Funcţionarea motoarelor termice cu ardere internă în patru timpi
poate fi reprezentată grafic prin variaţia presiunii în funcţie de volumul
cilindrului, în timpul unui ciclu motor.
Din analiza celor două reprezentări grafice (fig. 4.2, fig. 4.3, fig. 4.4
şi fig. 4.5) rezultă că ciclul real de funcţionare diferă de ciclul teoretic prin
următoarele:
- supapele de admisie şi de evacuare se deschid cu avans şi se
închid cu întârziere faţă de punctele moarte ale pistonului pentru
a realiza o umplere mai bună a cilindrului cu amestec carburant
şi o evacuare mai completă a gazelor arse;
- procesul de ardere are loc cu o variaţie de volum;
- procesele de admisie şi de evacuare au loc cu o variaţie a
presiunii în interiorul cilindrului.

79
 Fig. 4.2. Diagrama ciclului teoretic de
funcţionare a unui motor cu aprindere
prin scânteie în 4 timpi:
1-2. admisia; 2-3. comprimarea;
3-4. arderea; 4-5. detenta;
5-6-1. evacuarea; Pa. presiunea
atmosferică; Q1. căldura primită prin
arderea combustibilului; Q2. căldura
cedată mediului înconjurător; P. presiunea
în interiorul cilindrului; V. volumul
cilindrului; PMI. punctul mort interior;
PME. punctul mort exterior
Fig. 4.3. Diagrama ciclului real de
funcţionare a unui motor cu aprindere
prin scânteie în 4 timpi:
da-1’-2’-îa. admisia; îa-a-A. compresia;
A-3’-4’. arderea; 4’-5’. detenta;
’ ’ ’
5 -6 -1 -îe. evacuarea; a. producerea
scânteii electrice; A. începutul arderii;
da. deschiderea supapei de admisie;
îa. închiderea supapei de admisie;
de. deschiderea supapei de evacuare;
îe. închiderea supapei de evacuare;
a1. lucrul mecanic primit;
a2. lucrul mecanic pierdut

Din analiza acestor diagrame, comparativ cu diagramele ciclului de

funcţionare al motoarelor cu aprindere prin scânteie, rezultă că deosebirea
esenţială constă în modul de desfăşurare al procesului de ardere, care are loc
la presiune constantă şi volum variabil.
Ciclul real de funcţionare al motoarelor cu aprindere prin
comprimare, comparativ cu ciclul teoretic, prezintă următoarele diferenţe:
- supapele de admisie şi cele de evacuare se deschid cu avans şi se
închid cu întârziere faţă de punctele moarte ale pistonului, pentru
a asigura o umplere mai bună a cilindrului cu aer proaspăt şi o
evacuare mai completă a gazelor arse;
- injecţia motorinei se face cu avans faţă de punctul mort interior;
- presiunea în timpul arderii considerată teoretic constantă prezintă
în realitate o uşoară creştere;
80
 - presiunea la începutul admisiei este superioară presiunii
atmosferice, iar în continuare ea înregistrează valori subunitare
datorită deplasării pistonului către punctul mort exterior;
- presiunea în timpul evacuării este mai mare decât presiunea
atmosferică pentru a utiliza energia gazelor arse.

Fig. 4.4. Diagrama ciclului teoretic de
funcţionare a motorului cu aprindere
prin comprimare în 4 timpi:
1-2. admisia; 2-3. comprimarea;
3-4. arderea; 4-5. detenta;
5-6-1. evacuarea; Pa. presiunea
atmosferică; Q1. cantitatea de căldură
primită prin arderea combustibilului;
Q2. cantitatea de căldură cedată mediului;
PMI. punctul mort interior;
PME. punctul mort exterior;
P. presiunea în interiorul cilindrului;
V. volumul cilindrului
Fig. 4.5. Diagrama ciclului real de
funcţionare a motorului cu aprindere
prin comprimare în 4 timpi:
da-1’-2’-îa. admisia; îa-A. comprimarea;
A-3’-4’. arderea; 4’-5’. detenta;
’ ’ ’
5 -6 -1 -îe. evacuarea; i. începutul injecţiei;
A. începutul arderii; da. deschiderea
supapei de admisie; îa. închiderea supapei
de admisie; de. deschiderea supapei de
evacuare; îe. închiderea supapei de
evacuare; a1. lucrul mecanic primit;
a2. lucrul mecanic pierdut

4.3. Mecanismul motor

Mecanismul motor asigură spaţiul în care se desfăşoară ciclul motor,

contribuind la transformarea căldurii rezultată prin arderea combustibilului
în lucru mecanic şi de a transforma mişcarea rectilinie alternativă a
pistoanelor în mişcare de rotaţie continuă a arborelui cotit.
81
 Mecanismul motor se compune din părţi fixe şi din mecanismul
bielă-manivelă (părţi mobile). Părţile fixe ale mecanismului motor sunt:
blocul motor (bloc carter), cilindrii şi chiulasa. Mecanismul bielă-manivelă
este format din: piston, segmenţi, ax piston (bolţ), bielă, arbore motor
(arbore cotit) şi volantă.
Blocul motor reprezintă suportul pe care se montează majoritatea
pieselor motorului. El este realizat din fontă sau aliaje de aluminiu, prin
turnare, sub forma unei piese unice. Blocul motor este format din două
compartimente: blocul cilindrilor şi carterul superior. Blocul cilindrilor,
partea superioară a blocului motor este prevăzut cu locaşuri pentru cilindrii.
Carterul superior, partea inferioară a blocului motor, este prevăzut cu suporţi
pentru montarea arborelui cotit. Blocul motor mai prezintă următoarele:
spaţii pentru circulaţia lichidului de răcire, canale pentru circulaţia uleiului,
locaşuri prevăzute cu bucşe pentru montarea arborelui cu came, locaşuri
pentru montarea tacheţilor, locaşuri pentru tijele împingătoare, orificii
filetate pentru montarea chiulasei, băii de ulei, pompei de apă, pompei de
ulei şi altor piese ale motorului.
Cilindrul asigură spaţiul necesar desfăşurării ciclului motor şi în
interiorul lui se deplasează pistonul. Este realizat prin turnare centrifugală
din fontă aliată. Cilindrul poate fi turnat direct (fix) în blocul motor sau
amovibil (demontabil). Cilindrul amovibil poate fi de tip umed (pereţii săi
exteriori vin în contact direct cu lichidul de răcire) sau de tip uscat. Cilindrii
turnaţi în blocul motor prezintă avantajul unei siguranţe în exploatare mai
mare şi dezavantajul unor reparaţii mai greoaie şi cu preţ de cost mai mare.
Cilindrii amovibili prezintă avantajul unor reparaţii rapide fără o dotare
tehnică deosebită a atelierului şi dezavantajul unei siguranţe în exploatare
mai scăzute (prin deteriorarea garniturilor de etanşare, lichidul de răcire
pătrunde în baia de ulei, iar vibraţiile cilindrului din timpul funcţionării
determină scăderea duratei de folosinţă). Cilindrii amovibili umezi au
suprafaţa exterioară neprelucrată mecanic cu excepţia zonei de etanşare cu
blocul motor care este fin prelucrată şi prezintă canale pentru montarea
inelelor sau garniturilor de etanşare.
Chiulasa are rolul de a închide camera de ardere la partea
superioară. Este realizată prin turnare din fontă sau din aliaje de aluminiu.
Partea inferioară se prelucrează mecanic şi trebuie să fie perfect plană.
Chiulasa prezintă orificii pentru intrarea sau ieşirea gazelor din cilindrii,
spaţii pentru circulaţia gazelor proaspete şi spaţii pentru circulaţia gazelor
arse, spaţii pentru circulaţia lichidului de răcire, locaşuri pentru montarea
injectoarelor, spaţii de trecere pentru tijele împingătoare şi găuri filetate.
Chiulasa se montează pe partea superioară a blocului cilindrilor prin

82
intermediul unor prezoane, iar etanşarea dintre chiulasă şi blocul cilindrilor
se asigură cu o garnitură specială denumită garnitură de chiulasă.
Pistonul asigură evoluţia fluidului motor în cilindru şi îndeplineşte
următoarele roluri: transmite bielei forţa de presiune a gazelor de ardere,
asigură etanşarea cilindrului în ambele sensuri (împiedică scăparea gazelor
în baia de ulei şi pătrunderea uleiului în camera de ardere), evacuează o
parte din căldura dezvoltată prin arderea combustibilului şi transmite
cilindrului reacţiunea normală a bielei asigurând ghidarea acesteia în
cilindru. Pistonul este confecţionat din aliaje de aluminiu pentru a avea o
masă redusă şi pentru a putea conduce căldura primită. Părţile principale ale
unui piston sunt: capul pistonului, zona de etanşare, zona de ghidare (fusta
pistonului) şi umerii pistonului. Capul pistonului asigură preluarea forţei
gazelor de ardere, iar forma sa diferă în funcţie de tipul motorului. La
motoarele cu aprindere prin scânteie, capul pistonului este plat sau bombat,
iar la motoarele cu aprindere prin comprimare cu injecţie directă prezintă o
excavaţie care are rolul de a omogeniza motorina injectată în cilindru cu
aerul comprimat. Zona de etanşare prezintă canale pentru montarea
segmenţilor. Umerii pistonului realizaţi la partea interioară a pistonului
asigură montarea bielei prin intermediul axului pistonului.
Segmenţii se montează în canalele exterioare ale pistonului şi sunt
de două tipuri: segmenţi de compresie şi segmenţi de ungere. Segmenţii de
compresie se montează în primele canale ale pistonului şi asigură
etanşeitatea dintre piston şi cilindru.
Segmenţii de ungere se montează în canalele următoare ale
pistonului, care sunt prevăzute cu orificii şi asigură ungerea dintre piston şi
cilindru. La cursele descendente ale pistonului, ei curăţă peretele cilindrului
de pelicula de ulei pentru a evita arderea acesteia şi, implicit, consumul de
ulei. Ambele tipuri de segmenţi sunt sub forma unor inele confecţionate din
fontă, tratată termic pentru a deveni elastică. Segmenţii de ungere prezintă
pe suprafaţa laterală fante pentru circulaţia uleiului.
Axul pistonului (bolţul) asigură ansamblarea pistonului cu biela. El
este confecţionat din oţel aliat, tratat termic prin curenţi de înaltă frecvenţă
şi are o secţiune tubulară pentru a mări rezistenţa la încovoiere şi pentru a
reduce valoarea forţei de inerţie în punctele moarte ale pistonului. Pentru a
permite oscilaţiile bielei faţă de piston, bolţul se poate monta astfel: mobil în
umerii pistonului şi fix în capul mic al bielei, fix în umerii pistonului şi
mobil în capul mic al bielei, mobil atât în umerii pistonului cât şi în capul
mic al bielei (bolţ flotant). Această ultimă soluţie asigură o uzură redusă şi
uniformă a axului pistonului.
Biela asigură transmiterea forţei de la piston la arborele cotit şi
împreună cu acesta transformă mişcarea rectilinie alternativă a pistoanelor
83
în mişcare de rotaţie. Biela este confecţionată din oţel aliat rezistent la
solicitarea de flambaj. Ea este formată din capul mic, corpul sau tija bielei şi
capul mare. Capul mic prevăzut cu o bucşe din bronz sau din aliaje
antifricţiune se montează articulat pe axul pistonului. Capul mare prevăzut
cu un capac se montează articulat pe fusul maneton al arborelui motor şi
prezintă cuzineţi bimetalici.
Arborele motor (arborele cotit) este realizat din oţel aliat sau din
fontă maleabilă. El este format din: fusuri paliere, fusuri manetoane, braţe
manetoane, flanşa pentru volantă şi partea de calare. Fusurile paliere sunt
dispuse pe aceeaşi linie şi asigură montarea arborelui cotit în suporţii
blocului motor, prevăzuţi cu cuzineţi bimetalici, care se numesc şi lagăre
paliere. Fusurile manetoane sunt decalate în spaţiu în funcţie de numărul
cilindrilor şi pe ele se montează bielele. Fusurile paliere şi manetoane sunt
locuri de uzură, din această cauză se prelucrează foarte fin prin rectificare şi
se tratează termic. Braţele manetoane fac legătura între fusurile paliere şi
fusurile manetoane. Partea de calare este prevăzută cu locaşuri de pană
pentru montarea roţilor dinţate ale distribuţiei, roţii de curea pentru
antrenarea pompei de apă, ventilatorului şi alternatorului, iar la unele
motoare se montează şi o roată dinţată care antrenează pompa de ulei. La
majoritatea motoarelor, arborele motor se prevede cu canale interioare
pentru circulaţia uleiului între fusurile paliere şi fusurile manetoane.
Arborele cotit însumează lucrul mecanic produs în fiecare cilindru şi-l
transmite utilizatorului. De asemenea, el antrenează sistemele auxiliare ale
motorului.
Volanta are rolul de a uniformiza mişcarea arborelui cotit, ea
înmagazinează energia din timpii activi şi o cedează pentru executarea
timpilor pasivi ai ciclului motor. Volanta este sub forma unui disc, masiv,
confecţionat din fontă sau oţel, prevăzută la exterior cu o coroană dinţată
pentru pornirea motorului.

4.4. Mecanismul de distribuţie a gazelor

Mecanismul de distribuţie a gazelor permite umplerea periodică a

cilindrilor cu gaze proaspete şi evacuarea periodică a gazelor arse din
cilindrii motorului în atmosferă, la momente de timp bine stabilite de
diagrama ciclului motor şi în ordinea de funcţionare a motorului. El este
format din: conducte de gaze (colectoare, galerii) care transportă şi
distribuie fluidul proaspăt spre cilindrii, care colectează şi transportă gazele
de ardere în atmosferă; mecanismul care comandă deschiderea şi închiderea
84
periodică a orificiilor de admisie şi de evacuare ale cilindrilor; amortizorul
de zgomot care limitează intensitatea zgomotelor produse de evacuarea
gazelor arse.
După modul de închidere şi deschidere a orificiilor, mecanismele
de distribuţie se clasifică în:
a) mecanisme de distribuţie cu ferestre – întâlnite la motoarele
termice în 2 timpi;
b) mecanisme de distribuţie cu supape – întâlnite la motoarele
termice în 4 timpi.
După schema cinematică, mecanismele de distribuţie cu supape se
clasifică în:
a) mecanisme de distribuţie cu comandă inferioară – la care
supapele montate în blocul cilindrilor se deschid de jos în sus;
b) mecanisme de distribuţie cu comandă superioară – la care
supapele montate în chiulasă se deschid de sus în jos.
În prezent, majoritatea motoarelor termice cu ardere internă sunt
prevăzute cu mecanisme de distribuţie cu comandă superioară pentru că
asigură o umplere mai bună a cilindrilor cu fluid motor şi o evacuare mai
completă a gazelor arse din cilindrii.

Fig. 4.6. Mecanismul de distribuţie cu comandă superioară:

1. arbore cu came; 2. tachet; 3. tijă împingătoare; 4. culbutor;
5. ax culbutor; 6. supapă; 7. ghid de supapă; 8. arc de supapă

85
 Părţile componente ale mecanismului de distribuţie cu comandă
superioară (fig. 4.6) sunt următoarele: arbore cu came, tacheţi, tije
împingătoare, culbutori, axul culbutorilor, supape de admisie, supape de
evacuare, arcurile supapelor, elemente de fixare a arcurilor pe supape
(discuri, siguranţe), ghidajele pentru supape şi mecanismul de antrenare a
arborelui cu came de către arborele motor.
Arborele cu came comandă deschiderea supapelor şi este
confecţionat din oţel aliat, având locurile de uzură tratate termic. El este
format din fusuri paliere şi came.
Tacheţii împreună cu camele transformă mişcarea de rotaţie în
mişcare rectilinie alternativă. Ei sunt confecţionaţi din oţel, iar în prezent cei
mai răspândiţi sunt tacheţii tip pahar, care se montează în locaşuri amplasate
în blocul cilindrilor, deasupra camelor.
Tijele împingătoare transmit mişcarea tacheţilor la culbutori. Sunt
sub forma unor ţevi, confecţionate din oţel, prevăzute la partea inferioară cu
o semisferă, iar la partea superioară cu o cupă.
Culbutorii au forma unor pârghii cu braţe inegale şi au rolul de a
transmite mişcarea primită de la tijele împingătoare la supape. Pe braţul
scurt al acestora se află un şurub de reglaj pentru modificarea jocului de
dilatare termică dintre capul culbutorilor şi capul supapei.
Axul culbutorilor serveşte la montarea culbutorilor şi este
confecţionat din oţel cu secţiune tubulară pentru a permite circulaţia uleiului
necesar ungerii. Pe ax se montează arcurile de distanţare a culbutorilor
pentru a împiedica deplasarea laterală a acestora.
Supapele au rolul de a închide sau deschide orificiile de intrare
(supape de admisie) sau de ieşire (supape de evacuare) a gazelor în/din
cilindrii. Supapa este alcătuită din: taler, tijă şi capul supapei. Ele sunt
confecţionate din oţel înalt aliat rezistent la temperaturi ridicate, uzură şi la
şocuri. Orice motor termic în 4 timpi trebuie să aibă pentru fiecare cilindru
minimum o supapă de admisie şi o supapă de evacuare.
Arcurile pentru supape au rolul de a închide supapele şi sunt fixate
pe supape cu ajutorul unor discuri prevăzute cu siguranţe tronconice.
Funcţionare. Arborele cu came este antrenat cu mişcare de rotaţie
de către arborele motor. Când o camă va ataca tachetul, acesta se ridică iar
cu ajutorul tijei împingătoare mişcarea rectilinie se transmite la culbutor.
Astfel, braţul scurt al culbutorului se ridică, iar celălalt braţ coboară şi apasă
pe supapă. Ca urmare, supapa se deschide comprimând arcul supapei, iar
prin orificiul deschis se realizează schimbul de gaze dintre cilindru şi mediul
înconjurător. În faza următoare cama va elibera tachetul, arcul supapei se
destinde şi va închide supapa, iar întreg mecanismul se va deplasa în sens
contrar. Pentru fiecare cilindru sunt necesare minim două supape (de
86
admisie şi de evacuare). Fiecare supapă va fi acţionată de un culbutor, tijă
împingătoare, tachet şi o camă.

Fig. 4.7. Tipuri noi de mecanisme de distribuţie:

a. cu o axă cu came şi două supape; b. cu două axe cu came şi patru supape;
c. cu o axă cu came şi patru supape; 1. axă cu came; 2. supapă; 3. culbutor

Noutăţi constructive (fig. 4.7). Pentru a crește fiabilitatea mecanismului

şi pentru a asigura o umplere mai bună a cilindrilor şi o evacuare completă a
acestora, în prezent au apărut următoarele modificări:
- arborele cu came se montează deasupra chiulasei şi acţionează
direct asupra supapelor, soluţie care asigură simplificarea
mecanismului şi, implicit, mărirea siguranţei în exploatare;
- numărul supapelor s-a dublat, astfel se construiesc în prezent
motoare cu patru supape pentru fiecare cilindru (două supape de
admisie şi două supape de evacuare), această soluţie asigură
umplerea mai bună a cilindrilor cu aer proaspăt sau amestec
carburant şi evacuarea completă a gazelor de ardere;
- comanda deschiderii celor patru supape se face cu o axă cu came
sau cu două axe cu came.

87
 4.5. Sistemul de alimentare al motoarelor cu aprindere prin
comprimare

Sistemul de alimentare al motoarelor cu aprindere prin comprimare

păstrează în apropierea motorului o cantitate de motorină necesară
funcţionării acestuia pe durata unui schimb de lucru, curăţă componentele
amestecului carburant (motorina şi aerul) şi introduce combustibilul sub
formă de picături foarte fine în cilindrii motorului în funcţie de sarcina
acestuia, la momente de timp precis determinate de diagrama ciclului motor
şi în ordinea de funcţionare a motorului.
În prezent se întâlnesc următoarele tipuri de sisteme de alimentare:
- sistem de alimentare clasic;
- sistemul de alimentare cu rampă comună (common rail);
- sistemul de injecţie cu pompă-injector.

4.5.1. Sistemul de alimentare clasic

Întrucât amestecul carburant se formează în interiorul cilindrului,

sistemul de alimentare clasic este format din două părţi principale: partea
de alimentare cu aer şi partea de alimentare cu motorină.
Partea de alimentare cu aer este formată din: filtru de aer de tip mixt,
racord de legătură şi galerie de admisie.

Fig. 4.8. Schema sistemului de alimentare cu motorină:

1. rezervor de motorină; 2. robinet de trecere; 3. pompă de alimentare;
4. filtru grosier de motorină; 5. filtru fin de motorină; 6. pompă de injecţie;
7. regulator de turaţie; 8. injectoare; 9. conducte de joasă presiune; 10. conducte de înaltă
presiune; 11. conductă de retur a surplusului de motorină de la pompa de injecţie;
12. conductă de retur a surplusului de motorină de la injectoare

88
 Partea de alimentare cu motorină (fig. 4.8) este formată din: rezervor
de motorină, robinet de trecere, pompă de alimentare, filtre de motorină
(grosier şi fin), pompă de injecţie, regulator de turaţie, injectoare, sistem de
pornire pe timp rece, conducte de joasă presiune, conducte de înaltă
presiune, conducte de retur a surplusului de motorină de la pompa de
injecţie şi de la injectoare.
Funcţionare. Motorina păstrată în rezervor ajunge prin cădere la
pompa de alimentare care va realiza o presiune de 2 - 4 bari, necesară
circulaţiei acesteia prin filtre, care vor curăţa motorina de impurităţi. Pompa
de injecţie măreşte presiunea motorinei până la valoarea presiunii de injecţie
(presiunea la care motorina poate fi pulverizată), dozează motorina în
funcţie de sarcina motorului, o distribuie la injectoare în ordinea de
funcţionare a motorului şi la momente de timp precis determinate de
diagrama ciclului motor. Prin conductele de înaltă presiune motorina este
condusă la injectoare care o vor pulveriza sub formă de particule foarte fine
în interiorul cilindrilor.
Regulatorul de turaţie reglează turaţia motorului în funcţie de sarcina
acestuia prin modificarea debitului de motorină.

4.5.2. Principiul de funcţionare al pompelor de injecţie clasice

Elementul de bază în cadrul sistemului de alimentare la MAC îl

reprezintă pompa de injecţie.
Motoarele din vechile generaţii sunt echipate cu o pompă de injecţie
mecanică cu rotor de pompare şi distribuţie sau cu elemenţi în linie şi
injectoare simple, cu supapă şi arc (de tip închis), care se deschid la o
anumită presiune a combustibilului.
Pompa de injecţie cu elemenţi în linie este prevăzută cu câte un
element de pompare (fig. 4.9) pentru fiecare injector. Părţile componente
principale sunt următoarele: corpul pompei, arborele cu came, elemenţii de
pompare şi tija cu cremalieră. Un element de pompare este format din:
tachet cu rolă, pistonaş, cilindru, arc de revenire, supapă de refulare şi sector
dinţat.
Funcţionare. Când pistonaşul coboară sub acţiunea arcului de
revenire, eliberează orificiul de intrare a motorinei, iar aceasta pătrunde în
interiorul cilindrului (faza de admisie). În faza următoare cama acţionează
asupra tachetului şi determină ridicarea pistonaşului care va comprima
motorina. Aceasta va fi refulată către injector în momentul în care presiunea
realizată va fi mai mare decât forţa arcului supapei de refulare (faza de
89
refulare). Reglarea debitului de motorină în funcţie de sarcina motorului se
realizează prin rotirea pistonaşului în jurul axei sale de către tija cu
cremalieră şi sectorul dinţat. Prin aceasta se modifică poziţia degajării
înclinate a pistonaşului în faţa orificiului de intrare a motorinei în cilindru.
Debitarea motorinei către injector durează până când degajarea înclinată
corespunde cu orificiul de intrare a motorinei în cilindru, astfel cantitatea
debitată depinde de cursa activă a pistonaşului.

Fig. 4.9. Schema de principiu a pompei de

injecţie cu elemenţi în linie:
1. cilindru; 2. pistonaş; 3. tachet cu rolă;
4. arbore cu came; 5. arc de revenire;
6. supapă de refulare; 7. sector dinţat;
FF – filtru fin de combustibil

Pompa de injecţie cu rotor de pompare şi distribuţie este

prevăzută cu un singur element care pompează şi distribuie motorina la toate
injectoarele. Părţile componente principale (fig. 4.10) sunt următoarele:
corp, supapă de regularizare şi uniformizare a debitului, pompă de transfer,
cap hidraulic, supapă de dozare, rotor de distribuţie şi pompare, inel cu
came interioare şi dispozitiv de reglare a avansului la injecţie.
Funcţionare. Motorina pătrunde în pompa de injecţie prin supapa de
regularizare şi uniformizare a debitului şi este dirijată către pompa de
transfer. Aceasta măreşte presiunea motorinei la 4 - 7 bari pentru a putea
circula prin canalele înguste ale pompei de injecţie şi o trimite la supapa de
dozare care va regla debitul de motorină. Cantitatea de motorină dozată
pătrunde în canalul radial de admisie al capului hidraulic. La anumite
momente de timp acest canal comunică cu un canal radial de admisie al
rotorului şi prin canalul axial ajunge între pistonaşele de pompare când
acestea se află în golurile inelului cu came (faza de admisie). În continuare,
prin învârtirea rotorului se întrerupe comunicarea cu canalul de admisie al
90
capului hidraulic, pistonaşele ajung pe două came diametral opuse,
comprimă motorina şi o trimit cu presiune prin canalul axial, la canalul
radial de refulare al rotorului care va comunica cu un canal radial de
evacuare al capului hidraulic (faza de refulare). Acesta comunică cu o
conductă de înaltă presiune prin care motorina ajunge la injector. Pompele
de injecţie cu distribuitor rotativ prezintă avantajul dozării uniforme a
motorinei, toate injectoarele primind aceeaşi cantitate de combustibil şi cu
aceeaşi presiune.

Fig. 4.10. Schema de principiu a pompei de

injecţie rotative:
1. supapă de regularizare şi uniformizare a
debitului; 2. pompă de transfer; 3. supapă de
dozare; 4. cap hidraulic; 5. rotor de distribuţie
şi pompare; 6. pistonaş; 7. inel cu came interioare;
a. canal radial de admisie a motorinei în capul
hidraulic; b. canal radial de refulare a motorinei
din capul hidraulic; c. canal radial de admisie a
motorinei în rotor; d. canal radial de evacuare
a motorinei din rotor; e. canal axial din rotor

Motoarele moderne sunt echipate cu o pompă de injecţie de înaltă

presiune, care asigură presiunea necesară injecţiei. Fiecare injector este
acţionat prin intermediul unei unităţi centrale de control, fapt ce permite
controlul precis al injecţiei în funcţie de turaţie şi sarcină, având ca rezultat
performanţe mărite şi un consum scăzut de carburant.

4.5.3. Sistemul de alimentare cu rampă comună (Common Rail)

Sistemul de alimentare tip Common Rail (sau rampă comună)

este un sistem cu injecție directă, folosit în special la motoarele cu aprindere
prin comprimare.
La sistemul Common Rail generarea presiunii şi injecţia
carburantului sunt două procese separate din punct de vedere constructiv. O
pompă de mare presiune, distinctă, produce în mod continuu o presiune

91
constantă a carburantului, independent de turația motorului și de cantitatea
de combustibil injectat, cuprinsă între 1.500 şi 2.500 bari, în funcţie de tipul
motorului (de regulă, în jurul valorii de 2.000 bari), presiune care este
stocată într-o rampă de distribuţie comună (common rail). Din rampa
comună se alimentează fiecare injector, comandat electronic cu mare
precizie de un calculator de bord ECU (Electronic Control Unit).
Carburantul poate fi injectat de până la 6 ori pe ciclu de ardere în cilindru
(înainte, în timpul și după ardere).
Principalul avantaj al folosirii acestui tip de sistem de alimentare ar
fi că se reduc emisiile de NOx, CO2 (~20 %), CO (40 %) și hidrocarburi
nearse (50 %), iar funcționarea este mai silențioasă.
În figura 4.11 este reprezentată schema generală a unui sistem de
alimentare Common Rail.

Fig. 4.11. Sistem de alimentare Common Rail – schemă generală:

1. rezervor de combustibil; 2. pompa de combustibil; 3. pompa de înaltă presiune;
4. senzor de presiune; 5. senzori; 6. rampa comună; 7. regulator de presiune;
8. injector; ECU. unitatea de comandă electronică

Părţile componente principale ale sistemului Common Rail sunt

următoarele:
- Pompa de înaltă presiune comprimă carburantul şi alimentează
în mod constant rezervorul de înaltă presiune (rampa comună), menţinând
astfel presiunea sistemului. Presiunea necesară este disponibilă chiar şi la
turaţii reduse ale motorului, deoarece producerea presiunii nu este legată de

92
turaţie. Majoritatea sistemelor common rail sunt echipate cu pompe cu
piston radial (fig. 4.12).

Fig. 4.12. Pompa de înaltă presiune

- Injectorul unui sistem de injecţie common rail este alcătuit

dintr-o duză, un dispozitiv de acţionare pentru injectoarele Piezo sau o
supapă electromagnetică pentru injectoarele cu supapă electromagnetică,
precum şi conexiuni hidraulice şi electrice pentru acţionarea acului duzei
(fig. 4.13). Pentru fiecare cilindru al motorului este montat un injector, şi
conectat la rampa comună prin intermediul unei conducte de înaltă presiune.
Injectorul este controlat de unitatea de comandă electronică (ECU). Aceasta
asigură deschiderea sau închiderea acului duzei de către dispozitivul de
acţionare. Injectoarele cu dispozitive de acţionare Piezo funcţionează cu un
nivel de zgomot deosebit de redus. Ambele variante asigură durate de
comutare extrem de mici şi asigură o pre-injecţie, o injecţie principală şi o
injecţie secundară, pentru a face posibilă arderea eficientă a combustibilului,
cu emisii reduse, în fiecare moment de funcţionare.

Fig. 4.13. Injector cu comandă electronică

- Unitatea de comandă electronică (calculatorul de injecție)

ECU controlează numărul de injecții, cantitatea de combustibil injectată și
durata fiecărei injecții (fig. 4.14).

93
 Fig. 4.14. Unitatea de comandă electronică ECU

Unitatea de comandă electronică ECU primeşte informaţii privind

regimul şi condiţiile de funcţionare ale motorului de la senzori. Principalele
informaţii transmise de senzori sunt următoarele: turaţia motorului, sarcina
motorului, poziția pedalei de acceleraţie, presiunea motorinei din rampa
comună, temperatura mediului înconjurător, temperatura lichidului de răcire,
temperatura uleiului, compoziţia gazelor de evacuare şi modul de combustie.
În funcție de regimul de funcționare al motorului (dat de poziția
pedalei de accelerație și turație) și de modul de combustie (normal sau
regenerare filtru) calculatorul de injecție decide numărul de injecții pe ciclu,
timpul de injecţie şi doza de motorină injectată. La turații și sarcini mici se
efectuează injecția cu cele mai multe secvențe, iar la turații mari, datorită
timpului scurt de efectuare al arderii, injecția se efectuează într-o singură
secvență. Supapele electromagnetice sau piezoelectrice fac posibil un
control foarte exact al injectoarelor privind controlul timpului de injecție și
al cantităţii de combustibil în condiţiile de înaltă presiune asigurate de
tehnologia common rail, prin aceasta asigurându-se o foarte bună atomizare
a combustibilului.

4.5.4. Sistemul de alimentare cu pompă-injector

Acest sistem de alimentare a fost folosit pentru autoturisme,

autocamioane şi tractoare de putere mare (peste 70 kW) până la introducerea
normei de poluare Euro 6.
În cadrul sistemului pompă-injector, pompa de înaltă presiune,
supapa de injecţie şi duza de injecţie formează o unitate constructivă plasată
în capătul cilindrului (fig. 4.15. şi fig. 4.16).

94
Fig. 4.15. Unitate pompă-injector Fig. 4.16. Schemă amplasare unitate pompă-injector

Cu ajutorul sistemului pompă-injector, la nivelul fiecăruia dintre

cilindri este generată separat presiunea maximă de injecţie. Presiunea de
injecţie se realizează în mod mecanic. Dezvoltarea presiunii în camera
pistonului plonjor şi procesul de injecţie sunt temporizate cu ajutorul unui
ventil. Acţionarea elementului de pompare se face de către arborele cu came
al mecanismului de distribuție. Presiunea poate fi dezvoltată numai după
închiderea electromagnetică a ventilului, comandată de calculator. Avantajul
deosebit al sistemului pompă-injector este acela că presiunea de injecţie de
până la 2.400 bari este generată direct în elementul pompă-injector, în acest
mod fiind excluse fluctuaţiile de presiune şi se asigură o injecţie consistentă.
Un alt avantaj este fiabilitatea mare a sistemului pompă-injector şi
cheltuieli de reparaţii mici pentru că se înlocuieşte un singur element.
În prezent sistemul pompă-injector nu mai este folosit datorită
consumului mai mare de combustibil care face să nu se mai încadreze în
normele actuale de poluare fiind înlocuit de sistemul de injecţie cu rampă
comună, atât pentru autoturisme, cât şi pentru tractoarele de putere mare.

4.6. Supraalimentarea motoarelor termice cu ardere internă

Sistemul de supraalimentare realizează introducerea forţată în

cilindrii motorului a unei cantităţi sporite de aer care va permite mărirea
cantităţii de combustibil injectate, asigurând astfel arderea completă a
acestuia şi creşterea puterii motorului fără modificarea capacităţii cilindrice
a acestuia.

95
 După presiunea de admisie, sistemele de supraalimentare se
clasifică în:
- supraalimentarea de joasă presiune (1,2 - 1,5 bari), care asigură o
creştere a puterii motorului cu 25 - 50 %;
- supraalimentarea de presiune medie (1,5 - 2,0 bari), care asigură o
creştere a puterii motorului cu 50 - 80 %;
- supraalimentarea de înaltă presiune (2,0 - 4,0 bari), care asigură
o creştere a puterii motorului cu 80 - 120 %.
După modul de acţionare, sistemele de supraalimentare se împart
în:
- supraalimentarea cu compresor, la care acţionarea se face printr-o
transmisie mecanică de la arborele cotit al motorului;
- supraalimentarea cu turbosuflantă, la care acţionarea se face de
către forţa gazelor de eşapament.
În prezent, cel mai utilizat este sistemul de supraalimentare cu
turbosuflantă. Părţile componente ale sistemului de supraalimentare cu
turbosuflantă (fig. 4.17) sunt următoarele: turbină, suflantă, ax turbosuflantă,
colector admisie şi colector evacuare.
Funcţionare. Gazele arse sunt conduse prin colectorul de evacuare
la turbină, pe care o pun în mişcare datorită presiunii acestora, iar apoi sunt
dirijate către toba de eşapament. Mişcarea turbinei este transmisă cu ajutorul
axului la suflantă. Aceasta va absorbi aerul proaspăt prin filtrul de aer şi prin
centrifugare îi măreşte presiunea. Aerul comprimat este dirijat prin colectorul
de admisie către cilindrul motorului. Turaţia axului turbosuflantei este
foarte mare (40.000 - 100.000 rot./min.).

Fig. 4.17. Schema sistemului de supraalimentare cu turbosuflantă:

1. suflantă; 2. axul turbosuflantei; 3. turbina; 4. filtru aer;
5. colector admisie; 6. colector evacuare

96
 Avantajele sistemului de supraalimentare sunt următoarele:
- creşterea puterii motorului fără mărirea capacităţii cilindrice a
acestuia, mai ales la motoarele de capacitate mare (peste 3,0 l);
- reducerea emisiilor poluante datorită arderii mai bune a
combustibilului;
- reducerea consumului de combustibil cu 5 - 10 %;
- creşterea gradului de securitate în conducerea autovehiculului şi
a capacităţii de lucru a agregatului pentru că motorul răspunde
rapid la comenzi.

4.7. Sistemul de alimentare cu carburator al motoarelor cu

ardere internă cu aprindere prin scânteie

Acest sistem îndeplineşte următoarele roluri: păstrează în apropierea

motorului o cantitate de benzină necesară funcţionării acestuia, curăţă aerul
şi benzina de impurităţi, formează şi dozează amestecul carburant în funcţie
de sarcina motorului şi de regimul de exploatare al motorului, conduce
amestecul carburant către cilindrii motorului.
Părţile componente ale acestui sistem (fig. 4.18) sunt următoarele:
rezervor de benzină, filtru de benzină, pompa de alimentare, carburatorul,
conducte de benzină şi filtru de aer.

Fig. 4.18. Schema sistemului de alimentare cu carburator:

1. rezervor de benzină; 2. filtru de benzină; 3. pompă de alimentare; 4. carburator;
4a. camera de nivel constant; 4b. camera de amestec; 5. filtrul de aer;
6. conducte de combustibil; A. cui obturator; B. plutitor; C. jiclor principal;
D. difuzor; E. orificiu de pulverizare; F. clapetă de amestec; G. clapetă de aer

97
 Carburatorul este format din două părţi principale: camera de nivel
constant şi camera de amestec. În camera de nivel constant se află plutitorul,
cuiul obturator şi jiclorul principal. Camera de amestec este prevăzută cu
clapetă de aer, difuzor şi clapetă de amestec.
Funcţionare. Pompa de alimentare absoarbe benzina din rezervor şi
o trimite la camera de nivel constant a carburatorului. Plutitorul şi cuiul
obturator asigură menţinerea unui nivel constant al benzinei în această
cameră. Acest nivel trebuie să fie cu 1,0 - 2,0 mm sub orificiul de
pulverizare al benzinei din camera de amestec. Datorită depresiunii create
de pistoanele motorului în cursa de admisie, aerul este aspirat din atmosferă
prin filtrul de aer şi pătrunde în camera de amestec pe lângă clapeta de aer
care reglează debitul acestuia. Datorită îngustării secţiunii de trecere din
zona difuzorului, viteza curentului de aer va creşte foarte mult (peste 130 m/s)
şi depresiunea acestuia se amplifică. Depresiunea creată determină absorbţia
benzinei din camera de amestec prin jiclorul principal, care va regla debitul
de benzină, iar viteza mare a curentului de aer realizează pulverizarea
benzinei în particule foarte fine şi formarea amestecului carburant (aer +
benzină). Cantitatea de amestec carburant este reglată de clapeta de amestec.
Acest carburator asigură formarea unui amestec carburant economic care
conţine o parte benzină şi 15 părţi aer, care permite obţinerea a două treimi
din puterea motorului. În exploatarea unui motor apar regimuri care necesită
formarea unor amestecuri mai bogate în benzină. Aceste regimuri de
exploatare sunt: regimul de pornire pe timp rece, regimul de mers în gol,
regimul de acceleraţie şi regimul sarcinilor maxime de lungă durată. Pentru
realizarea acestor regimuri, carburatorul se prevede cu dispozitive auxiliare.
Sistemul de alimentare cu carburator este în prezent foarte puţin
utilizat datorită poluării ridicate a mediului înconjurător doar pentru utilaje
de mică mecanizare (motocultoare, motocositori, motopompe de putere
mică, mici grupuri electrogene etc.) datorită preţului de cost mult mai mic
comparativ cu preţul injecţiei pe benzină.

4.8. Sistemul de alimentare cu injecţie pe benzină al motoarelor

cu aprindere prin scânteie

Injecţia pe benzină a apărut din necesitatea asigurării unei dozări

calitative a amestecului carburant, care să asigure un raport optim dintre aer
şi benzină pentru orice regim de exploatare a motorului.
Pe plan mondial se utilizează următoarele sisteme de alimentare cu
injecţie pe benzină:
98
 - injecţia Mono-Jetronic este un sistem de injecţie continuă
monopunct (cu un singur injector);
- injecţia K-Jetronic este un sistem de injecţie continuă multipunct
(cu câte un injector pentru fiecare cilindru);
- injecţia L-Jetronic este un sistem de injecţie discontinuă
multipunct, iar sistemul de aprindere este de tip cu baterie şi
transformator, comandat mecanic;
- injecţia M-Jetronic este un sistem de injecţie discontinuă
multipunct, iar comanda lui este realizată de un bloc electronic
care comandă şi sistemul de aprindere electronică a amestecului
carburant.
Injecţia de benzină tip L-Jetronic (fig. 4.19), cea mai răspândită pe
plan mondial, este alcătuită din următoarele părţi principale: rezervor de
benzină, pompă de benzină acţionată electric, filtru de benzină, regulator de
presiune, distribuitor, injector, filtru de aer, regulator de debit de aer, bloc
electronic de comandă, traductor de turaţie a arborelui cotit, traductor de
temperatură al lichidului de răcire, traductor de temperatură a aerului
aspirat, traductor de sarcină, analizator al compoziţiei gazelor arse şi sistem
de pornire pe timp rece.
Funcţionare. Benzina şi aerul ajung pe două circuite separate, iar
formarea amestecului carburant se face în galeria de admisie sau în chiulasă
în apropierea supapei de admisie. Blocul electronic de comandă primeşte
informaţii privind regimul de funcţionare al motorului şi în câteva fracţiuni
de secundă ia decizii şi comandă sistemul de alimentare.
Principalele informaţii furnizate de traductoarele sistemului sunt
următoarele:
a. sarcina motorului;
b. temperatura lichidului de răcire;
c. debitul de aer;
d. turaţia motorului;
e. temperatura aerului admis în cilindru;
f. compoziţia gazelor arse.
Principalele comenzi ale blocului electronic de comandă sunt
următoarele:
I. cantitatea de benzină injectată care se reglează prin modificarea
timpului de injecţie, injectoarele fiind de tip electromagnetic;
II. punerea sau scoaterea în/din funcţiune a sistemului de pornire pe
timp rece, care modifică cantitatea de aer din amestecul
carburant;
III. reglarea presiunii benzinei în funcţie de sarcina motorului.

99
 Fig. 4.19. Schema sistemului de alimentare cu injecţie pe benzină tip L-Jetronic:
1. rezervor de benzină; 2. pompă de alimentare; 3. filtru de benzină;
4. regulator de presiune; 5. injector; 6. filtru de aer; 7. regulator de debit;
8. sistem de pornire pe timp rece; 9. clapetă de acceleraţie;
10. bloc electronic de comandă; 11. traductor de turaţie;
12. traductor de temperatură a apei; 13. traductor de sarcină;
14. traductor de temperatură a aerului

Avantajele sistemului de alimentare cu injecţie pe benzină sunt

următoarele:
- reducerea emisiilor poluante;
- creşterea puterii motorului cu 5 - 10 %;
- reducerea consumului de combustibil cu 7 - 11 %;
- creşterea gradului de securitate în conducerea autovehiculului
întrucât motorul răspunde prompt la comenzi;
- reducerea înălţimii motorului ceea ce permite obţinerea de forme
aerodinamice ale autovehiculului;
- asigurarea unei porniri uşoare pe timp rece etc.
Dezavantajele sistemului de alimentare cu injecţie pe benzină sunt
următoarele:
- preţ de cost ridicat la cumpărare, datorat complexităţii
constructive a sistemului;
- întreţinerea tehnică necesită personal calificat şi aparatură
tehnică de calitate, care determină creşterea costurilor de
întreţinere;

100
 - cheltuieli de reparaţie a sistemului mult mai mari, întrucât orice
defecţiune se remediază prin înlocuirea subansamblului defect.
Injecţia pe benzină a apărut ca o necesitate a asigurării unei dozări
precise, care să asigure un raport optim între aer şi benzină pentru orice
regim de turaţie al motorului. Acest sistem se foloseşte în special la
motoarele moderne cu preţ de cost mai ridicat şi care nu echipează încă
utilajele horticole (motosape, motocultoare, maşini de stropit, motopompe
etc.) pe care se găsesc, de regulă, montate motoare monocilindrice, simple,
uşoare şi ieftine, cu carburator.

4.9. Sistemul de aprindere al motoarelor termice cu ardere

internă cu aprindere prin scânteie

Acest sistem asigură aprinderea amestecului carburant la momente

de timp precis determinate de diagrama ciclului motor şi în ordinea de
funcţionare a motorului.
Principalele tipuri de sisteme de aprindere sunt următoarele:
- sistemul de aprindere cu magnetou;
- sistemul de aprindere cu baterie şi transformator;
- sistemul de aprindere electronică.
Părţile componente ale sistemului de aprindere cu baterie şi
transformator (fig. 4.20) sunt următoarele: bateria de acumulatoare,
contactul cu cheie, bobina de inducţie, coloana ruptor – distribuitor, bujiile,
condensator, conductori de joasă tensiune şi conductori de înaltă tensiune.
Funcţionare. La închiderea contactului cu cheie şi când ciocănelul
este în contact cu nicovala, curentul electric din bateria de acumulatori
parcurge înfăşurarea primară a bobinei de inducţie şi produce în jurul
miezului magnetic un câmp electromagnetic. În faza următoare, datorită
mişcării de rotaţie, inelul cu came depărtează ciocănelul de nicovală şi
întrerupe circuitul primar de joasă tensiune. Ca urmare, fluxul
electromagnetic din bobină scade brusc şi induce în înfăşurarea secundară
un curent de înaltă tensiune (15.000 - 25.000 V). Acesta este dirijat prin
conductorul central la capacul distribuitor, apoi la rotor care îl distribuie prin
intermediul unui conductor lateral de înaltă tensiune la una din bujii.
Datorită distanţei dintre electrozii bujiei se produce un arc electric de scurtă
durată (scânteie) care va aprinde amestecul carburant. Acest ciclu se repetă
pentru fiecare bujie în parte întrucât curentul de înaltă tensiune este un
curent secvenţial.

101
 Fig. 4.20. Schema sistemului de aprindere cu baterie şi transformator:
1. bateria de acumulatoare; 2. contactul cu cheie; 3. bobina de inducţie;
3.a. înfăşurare primară; 3.b. miez magnetic; 3.c. înfăşurare secundară; 4. condensator;
5. ruptor - distribuitor; 5.a. inel cu came exterioare; 5.b. ciocănel; 5.c. nicovală;
5.d. rotor; 5.e. capac distribuitor; 6. bujii; 7. conductori electrici de înaltă tensiune;
8. conductori electrici de joasă tensiune

Sistemul de aprindere cu magnetou (fig. 4.21) este simplu, ieftin şi

cu gabarit redus, de aceea echipează, de regulă, motoarele de putere mică,
uşoare, ieftine, simple, care se montează pe motosape, motocultoare, aparate
de stropit etc. Este alcătuit din următoarele părţi componente: generator de
curent alternativ de joasă tensiune, ruptor, conductor de înaltă tensiune
(fişă), condensator şi bujie.

Fig. 4.21. Schema sistemului de

aprindere cu magnetou:
1. rotor (magnet permanent);
2. armături de oţel; 3. miez de fier
moale; 4. înfăşurare primară;
5. înfăşurare secundară; 6. fişă;
7. bujie; 8. buton de scurtcircuitare;
9. condensator; 10. ruptor;
10.a. contact mobil;
10.b. contact fix;
11. inel cu camă

102
 Generatorul de curent alternativ de joasă tensiune are rolul de a
genera curent electric prin transformarea unei părţi din energia mecanică a
motorului în energie electrică, pe principiul inducţiei electromagnetice.
Este alcătuit dintr-un magnet permanent ce se roteşte între două
armături de oţel, unite între ele printr-un miez de oţel moale. Pe miezul oţel
sunt realizate două înfăşurări (bobine): înfăşurarea primară (de joasă
tensiune) şi înfăşurarea secundară (de înaltă tensiune). Înfăşurarea primară
este realizată dintr-un număr relativ mic de spire din sârmă de cupru
emailat, cu diametru de 1 mm, iar cea secundară este realizată dintr-un
număr mare de spire, dar cu diametru mic de 0,05 - 0,07 mm. Înfăşurarea
primară se leagă cu un capăt la masă, iar cu celălalt la contactul mobil al
ruptorului. Înfăşurarea secundară se leagă cu un capăt la masă şi cu celălalt
la un contact prevăzut cu un bun izolator care trebuie să suporte curentul de
înaltă tensiune. Ruptorul este compus dintr-un contact mobil cu arc
(ciocănel) şi un contact fix (nicovală).
Funcţionare. Prin rotirea magnetului permanent între armăturile
statorului se produce o variaţie a fluxului magnetic ce determină inducerea
unui curent electric în cele două înfăşurări statorice. Circuitul înfăşurării
primare se închide prin intermediul contactelor ruptorului şi rămâne închis
atâta timp cât contactul mobil nu este acţionat de camă. În acest timp, în
jurul înfăşurării primare, dar şi secundare, ia naştere un câmp magnetic. La
acţionarea contactului mobil de către camă, contactele se deschid, circuitul
primar se deschide (se rup contactele) şi are loc o variaţie bruscă a câmpului
magnetic, ceea ce determină inducerea unui curent de înaltă tensiune în
înfăşurarea secundară, care este condus la bujie prin intermediul fişei şi
serveşte la producerea unei scântei electrice între electrozii bujiei (în
vederea aprinderii amestecului carburant din cilindru). Condensatorul legat
în paralel pe contactele ruptorului are rolul de a absorbi curentul de
autoinducţie care se formează în înfăşurarea primară, la ruperea contactelor.
La motoarele moderne se folosesc sisteme electronice integrate de
aprindere cu magnetou, la care ruptoarele clasice au fost înlocuite cu
ruptoare electronice, care nu mai au piese supuse uzurii mecanice, ele fiind
mai simple, mai ieftine şi mai fiabile. Rolul ruptorului clasic poate fi luat de
un tiristor care funcţionează ca un întrerupător electonic.
Sistemul de aprindere electronic cu baterie şi transformator
prezintă o serie de avantaje comparativ cu sistemul clasic: pornirea
motorului mai bună; consum mai redus de combustibil; funcţionare mai
bună a motorului, în special la viteze de rulaj foarte mari sau foarte mici;
uzura mai mică a contactelor ruptorului, sau chiar lipsa lui; reducerea
poluării prin îmbunătăţirea arderilor din cilindrii motorului.

103
 În cazul aprinderii electronice, curentul de înaltă tensiune generat în
circuitul secundar, nu mai prezintă fluctuaţii majore în funcţie de tensiunea
bateriei de acumulatori, asigurând aprinderea corespunzătoare a amestecului
carburant. Totodată contactele ruptorului nu mai suportă curenţi mari (4 A)
care duc la formarea unui arc electric distructiv, ci comandă baza
tranzistorului de putere cu un curent foarte mic, situaţie în care contactele
sunt protejate de efectul distructiv al arcului electric.
În scopul eliminării ruptorului din schemă, în practică se folosesc
aprinderi electronice mai complicate, cu senzor magnetic sau optic.

4.10. Sistemul de ungere al motoarelor termice cu ardere

internă

Sistemul de ungere are rolul de a asigura o peliculă de ulei între

piesele motorului aflate în contact şi în mişcare relativă, cu următoarele
scopuri: reducerea lucrului mecanic pierdut prin frecare, micşorarea uzurii
pieselor unse, îndepărtarea produselor frecării de la locurile de ungere,
răcirea pieselor unse şi protecţia anticorozivă a acestora.
Principalele procedee de ungere sunt următoarele:
- ungerea prin amestec;
- ungerea prin stropire (barbotaj);
- ungerea prin presiune;
- ungerea mixtă.

4.10.1. Ungerea prin amestec

Acest procedeu este utilizat pentru ungerea motorului cu aprindere

prin scânteie în 2 timpi. Ungerea prin amestec este cel mai simplu procedeu
de ungere şi constă în adăugarea unei cantităţi de ulei în benzină (2 - 3 %).
Uleiul urmează acelaşi circuit cu benzina şi, datorită principiului de
funcţionare al acestor motoare, ajunge la locurile de ungere. Principalul
avantaj al acestui procedeu de ungere este simplitatea constructivă, practic
sistemul de ungere nu are părţi componente.
Dezavantajele ungerii prin amestec sunt următoarele:
- poluare ridicată a mediului înconjurător, deoarece uleiul arde
odată cu benzina;

104
 - consum mai mare de ulei comparativ cu celelalte procedee de
ungere;
- apariţia unor defecţiuni (defectarea bujiilor, coxarea segmenţilor,
depunerea de calamină pe chiulasă şi pistoane) determinate de
depunerile de zgură şi cenuşă, rezultate în urma arderii uleiului.

4.10.2. Ungerea prin stropire

Acest procedeu se utilizează la motoarele cu ardere internă în 4

timpi, staţionare şi cu turaţii mici. Sistemul cuprinde o baie de ulei şi nişte
cuve (linguriţe) montate pe capul mare al bielei sau pe braţele manivelă ale
arborelui cotit. Ungerea este asigurată prin stropirea cu picături foarte fine
de către uleiul preluat din baie de linguriţe, datorită mişcării de rotaţie a
arborelui motor.
Principalul avantaj al ungerii prin stropire este simplitatea constructivă,
dar ungerea pieselor este necontrolată mai ales la motoarele montate pe
utilaje mobile datorită modificării poziţiei motorului în timpul lucrului.

4.10.3. Ungerea prin presiune

Acest procedeu de ungere este utilizat la motoarele termice cu ardere

internă de turaţie mare, care îşi schimbă poziţia în timpul exploatării.
Sistemul este format din: baie de ulei, pompe de ulei (minimum 2), filtre de
ulei, radiator de ulei, conducte şi canale pentru circulaţia uleiului.
Avantajele ungerii prin presiune sunt asigurarea constantă a peliculei
de ulei între piesele unse şi controlul presiunii şi temperaturii uleiului.
Principalul dezavantaj este reprezentat prin preţul de cost mare,
determinat de complexitatea constructivă şi precizia de execuţie ridicată. De
asemenea, acest sistem de ungere impune folosirea unui ulei de calitate
superioară (care să nu formeze depuneri pe canale) cu un preţ de cost mare.

4.10.4. Ungerea mixtă

Este cel mai răspândit procedeu de ungere pentru că îmbină

avantajele şi dezavantajele procedeului de ungere prin stropire cu cele ale
procedeului de ungere prin presiune. Astfel, piesele cu jocuri mari de montaj
105
se ung prin stropire, iar cele cu jocuri foarte mici de montaj se ung prin
presiune. Părţile componente ale sistemului de ungere mixtă, prezentat în
figura 4.22, sunt următoarele: baia de ulei, pompa de ulei, filtrul de ulei,
radiatorul de ulei, canale şi conducte pentru conducerea uleiului.

Fig. 4.22. Schema sistemului de ungere mixtă:

1. baia de ulei; 2. pompa de ulei; 3. filtrul de ulei; 4. radiatorul de ulei;
5. rampa principală de ungere; 6. canale verticale pentru ulei;
7. rampa culbutorilor (axul culbutorilor)

Funcţionare. Pompa absoarbe prin intermediul sorbului uleiul din

baie şi îl trimite cu presiune (2,0 - 4,5 bari) la filtru, care reţine impurităţile
din lubrifiant. În funcţie de temperatura uleiului, acesta este dirijat fie la
radiator (când temperatura este mare) sau direct la rampa principală (când
temperatura este scăzută). În continuare prin canale, uleiul este trimis la
lagărele paliere şi manetoane ale arborelui motor, pe care le unge prin
presiune. De la lagărele paliere, uleiul este dirijat prin canale la lagărele
paliere ale arborelui cu came şi la culbutori, realizând ungerea prin presiune
a acestora. Uleiul care iese prin orificiile culbutorilor se scurge pe supape,
tijele împingătoare, tacheţi şi came, pe care le unge prin stropire şi apoi
ajunge în baia de ulei. Interiorul cilindrilor şi al pistoanelor se unge prin
stropire de către uleiul care iese pe lângă lagărele manetoane şi este aruncat
pe interiorul acestor piese datorită mişcării de rotaţie a arborelui cotit. La
cursele descendente ale pistoanelor, segmenţii de ungere vor curăţa
interiorul cilindrilor de pelicula de ulei care se va scurge în baie. La
motoarele prevăzute cu roţi sau lanţ de distribuţie, ungerea acestor piese se
face prin presiune.

106
 4.10.5. Consumul de ulei al motoarelor termice cu ardere internă

În timpul exploatării unui motor termic, poate apărea fenomenul

nedorit al consumului de ulei, care determină poluarea mediului înconjurător
şi creşterea costurilor de întreţinere.
Cauzele care determină consumul de ulei sunt următoarele:
- vaporizarea şi arderea uleiului în camera de ardere, determinate
de neetanşeitatea dintre piston şi cilindru şi dintre supape şi
ghiduri;
- vaporizarea uleiului din baia de ulei determinată de scăpările de
gaze în carterul motorului;
- neetanşeitatea sistemului de ungere determinată de uzura
garniturilor.
Factorii care determină consumul de ulei sunt următorii:
- creşterea turaţiei motorului determină scăderea capacităţii de
curăţire a pereţilor cilindrilor de către segmenţii de ungere;
- utilizarea de uleiuri de calitate inferioară care au punctul de
inflamabilitate scăzut;
- starea tehnică a motorului apreciată prin uzura cilindrilor,
pistoanelor şi segmenţilor.

4.11. Sistemul de răcire al motoarelor termice cu ardere internă

Acest sistem asigură răcirea pieselor motorului solicitate termic

(cilindrii şi chiulasa) şi menţine un regim termic optim de funcţionare.
Sistemele de răcire se clasifică astfel:
a. sistem de răcire directă (cu aer);
b. sistem de răcire indirectă (cu lichid):
- prin vaporizare;
- prin termosifon;
- cu circulaţie forţată şi termostat.

4.11.1. Sistemul de răcire directă

La acest sistem schimbul de căldură dintre motor şi mediul

înconjurător se face direct prin intermediul aerului folosit ca agent de răcire.
107
Sistemul de răcire directă este utilizat în construcţia motoarelor termice cu
capacitate cilindrică mică sau mijlocie, montate de regulă pe utilaje mobile.
Părţile componente ale sistemului de răcire directă (fig. 4.23) sunt
următoarele: turbina de aer (ventilator), apărători (capotaje) pentru dirijarea
aerului, aripioare de răcire pe cilindrii şi pe chiulasa motorului. Turbina de
aer este montată pe partea anterioară a arborelui cotit şi antrenată direct de
acesta.

Fig. 4.23. Schema sistemului de răcire directă:

1. turbină de aer; 2. apărători din tablă;
3. aripioare de răcire

Avantajele sistemului de răcire directă sunt următoarele:

- simplitate constructivă;
- dimensiuni mai reduse ale motorului;
- cheltuieli minime de întreţinere;
- siguranţă în exploatare, îndeosebi pe timp rece.
Dezavantajele sistemului de răcire indirectă sunt următoarele:
- motorul atinge foarte greu temperatura optimă de funcţionare pe
timp rece;
- consum de combustibil ridicat în timpul funcţionării pe durată
scurtă;
- funcţionare zgomotoasă a motorului;
- necesitatea radiatorului de ulei;
- pornire nesigură pe timp rece.

4.11.2. Sistemul de răcire indirectă prin vaporizare

Este cel mai vechi sistem de răcire indirectă utilizat în construcţia

motoarelor termice staţionare şi de putere mică sau mijlocie. Sistemul de
răcire prin vaporizare (fig. 4.24) are următoarele părţi componente: cămaşă
de răcire cilindrii, cămaşă de răcire chiulasă şi rezervor de apă.

108
 Fig. 4.24. Schema sistemului de răcire
indirectă prin vaporizare:
1. cămaşă de răcire cilindrii;
2. cămaşă de răcire chiulasă;
3. rezervor de apă

Lichidul de răcire circulă datorită trecerii acestuia în formă de vapori

în urma contactului cu piesele fierbinţi ale motorului. Din această cauză,
acest sistem de răcire ncesită completarea periodică cu mari cantităţi de apă.

4.11.3. Sistemul de răcire prin termosifon

Este utilizat la motoare termice de putere mică şi mijlocie montate

pe utilaje mobile. Acest sistem (fig. 4.25) este alcătuit din: radiator de apă,
ventilator, racorduri de legătură, spaţii de circulaţie a apei în blocul
cilindrilor şi în chiulasă.

Fig. 4.25. Schema sistemului

de răcire indirectă cu circulaţie
prin termosifon:
1. cămaşă de răcire a chiulasei;
2. cămaşă de răcire a cilindrilor;
3. radiator de apă; 4. ventilator

Apa circulă prin sistem datorită diferenţei de densitate dintre apa

caldă şi apa rece. Radiatorul de apă realizează schimbul de căldură dintre
lichidul de răcire şi mediul înconjurător, iar ventilatorul produce un curent
de aer necesar intensificării schimbului de căldură.

109
 4.11.4. Sistemul de răcire indirectă cu circulaţie forţată şi cu
termostat

În prezent, este cel mai utilizat sistem de răcire pentru că asigură o

răcire eficientă a pieselor fierbinţi ale motorului indiferent de anotimp,
precum şi un regim termic constant. Părţile componente principale ale
sistemului de răcire indirectă cu circulaţie forţată şi cu termostat (fig. 4.26),
sunt următoarele: radiatorul de apă, ventilatorul, pompa de apă, termostatul,
cămaşa de răcire a cilindrilor, cămaşa de răcire a chiulasei, racorduri de
legătură şi termometru.
Pompa de apă realizează circulaţia forţată a lichidului de răcire prin
sistem, iar termostatul asigură menţinerea constantă a temperaturii acestuia.

Fig. 4.26. Schema sistemului de

răcire indirectă cu circulaţie
forţată şi cu termostat:
1. cămaşă de răcire a chiulasei;
2. cămaşă de răcire a cilindrilor;
3. radiator de apă; 4. ventilator;
5. pompă de apă; 6. termostat

Funcţionare. Pompa de apă absoarbe lichidul de răcire din bazinul

inferior al radiatorului şi îl introduce în cămăşile de răcire a cilindrilor şi în
cămaşa de răcire a chiulasei. După ce răceşte cilindrii şi chiulasa, lichidul
ajunge la termostat care, în funcţie de temperatura acestuia, realizează două
circuite de funcţionare. Când temperatura lichidului de răcire este scăzută
(sub 75 - 85oC), termostatul este închis şi dirijează lichidul către pompa de
apă, care îl recirculă în blocul cilindrilor şi în chiulasă (circuitul scurt). Când
motorul se încălzeşte, termostatul se deschide şi dirijează lichidul către
radiator, unde se produce schimbul de căldură cu mediul înconjurător.
Principalele avantaje ale sistemului de răcire indirectă sunt:
- asigură o răcire eficientă a punctelor calde ale motorului;
- asigură încălzirea rapidă a motorului indiferent de temperatura
mediului înconjurător;

110
 - asigură stabilitatea termică a motorului la variaţii rapide ale
sarcinii şi turaţiei acestuia;
- zgomot mai scăzut al motorului, întrucât cămăşile de răcire ale
cilindrilor şi chiulasei acţionează ca un strat izolant fonic;
- pornire sigură pe timp rece.
Principalele dezavantaje ale acestui sistem sunt următoarele:
- complexitate constructivă care determină un preţ de cost mai
ridicat al motorului;
- în construcţia acestui sistem de răcire sunt utilizate materiale
deficitare (cupru, aluminiu, staniu);
- lungime şi masă mai mare a motorului;
- cheltuieli de întreţinere şi reparaţii mai mari comparativ cu
sistemul de răcire directă;
- funcţionare nesigură în regiunile lipsite de apă;
- în exploatare pot apărea defecţiuni tehnice determinate de
neetanşeităţile dintre diversele părţi componente ale sistemului.

4.12. Bilanţul termic al motoarelor termice cu ardere internă

Este o ecuaţie care arată cum este folosită cantitatea de căldură

rezultată prin arderea combustibilului în interiorul cilindrilor motorului.
Qt = Qe + Qr + Qrad + Qai + Qm + Qev, (%) (4.5)
în care: Qt = cantitatea de căldură totală obţinută prin arderea
combustibilului în interiorul cilindrilor motorului;
Qe = cantitatea efectivă de căldură transformată în lucru mecanic
(20 - 40 %);
Qr = cantitatea de căldură pierdută prin sistemul de răcire (20 - 35 %);
Qrad = cantitatea de căldură pierdută prin radiaţie de către piesele
motorului (10 - 20 %);
Qai = cantitatea de căldură pierdută prin arderea incompletă a
combustibilului (0 - 15 %);
Qm = cantitatea de căldură pierdută prin frecările interioare şi prin
acţionarea mecanismelor auxiliare (10 - 25 %);
Qev = cantitatea de căldură pierdută în gazele de evacuare (10 - 20 %).
În timpul exploatării unui motor, utilizatorul poate reduce pierderile
de căldură datorate arderilor incomplete şi pierderile datorate frecărilor
interioare. Pierderile datorate arderilor incomplete pot fi reduse prin reglarea

111
corectă a părţilor componente ale sistemului de alimentare, folosirea
motoarelor cu supraalimentare şi a sistemului de alimentare cu injecţie pe
benzină. Pierderile de căldură prin frecările interioare pot fi diminuate prin
folosirea de uleiuri superioare calitativ, de aditivi pentru ulei şi prin
întreţinerea corespunzătoare a sistemului de ungere. De asemenea, o parte
din căldura evacuată în gazele de ardere poate fi recuperată prin folosirea
turbosuflantei.
Randamentul efectiv (e) reprezintă raportul dintre cantitatea de
căldură transformată în lucru mecanic (Qe) şi cantitatea totală de căldură
(Qt) obţinută prin arderea combustibilului:
e = Qe / Qt (4.6)
Randamentul efectiv al unui motor apreciază sintetic gradul de
perfecţiune al acestuia. Pentru diferitele tipuri de motoare termice cu ardere
internă, randamentul efectiv are următoarele valori:
- e = 0,20 - 0,30 pentru motoarele cu aprindere prin scânteie;
- e = 0,30 - 0,40 pentru motoarele cu aprindere prin comprimare.
Datorită randamentului efectiv mai mare al motoarelor cu aprindere
prin comprimare se obţine un consum de combustibil mai redus.

112
 Capitolul 5
TRACTOARE AGRICOLE

Tractorul agricol reprezintă principala sursă energetică, cu

importanţă deosebită în mecanizarea proceselor de producţie din agricultură.
Tractoarele, maşinile şi instalaţiile agricole, încadrate în tehnologii
optime de mecanizare pentru fiecare sector productiv din agricultură,
contribuie la industrializarea agriculturii, creşterea productivităţii muncii şi
reducerea considerabilă a cheltuielilor.
Tractorul este format din următoarele subansamble principale:
motorul (sursa de energie), transmisia (legătura cinematică dintre motor şi
organele pentru deplasare), sistemul de rulare (prin care tractorul se sprijină
pe teren şi se autodeplasează), mecanismul de direcţie (permite orientarea
tractorului pe direcţia dorită), sistemul de frânare (permite reducerea vitezei
de deplasare, oprirea şi imobilizarea tractorului), instalaţia electrică
(producerea şi stocarea energiei electrice, pornirea motorului termic şi
alimentarea consumatorilor de pe tractor), dispozitivele de tracţiune,
cuplare, acţionare (permit cuplarea şi acţionarea maşinilor agricole) şi
corpul, cabina cu postul de comandă al tractorului.
Mijloacele tehnice utilizate în procesul de mecanizarea agriculturii
trebuie să răspundă anumitor cerinţe, corespunzător tendinţelor pe plan
mondial:
- creşterea puterii tractoarelor şi a lăţimilor de lucru ale maşinilor
agricole pentru a putea realiza mai multe operaţiuni tehnologice
la o singură trecere şi prin aceasta protejarea structurii solului;
- realizarea unui consum raţional de energie;
- extinderea surselor de energie regenerabile;
- creşterea gradului de confort pentru posturile de comandă ale
tractoarelor agricole (limitarea zgomotului, vibraţiilor, temperaturii
etc.);
- construcţia modulată a utilajelor agricole pentru o mai bună
adaptare la diverse condiţii de lucru;
- regimuri de lucru diverse şi reglabile adecvate fiecărui proces de
producţie;
- accesibilitate crescută pentru o diagnosticare rapidă.

113
 5.1. Clasificarea tractoarelor

Tractorul este o maşină de forţă utilizată în agricultură pentru

tractarea şi acţionarea maşinilor agricole, în vederea executării diferitelor
lucrări agricole, precum şi pentru tractarea remorcilor la lucrările de
transport.
În agricultură este utilizată o gamă diversă de tractoare care se
clasifică după mai multe criterii, şi anume:
 după destinaţie, tractoarele se clasifică în:
A. tractoare agricole (pentru lucrările agricole):
- tractoare de uz general care se utilizează la executarea
principalelor lucrări agricole (arat, discuit, semănat etc.);
- tractoare universale, numai pe roţi, utilizate la o gamă
largă de lucrări agricole;
- tractoare specializate, pe roţi sau pe şenile, utilizate
pentru executarea unor lucrări speciale (tractoare viticole,
pomicole, legumicole, încălecătoare, pentru pante,
specializate pentru alte culturi);
- şasiuri autopropulsate sunt tractoare la care zona dintre
cele două punţi este liberă, oferind posibilităţi de montare
a unor maşini agricole sau echipamente purtate sau
semipurtate.
B. tractoare industriale (pentru lucrări industriale):
- tractoare de uz general pentru lucrări grele de
terasamente, nivelare, defrişare etc.;
- tractoare speciale pentru executarea lucrărilor speciale
(stivuit, încărcat etc.).
C. tractoare rutiere utilizate pentru lucrările de transport a
produselor agricole.
 după sistemul de rulare, tractoarele se clasifică în:
- tractoare pe roţi:
 cu o punte, denumite motocultoare (tractoare de putere
mică şi foarte mică şi gabarit redus);
 cu două punţi (cu trei roţi 3 x 2, din care cele două din
spate sunt motoare; cu patru roţi 4 x 2, cele din spate
fiind motoare; cu patru roţi 4 x 4, toate roţile fiind
motoare).
- tractoare pe şenile;
- tractoare cu semişenile.

114
  după tipul motorului, tractoarele pot fi:
- echipate cu motoare termice;
- echipate cu motoare electrice.
 după puterea motorului, tractoarele se împart în:
- tractoare de foarte mică putere (2 - 7 KW);
- tractoare de mică putere (7 - 20 KW);
- tractoare de putere mijlocie (20 - 50 KW);
- tractoare de putere mare (50 - 100 KW);
- tractoare de putere foarte mare (> 100 KW).

5.2. Criterii de alegere a tractoarelor agricole

Odată cu trecerea la economia de piaţă, producătorii agricoli au la

dispoziţie o gamă diversă de tractoare şi maşini agricole, atât produse în ţară
cât şi din import. Cunoașterea unor criteri de alegere obiective urmăreşte
stabilirea variantei optime de agregat agricol care să asigure efecte
economice maxime în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei exploataţii
agricole.
Principalele criterii de alegere a agregatelor agricole sunt
următoarele:
a. Specificul exploataţiei agricole: cultura mare, pomicolă, viticolă,
legumicolă, zootehnică, agro-zootehnică etc. Acest criteriu
determină tipul tractorului;
b. Condiţiile concrete de lucru: relieful terenului, tipul solului,
dimensiunea parcelelor, gradul de dispersare a parcelelor, şi
structura culturilor. Acest criteriu determină tipul tractorului,
sistemul de deplasare a tractorului (roţi 4 x 2, roți 4 x 4 sau
şenile) şi puterea tractorului;
c. Suprafaţa exploataţiei şi posibilitatea efectuări de lucrări la terţi
determină puterea tractorului şi numărul de tractoare;
d. Indicii de apreciere tehnico-economică;
e. Criterii ergonomice: comenzi accesibile şi uşor de acţionat, nivel
redus de zgomot şi vibraţii în cabină, vizibilitate maximă asupra
direcţiei de deplasare şi a maşinilor atât pe timp de zi cât şi pe
timp de noapte, uşurinţa efectuării reglajelor, condiţii de confort
în cabinǎ (aer condiţionat, scaun cu amortizor şi reglabil pe
orizontală şi verticală, minifrigider, volan reglabil etc.). Aceste
criterii contribuie la reducerea gradului de oboseală, previn

115
 apariţia bolilor profesionale şi contribuie la creşterea capacităţii
de lucru.
f. Asigurarea cu piese de schimb, costul întreţinerilor tehnice şi al
reparaţilor. Determină costul cheltuielilor directe cu mecanizarea
şi efectuarea lucrărilor agricole în perioada optimă cu cheltuieli
minime;
g. Nivelul de calificare al forţei de muncă în domeniul mecanizării
agriculturii.

5.3. Indici de apreciere tehnico-economică ai agregatelor agricole

Dintre criteriile de alegere un rol important revine indicilor de

apreciere tehnico-economică pentru că permit alegerea obiectivă a variantei
optime de agregat agricol. Principalii indici de apreciere a agregatelor
agricole sunt următorii: capacitatea orară de lucru, rezistenţa la înaintare,
puterea de acţionare, energia specifică consumată, consumul specific de
combustibil, numărul necesar de agregate, coeficientul de disponibilitate
tehnică, consumul specific de forţă de muncă şi investiţia specifică.

a) Capacitatea orară de lucru pentru agregate agricole mobile, Wh,

se determină cu relaţia:
Wh = 0,1 Bl vl kr, [ha/h] (5.1)
în care: Bl = lăţimea de lucru a maşinii agricole, m;
vl = viteza de lucru a agregatului, km/h;
kr = coeficientul real de folosire a timpului de lucru.
Acest coeficient se calculează cu relaţia:
Tl
kr = , (5.2)
Ts
în care: Tl = timpul efectiv de lucru (timpul în care
organele active ale maşinii execută procesul
de lucru), h;
Ts = timpul schimbului de lucru, h.

Coeficientul real de folosire a timpului de lucru depinde de

specificul lucrării agricole mecanizate, astfel:
- kr = 0,3 - 0,5, pentru agregatele de fertilizat;

116
 - kr = 0,5 - 0,7, pentru agregatele de semănat, prăşit, stropit şi
recoltat;
- kr = 0,7 - 0,9, pentru agregatele de lucrat solul.

Capacitatea orară de lucru a unui agregat staţionar se calculează cu

relaţia:
V
Wh = 103 kr, [t/h] (5.3)
t
în care: V = volumul de material prelucrat, m3;
γ = greutatea specifică a materialului, kg/m3;
t = timpul de lucru, h.

Capacitatea de lucru pe schimb se calculează cu relaţia:

Wsch = Wh Ts, [ha/sch] (5.4)

b) Rezistenţa la înaintare opusă de maşina agricolă, R, se

calculează cu una din relaţiile :
- pentru pluguri:
R = ka a b n, [daN] (5.5)
în care: ka = rezistenţa specifică a solului la arat, daN/cm2;
a = adâncimea de lucru, cm;
b = lăţimea de lucru a unei trupiţe, cm;
n = numărul de trupiţe.

- pentru celelalte maşini:

R = kb Bl, [daN] (5.6)
în care: kb = rezistenţa specifică a solului la o anumită lucrare, daN/m;
Bl = lăţimea de lucru a maşinii, m.

Rezistenţa specifică a solului la arat depinde de tipul solului şi de

umiditatea acestuia.
Valorile acesteia sunt:
- ka < 0,25 daN/cm2
- ka = 0,25 - 0,35 daN/cm2
- ka = 0,35 - 0,60 daN/cm2
2
- ka = 0,60 - 0,80 daN/cm
- ka = 0,80 - 1,50 daN/cm2
pentru soluri foarte uşoare;
pentru soluri uşoare;
pentru soluri mijlocii;
pentru soluri grele;
pentru soluri foarte grele.

117
 Rezistenţa specifică a solului la o anumită lucrare are următoarele
valori:
- kb = 50 - 150 daN/m pentru grape cu colţi;
- kb = 150 - 450 daN/m pentru grape cu discuri;
- kb = 150 - 300 daN/m pentru semănători;
- kb = 300 - 500 daN/m pentru maşini de bilonat.

Pentru a aprecia alegerea corectă a tractorului şi a treptei de viteză de

lucru, se calculează coeficientul de folosire a forţei de tracţiune a tractorului
cu următoarea relaţie:
R
CFt =  0,80 (5.7)
Ftd
în care: Ftd = forţa de tracţiune disponibilă a tractorului în treapta de viteză
aleasă.

c) Puterea necesară tractării şi acţionării maşinilor agricole,

Ptma, se determină cu relaţia:
Rvl
Ptma = , [kW] (5.8)
360
Pentru aprecierea încărcării tractorului, deci folosirea economică a
tractorului se determină coeficientul de folosire a puterii de tracţiune a
tractorului cu relaţia următoare:
Ptma
CPt =  0,80 (5.9)
Ptd
în care: Ptd = puterea de tracţiune a tractorului, disponibilă în treapta de
viteză aleasă, kW.

d) Energia specifică consumată pentru efectuarea unei lucrări

agricole, Est, se calculează cu relaţia:
Ptma
Est = , [kWh/ha; kWh/t] (5.10)
Wh
Dacă se compară două agregate agricole pentru executarea aceleiaşi
lucrări se va alege agregatul care are valoarea energiei specifice mai mică.
Pentru aceasta, puterea de tracţiune trebuie să fie cât mai mică, iar
capacitatea orară de lucru cât mai mare.

118
 e) Consumul specific de combustibil, θ, se calculează cu relaţia:
Ch
θ= , [kg/ha sau kg/t], [l/ha sau l/t] (5.11)
Wh
în care: Ch = consumul mediu orar de combustibil, kg/h, l/h.

Acest consum de combustibil se determină cu relaţia:

Cl t l  C g t g  C s t s
Ch = , [kg/h sau l/h] (5.12)
Ts
în care: Cl = consumul orar de combustibil în lucru, kg/h;
Cg = consumul orar de combustibil la deplasarea în gol, kg/h;
Cs = consumul orar de combustibil la staţionar, kg/h;
tl, tg, ts = timpul cât agregatul funcţionează în lucru, în gol şi la
staţionar, h.
Ts = timpul schimbului de lucru, h. Se calculează cu relaţia:
Ts = tl + tg + ts, [h] (5.13)

Acest timp, conform codului muncii este de 8 h. Consumul specific

de combustibil trebuie să fie cât mai scăzut pentru a reduce cheltuielile
efectuate cu mecanizarea unei lucrări. De regulă, agregatele formate cu
tractoare de putere mică, au un consum orar de combustibil scăzut dar şi
capacitatea orară de lucru a acestora este mică, ceea ce determină un
consum specific de combustibil mare. Agregatele agricole formate cu
tractoare de putere mare au consumul orar de combustibil mai ridicat, dar şi
capacitatea de lucru a acestora este mult mai mare, ceea ce determină un
consum specific de combustibil mai mic. Astfel, agregatele agricole formate
cu tractoare de putere mare, sunt mai economice, dar trebuie reţinut că
economia de combustibil nu este foarte mare (1 - 4 l/ha), deci costul ridicat
al acestora nu poate fi amortizat numai din economia de combustibil.

f) Numărul necesar de agregate pentru efectuarea unei lucrări

agricole, Nagr, se calculează cu relaţia:
S
Nagr = 1,1 , (5.14)
n s zWhTs
în care: S = suprafaţa care trebuie lucrată, ha;
ns = numărul de schimburi de lucru pe zi;

119
 z = numărul de zile în care trebuie efectuată lucrarea agricolă;
1.1 = rezervă număr agregate.

În agricultură se lucrează de regulă într-un schimb de lucru prelungit

(ns = 1,25 - 1,5), asta însemnând 10 - 12 h/zi, iar dacă este un agregat de
putere mare, ns = 2 - 3, pentru a recupera investiţia într-o perioadă cât mai
mică de timp. Cu toată rezerva de 10 % luată în calcul, numărul de agregate
se rotunjeşte întotdeauna în plus pentru că pot exista multe zile în care nu se
poate lucra din cauza timpului nefavorabil.

g) Coeficientul de disponibilitate tehnică, D, apreciază fiabilitatea

unui agregat agricol şi se calculează cu relaţia:
t
D=  0,98 (5.15)
t  tr
în care: t = timpul mediu de bună funcţionare, h;
tr = timpul mediu de reparare a unei defecţiuni, h.
Timpul mediu de bună funcţionare se determină cu relaţia:
ds
t= , [h] (5.16)
nc
în care: ds = durata totală de serviciu a agregatului, h;
nc = numărul total de căderi (defecţiuni) pe durata de
serviciu.

Coeficientul de disponibilitate tehnică depinde atât de fabricantul

agregatului (calitatea materialelor, calitatea şi precizia de prelucrare), dar şi
de cel care exploatează agregatul (calitatea combustibilului şi a
lubrifiantului, respectarea ciclului de întreţineri şi reparaţii, gradul de
încărcare a motorului etc.).

h) Consumul specific de forţă de muncă mecanizată, Cfm, se

calculează cu relaţia:
nm
Cfm = , [ore om/ha; ore om/t] (5.17)
Wh
în care: nm = numărul de muncitori care deservesc agregatul.
Acest indice trebuie să fie cât mai mic posibil, atunci când
capacitatea orară de lucru este cât mai mare.

120
 i) Investiţia specifică, Is, se calculează cu relaţia:
Pagr
Is = , [lei/ha; lei/t] (5.18)
S
în care: Pagr = preţul de cost al agregatului agricol (tractor + maşină
agricolă), lei.

Pentru agregatele agricole formate cu tractoare de mare putere,

provenite din import, investiţia specifică are o valoare ridicată chiar dacă
suprafaţa lucrată este mare. Pentru aceasta se impune un management
performant care să asigure producţii mari pentru a suporta aceste costuri.

În concluzie se pot afirma următoarele:

- capacitatea orară de lucru este cel mai important indice de
apreciere a agregatelor agricole, care influenţează majoritatea
celorlalţi indici;
- o valoare mare a capacităţii orare de lucru asigură un consum
specific redus de combustibil şi de forţă de muncă pentru
efectuarea unei lucrări, o energie specifică consumată redusă şi
un număr mic de agregate pentru executarea volumului de lucrări
agricole;
- agregatele formate cu tractoare de putere mare sunt caracterizate
de capacităţi orare de lucru ridicate, datorită vitezelor sporite şi
lăţimilor mari de lucru ale maşinilor agricole din agregat, dar au
un preţ de cost foarte mare (de 8 - 10 ori mai mare);
- capacitatea orară de lucru este influenţată direct de coeficientul
de disponibilitate tehnică;
- pentru o exploataţie agricolă cu suprafaţe mari, amplasată într-o
zonă în care preţul forţei de muncă este mare, în urma calculării
indicilor de apreciere a tehnologiei de mecanizare se vor alege
variantele de agregate agricole formate cu tractoare de mare
putere care au capacitate mare de lucru, consum redus de
combustibil şi de forţă de muncă;
- pentru o exploataţie agricolă cu suprafaţă restrânsă, amplasată
într-o zonă cu forţă de muncă ieftină şi mai puţin calificată se
recomandă folosirea variantelor de agregate agricole formate cu
tractoare de putere mică sau mijlocie, produse în ţară, pentru care
investiţia specifică este mică chiar dacă consumul de combustibil
este puţin mai ridicat.

121
 5.4. Transmisia tractoarelor

Transmisia reprezintă totalitatea subansamblelor prin intermediul

cărora se realizează transmiterea puterii de la motor la organele pentru
deplasare. Ea are rolul de a adapta parametrii puterii efective a motorului la
condiţiile reale ale organelor pentru deplasare.
După modul de transmitere a puterii, transmisiile se clasifică în:
a. transmisii mecanice;
b. transmisii hidraulice:
- hidrostatice;
- hidrodinamice.
c. electrice;
d. combinate:
- hidromecanice;
- electromecanice.
După modul de variaţie a vitezei, transmisiile pot fi:
a. transmisii în trepte;
b. transmisii fără trepte (continui).
După sistemul de deplasare, transmisiile se clasifică în:
a. transmisii pentru tractoare pe roţi;
b. transmisii pentru tractoare pe şenile.

5.4.1. Transmisii mecanice în trepte

Aceste transmisii sunt cele mai răspândite, având ca avantaje

principale simplitatea constructivă şi siguranţa în exploatare.

Fig. 5.1. Schema transmisiei mecanice pentru tractoarele pe roţi:

A.P. - ambreiajul principal; R.P. - reductorul planetar; C.V. - cutia de viteze;
T.C. - transmisia centrală; D. - diferenţial; T.F. - transmisia finală; R.M. - roţile motrice

122
 Transmisia mecanică pentru tractoarele pe roţi (fig. 5.1) cuprinde
următoarele subansamble principale: ambreiajul principal, reductorul
planetar, cutia de viteze, transmisia centrală, diferenţialul, transmisiile finale
şi roţile motoare.
Ambreiajul principal realizează o legătură intermitentă între
motorul termic şi celelalte părţi componente ale transmisiei.
Reductorul planetar are rolul de a dubla sau tripla numărul
treptelor de viteză şi este un subansamblu specific tractoarelor agricole.
Cutia de viteze are rolul principal de a modifica vitezele de
deplasare ale tractorului în funcţie de condiţiile concrete de lucru.
Transmisia centrală realizează schimbarea planului mişcării cu 90o
şi demultiplicarea turaţiei.
Diferenţialul are rolul de a transmite turaţii diferite la roţile
motoare, atunci când tractorul se deplasează în viraje sau pe teren denivelat.
Transmisiile finale realizează ultima demultiplicare a turaţiei şi ele
sunt specifice tractoarelor care necesită forţe mari de tracţiune.
Transmisia mecanică a tractoarelor pe şenile (fig. 5.2) este alcătuită
din următoarele subansamble principale: ambreiaj principal, reductor planetar,
cutie de viteze, transmisie centrală, ambreiaje laterale şi transmisii finale.

Fig. 5.2. Schema transmisiei mecanice la tractoarele pe şenile:

A.P. - ambreiaj principal; C.V. - cutie de viteze; R.P. - reductor planetar;
T.C. - transmisie centrală; A.L. - ambreiaje laterale; T.F. - transmisii finale;
S.M. - steluţa motoare

Ambreiajele laterale îndeplinesc rolul diferenţialului din transmisia

tractoarelor pe roţi şi totodată permit conducerea utilajelor pe şenile prin
transmiterea de viteze diferite la cele două şenile. Din aceste considerente
ele se numesc şi ambreiaje de direcţie.

123
 5.4.2. Transmisii hidraulice

Aceste transmisii cunosc în prezent o largă răspândire în construcţia

tractoarelor. Transmisiile hidraulice realizează transmiterea mişcării de la
motorul termic cu ardere internă la organele pentru deplasare cu ajutorul
unui flux de lichid, de regulă ulei hidraulic. Ele fac parte din categoria
transmisiilor fără trepte.
Transmisia hidraulică a tractoarelor pe roţi (fig. 5.3) cuprinde
următoarele părţi componente principale: rezervor de ulei hidraulic, filtre
hidraulice, pompă hidraulică, motor hidraulic, conducte, transmisie centrală
şi diferenţial.
Pompa hidraulică transformă energia mecanică primită de la
motorul termic în energie cinetică şi potenţială a lichidului de lucru (energie
hidraulică).
Motorul hidraulic transformă energia hidraulică a lichidului în
lucru mecanic, care se transmite la organele pentru deplasare.
Conductele hidraulice au rolul de a conduce lichidul hidraulic cu
înaltă presiune între părţile componente hidraulice ale transmisiei.

Fig. 5.3. Schema transmisiei hidraulice pentru tractoarele pe roţi:

M.T. - motor termic; P.H. - pompă hidraulică; M.H. - motor hidraulic;
C.H. - conducte hidraulice; T.C. - transmisie centrală; D. - diferenţial; R.M. - roţi motoare

În figura 5.4 se prezintă schema transmisiei hidraulice pentru

tractoarele pe şenile, unde părţile mecanice au fost înlocuite de părţi
hidraulice, astfel această transmisie cuprinde două pompe hidraulice şi două
motoare hidraulice. Prin modificarea debitului şi presiunii lichidului între
pompa hidraulică şi motorul hidraulic se pot obţine turaţii diferite ale
steluţelor motoare.

124
 Fig. 5.4. Schema transmisiei hidraulice a tractoarelor pe şenile:
M.T. - motor termic; P.H. - pompă hidraulică; M.H. - motor hidraulic;
C.H. - conducte hidraulice; S.M. - steluţa motoare a şenilei

Transmisiile hidraulice prezintă următoarele avantaje:

- asigură obţinerea unui mare număr de rapoarte de transmisie (50 -
60), ceea ce permite adaptarea perfectă a tractorului la condiţiile
concrete de lucru;
- pompa hidraulică şi motoarele hidraulice pot fi montate în orice
loc pe tractor pentru că legătura dintre acestea se face prin
conducte, astfel tractorul devine mai compact;
- simplifică comenzile tractorului, acesta putând fi condus mult
mai uşor în timpul lucrului;
- permit antrenarea în paralel cu energie hidraulică a organelor de
lucru ale tractorului;
- asigură posibilităţi largi de automatizare a procesului de lucru al
tractorului.
Dezavantajele principale ale transmisiilor hidraulice sunt
următoarele:
- preţ de cost mai mare datorat materialelor utilizate, preciziei şi
calităţii prelucrărilor, deoarece se lucrează cu presiuni foarte mari;
- randament total al transmisiei mai scăzut, pentru că energia
mecanică este transformată într-o formă intermediară de energie
şi întotdeauna la transformarea energiei dintr-o formă în alta
randamentul scade;

125
 - randamentul transmisiei scade odată cu creşterea temperaturii
uleiului hidraulic, pentru că scade vâscozitatea acestuia;
- pe timp rece este necesară încălzirea uleiului hidraulic;
- în majoritatea cazurilor, greutatea specifică a tractorului este mai
mare decât în cazul transmisiei mecanice.

5.4.3. Transmisii electrice

Aceste transmisii se folosesc, de regulă, pentru tractoare de putere

mare cu dublă tracţiune sau pe şenile prevăzute cu acţionări multiple ale
echipamentului de lucru. Transmisia electrică a unui tractor pe roţi 4 x 4 este
formată din: ambreiaj principal, generator electric, 4 motoare electrice,
transmisii finale şi conductori electrici (fig. 5.5).

Fig. 5.5. Schema transmisiei electrice a unui tractor pe roţi 4 x 4:

M.T. - motor termic; A.P. - ambreiaj principal; G.E. - generator electric;
M.E. - motor electric; T.F. - transmisii finale; C.E. - conductori electrici;
R.M. - roţi motoare

Generatorul electric transformă energia mecanică primită de la

motorul termic în energie electrică.
Motorul electric transformă energia electrică primită de la
generatorul electric prin intermediul conductoarelor electrice în lucru
mecanic ce se transmite organelor pentru deplasare.
În figura 5.6 se prezintă schema transmisiei electrice pentru un
tractor pe şenile, unde se constată că reducerea numărului motoarelor
electrice a determinat utilizarea unor părţi de transmisie mecanică
(transmisia centrală şi ambreiajele laterale).

126
 Fig. 5.6. Schema transmisiei electrice a unui tractor pe şenile:
M.T. - motor termic; A.P. - ambreiaj principal; G.E. - generator electric;
M.E. - motor electric; T.C. - transmisie centrală; A.L. - ambreiaje laterale;
T.F. - transmisii finale; S.M. - steluţe motoare

Transmisiile electrice prezintă, în general, aceleaşi avantaje cu

transmisiile hidraulice, şi anume:
- viteza de lucru variază continuu de la zero la valoarea maximă,
atât înainte, cât şi înapoi;
- uşurarea comenzilor pentru conducerea tractorului şi mai ales
pentru acţionarea echipamentului de lucru;
- permit acţionarea în paralel a echipamentelor de lucru;
- generatorul şi motoarele electrice pot fi amplasate în orice loc pe
tractor, legătura între ele făcându-se cu ajutorul conductorilor
electrici, iar tractorul devenind mai compact;
- asigură cele mai bune posibilităţi de automatizare a procesului de
lucru al tractorului.
Principalele dezavantaje ale transmisiilor electrice sunt următoarele:
- preţ de cost mai mare îndeosebi datorită materialelor deficitare
utilizate în construcţia transmisiilor electrice;
- randament total mai scăzut pentru că energia mecanică este
transformată într-o formă intermediară de energie;
- greutate specifică mai mare, comparativ cu transmisia mecanică
(cu 2 - 9 daN/KW), cât şi cu transmisia hidraulică (cu 1 - 4
daN/KW);
- în exploatare necesită forţă de muncă temeinic calificată şi
disciplinată, pentru că nerespectarea normelor de protecţia
muncii poate conduce la accidente prin electrocutare.

127
 5.4.4. Ambreiajul principal

Ambreiajul principal este un cuplaj de legătură intermitent care

asigură transmiterea mişcării de la motorul termic cu ardere internă la
celelalte părţi componente ale transmisiei. El îndeplineşte următoarele roluri:
- decuplează transmisia de motor pentru opriri temporare sau
pentru schimbarea treptelor de viteză, acţionarea prizei de putere
şi blocarea diferenţialului;
- asigură demararea progresivă a tractorului prin creşterea treptată
a solicitărilor din organele componente ale transmisiei;
- limitează valoarea maximă a momentului de torsiune la organele
transmisiei şi la motor prin patinarea elementelor sale;
- acţionează unele echipamente de lucru (priză de putere, pompă
hidraulică etc.).
După modul de transmitere a momentului motor, ambreiajele se
clasifică în:
a. ambreiaje mecanice cu fricţiune – momentul motor se transmite
prin fenomenul mecanic de frecare;
b. ambreiaje hidraulice – momentul motor se transmite prin
intermediul unui lichid;
c. ambreiaje electromagnetice – momentul motor se transmite prin
interacţiunea dintre două câmpuri electromagnetice;
d. ambreiaje combinate:
- hidromecanice;
- electromecanice.
După tipul mecanismului de presare, ambreiajele se clasifică în:
a. permanent (normal) cuplate – la care apăsarea suprafeţelor de
frecare se realizează de unul sau mai multe arcuri;
b. facultativ cuplate – la care apăsarea suprafeţelor de frecare se
realizează cu ajutorul unui sistem de pârghii;
c. semicentrifugale – la care apăsarea suprafeţelor de frecare se
realizează prin acţiunea unor contragreutăţi montate pe arborele
cotit al motorului şi care se deplasează odată cu rotirea acestuia.
După forma suprafeţelor de frecare, ambreiajele cu fricţiune se
clasifică în:
a. cu discuri (cu unul, două sau mai multe discuri);
b. conice (cu con direct sau invers);
c. cu saboţi.

128
 5.4.4.1. Ambreiajul cu fricţiune, normal cuplat, monodisc

Acest tip de ambreiaj se întâlneşte în construcţia tractoarelor pe roţi.

În poziţie normală el este cuplat, iar la apăsarea mecanismului de comandă
se decuplează. Părţile componente ale unui ambreiaj cu fricţiune, normal
cuplat, prezentat în figura 5.7, sunt următoarele:
a. partea conducătoare:
- discul de presiune;
- carcasa ambreiajului;
- arcurile de apăsare.
b. partea condusă:
- discul de fricţiune;
- arborele ambreiajului;
c. mecanismul de comandă:
- pedala de ambreiaj;
- arc de revenire a pedalei;
- tijă de legătură;
- pârghie de comandă;
- ax cu furcă;
- rulment de presiune;
- pârghii pentru debreiere (decuplare);
- bolţuri de tragere.

Fig. 5.7. Schema ambreiajului cu fricţiune, normal cuplat, monodisc:

1. volanta; 2. disc de presiune; 3. carcasa ambreiajului; 4. disc de fricţiune;
5. arbore ambreiaj; 6. pedală de comandă; 7. arc de revenire; 8. tijă de legătură;
9. pârghie de comandă; 10. rulment de presiune; 11. pârghii pentru debreiere;
12. bolţuri de tragere; 13. arcuri de apăsare

129
 Funcţionare. În poziţie normală ambreiajul este cuplat, întrucât
arcurile de apăsare exercită o forţă de apăsare asupra discului de presiune.
Astfel apar două forţe de frecare între volantă – discul de fricţiune şi între
discul de presiune – discul de fricţiune, iar mişcarea se transmite de la partea
conducătoare la partea condusă a ambreiajului. La apăsarea pedalei de
comandă prin sistemul de pârghii, rulmentul de presiune acţionează asupra
pârghiilor pentru debreiere, care vor depărta discul de presiune de discul de
fricţiune, învingând forţa elastică a arcurilor. Ca urmare, forţele de frecare
dintre partea conducătoare şi partea condusă dispar şi se întrerupe
transmiterea mişcării la arborele ambreiajului.

5.4.4.2. Ambreiajul cu fricţiune, facultativ cuplat, monodisc

Acest tip de ambreiaj este utilizat, de regulă, la tractoarele pe şenile.

În poziţie normală ambreiajul este decuplat, iar la acţionarea manetei de
comandă, ambreiajul se cuplează.
Părţile principale ale unui ambreiaj cu fricţiune, facultativ cuplat,
prezentat în figura 5.8, sunt următoarele:
a. partea conducătoare:
- discul de fricţiune.
b. partea condusă:
- disc de presiune anterior;
- disc de presiune posterior;
- arcuri de distanţare;
- arborele ambreiajului.
c. mecanismul de comandă:
- manetă de comandă;
- tijă de legătură;
- pârghie de comandă;
- ax cu furcă;
- rulment de presiune;
- bucşe conică;
- pârghii pentru cuplare (ambreiere).
Funcţionare. Datorită arcurilor pentru distanţare, discurile de
presiune sunt menţinute depărtate faţă de discul de fricţiune, astfel
ambreiajul este decuplat. La acţionarea manetei de comandă prin
intermediul sistemului de pârghii, bucşa conică apasă asupra pârghiilor
pentru cuplare. Acestea deplasează discul de presiune posterior către cel
anterior, strângând între ele discul de fricţiune.

130
 Fig. 5.8. Schema ambreiajului cu fricţiune, facultativ cuplat, monodisc:
1. volantă; 2. disc de fricţiune; 3. disc de presiune posterior; 4. disc de presiune anterior;
5. arbore ambreiaj; 6. manetă de comandă; 7. tijă de legătură; 8. pârghie de comandă;
9. rulment de presiune;10. bucşe conică; 11. pârghii pentru ambreiere;
12. arcuri pentru distanţare

Ca urmare a forţelor de frecare ce apar între discuri de presiune şi

discul de fricţiune, mişcarea se transmite de la partea conducătoare la partea
condusă.

5.4.5. Cutia de viteze

Cutia de viteze îndeplineşte următoarele roluri:

- modifică momentul motor la organele pentru deplasare şi,
respectiv, viteza de deplasare a tractorului;
- permite mersul înapoi a tractorului;
- asigură staţionarea îndelungată a tractorului cu motorul în
funcţiune.
Cutiile de viteze trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să realizeze un număr suficient de viteze, cu rapoarte de
transmisie raţional alese în funcţie de destinaţia tractorului;
- să asigure tractorului o capacitate de lucru ridicată la lucrările
executate şi o economicitate în funcţionare.

131
 După felul modificării raportului de transmisie, cutiile de viteze
pot fi:
- cutii de viteze în trepte;
- cutii de viteze fără trepte;
- cutii de viteze mixte.
După felul acţionării, cutiile de viteze se clasifică în:
- cutii de viteze manuale;
- cutii de viteze semiautomate;
- cutii de viteze automate.
Cutiile de viteze în trepte, în funcţie de schema cinematică pot fi:
- cu doi arbori;
- cu trei arbori;
- compuse;
- planetare;
- speciale.
După poziţia arborilor, cutiile de viteze pot fi:
- cu arbori longitudinali;
- cu arbori transversali.

5.4.5.1. Cutia de viteze în trepte, cu doi arbori longitudinali

Această cutie de viteze se întâlneşte la tractoarele de putere mică şi

mijlocie, cu număr relativ mic de trepte de viteze. Părţile componente
principale ale unei astfel de cutii de viteză (fig. 5.9) sunt următoarele:
carcasa, arborele principal (primar), arborele secundar, roţi dinţate fixe pe
arbore, roţi deplasabile, roată dinţată intermediară pentru mersul înapoi şi
mecanismul de comandă.

Fig. 5.9. Schema cutiei de viteze

în trepte, cu doi arbori
longitudinali:
1. arbore principal;
2. arbore secundar;
3. roţi dinţate deplasabile;
4. roţi dinţate fixe pe arbore;
5. roată intermediară pentru
mersul înapoi; 6. carcasă;
7. lagăre cu rulmenţi

132
 Funcţionare. Arborele principal primeşte mişcarea de la ambreiajul
principal sau de la reductorul planetar. Pentru transmiterea mişcării este
necesar ca o roată deplasabilă de pe acest arbore să angreneze cu perechea
corespunzătoare de pe arborele secundar.
Cutia de viteze este cuplată în treapta a treia şi poate realiza trei
trepte de viteze înainte şi o treaptă pentru mersul înapoi.

5.4.5.2. Cutia de viteze în trepte, cu trei arbori longitudinali

Acest tip de cutie este utilizată pentru tractoare de putere mijlocie şi

mare cu număr mediu de trepte de viteze. Spre deosebire de cutia de viteze
cu doi arbori longitudinali, această cutie prezintă suplimentar un arbore
intermediar amplasat între arborele principal şi arborele secundar. Schema şi
părţile componente ale cutiei de viteză cu trei arbori este prezentată în
figura 5.10.

Fig. 5.10. Schema cutiei de viteze în trepte, cu trei arbori longitudinali:

1. arbore principal; 2. arbore intermediar; 3. arbore secundar; 4. roţi dinţate deplasabile;
5. roţi dinţate fixe; 6. roată dinţată intermediară; 7. angrenaj cilindric permanent;
8. carcasă; 9. lagăre cu rulmenţi

Funcţionare. Arborele principal primeşte mişcarea de la ambreiajul

principal sau de la reductorul planetar şi o transmite la arborele intermediar
printr-un angrenaj cilindric permanent. Pentru transmiterea mişcării la
arborele secundar este necesar ca o roată deplasabilă de pe acest arbore să se

133
angreneze cu perechea corespunzătoare de pe arborele intermediar. În figura
prezentată este selectată treapta de viteză pentru mersul înapoi, întrucât
roata deplasabilă angrenează cu roata dinţată intermediară. Această cutie de
viteze poate realiza cinci trepte pentru mersul înainte şi o treaptă pentru
mersul înapoi.

5.4.5.3. Cutia de viteze în trepte, cu trei arbori transversali

Acest tip de cutii de viteze este utilizat la tractoarele care în procesul

de lucru execută deplasarări înainte şi înapoi, în mod repetat (buldozere,
tractoare compactoare etc.), pentru a asigura o capacitate de lucru ridicată.
Părţile componente ale acestei cutii de viteze (fig. 5.11) sunt
următoarele: arbore principal, angrenaj dublu-conic, arbore intermediar,
manşon inversor, roţi dinţate culisante, arbore secundar, roţi dinţate fixe,
carcasă şi mecanism de comandă.

Fig. 5.11. Schema cutiei de viteze

în trepte, cu trei arbori
transversali:
1. arbore principal;
2. arbore intermediar;
3. arbore secundar;
4. angrenaj dublu-conic;
5. manşon inversor;
6. roţi culisante; 7. roţi fixe;
8. carcasă; 9. lagăre cu rulmenţi

Funcţionare. Cutia de viteze primeşte mişcarea de la ambreiajul

principal sau reductorul planetar prin intermediul arborelui principal, care va
pune în mişcare două roţi dinţate conice montate liber pe arborele
intermediar. Pentru a pune în mişcare acest arbore este necesar ca manşonul
inversor să angreneze cu una din aceste roţi şi va determina sensul de
deplasare a tractorului (cele două roţi conice au sensuri de rotaţie diferite).
Când o roată dinţată culisantă de pe arborele intermediar angrenează cu
perechea corespunzătoare de pe arborele secundar, mişcarea se transmite de
la un arbore la altul. În figură este prezentată cutia de viteze în poziţia neutru
pentru că manşonul inversor nu angrenează cu niciuna din roţile conice.

134
 5.4.6. Puntea din spate a tractoarelor agricole

Puntea din spate reprezintă un grup de subansamble cu ajutorul

căruia se transmite mişcarea de la cutia de viteze sau reductorul planetar la
organele pentru deplasare. Construcţia punţii din spate diferă în funcţie de
sistemul de rulare (pe roţi sau pe şenile).

5.4.6.1. Puntea din spate a tractoarelor pe roţi

Principalele subansamble ale punţii din spate la tractoarele pe roţi

(fig. 5.12) sunt următoarele: transmisia centrală, diferenţialul şi transmisiile
finale.

Fig. 5.12. Schema punţii din spate a tractoarelor pe roţi:

1. transmisia centrală; 1a. pinion de atac; 1b. coroană diferenţial;
2. diferenţial; 2a. sateliţi; 2b. carcasă diferenţial; 2c. roţi planetare;
3. transmisia finală; 3a. roată dinţată conducătoare; 3b. roată dinţată condusă;
4. manşon pentru blocarea diferenţialului; 5. roţi motoare; 6. frâne

Transmisia centrală reprezintă un angrenaj conic permanent care

realizează demultiplicarea turaţiei primite de la cutia de viteze sau
135
reductorul planetar şi schimbarea planului mişcării cu 90o. Ea este formată
din pinionul de atac (conducător) şi coroana diferenţialului (condusă).
Diferenţialul este subansamblul punţii din spate amplasat între
transmisia centrală şi transmisiile finale. Rolul acestuia este de a transmite
turaţii diferite la transmisiile finale când tractorul se deplasează în viraje sau
pe drumuri cu denivelări. El este alcătuit din: sateliţi conici, roţi planetare şi
carcasă.
La deplasarea tractorului în linie dreaptă şi pe un teren fără
denivelări, roţile motoare se rotesc cu aceeaşi turaţie, iar sateliţii au numai
mişcare de revoluţie odată cu carcasa diferenţialului, îndeplinind rolul de
pene între roţile planetare.
La deplasarea tractorului în viraje, roţile motoare se rotesc cu turaţii
diferite, iar sateliţii au atât mişcare de revoluţie odată cu carcasa
diferenţialului, cât şi mişcare de rotaţie în jurul axelor proprii, participând la
raportul de transmitere a mişcării. Funcţionarea diferenţialului în viraje se
bazează pe principiul minimei rezistenţe, care implică efecte negative în
cazul deplasării roţilor motoare pe suprafeţe cu aderenţe diferite. Roata cu
aderenţă scăzută va primi o turaţie mai mare, iar roata cu aderenţă mai mare
va primi o turaţie mai mică. În anumite situaţii roata cu aderenţă mai scăzută
patinează, un fenomen nedorit dar care se întâlneşte frecvent la utilajele
pentru îmbunătăţiri funciare, datorită condiţiilor de lucru. Pentru înlăturarea
acestui fenomen, diferenţialul se prevede cu un dispozitiv de blocare
comandat de conducătorul tractorului cu ajutorul unei pedale. La tractoarele
moderne dispozitivul de blocare a diferenţialului intră în funcţiune automat,
iar diferenţialul se numeşte autoblocabil. Dispozitivul de blocare anulează
funcţia de diferenţiere a mişcării între cele două roţi, iar acţionarea acestuia
trebuie să se facă numai la deplasarea în linie dreaptă.
Transmisiile finale au rolul de a contribui la mărirea raportului de
transmitere a mişcării la roţile motoare. Ele reprezintă ultima treaptă din
transmisie pentru demultiplicarea turaţiei primită de la motorul tractorului.
Transmisiile finale constau din două perechi de roţi dinţate cilindrice, de
regulă cu antrenare exterioară.

5.4.6.2. Puntea din spate a tractoarelor pe şenile

Puntea din spate a tractoarelor pe şenile (fig. 5.13) este formată din
următoarele subansamble principale: transmisia centrală (grup conic),
ambreiajele laterale şi transmisiile finale.

136
 Fig. 5.13. Schema punţii din spate a tractoarelor pe şenile:
1. transmisia centrală; 1a. pinion de atac; 1b. roată dinţată condusă; 2. ambreiaj lateral;
2a. discuri de presiune; 2b. discuri de fricţiune; 2c. tambur condus; 3. transmisie finală;
3a. roată dinţată conducătoare; 3b. roată dinţată condusă; 4. steluţa motoare; 5. frâne

Deosebirea dintre cele două tipuri de punţi este înlocuirea

diferenţialului cu două ambreiaje laterale. Celelalte părţi componente au
acelaşi rol şi o construcţie asemănătoare.
Ambreiajele laterale au rolul de a transmite turaţii diferite la cele
două şenile în scopul executării virajelor, din această cauză ele se mai
numesc şi ambreiaje de direcţie. Ambreiajele laterale sunt de tip cu
fricţiune, normal cuplate, multidisc.
Partea conducătoare este formată din mai multe discuri de presiune
confecţionate din oţel, montate pe un tambur interior.
Partea condusă este alcătuită din mai multe discuri de fricţiune
executate din ferodou şi un tambur exterior.
Mecanismul de comandă este alcătuit din: manetă, camă de
comandă, furcă cu rolă, rulment de presiune, pârghii pentru decuplare şi
unul sau mai multe arcuri de apăsare.
Pentru deplasarea tractorului în linie dreaptă, ambele ambreiaje sunt
cuplate şi transmit turaţii egale la cele două şenile.
Pentru executarea unui viraj, se decuplează parţial sau total
ambreiajul lateral din interiorul virajului, în funcţie de raza de viraj. Dacă se
doreşte efectuarea unui viraj cu rază foarte mică sau întoarcerea tractorului,
simultan cu decuplarea ambreiajului lateral din interiorul virajului se
acţionează şi frâna din aceeaşi parte.

137
 Capitolul 6
SISTEMUL DE RULARE

Sistemul de rulare asigură susţinerea şi deplasarea tractorului pe

teren. Principalele tipuri de sisteme de rulare utilizate în construcţia
tractoarelor sunt următoarele:
- sistem de rulare pe roţi;
- sistem de rulare pe şenile;
- sistem de rulare cu semişenile.

6.1. Sistemul de rulare la tractoarele pe roţi

Sistemul de rulare este un subansamblu prin intermediul căruia

tractorul se sprijină pe teren şi se autodeplasează. Sistemul de rulare pe roţi
este cel mai răspândit sistem (peste 90 %) utilizat în construcţia tractoarelor.
În prezent sunt realizate sisteme de rulare cu o punte motoare şi două punţi
motoare, cu două şi respectiv patru roţi motoare.
Principalele avantaje ale sistemului de rulare pe roţi sunt:
- simplitatea constructivă care determină un preţ de cost mai redus
al tractorului şi cheltuieli de întreţinere mai mici;
- posibilitatea deplasării cu viteze mari (40 km/h) şi fără a
deteriora drumul;
- posibilitatea reglării ecartamentului.
Comparativ cu sistemul de rulare pe şenile, principalele dezavantaje
ale sistemului de rulare pe roţi sunt:
- aderenţă mai mică între organul de rulare şi sol;
- compactare mai mare a terenului agricol datorită suprafeţei mici
de contact între pneu şi sol;
- stabilitate transversală mai scăzută în cazul deplasării pe
terenurile în pantă.
Aceste dezavantaje pot fi atenuate prin diferite măsuri tehnice.
Sistemul de rulare la tractoarele pe roţi este compus din următoarele
elemente:
- osia din faţă;
- semiosiile din spate;
- roţile cu pneuri.

138
 Osiile din faţă se clasifică în:
- osii simple:
• cu cale largă;
• cu cale îngustă;
• cu cale unică;
- osii motoare (realizate ca osii cu cale largă).
Osia simplă cu cale largă (fig. 6.1) este o osie telescopică formată
dintr-o axă centrală tubulară şi două semiosii laterale puse în legătură cu
pivoţii fuzetelor, pe acestea din urmă montându-se roţile. Ecartamentul
roţilor din faţă se poate regla prin modificarea poziţiei semiosiilor faţă de
axa tubulară.

Fig. 6.1. Schema osiei simple

cu cale largă:
1. axa centrală tubulară;
2. semiosie laterală; 3. pivot;
4. fuzetă; 5. roată

Osia motoare se foloseşte la tractoarele cu patru roţi motoare şi este

formată din osia propriu-zisă şi transmisia la puntea motoare din faţă. Acest
tip de osie are, de regulă, ecartamentul fix.
Pentru asigurarea unei bune stabilităţi a tractorului, roţile de direcţie se
fixează pe puntea din faţă în poziţii bine determinate, formând patru unghiuri:
- unghiul de înclinare transversală – β – este unghiul format de axa
pivotului fuzetei cu verticala (în plan transversal) şi are valori de
2 - 8o. Acest unghi permite luarea virajului cu uşurinţă şi măreşte
stabilitatea tractorului la deplasarea în linie dreaptă;
- unghiul de înclinare longitudinală – γ – este unghiul format de
axa pivotului fuzetei cu verticala (în plan longitudinal) şi are
valori de până la 10o. Acest unghi îmbunătăţeşte stabilitatea
tractorului la deplasarea în linie dreaptă;
- unghiul de stabilitate – α – este unghiul format de planul roţii cu
verticala (înclinare fuzetă). Acest unghi uşurează manevrarea
tractorului;
- unghiul de convergenţă (de fugă) al roţilor. Roţile sunt mai
apropiate cu 1 - 12 mm la partea din faţă în raport cu partea din
spate.

139
 Semiosiile din spate. Aceste subansamble sunt realizate, în general,
în două variante:
- semiosii cu arbori liberi (nu includ transmisiile finale), care
permit variaţia ecartamentului prin culisarea roţii pe arborele
liber;
- semiosii fără arbori liberi (includ transmisiile finale), la care
ecartamentul se poate regla prin modificarea poziţiei discului şi a
jenţii roţii.
Roţile. Cele mai utilizate roţi sunt cele cu pneuri, care sunt formate
din butuc, disc, jantă şi pneu. Discul roţii face legătura între semiosie şi
jantă, putând avea formă concav-convexă sau plată. Janta este montată pe
disc şi are rolul de a susţine pneul.
Pneul este partea de rulare, de contact al roţii cu solul şi este format
din anvelopă, cameră de aer şi valvă. Pneurile folosite la tractoare sunt
grupate în:
- pneuri de tracţiune utilizate la roţile motoare;
- pneuri de direcţie utilizate la roţile de direcţie.
La roţile motoare ecartamentul (distanţa dintre roţile de pe aceeaşi
punte) se poate regla astfel:
- prin schimbarea roţilor între ele;
- prin modificarea poziţiei jenţii faţă de discul roţii;
- prin deplasarea roţilor pe semiosii.
Creşterea aderenţei tractoarelor pe roţi se realizează prin
următoarele metode:
- adăugarea de greutăţi suplimentare pe discul sau pe arborele
roţilor motoare;
- umplerea pneurilor cu apă;
- folosirea roţilor cu zăbrele (metalice);
- utilizarea pintenilor suplimentari rabatabili;
- folosirea pneurilor cu balon mărit de joasă presiune;
- folosirea roţilor duble sau triple pentru punţile motoare.
O parte din aceste metode (pneuri cu balon mărit de joasă presiune şi
utilizarea roţilor duble) contribuie şi la reducerea compactării terenurilor
agricole.

6.2. Sistemul de rulare la tractoarele pe şenile

Acest sistem de rulare este folosit destul de mult în construcţia

tractoarelor datorită următoarelor avantaje:
140
 - stabilitate ridicată a tractorului la deplasarea pe terenurile în
pantă datorită suprafeţei mari de sprijin;
- forţe de tracţiune ridicate datorită aderenţei bune a organelor de
deplasare cu terenul;
- tasare redusă a terenului datorită presiunii pe sol scăzute
exercitată de şenile (0,4 - 0,5 daN/cm2);
- patinare redusă a organelor de deplasare, determinată atât de
aderenţa foarte bună a şenilelor, cât şi de suprafaţa mare de
sprijin a acestora pe teren.
Principalele dezavantaje ale sistemului de rulare pe şenile sunt
următoarele:
- viteză de lucru redusă (9 - 15 km/h);
- preţ de cost mai ridicat comparativ cu sistemul de rulare pe roţi,
determinat în principal de complexitatea constructivă a şenilelor;
- greutate mai mare a tractoarelor;
- cheltuieli sporite de întreţinere şi reparaţie a şenilelor;
- deteriorarea drumurilor betonate, asfaltate sau pietruite.
Şenila formează o bandă închisă cu care tractorul se sprijină pe sol şi
cu ajutorul căreia se asigură deplasarea acestuia.
Principalele tipuri de şenile sunt:
- şenila rigidă;
- şenila semielastică;
- şenila elastică.
Şenilele rigide sunt montate fix pe cadrul tractorului şi nu au
posibilitatea de a copia denivelările terenului. Acest lucru determină
reducerea aderenţei cu solul, în cazul deplasării pe teren accidentat, dar ele
sunt mult mai robuste şi mai fiabile în exploatare.
Şenilele semielastice asigură copierea în plan vertical a denivelărilor
terenului, dar în limite restrânse, întrucât legătura dintre şenile şi cadrul
tractorului se face prin intermediul unui arc. Părţile principale ale unei şenile
semielastice, prezentată în figura 6.2, sunt: căruciorul şenilei, steluţa
motoare, roata de întindere, rolele de sprijin, mecanismul de întindere, rolele
de susţinere, lanţul şenilei şi plăcile de aderenţă.
Sistemul de rulare cu şenile semielastice reprezintă tipul cel mai
răspândit datorită unei aderenţe şi stabilităţi bune a tractorului, care se
obţine cu preţuri de cost medii.
Şenilele elastice asigură cea mai bună copiere a microreliefului solului
şi amortizarea şocurilor şi vibraţiilor din timpul lucrului, ceea ce permite
creşterea vitezei de deplasare. Părţile componente ale şenilelor elastice (fig. 6.3)
sunt aceleaşi cu ale şenilelor semielastice, dar fiecare rolă de sprijin este
prevăzută cu un cărucior montat articulat şi elastic pe cadrul tractorului.
141
 Sistemul de rulare cu şenile elastice, deşi prezintă avantajele
menţionate anterior, este mai puţin răspândit datorită preţului de cost ridicat.
Pentru reducerea zgomotului din timpul deplasării şi pentru a
permite deplasarea tractorului pe drumuri betonate, asfaltate sau pietruite,
cercetările efectuate în ultima perioadă au permis înlocuirea lanţului şenilei
şi a plăcilor de aderenţă cu o bandă din cauciuc. Şenila din cauciuc prezintă
o aderenţă mai scăzută cu solul decât şenila metalică, dar mai bună decât
aderenţa roţilor.

Fig. 6.2. Schema şenilei semielastice:

1. steluţa motoare; 2. roata de întindere; 3. role de sprijin; 4. arc;
5. cărucior; 6. lanţul şenilei; 7. dispozitiv de întindere

Fig. 6.3. Schema şenilei elastice:

1. steluţa motoare; 2. roata de întindere; 3. role de sprijin;
4. lanţul şenilei; 5. arcuri; 6. role de susţinere; 7. cărucioare articulate

142
 Capitolul 7
SISTEMUL DE FRÂNARE

Sistemul de frânare asigură reducerea vitezei de deplasare, oprirea şi

imobilizarea tractorului pe durata staţionării, inclusiv pe timpul opririi în
pantă. De asemenea, acest sistem contribuie la întoarcerea cu rază mică de
viraj a tractorului, prin frânarea independentă a uneia dintre roţi sau şenile.
Sistemul de frânare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- cuplu de frânare trebuie să fie mai mic decât cuplul de aderenţă,
astfel încât în timpul frânării roata să ruleze pe sol şi nu să
alunece, pentru a evita fenomenul de derapaj şi uzura anvelopelor;
- frânarea să se facă progresiv şi fără şocuri;
- frânarea să fie uniformă pe toate roţile tractorului;
- să excludă total apariţia fenomenului de autofrânare.
După forma suprafeţelor de frecare, frânele se clasifică în:
- frâne cu bandă;
- frâne cu saboţi;
- frâne cu discuri.
După modul de acţionare, sistemele de frânare pot fi:
- cu acţionare mecanică;
- cu acţionare hidraulică;
- cu acţionare pneumatică.
Sistemele de frânare cu acţionare mecanică se întâlnesc la tractoarele
cu viteză mică de deplasare şi care se deplasează pe terenuri accidentate. Ele
se caracterizează prin fiabilitate ridicată.
Sistemele de frânare cu acţionare hidraulică şi cu acţionare
pneumatică se întâlnesc la tractoarele cu viteze superioare de deplasare şi
care lucrează pe terenuri mai puţin accidentate. Ele se caracterizează prin
timpul mic de frânare.

7.1. Frâna cu bandă

Frâna cu bandă este utilizată la tractoarele de putere mică pe roţi şi la

tractoarele pe şenile, datorită suprafeţei de frânare relativ mici. Ea prezintă
avantajul unei simplităţi constructive.

143
 Părţile principale ale frânei cu bandă (fig. 7.1) sunt:
- partea mobilă – alcătuită din tamburul de frânare;
- partea fixă – alcătuită din banda de frânare;
- dispozitivul de comandă – alcătuit din una sau două pedale de
frânare, arcuri de readucere a pedalelor, tijă de legătură şi pârghii
de comandă.

Fig. 7.1. Schema frânei cu bandă:

1. tambur de frânare; 2. bandă de frânare; 3. pedală de frână;
4. arc de readucere; 5. tijă de legătură; 6. pârghie de comandă

Banda de frânare este formată dintr-o centură de oţel elastic

prevăzută la interior cu garnituri de ferodou. La apăsarea pedalei, prin
sistemul de tije şi pârghii, banda de frânare se strânge pe tamburul de
frânare şi determină apariţia unei forţe de frecare care produce frânarea
tractorului.

7.2. Frâna cu saboţi

Acest tip de frână este utilizat la frânarea remorcilor şi a tractoarelor

pe roţi cu viteze medii de deplasare.
Părţile componente principale ale frânei cu saboţi (fig. 7.2) sunt
următoarele:
- partea mobilă – alcătuită din tamburul de frânare;
- partea fixă – alcătuită din doi saboţi de frânare şi unul sau două
arcuri de revenire a saboţilor;
- dispozitivul de comandă poate fi mecanic, hidraulic sau
pneumatic.
Saboţii confecţionaţi din oţel sunt prevăzuţi la exterior cu garnituri
de ferodou. Dacă acţionarea este hidraulică sau pneumatică, depărtarea
saboţilor se face cu ajutorul unui cilindru hidraulic sau pneumatic.

144
 Fig. 7.2. Schema frânei cu saboţi:
1. tambur de frânare; 2. saboţi;
3. arc de revenire; 4. camă dublă;
5. pârghie de acţionare

La acţionarea pedalei de comandă, saboţii se depărtează şi apasă pe

suprafaţa interioară a tamburului de frânare, determinând apariţia unei forţe
de frecare care frânează tractorul.

7.3. Frâna cu discuri

Este cel mai răspândit tip de frână utilizat în construcţia tractoarelor

de putere mijlocie şi mare. Ea este o frână compactă şi foarte eficientă
datorită suprafeţei mari de frecare (fig. 7.3).

Fig. 7.3. Schema frânei cu discuri:

1. discuri de fricţiune; 2. discuri de presiune;
3. arcuri de readucere a discurilor;
4. bile de rulment; 5. carcasa frânei;
6. dispozitiv de comandă

145
 Părţile componente principale sunt următoarele:
- partea mobilă – alcătuită din două discuri de fricţiune prevăzute
pe ambele feţe cu garnituri din ferodou;
- partea fixă – alcătuită din două discuri de presiune din oţel
prevăzute cu bile amplasate în alveole şi arcuri de readucere;
- dispozitivul de comandă care are o componenţă identică cu al
frânelor prezentate anterior.
La acţionarea pedalei de frână prin intermediul dispozitivului de
comandă, discurile de presiune se rotesc unul faţă de altul, bilele urcă pe
planul înclinat al alveolelor şi determină deplasarea laterală a discurilor de
presiune. Ca urmare, acestea apasă pe discurile de fricţiune şi determină
apariţia a patru forţe de frecare între părţile fixe şi părţile mobile ale frânei.

146
 Capitolul 8
MECANISMUL DE DIRECŢIE AL TRACTOARELOR

Mecanismul de direcţie asigură modificarea direcţiei de mers a

tractorului, în funcţie de necesităţi. Mecanismul de direcţie trebuie să
asigure îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- forţele de acţionare ale volanului să fie cât mai mici posibile
pentru a nu obosi conducătorul, astfel, în mişcare, forţa de
acţionare a volanului să fie de maximum 6 daN, iar la staţionar
de maximum 12 daN;
- să împiedice transmiterea şocurilor de la roţile de direcţie la
volan;
- să asigure stabilitatea tractorului la deplasarea în linie dreaptă,
ceea ce implică o cursă liberă a volanului între 10o şi 15o;
- să asigure redresarea direcţiei tractorului, adică să existe tendinţa
ca la deplasarea în viraj roţile de direcţie să revină în poziţia
corespunzătoare mersului în linie dreaptă.
După modul de acţionare a roţilor de viraj, mecanismele de direcţie
se clasifică în:
a. mecanisme de direcţie cu acţiune directă (mecanică), la care
conducătorul intervine direct asupra roţilor de direcţie, forţa de
acţionare a volanului fiind amplificată de caseta de direcţie;
b. mecanisme de direcţie cu servoacţiune, la care rotirea roţilor de
direcţie se face de un servomotor hidraulic, iar conducătorul doar
comandă execuţia virajului.

8.1. Modalităţi de execuţie a virajului

În funcţie de destinaţia tractorului şi de modul de repartizare a

sarcinii pe roţile acestuia se întâlnesc patru modalităţi de executare a
virajului (fig. 8.1):
- prin rotirea roţilor din faţă;
- prin rotirea roţilor din spate;
- prin rotirea atât a roţilor din faţă, cât şi a roţilor din spate;
- cu cadru articulat.

147
 Fig. 8.1. Metode de realizare a virajului la tractoare:
a. cu roţi de direcţie în faţă; b. cu roţi de direcţie în spate; c. cu patru roţi de direcţie;
d. cu cadru articulat; A. ampatamentul; E. ecartamentul; Rmin. raza minimă de viraj;
O. centru de viraj; α. unghiul de viraj

Ampatamentul reprezintă distanţa dintre centrul roţilor măsurată în

planul longitudinal.
Ecartamentul reprezintă distanţa dintre roţi măsurată în plan
transversal, faţă de axa de simetrie a tractorului.
Metoda de realizare a virajului prin rotirea roţilor din faţă este cea
mai utilizată. Ea se foloseşte la tractoare la care sarcina este repartizată 1/3
pe puntea din faţă şi 2/3 pe puntea din spate.

Raza minimă de viraj se calculează cu relaţia:

A
Rmin = (8.1)
tg max
în care: A – ampatamentul;
αmax – unghiul maxim de viraj.

148
 Se constată că raza minimă de viraj se obţine pentru valori mici ale
ampatamentului şi unghiuri mari de viraj. Metoda de realizare a virajului
prin rotirea roţilor din spate se utilizează pentru tractoare la care sarcina este
repartizată 2/3 pe puntea din faţă şi 1/3 pe puntea din spate (încărcătoare
frontale, motostivuitoare, combine de recoltat etc.). Raza de viraj este
aceeaşi ca în cazul precedent. Modalitatea de execuţie a virajului cu toate
roţile se foloseşte la tractoare cu dublă tracţiune care lucrează în spaţii
înguste sau pe terenuri în pantă.

Raza minimă de viraj se calculează cu relaţia:

A
Rmin = (8.2)
2tg max
Din relaţia anterioară rezultă că tractoarele la care toate roţile sunt de
direcţie au o manevrabilitate mult mai bună, comparativ cu cele cu două roţi
de direcţie. La acelaşi unghi de rotire a roţilor, raza de viraj este de două ori
mai mică. Modalitatea de execuţie a virajului cu cadru articulat se foloseşte
la tractoare cu dublă tracţiune, de mare putere şi care în procesul de lucru
execută frecvente manevre de schimbare a direcţiei de mers.

Raza minimă de viraj se calculează cu relaţia următoare:

A
Rmin = (8.3)
2tg max / 2
Din această relaţie rezultă că tractoarele cu cadru articulat sunt cele
mai manevrabile şi realizează cele mai mici raze de viraj.

8.2. Mecanismul de direcţie cu servoacţiune

Acest tip de mecanism se utilizează la tractoarele cu sarcină mare pe

roţile de direcţie şi are rolul de a uşura efortul depus de conducătorul
tractorului. În funcţie de tipul servomecanismului utilizat, ele pot fi hidro-
mecanice sau hidraulice.
Mecanismul de direcţie hidraulic, se compune dintr-o parte de
comandă şi o parte de execuţie a virajelor (fig. 8.2).
Partea de comandă a virajelor se compune din: volan, ax volan,
coloană volan şi distribuitor hidraulic cu sertar rotativ.

149
 Fig. 8.2. Schema mecanismului de direcţie hidraulic:
1. volan; 2. ax volan; 3. distribuitor hidraulic; 4. cilindru hidraulic; 5. fuzetă;
6. levier fuzetă; 7. bară de conexiune; 8. pivot; 9. roţi de direcţie;
10. rezervor de ulei hidraulic; 11. filtru hidraulic; 12. pompă hidraulică;
13. conducte hidraulice

Partea de execuţie a virajelor se compune din: rezervor de ulei,

filtru hidraulic, pompă hidraulică, cilindru hidraulic cu dublu efect, leviere
de fuzetă, pivoţi, fuzete şi roţi de direcţie.
Pompa hidraulică antrenată permanent de motorul tractorului, trimite
uleiul cu înaltă presiune la distribuitorul hidraulic. Dacă conducătorul
tractorului comandă executarea virajului spre dreapta, distribuitorul
hidraulic va dirija uleiul cu presiune, primit de la pompă, către camera din
dreapta a cilindrului hidraulic. Acesta va transforma energia hidraulică în
energie mecanică şi cu ajutorul levierelor de fuzetă şi a barei de conexiune
va roti roţile de direcţie către dreapta în jurul pivoţilor. Uleiul din camera
stângă a cilindrului se întoarce la distribuitor, care îl va dirija în rezervorul
de ulei. Pentru executarea virajului la stânga, distribuitorul hidraulic va
schimba sensurile de deplasare ale uleiului prin conductele hidraulice.
La deplasarea în linie dreaptă sau după ce se va realiza raza de viraj
dorită, distribuitorul hidraulic va dirija uleiul hidraulic cu presiune primit de
la pompă în rezervorul de ulei, iar cele două camere ale cilindrului hidraulic
nu comunică una cu cealaltă. Pistonul cilindrului hidraulic rămâne fix,
indiferent de acţiunea forţelor exterioare şi astfel se menţine neschimbată
poziţia roţilor de direcţie.

150
 Capitolul 9
INSTALAŢIA ELECTRICĂ A TRACTOARELOR

Instalaţia electrică a tractoarelor are rolul de a produce şi stoca

energia electrică (curent continuu) necesară pentru pornirea motorului
termic şi pentru alimentarea consumatorilor instalaţi pe tractor.
Instalaţia electrică a tractoarelor cuprinde următoarele echipamente
şi grupe de consumatori:
- echipamentul de producere, stocare şi reglare a curentului
electric (generatorul de curent, bateria de acumulatori, releul
regulator de tensiune şi releul de semnalizare a încărcării
bateriei);
- echipamentul de pornire a motorului termic (electromotorul de
pornire, contactul electromagnetic şi contactul cu cheie);
- grupa consumatorilor pentru iluminat (faruri, proiectoare);
- grupa consumatorilor pentru semnalizare (lămpi de semnalizare
poziţie, schimbare direcţie de mers, frânare, dispozitiv de
semnalizare acustică);
- aparate şi dispozitive de comandă şi protecţie, accesorii (cheie de
contact, buton pornire, întrerupător frână, întrerupător
semnalizare schimbare direcţie de mers, butonul claxonului,
întrerupătoarele farurilor şi proiectoarelor, prize electrice,
siguranţe fuzibile, electromotorul ştergătorului de parbriz,
ventilator de încălzire).
Generatorul de curent (alternatorul) este utilizat pentru producerea
curentului electric necesar pentru încărcarea bateriei şi alimentarea
consumatorilor instalaţi pe tractor în timpul funcţionării motorului termic.
Alternatorul produce curent electric alternativ trifazat, pe care îl transformă
în curent continuu prin intermediul unei punţi redresoare.
Părţile componente ale alternatorului sunt reprezentate prin stator,
rotor şi redresor.
Statorul (indusul) are un bobinaj trifazat, legat în stea, capetele
înfăşurărilor fiind legate la puntea redresoare formată din diode de siliciu (3
diode pozitive şi 3 negative).
Rotorul (inductorul) este format dintr-un arbore de antrenare
prevăzut în partea centrală cu un cuplaj în care se dispune înfăşurarea
rotorică. La capătul posterior, arborele este prevăzut cu două inele

151
colectoare aflate în contact cu două perii (cărbuni) de alimentare, prin care
se face alimentarea cu curent continuu din baterie a înfăşurării de excitaţie.
Funcţionare. Rotorul generatorului este antrenat în mişcare de
rotaţie de către motorul termic şi alimentat cu curent continuu din baterie.
Astfel, în rotor se creează un câmp magnetic rotitor, care generează în
înfăşurările statorice un curent alternativ trifazat, care este redresat în curent
continuu de către redresor.
Bateria de acumulatori are rolul de a asigura alimentarea cu
energie electrică a consumatorilor de pe tractor, atunci când motorul termic
nu funcţionează sau funcţionează cu turaţie redusă. Bateria de acumulatori
este prevăzută cu plăci de plumb şi formată din şase elemenţi identici, legaţi
în serie. Fiecare element este constituit din două tipuri de plăci (pozitive şi
negative). Plăcile sunt sub forma unor grătare de plumb, pe care se presează
pasta activă. Elemenţii sunt scufundaţi într-o soluţie de acid sulfuric şi apă
distilată, denumită electrolit. Nivelul electrolitului, în bacul bateriei trebuie
să depăşească cu 10 - 15 mm marginea superioară a plăcilor. Densitatea
electrolitului apreciază starea de încărcare a bateriei, astfel:
- la o densitate de 1,28 g/cm3, bateria este încărcată 100 %;
- la densitatea de 1,24 g/cm3, bateria este încărcată 75 %;
- la densitatea de 1,20 g/cm3, bateria este încărcată 50 %.
Bateria poate fi menţinută la un nivel constant de încărcare prin
intermediul generatorului de curent şi a releului regulator de tensiune.
Bateriile descărcate sub 75 % se încarcă la redresor pentru egalizarea
densităţii, dacă în prealabil bateria a fost completată cu apă distilată.
Capacitatea bateriei şi curentul de pornire sunt cele două
caracteristici principale ale bateriei.
Capacitatea (amperi – oră, Ah) reprezintă produsul dintre curentul de
descărcare şi durata de descărcare, până ce tensiunea scade de la 12,5 V la
10,5 V, la o temperatură de 25oC.
Curentul de pornire (A) reprezintă valoarea pe care o poate debita
bateria la pornirea motorului termic, într-un interval scurt de timp.
Releul regulator de tensiune are rolul de a regla tensiunea la
bornele generatorului, prin variaţia curentului de alimentare al înfăşurării de
excitaţie a rotorului.
Sunt utilizate două tipuri de relee de tensiune:
- releu de tensiune electromagnetic;
- releu de tensiune electronic.
Releul de semnalizare a încărcării bateriei are rolul de a semnaliza
la bordul tractorului, prin intermediul unei lămpi, încărcarea bateriei de către
generatorul de curent.

152
 Electromotorul de pornire are rolul de a realiza pornirea motorului
termic.
Cele mai utilizate tipuri de electromotoare sunt următoarele:
- cu rotor deplasabil;
- cu pinion deplasabil prin comandă electromagnetică;
- cu pinion deplasabil prin inerţie.
Electromotoarele se aleg în funcţie de următorii factori:
- tipul de motor termic (MAS sau MAC);
- capacitatea cilindrică a motorului termic;
- condiţiile climatice în care se exploatează tractorul;
- capacitatea bateriei.
Electromotoarele trebuie să asigure o turaţie minimă necesară pentru
a porni motorul termic. Această turaţie este mai mică la MAS faţă de MAC,
iar la acelaşi tip de motor turaţia necesară pornirii creşte odată cu scăderea
temperaturii. Pentru pornirea motorului termic este necesar ca pinionul de
pe rotorul electromotorului, aflat în mişcare de rotaţie, să se angreneze cu
coroana dinţată a volantei.
Un motor electric de pornire cu cuplare electromagnetică este format
din stator, rotor, colector cu perii şi comandă electromagnetică (releu sau
bobină de anclanşare).
Statorul (inductorul) este prevăzut cu patru piese polare peste care se
aplică înfăşurările inductoare principale (în număr de două) şi cele auxiliare
(două).
Rotorul (indusul) este alcătuit dintr-un arbore care în partea centrală
are un miez confecţionat din tole de oţel electrotehnic. În degajările dintre
tole sunt introduse înfăşurările rotorice, ale căror capete sunt legate la
colector. Pe rotor este dispus, de asemenea, pinionul de antrenare.
Funcţionarea demarorului se realizează în două trepte:
- la apăsarea contactului de pornire se alimentează cu curent de la
baterie, releul de anclanşare care închide contactul superior, iar
prin aceasta sunt alimentate cu curent înfăşurările auxiliare ale
statorului şi înfăşurările rotorice, care produc un câmp magnetic
rotitor ce imprimă rotorului prima treaptă de turaţie. Are loc, de
asemenea, angrenarea pinionului cu coroana dinţată a volantei,
prin deplasarea rotorului;
- când se stabileşte contactul inferior sunt alimentate cu curent şi
înfăşurările inductoare principale. Astfel, creşte intensitatea
câmpului magnetic rotitor, iar rotorul funcţionează în treapta a
doua de turaţie. După pornirea motorului termic, prin eliberarea
butonului de pornire, electromotorul nu mai este alimentat cu
curent din baterie şi se opreşte.
153
 Grupa consumatorilor pentru iluminat este formată din:
- 2 - 4 faruri cu lumină de drum şi de întâlnire (de culoare albă sau
galbenă), utilizate pentru efectuarea lucrărilor pe timp de noapte,
montate în partea din faţă a tractorului;
- 1 - 2 faruri (proiectoare) utilizate pentru iluminatul în partea din
spate a tractorului pentru deplasarea cu spatele sau iluminarea
zonei unde este amplasată maşina agricolă (pentru efectuarea
unor reglaje, remedieri tehnice, pe timp de noapte);
- 1 lampă portativă, pentru iluminarea subansamblelor tractorului
pe timp de noapte, în cazul unor remedieri tehnice.
Un far este format dintr-un corp metalic cu suportul de prindere,
reflectorul, geamul de dispersie şi proiecţie (dispersorul), dulia şi corpul de
iluminat (becul).
Grupa consumatorilor pentru semnalizare este constituită din:
- 2 lămpi de semnalizare poziţie, cu lumină albă, care să indice
prezenţa şi lăţimea tractorului văzut din faţă;
- 2 lămpi de semnalizare poziţie, cu lumină roşie, care să indice
prezenţa şi lăţimea tractorului văzut din spate;
- 2 lămpi de frânare cu lumină roşie, care se aprind atunci când
dispozitivul de comandă al frânei de serviciu este pus în
funcţiune;
- 2 - 4 lămpi cu lumină galben-intermitentă, pentru semnalizarea
schimbării direcţiei de mers (la partea din faţă);
- 2 - 4 lămpi cu lumină galben-intermitentă, pentru semnalizarea
schimbării direcţiei de mers (la partea din spate);
- 1 - 2 lămpi cu lumină albă, pentru iluminarea plăcuţei cu
numărul de înmatriculare (la partea din spate);
- avertizor de avarii, care să permită funcţionarea simultană a
lămpilor de semnalizare a schimbării direcţiei de mers.
Siguranţele fuzibile au rolul protejării consumatorilor instalaţi pe
tractor, în momentul în care prin firul calibrat circulă curenţi care depăşesc
valoarea pentru care siguranţa a fost aleasă. În această situaţie, firul se
topeşte şi astfel se întrerupe circuitul de alimentare al consumatorului
electric.

154
 Capitolul 10
DISPOZITIVE DE TRACŢIUNE, CUPLARE ŞI
ACŢIONARE ALE TRACTOARELOR AGRICOLE

Aceste dispozitive formează echipamentul de lucru al tractorului şi

permit acestuia să efectueze mecanizarea unui proces de lucru, prin
cuplarea, tractarea şi acţionarea maşinilor agricole.

10.1. Dispozitive de tracţiune

Dispozitivele de tracţiune sunt montate în partea din spate a

tractorului. Ele sunt reprezentate prin bare de tracţiune şi cuple de remorcare.
Barele de tracţiune sunt utilizate pentru cuplarea maşinilor tractate
(care se prind la tractor într-un singur punct), fiind realizate sub două forme:
- bară transversală montată în articulaţiile sferice ale tiranţilor
longitudinali; ea este prevăzută cu orificii şi furcă de cuplare;
- bară longitudinală (pendulară) care se prinde cu un capăt sub
şasiu, iar cu celălalt pe un suport propriu cu orificii; pe capătul
posterior este montată furca de cuplare.
Cuplele de tracţiune (remorcare) sunt utilizate pentru cuplarea şi
tractarea remorcilor. Ele se montează la partea din spate a tractorului, prin
intermediul unor elemente elastice (de amortizare a şocurilor) sau rigide.
După modul de cuplare, acestea se clasifică în:
- cuple manuale;
- cuple semiautomate (cuplare automată şi decuplare manuală);
- cuple automate.
După tipul remorcii, se împart în:
- cuple pentru remorci biaxe;
- cuple pentru remorci monoax.

10.2. Mecanismul de suspendare al tractorului

Mecanismul de suspendare este utilizat pentru cuplarea la tractor a

maşinilor agricole semipurtate şi purtate. Constructiv, este format din arbore
155
transversal cu braţe de ridicare, tiranţi verticali reglabili, tiranţi laterali sau
longitudinali, lanţuri de rigidizare (stabilizatoare) şi tirantul central (fig.
10.1). Mecanismul de suspendare este acţionat prin intermediul unui
cilindru de forţă comandat de instalaţia hidraulică a tractorului.

Fig. 10.1. Schema ridicătorului hidraulic:

1. arbore transversal; 2. tiranţi verticali; 3. tiranţi laterali;
4. lanţuri de rigidizare; 5. tirant central; 6. cilindru hidraulic;
a-b-c. triunghiul de cuplare

Cilindrul hidraulic, cu dublu efect, acţionează asupra arborelui

transversal, prin intermediul unui braţ al acestuia. Mişcarea se transmite la
tiranţii longitudinali prin intermediul celor verticali şi astfel maşina agricolă
cuplată la tractor poate fi ridicată, coborâtă sau menţinută într-o anumită
poziţie faţă de sol. Lanţurile de rigidizare au rolul de a anula jocul în plan
transversal al mecanismului de suspendare. Cilindrul de forţă şi mecanismul
de suspendare formează aşa-numitul ridicător hidraulic.

156
 10.3. Dispozitive de acţionare

Dispozitivele de acţionare sunt folosite pentru trecerea maşinilor

agricole din poziţia de transport în poziţia de lucru şi invers, precum şi
pentru acţionare în deplasare, în timpul efectuării lucrării agricole. Aceste
dispozitive sunt reprezentate prin instalaţia hidraulică şi transmisia prin
priza de putere.

10.3.1. Instalaţia hidraulică

Instalaţia hidraulică are rolul de a acţiona prin intermediul energiei

hidraulice, diversele motoare hidraulice montate pe tractor, maşină agricolă
sau remorcă. Prin intermediul acestor motoare, energia hidraulică este
transformată în energie mecanică.
Din punct de vedere constructiv, instalaţiile hidraulice se împart
în:
- instalaţie hidraulică cu elemente separate;
- instalaţie hidraulică de tip semibloc;
- instalaţie hidraulică de tip monobloc.
După modul de funcţionare, se împart în:
- instalaţii hidraulice fără reglaje automate;
- instalaţii hidraulice cu reglaje automate.
Instalaţia hidraulică de tip monobloc are toate elementele grupate
într-un bloc comun. Această instalaţie prezintă avantajul automatizării
proceselor de lucru, fiind prevăzută cu reglaj automat de forţă şi poziţie. De
asemenea, lipsa conductelor de legătură duce la creşterea fiabilităţii
instalaţiei.
Instalaţia hidraulică de tip semibloc are o parte din elemente
montate într-un bloc comun, iar celelalte elemente dispuse separat pe
tractor.
Instalaţia hidraulică cu elemente separate este caracterizată prin
simplitate constructivă, preţ de cost mai scăzut, folosirea în exploatare şi
întreţinere a unui personal cu calificare redusă.
Instalaţia hidraulică cu elemente separate prezintă următoarele părţi
componente (fig. 10.2): rezervor de ulei, filtru de ulei, pompă hidraulică,
distribuitor hidraulic cu sertare axiale şi cilindru hidraulic cu dublu efect.

157
 Fig. 10.2. Schema instalaţiei hidraulice cu elemente separate:
1. rezervor de ulei; 2. filtru de ulei; 3. pompă hidraulică;
4. distribuitor hidraulic; 5. cilindru hidraulic

Corespunzător poziţiei manetei de acţionare a sertăraşului de la

distribuitorul hidraulic, sunt realizate cele patru regimuri de funcţionare:
- ridicare – uleiul cu presiune trimis de pompă este dirijat de către
distribuitorul hidraulic spre camera inferioară a cilindrului de
forţă, iar uleiul din camera superioară este dirijat de distribuitor
spre rezervor;
- coborâre – se schimbă sensul de circulaţie al uleiului prin
conductele de legătură dintre distribuitor şi cilindru hidraulic,
faţă de poziţia anterioară;
- neutru – uleiul cu presiune trimis de pompă la distribuitor, este
dirijat de către aceasta, retur în rezervorul de ulei, iar circuitele
spre cele două camere ale cilindrului hidraulic sunt închise.
Astfel, pistonul rămâne blocat în cilindrul hidraulic;
- flotant – uleiul cu presiune debitat de către pompă este dirijat
prin distribuitor, înapoi la rezervor, iar cele două circuite spre
camerele cilindrului hidraulic sunt deschise. Astfel, pistonul se
poate mişca liber în cilindru (în ambele sensuri), iar maşina
cuplată la tractor poate copia microdenivelările terenului, cu
ajutorul roţilor sau patinelor de sprijin.
Instalaţia hidraulică cu reglaje automate prezintă, în plus, unele
dispozitive care asigură reglarea automată a forţei de tracţiune şi a poziţiei.
Reglajul de poziţie permite menţinerea automată a poziţiei maşinii
la o înălţime faţă de sol sau adâncime de lucru reglată iniţial prin maneta de
comandă.

158
 Reglajul de forţă asigură menţinerea constantă a forţei de tracţiune
prin modificarea adâncimii de lucru. În această situaţie, motorul tractorului
poate lucra cu o rezervă mai mică de putere şi deci un coeficient de utilizare
a puterii motorului mărit.

10.3.2. Priza de putere

Priza de putere a tractorului este utilizată pentru acţionarea în

deplasare, a organelor de lucru ale maşinilor agricole cuplate la tractor.
Pentru a asigura o funcţionare normală a maşinilor acţionate, este necesar ca
arborele final al prizei de putere să se rotească cu o anumită turaţie şi într-un
anumit sens, stabilite prin norme şi standarde.
Din acest punct de vedere, prizele de putere se clasifică în:
- prize de putere, cu turaţie constantă (prize asincrone),
indiferent de viteza de deplasare a tractorului (turaţia acestor
prize este standardizată şi poate fi de 540 sau 1.000 rot./min.);
- prize de putere cu turaţie variabilă (prize sincrone), la care
turaţia arborelui final este sincronizată cu viteza de deplasare a
tractorului;
- prize de putere mixte, care pot funcţiona atât la turaţii constante,
cât şi variabile (fig. 10.3).

Fig. 10.3. Schema prizei de putere mixte:

1. angrenaj cilindric; 2. arbore principal; 3. roată culisantă;
4. arbore intermediar; 5. reductor planetar; 6. arbore final

159
 Transmisia la arborele final al prizei de putere poate fi realizată
dependent, semiindependent sau independent de transmisia la organele
pentru deplasare. În figura de mai sus este prezentată schema unei prize de
putere mixte, compusă din: angrenaj cilindric pentru antrenarea prizei de
putere independente, arbore principal, roată dinţată culisantă de selecţie
pentru regimurile sincron şi asincron, arbore intermediar, reductor planetar
pentru cuplarea şi decuplarea prizei de putere şi arborele final al prizei de
putere.

160
 Capitolul 11
EXPLOATAREA TRACTOARELOR AGRICOLE

Tractorul trebuie utilizat la regimuri optime de funcţionare şi

întreţinut corespunzător, astfel încât să asigure folosirea economică a lui pe
o durată de serviciu cât mai mare între două reparaţii.

11.1. Bilanţul de putere al tractorului agricol

Reprezintă o ecuaţie care arată cum este consumată puterea efectivă

a motorului termic care echipează tractorul.
Pe = Pt + Pf + Ptr + Pδ + Pp ± Pα ± Pj ± Pa, [KW] (11.1)
în care: Pe = puterea efectivă a motorului termic;
Pt = puterea de tracţiune a tractorului;
Pf = puterea consumată pentru învingerea rezistenţei la rulare;
Ptr = puterea consumată în transmisia tractorului;
Pδ = puterea consumată datorită patinării organelor de rulare;
Pp = puterea consumată pentru acţionarea prizei de putere;
Pα = puterea consumată pentru învingerea pantei;
Pj = puterea consumată pentru învingerea forţelor de inerţie;
Pa = puterea consumată pentru învingerea rezistenţei aerului.

Puterea de tracţiune a tractorului, Pt – reprezintă puterea rămasă

disponibilă pentru tractarea maşinilor agricole. Ea se exprimă cu relaţia:
Rvl
Pt = , [KW] (11.2)
360
în care: R = forţa de rezistenţă opusă de maşinile agricole cu care
lucrează tractorul (daN);
vl = viteza de lucru (km/h).

Randamentul la tracţiune al tractorului, ηt – se calculează cu relaţia:

Pt
ηt = (11.3)
Pe  Pp

161
 Acest randament are valori diferite în funcţie de tipul sistemului de
rulare şi de natura terenului pe care se deplasează tractorul:
- 0,50 - 0,80 la tractoarele pe roţi 4 x 2;
- 0,60 - 0,80 la tractoarele pe roţi 4 x 4;
- 0,66 - 0,78 la tractoarele pe şenile.

Puterea consumată pentru învingerea rezistenţei la rulare, Pf –

se calculează cu relaţia:
fvl G cos 
Pf = , [KW] (11.4)
360
în care: f = coeficientul rezistenţei la rulare.
Acest coeficient depinde de natura terenului pe care se
deplasează tractorul şi de tipul organelor pentru deplasare
(roţi, şenile):
- f = 0,02 - 0,06 la tractoarele pe roţi;
- f = 0,04 - 0,12 la tractoarele pe şenile.
vl = viteza de lucru (km/h);
G = greutatea tractorului (daN);
α = panta terenului.

Puterea consumată în transmisia tractorului, Ptr – reprezintă

puterea necesară pentru învingerea forţelor de frecare de la subansamblele
mobile ale transmisiei. Se calculează cu relaţia:
Ptr = (1 – ηtr) Pe, [KW] (11.5)
în care: ηtr = randamentul transmisiei (are o valoare de aproximativ 0,9).

Puterea consumată datorită patinării organelor de rulare, Pδ –

se exprimă prin relaţia:
Pδ = δ ηtr Pe, [KW] (11.6)
în care: δ = coeficientul de patinare a roţilor motoare şi se calculează cu
relaţia:
ns  n g
δ= 100, (%) (11.7)
ng
în care: ns = numărul de rotaţii al roţilor motoare la
deplasarea în sarcină;
ng = numărul de rotaţii al roţilor motoare la
deplasarea în gol.
162
 Coeficientul de patinare δ depinde de tipul organelor de deplasare şi
de natura terenului pe care se deplasează tractorul, având valori de 0,15 -
0,25 la tractoarele pe roţi şi 0,07 - 0,12 la tractoarele pe şenile (valori mai
mici pentru deplasare pe teren tasat şi mai mari pentru deplasare pe teren
afânat).
Puterea consumată pentru acţionarea prizei de putere, Pp – se
calculează cu relaţia:
M pnp
Pp = , [KW] (11.8)
955,4 p
în care: Mp = momentul motor la arborele final al prizei de putere (daN/m);
np = turaţia prizei de putere (540 rot./min.);
ηp = randamentul mecanic al prizei de putere.

Puterea consumată pentru învingerea pantei, Pα – se calculează cu

relaţia:
Gvl sin 
Pα = , [KW] (11.9)
360
în care: G = greutatea tractorului (daN);
vl = viteza de lucru (km/h);
α = panta terenului.

În relaţia bilanţului, acest termen apare cu „+” când tractorul urcă

panta şi cu „–” când tractorul coboară panta.

Puterea consumată pentru învingerea forţelor de inerţie, Pj – se

calculează cu relaţia:
 rot Gvl dv
Pj = , [KW] (11.10)
300 g dt
în care: δrot = coeficientul maselor cu mişcare de rotaţie;
g = acceleraţia gravitaţională;
dv/dt = acceleraţia.

În relaţia bilanţului, termenul apare cu „+” pentru acceleraţie şi cu

„–” pentru deceleraţie. Pentru tractoarele pe roţi cu viteza până la 30 km/h şi
pentru tractoarele pe şenile cu viteze până la 15 km/h, Pj are valori foarte
scăzute şi ca atare nu sunt luate în calcul.

163
 Puterea consumată pentru învingerea rezistenţei aerului, Pa – se
calculează cu relaţia:
3
k a A f v0
Pa = , [KW] (11.11)
4670
în care: ka = coeficientul care ţine seama de forma aerodinamică a
tractorului;
Af = aria suprafeţei frontale care se opune deplasării prin curentul
de aer;
3
v0 = viteza relativă de deplasare a tractorului faţă de viteza
curentului de aer;
Pa = 0 pentru viteze mai mici de 30 km/h la tractoarele pe roţi şi
mai mici de 15 km/h la tractoarele pe şenile. În relaţia
bilanţului, termenul apare cu „+” când tractorul se deplasează
în sens opus direcţiei vântului şi apare cu „–” când tractorul
se deplasează în aceeaşi direcţie cu vântul.

11.2. Caracteristica de tracţiune

Caracteristica de tracţiune este o diagramă (fig. 11.1) care prezintă

principalii parametrii de tracţiune ai tractorului, în timpul deplasării şi în
diferite condiţii de lucru: beton, mirişte, ogor, pe sol uşor, mijlociu şi greu.
Parametrii de tracţiune reprezentaţi în diagramă sunt următorii:
- puterea de tracţiune, Pt;
- viteza de lucru, vl;
- consumul orar de combustibil, Ch:
v
Ch = 3,6 3  , [kg/h] (11.12)
10 t
în care: v = volumul de combustibil consumat (dm3);
t = timpul în care se consumă cantitatea v de
combustibil;
γ = densitatea combustibilului (kg/dm3).
- consumul specific de combustibil, ct;
- patinarea roţilor motoare.

Aceşti parametri sunt exprimaţi în funcţie de forţa de tracţiune a

tractorului, Ft, calculată cu relaţia:

164
 Pt 360
R= , [daN] (11.13)
vl

Fig. 11.1. Caracteristica de tracţiune a tractorului

Mod de utilizare a diagramei: se calculează forţa de tracţiune a

tractorului, necesară efectuării unei lucrări agricole (R). Din grafic se citesc
valorile parametrilor de tracţiune (A, B, C, D, E).

11.3. Caracteristica de regulator

Este o reprezentare grafică a modului de variaţie a parametrilor unui

motor Diesel în funcţie de turaţia acestuia (fig. 11.2). Parametrii reprezentaţi
în caracteristica de regulator sunt următorii:
- puterea efectivă;
- momentul motor efectiv;
165
 - consumul orar de combustibil;
- consumul specific de combustibil.

Fig. 11.2. Caracteristica de regulator a motorului Diesel

În timpul exploatării unui motor se disting următoarele regimuri de

turaţii:
- turaţia minimă, nmin, la care se asigură învingerea rezistenţelor
interioare ale motorului şi antrenarea sistemelor auxiliare ale
acestuia;
- turaţia cuplului motor maxim, nM;
- turaţia nominală, nn, la care puterea motorului este maximă, iar
consumul specific de combustibil este minim;
- turaţia maximă, ng, care se obţine la mersul în gol al motorului
(sarcină zero);
- domeniul de suprasarcină cuprins între nmin şi nn (ramura de
suprasarcină);
- domeniul de regulator cuprins între nn şi ng (ramura de
regulator).

166
 Pentru a asigura o funcţionare economică a motorului, cu intervenţia
regulatorului de turaţie, se recomandă funcţionarea motorului în zona
ramurei de regulator. În acest sens se defineşte zona de exploatare a
motorului care corespunde unei încărcări de 0,80 - 0,95 din puterea
nominală a motorului.
Caracteristica de regulator serveşte la stabilirea regimului de turaţie
corespunzător unei încărcări de putere (moment) a motorului cunoscute.
Pentru aceasta se fixează valoarea cunoscută a puterii (punctul A) şi se duce
o paralelă din acest punct la axa turaţiilor. Din punctul de intersecţie cu
curba de variaţie a puterii (ramura de regulator) se trasează o perpendiculară
şi se stabileşte turaţia de funcţionare a motorului (punctul B), consumul orar
de combustibil (punctul C), consumul specific de combustibil (punctul D) şi
momentul motor (punctul E).
Caracteristica de regulator a unui motor Diesel permite calcularea
coeficientului de elasticitate şi a coeficientului de adaptabilitate ai
motorului. Aceşti coeficienţi apreciază calităţile dinamice ale motoarelor de
utilaje şi permit compararea diferitelor tipuri de motoare.
Coeficientul de elasticitate se calculează cu relaţia:
nn
ke = (11.14)
nM
Coeficientul de adaptabilitate se calculează cu relaţia:
max
Me
ka = n
(11.15)
Me
Acest coeficient arată posibilitatea învingerii suprasarcinilor
temporare, fără schimbarea treptei de viteză a utilajului. La motoarele Diesel
cu aspiraţie normală ka = 1,05 - 1,20, iar la motoarele Diesel cu
supraalimentare ka = 1,30 - 1,45.

11.4. Întreţinerea tehnică a tractoarelor agricole

Întreţinerile şi reviziile tehnice reprezintă un ansamblu de operaţii

obligatorii care se efectuează zilnic şi periodic pe toată durata de exploatare
a tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole, în vederea prevenirii
defecţiunilor, a uzurilor premature şi asigurării funcţionării acestora cu
indici de exploatare optimi.

167
 Întreţinerile tehnice se execută la intervale diferite şi necesită pentru
fiecare marcă de utilaj o imobilizare diferită, corespunzătoare complexităţii
acestuia. În funcţie de complexitatea operaţiilor şi perioadele la care se
execută, întreţinerile tehnice se clasifică în:
- întreţinerea tehnică zilnică Itz;
- întreţinerea tehnică periodică Ip1;
- întreţinerea tehnică periodică Ip2;
- revizia tehnică Rt.
Întreţinerea tehnică zilnică reprezintă un ansamblu de operaţii
obligatorii de curăţire, verificare şi alimentare care asigură buna funcţionare
a utilajelor pe durata unui schimb de lucru.
Întreţinerea periodică Ip1 se caracterizează prin curăţirea filtrelor,
completarea uleiului în cartere şi verificarea funcţionării corecte a instalaţiei
electrice. Se execută numai la tractoare şi motoare de pe maşinile agricole
autopropulsate.
Întreţinerea periodică Ip2 se caracterizează prin schimbarea
uleiului în carterul motorului, înlocuirea filtrului de ulei şi a elemenţilor
filtranţi de motorină, reglarea mecanismelor motorului şi utilajului.
Revizia tehnică este o întreţinere tehnică complexă, care cuprinde
totalitatea operaţiilor privind schimbarea lubrifianţilor din carterele
transmisiilor, verificarea şi reglarea sistemelor şi mecanismelor, înlocuirea
unor piese deformate sau cu grad înaintat de uzură. Se execută constatarea
stării tehnice fără demontarea acestora, stabilindu-se termenul până la care
pot lucra fără reparaţii. Ea reprezintă verificarea generală anuală a stării
tehnice.

11.4.1. Întreţinerea tehnică zilnică

Se execută înaintea, în timpul şi după terminarea schimbului de

lucru. Pentru tractoare şi maşini autopropulsate, întreţinerea tehnică zilnică,
cuprinde următoarele operaţii:
- se porneşte motorul şi se urmăreşte funcţionarea sa normală;
- se verifică cu atenţie etanşeităţile şi se strâng îmbinările slăbite;
- se urmăresc indicaţiile aparaturii de bord şi funcţionarea
corespunzătoare a instalaţiei electrice;
- se controlează și completează nivelul uleiului din carterul
motorului, al pompei de injecţie, al regulatorului de turaţie și
compresorului de aer;

168
 - se controlează şi, în caz de nevoie, se completează cu apă
distilată nivelul electrolitului din bateria de acumulatoare
(nivelul trebuie să fie cu 10 - 15 mm deasupra plăcilor);
- se controlează vizual dacă pneurile sunt corespunzător umflate;
- se controlează întinderea curelei de ventilator care la apăsarea cu
o forţă de 5 - 7 daN trebuie să facă o săgeată de 15 - 20 mm;
- se verifică şi se completează nivelul apei în sistemul de răcire şi
al combustibilului în rezervor;
- se porneşte tractorul şi se fac câteva manevre, frânări, ridicări şi
coborâri ale ridicătorului hidraulic;
- se gresează axul de oscilaţie al punţii din faţă şi articulaţiile
ridicătorului hidraulic.

Pentru maşinile tractate sau purtate, întreţinerea tehnică zilnică

cuprinde următoarele operaţii:
- se curăţă maşina de pământ şi resturi vegetale;
- se curăţă gresoarele cu o cârpă umectată cu motorină şi se unge
maşina la toate punctele de ungere cu unsoare consistentă;
- se controlează montarea corectă a subansamblelor, strângerea şi
asigurarea şuruburilor şi a piuliţelor, înlocuindu-se cele
deteriorate;
- se controlează starea tehnică a organelor active (brăzdare,
discuri, cuţite etc.), înlocuindu-se cele uzate sau deteriorate;
- se verifică funcţionarea corectă şi uşoară a mecanismelor de
reglaj;
- se controlează etanşeitatea instalaţiei hidraulice, neadmiţându-se
scurgeri de ulei la cilindri, racorduri și furtunuri;
- dacă maşina este prevăzută cu reductoare, se verifică nivelul
uleiului în carcasele acestora şi se completează la nivelul indicat,
cu ulei de transmisie;
- se verifică presiunea aerului în pneurile roţilor şi rotirea uşoară a
roţilor, jocul axial şi radial trebuie să fie mai mic de 2 mm;
- se controlează întinderea lanţurilor de transmisie şi a curelelor de
transmisie, săgeata maximă fiind de 5 - 10 mm, în funcţie de
tipul maşinii;
- la maşinile prevăzute cu transmisii mecanice (roţi dinţate, lanţuri
sau curele) se verifică funcţionarea acestora, care trebuie să fie
uniformă, fără blocări sau înţepeniri;
- la maşinile prevăzute cu sisteme pentru circulaţia aerului sau a
lichidelor se verifică etanşeitatea acestora şi se curăţă filtrele.

169
 11.4.2. Întreţinerea tehnică periodică Ip1

Se execută după 125 ore de funcţionare şi impune un timp de

imobilizare de 2 ore. În cadrul acestei întreţineri se execută operaţiile de
întreţinere zilnică şi, în plus, următoarele operaţii:
- se înlocuiesc elementele filtrante de hârtie;
- se evacuează sedimentele din sistemul de alimentare şi se curăţă
paharul decantor de la filtrul grosier de motorină;
- se elimină apa de condensare şi uleiul din filtrul de aer al
instalaţiei pneumatice de frânare;
- se reglează cursa liberă a pedalei de ambreiaj care trebuie să fie
de 25 mm;
- se controlează densitatea electrolitului din bateria de
acumulatoare (1,28 g/cm³);
- se măsoară presiunea din pneuri şi dacă este necesar se
corectează în funcţie de lucrarea executată;
- se demontează şi se curăţă filtrul de aer, iar la filtrele de aer
umede se înlocuieşte uleiul;
- se gresează utilajul conform indicaţiilor din notiţa tehnică.

11.4.3. Întreţinerea tehnică periodică Ip2

Se execută după 250 ore de funcţionare şi cuprinde operaţiile

prevăzute la întreţinerea periodică Ip1 şi, în plus, următoarele operaţii:
- se înlocuieşte uleiul din carterul motorului, pompei de injecţie,
regulatorului de turaţie şi compresorului de aer;
- se schimbă filtrul de ulei al motorului;
- se controlează şi se completează uleiul din carterul transmisiei;
- se schimbă elementele filtrante de la sistemul de alimentare;
- se demontează demarorul şi alternatorul de pe utilaj şi se face o
revizie a acestora controlându-se colectorul, periile, arcurile,
după care se efectuează ungerea rulmenţilor şi a bucşelor;
- se controlează şi se reglează jocul dintre culbutori şi supape;
- se demontează, se curăţă şi se reglează injectoarele;
- se verifică şi se reglează priza de putere;
- se verifică şi se reglează frânele, astfel încât cursa liberă a
pedalelor de frână să fie de 25 - 30 mm;

170
 - se controlează şi se reglează jocul axial al rulmenţilor de la roţile
din faţă, jocul axial trebuie să fie de 0,1 - 0,2 mm;
- se înlocuieşte elementul filtrant de la filtrul de aer al sistemului
de alimentare, dacă tractorul este prevăzut cu astfel de filtru.

La utilajele din import intervalul de execuţie a întreţinerilor tehnice

periodice este mai mare, iar operaţiile sunt mai puţine datorită calităţii
lubrifianţilor folosiţi şi a materialelor utilizate în construcţia acestora.

11.4.4. Revizia tehnică

Se execută după 900 - 1.000 ore de funcţionare, în funcţie de marca

utilajului şi se efectuează în ateliere dotate cu aparatură corespunzătoare, de
către personal calificat. În cadrul reviziei tehnice a utilajelor se execută
operaţiile prevăzute la întreţinerile tehnice periodice şi, în plus, următoarele
operaţii:
- se spală utilajul cu jet de apă caldă;
- se constată starea tehnică exterioară a subansamblelor utilajului,
iar piesele uzate sau lipsă se înlocuiesc;
- elementele lipsă se înlocuiesc;
- se înlocuieşte uleiul din carterele transmisiei;
- se demontează pompa de injecţie de pe motor, se verifică pe
bancul de încercat şi reglat pompe de injecţie, se înlocuiesc
piesele defecte şi se reglează;
- se controlează şi se reglează convergenţa roţilor de direcţie ale
utilajului;
- se demontează, se verifică şi se reglează servomotorul
mecanismului de direcţie pe bancul pentru verificat şi reglat
servomotoare;
- se demontează baia de ulei a motorului, se demontează două
capace paliere şi două capace de bielă împreună cu cuzineţii, se
constată starea lor şi a fusurilor arborelui cotit şi se montează la
loc;
- se controlează starea angrenajelor transmisiei centrale, se fac
remedierile şi reglajele necesare;
- se verifică eficienţa frânelor prin măsurarea spaţiului de frânare,
care nu trebuie să depăşească 10 m, iar dacă este necesar se
înlocuiesc piesele uzate şi se refac reglajele;

171
- se verifică starea tehnică a motorului fără demontare prin
măsurarea timpului de scădere a presiunii în fiecare cilindru şi
cantitatea de gaze scăpate în carter, stabilindu-se în funcţie de
valorile acestor parametri timpul de funcţionare al utilajului până
la prima reparaţie.

172
 Capitolul 12
IMPACTUL ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
AL FOLOSIRII UTILAJELOR AGRICOLE

Pe lângă efectele pozitive ale utilizării agregatelor agricole, pentru

mecanizarea proceselor de producţie, acestea produc şi efecte negative
asupra mediului înconjurător.
Principalele efecte negative ale utilizării agregatelor agricole asupra
mediului înconjurător sunt următoarele:
- poluarea chimică produsă de tractoarele şi maşinile agricole
autopropulsate;
- poluarea sonoră produsă de motoarele termice cu ardere internă
care echipează tractoarele şi maşinile agricole autopropulsate;
- compactarea terenurilor agricole produsă de traficul agregatelor
agricole pe acestea.

12.1. Poluarea chimică

Poluarea chimică a mediului înconjurător poate fi produsă de

substanţe primare şi de substanţe secundare.
Substanţele primare sunt emanate direct în mediul înconjurător.
Acestea pot fi: gazoase, lichide şi solide. Principalele substanţe primare
gazoase sunt: monoxidul de carbon (CO), dioxidul de carbon (CO2), oxizii
de azot (NOx), hidrocarburi (HC) şi oxizii de sulf (SOx). Substanţele primare
lichide sunt reprezentate de combustibilii şi uleiurile pierdute prin
neetanşeitatea subansamblelor agregatelor agricole. Substanţele primare
solide sunt funinginea, plumbul şi compuşii acestuia.
Substanţele secundare se formează în atmosferă prin combinarea
substanţelor primare între ele sau cu aerul atmosferic în anumite condiţii de
temperatură şi umiditate. Principalele substanţe secundare sunt smogul
fotochimic şi smogul umed.
Smogul fotochimic apare prin combinarea substanţelor primare când
temperatura aerului este mai mare de 20oC, umiditatea aerului este redusă şi
radiaţia luminoasă este maximă. Se întâlneşte în California, Tokyo şi Iran.
El este determinat mai ales de oxizii de azot şi de hidrocarburile nearse.
Smogul fotochimic este iritant pentru căile respiratorii şi reduce vizibilitatea.
173
 Smogul umed se formează într-o atmosferă umedă când temperatura
este mai mică de 4oC, iar radiaţia luminoasă este scăzută. Substanţele
primare participante sunt monoxidul de carbon, oxizii de sulf şi funinginea.
Se întâlneşte în Anglia şi are aceleaşi efecte negative cu smogul fotochimic.
Cauzele emisiilor poluante sunt următoarele:
- arderea combustibilului în interiorul cilindrilor motorului termic
cu ardere internă;
- etanşeitatea imperfectă a părţilor componente ale agregatelor
agricole;
- operaţii de întreţinere şi reparaţii efectuate la agregatele agricole,
pe terenul agricol şi care determină scurgeri de combustibil şi
ulei.
Principalele mijloace de reducere a emisiilor poluante sunt
următoarele:
- folosirea benzinei fără plumb şi a motorinei fără sulf;
- folosirea biocombustibililor (bioetanol şi biodiesel);
- controlul calităţii amestecului carburant care presupune folosirea
amestecurilor economice;
- perfecţionarea sistemului de alimentare al motoarelor prin
utilizarea sistemului de injecţie pe benzină şi a sistemului de
supraalimentare;
- folosirea reactorilor pentru tratarea gazelor arse (catalizatorul);
- efectuarea operaţiilor de întreţinere tehnică şi de reparaţii ale
agregatelor agricole numai în spaţii amenajate, prevăzute cu
mijloace tehnice pentru colectarea combustibililor şi lubrifianţilor.

12.2. Poluarea sonoră

Poluarea sonoră este produsă de zgomotul motoarelor termice cu

ardere internă care echipează tractoarele şi maşinile agricole autopropulsate.
Principalele surse de zgomot ale motorului sunt următoarele:
 vibraţia coloanei de gaze:
- gazele de evacuare;
- fluidul proaspăt (gazele de admisie);
- aerul de răcire.
 vibraţia suprafeţei exterioare a motorului:
- creşterea mare de presiune din perioadele arderii amestecului
carburant;
- şocurile date de mecanismul motor.
174
  vibraţia sistemelor auxiliare:
- şocuri ale mecanismului de distribuţie a gazelor;
- şocuri în sistemul de injecţie;
- vibraţia paletelor ventilatorului de răcire.
Nivelul de zgomot poate fi măsurat cu ajutorul unui aparat de
măsură numit fonometru, iar unitatea de măsură pentru zgomot este
decibelul (db).
Normele de zgomot pentru diferite categorii de autovehicule sunt
următoarele:
- autovehicule cu masa totală < 3.500 kg – MAS < 78 db; MAC <
82 db;
- autovehicule cu masa totală > 3.500 kg – nivelul de zgomot <
87 db.
Soluţiile tehnice pentru reducerea zgomotului sunt următoarele:
- ecranarea motorului în jurul surselor de zgomot, care poate
reduce zgomotul cu 3 - 5 db;
- capsularea motorului prin închiderea acestuia într-o carcasă de
tablă căptuşită cu un material absorbant de zgomot, care reduce
cu 10 - 20 db;
- montarea de amortizoare de zgomot la tobele de eşapament.

12.3. Compactarea terenurilor agricole

Creşterea gradului de mecanizare are şi efecte negative asupra

terenurilor agricole. Dintre acestea, cel mai important este tasarea solului.
Principalele efecte negative ale tasării solului sunt următoarele:
- scăderea producţiei agricole;
- creşterea rezistenţei la arat;
- creşterea consumului de combustibil pentru efectuarea lucrărilor
solului;
- scăderea capacităţii de lucru a agregatelor agricole.
Măsurile de reducere a compactării terenurilor sunt următoarele:
- scăderea greutăţii tractoarelor şi maşinilor agricole;
- creşterea suprafeţei de contact dintre organele de deplasare şi sol.
Astfel, se recomandă folosirea tractoarelor pe şenile, tractoarelor
cu roţi duble pe terenurile afânate, folosirea pneurilor cu lăţime
mare (balonaj mărit);

175
- reducerea numărului de treceri pe terenul agricol, care implică
utilizarea agregatelor complexe pentru efectuarea lucrărilor şi
aplicarea sistemului de lucrări minime ale solului;
- efectuarea lucrărilor când umiditatea solului este optimă. La o
umiditate mare solul se compactează, calitatea lucrării este
necorespunzătoare şi creşte numărul de treceri pe teren;
- folosirea de presiuni reduse în anvelope, pentru mărirea
suprafeţei de contact cu solul la efectuarea lucrărilor pe teren
afânat;
- exploatarea tractoarelor la viteze mari de lucru, situaţie în care
compactarea scade odată cu creşterea vitezei de lucru;
- folosirea de agregate cu lăţime mare de lucru pentru reducerea
numărului de treceri pe teren.

176
 Capitolul 13
UTILIZAREA ENERGIEI ELECTRICE
ÎN AGRICULTURĂ

Energia electrică este o formă intermediară de energie care poate fi

transformată în alte forme de energie: mecanică, termică, luminoasă etc. De
obicei, energia electrică este folosită în unitățile agricole, de alimentaţie
publică şi agroturism sau zootehnice pentru:
- acţionarea subansamblelor mobile ale utilajelor tehnologice;
- acționarea pompelor de apă;
- la instalaţiile de iluminat, încălzit;
- la instalaţiile de condiţionare şi prelucrare a produselor agricole.
Curentul electric reprezintă deplasarea dirijată a sarcinilor
electrice: pozitive (+) și negative (-), respectiv protoni și electroni.
Câmpul electric este produs de un curent electric care traversează
un conductor staționar, iar câmpul magnetic este produs de un curent
electric care traversează un conductor în mișcare.
Curentul continuu (c.c sau ==) apare atunci când mișcarea
sarcinilor electrice (pozitive și negative) se face numai într-un singur sens.
Sursa de curent continuu poate fi bateria galvanică, dinamul (generatorul de
curent continuu) sau celula fotovoltaică.
Curentul alternativ (c.a sau ~) apare atunci când sensul de
deplasare al sarcinilor electrice alternează în timp. Este produs de
generatorul de curent alternativ sau alternator. Forma de undă uzuală a
curentului alternativ este sinusoidală.
Energia electrică este generată cu ajutorul generatoarelor electrice
acționate de aburii produși din arderea combustibililor fosili, de căldura
eliberată prin reacții nucleare sau din alte surse, cum ar fi energia cinetică
extrasă din vânt sau din apele curgătoare.
Energia electrică prezintă următoarele principale avantaje, prin
comparaţie cu alte forme de energie:
- producerea ei în condiţii economice avantajoase;
- transmiterea rapidă la distanţe mari prin intermediul liniilor
electrice;
- transformarea facilă a energiei electrice în alte forme de energie
cu obţinerea unor randamente ridicate;
- este nepoluantă la consumator şi poate fi utilizată în spaţii
închise;
177
 - permite automatizarea proceselor de producţie care determină
creşterea productivităţii munci;
- necesită personal redus pentru supraveghere;
- fiabilitate ridicată a maşinilor electrice.
Principalele surse de alimentare a consumatorilor sunt: sistemul
electroenergetic naţional şi grupurile electrogene independente.
Energia electrică nu poate fi ușor stocată în cantități suficient de
mari pentru a satisface cererile de pe o scară națională.
În România sectorul de producere a energiei electrice este organizat,
în principal, pornind de la tipul de resursă primară utilizat în procesul de
producere (hidro, nuclear, termo, eolian, fotovoltaic şi biomasă).
Operatorii economici din domeniul producerii, atât cei aparţinând
sectorului de stat, cât şi celui privat, îşi desfăşoară activitatea pe bază de
licenţă de exploatare comercială a capacităţilor de producere a energiei
electrice emisă de ANRE (Autoritatea națională de reglementare în
domeniul energiei), participând la piaţa de energie electrică.
Companiile de electricitate sunt obligate să facă previziuni atente ale
consumului de energie, și să mențină o constantă coordonare cu stațiile de
alimentare. O anumită capacitate de generare trebuie să fie întotdeauna
ținută în rezervă pentru a amortiza o rețea electrică împotriva inevitabilelor
perturbări și pierderi.

13.1. Generatoare electrice

Principiul de funcţionare al unui generator se bazează pe tensiunea

electromotoare indusă într-o bobină aflată într-un câmp magnetic rotitor.
Un generator este alcătuit din rotor şi stator. În funcţie de tipul
generatorului, aceste două componente pot avea rol de:
 inductor – partea care produce câmpul magnetic inductor;
 indus – partea prevăzută cu bobine cu miez feromagnetic în care
se produc tensiuni electromotoare alternative.
În funcţionare, rotorul generatorului este acţionat de un motor
termic, a cărui putere trebuie să acopere puterea electrică disponibilă pentru
consumatori la bornele generatorului, precum şi pierderile de putere interne.
Frecvenţa curentului alternativ indus (f) este proporţională cu turaţia
rotorului (n) şi cu numărul de perechi de poli (p) ai unei induse, și se poate
determina cu ajutorul relației:
np
f Hz  (13.1)
60
178
 În tehnică, pentru producerea curentului alternativ se foloseşte
generatorul de curent alternativ, în care rotorul are funcţie de inductor
(miezul magnetic care generează câmpul magnetic), iar statorul are funcţia
de indus, în înfăşurările lui fiind generat curentul electric.
Generatoarele de curent alternativ pot fi monofazice sau trifazice,
sincrone sau asincrone (fig. 13.1).

a. b.
Fig. 13.1. Generatoare de curent alternativ monofazic:
a. cu rotor cu 2 poli; b. cu rotor cu 4 poli

Producerea curentului alternativ trifazat presupune folosirea a

trei bobine (spire) decalate între ele cu 120° (2π/3 rad) care se vor roti cu
viteza unghiulară ω într-un câmp magnetic (fig. 13.2).

Fig. 13.2. Generator de curent alternativ trifazic:

1. rotor; 2. înfășurări statorice; 3. faza 1; 4. faza 2; 5. faza 3; 6. punctul de nul

Prin urmare, în fiecare spiră se vor induce t.e.m. prin fenomenul

inducţiei electromagnetice.

179
 De obicei t.e.m. – e1, e2, e3 vor fi egale cu aceeaşi valoarea efectivă
Eef, dar decalate cu 120° (fig. 13.3).

Fig. 13.3. Decalajul t.e.m. pe cele trei faze

13.2. Sistemul electro-energetic național (SEN)

Un astfel de sistem este alcătuit din: generator electric, transfor-

matoare ridicătoare de tensiune, linii electrice de înaltă tensiune,
transformatoare zonale coborâtoare de tensiune, linii electrice de tensiune
medie, transformatoare de alimentare coborâtoare de tensiune, reţele de
distribuţie cu consumatori şi aparatura aferentă (fig. 13.4).

Fig. 13.4. Schema producerii, transportului şi distribuţiei energiei electrice:

1. generator; 2. transformator ridicător de tensiune; 3. transformator zonal, coborâtor de
tensiune; 4. transformator de alimentare, coborâtor de tensiune; 5. consumator electric
(motor electric trifazat); 6. consumator electric monofazat

180
 Curentul alternativ are cea mai largă întrebuinţare, pentru că poate
fi produs, transportat şi utilizat în cele mai bune condiţii economice.
Sistemul trifazat prezintă numeroase avantaje în tehnica curenţilor
tari:
• o transmisie de energie mai economică;
• posibilitatea de a dispune la utilizare de două tensiuni pentru
consumatorii monofazaţi;
• posibilitatea de a produce câmpuri magnetice învârtitoare, care
permit realizarea unor motoare simple şi robuste (motoare
asincrone);
• utilizarea mai bună a materialelor în construcţia generatoarelor şi
transformatoarelor.
Aceste avantaje au făcut ca în tehnica actuală producerea, transmisia
şi distribuţia energiei electromagnetice (electrice) să se facă aproape
exclusiv sub formă de curent alternativ trifazat, de aceea sistemele
electroenergetice sunt constituite din reţele electrice trifazate.
Pentru o sursă de curent alternativ se definesc doi parametrii:
• amplitudinea maximă a intensităţii curentului electric,
respectiv a tensiunii electrice la bornele sursei de curent
alternativ;
• frecvenţa de variaţie a amplitudinii intensităţii, respectiv a
tensiunii electrice la bornele sursei de curent alternativ.
Pentru a produce curent alternativ trifazat se folosesc trei spire
(bobine) decalate între ele cu 120° (2π/3 rad) care se vor roti cu viteza
unghiulară ω într-un câmp magnetic.
Un sistem trifazat reprezintă prin definiţie, un sistem ordonat de trei
mărimi sinusoidale având aceeaşi pulsaţie, dar amplitudini şi faze iniţiale în
general diferite.
Reţeaua electrică trifazică sau trifazată – reprezintă ansamblul
format din trei circuite electrice monofazate în care acţionează 3 tensiuni
electromotoare de aceeaşi frecvenţă, dar cu faze iniţiale diferite.
Tensiunile, respectiv curenţii din reţeaua trifazată constitue sistemul
trifazat de tensiuni, respectiv sistemul trifazat de curenţi.
Dacă valorile efective sau amplitudinile tensiunilor trifazate sunt
egale şi dacă defazajele dintre oricare două tensiuni succesive sunt egale cu
2π/3 radiani sau cu 120°, atunci sistemul trifazat de tensiuni este simetric.
Când unghiul de defazaj este diferit de 120°, sistemul este nesimetric.
Transportul energiei electrice de la centrala electrică la
consumator trebuie să se facă cu pierderi cât mai mici de energie.
Pierderile provocate de efectul termic al curentului electric pot fi
calculate cu ajutorul formulei:
181
 Q  R  I 2 t J  (13.2)
în care: Q – cantitatea de căldură produsă la trecerea curentului electric
printr-un conductor, (J);
I – intensitatea curentului electric, (A);
R – rezistenţa electrică, (Ω);
l
R  (13.3)
S
în care: R – rezistenţa electrică, [];
ρ – rezistivitatea materialului conductor (Cu, Al,
oţel), [Ωmm2/m];
l – lungimea conductorului, [m];
S – aria secţiunii conductorului, [mm2].
t – timpul, (s).
Pentru ca pierderile să fie cât mai mici, intensitatea curentului
trebuie să fie cât mai mică, iar pentru a obţine aceeaşi putere, tensiunea de
transport trebuie să fie cât mai mare.

13.3. Transformatoare electrice

Pentru a putea asigura transportul energiei electrice către

consumatori şi funcţionarea acestora la anumiţi parametri, este necesar să
utilizăm transformatoare electrice. Acestea sunt aparate statice destinate
modificării tensiunii şi intensităţii curentului dintr-un circuit electric.
Transformatoarele sunt utilizate la transportul şi distribuţia energie electrice,
legând între ele două sisteme de tensiuni diferite. Se regăsesc, de asemenea,
şi în instalaţiile de medie şi joasă tensiune.
Clasificarea transformatoarelor
Transformatoarele se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume:
 În funcţie de destinaţie:
- transformatoare de putere – care alimentează anumiţi consu-
matori sau conectează între ele diferite sisteme energetice;
- autotransformatoare;
- transformatoare de măsură – prin intermediul cărora se pot
măsura caracteristicile unui anumit sistem, de înaltă tensiune
sau curenţi mari, cu aparatele de măsurat obişnuite, transfor-
matoare care pot fi incluse şi în categoria aparatelor electrice;
182
 - transformatoare de inducţie (de ex.: bobina de inducţie);
- transformatoare speciale (de ex.: transformatoare de sudură
sau pentru aparatură medicală).
 În funcţie de construcţie sau mediul de răcire:
- transformatoare răcite cu aer sau transformatoare uscate;
- transformatoare răcite în ulei.
 În funcţie de numărul de faze:
- transformatoare monofazate;
- transformatoare trifazate.
 În funcţie de sensul transformării:
- transformatoare coborâtoare de tensiune;
- transformatoare ridicătoare de tensiune.

Un transformator de putere mică (fig. 13.5) este format din:

- înfăşurări din conductori izolaţi (cupru sau aluminiu);
- izolaţie – peliculă de oxid;
- tole – din oţel silicos (electrotehnic).

Fig. 13.5. Transformator electric monofazat – schemă generală și simbolizare:

1. înfășurarea primară; 2. înfășurarea secundară; 3. miez magnetic;
a. transformator monofazic cu miez de fier; b. transformator de tensiune monofazat;
c, d. transformator monofazat de putere

Un transformator de putere mare este format din:

• miezul de fier;
• înfăşurările;
• carcasa sau cuva;
• rezervorul de ulei;
• releul de gaze;
• izolatorii de trecere.

183
 Raportul de transformare (k) este dat de relaţia:
U1 I 2 ns 1
k   (13.4)
U 2 I1 n s 2
în care: U1; I1; ns1 – tensiunea, intensitatea şi numărul de spire din
înfăşurarea primară;
U2; I2; ns2 – tensiunea, intensitatea şi numărul de spire din
înfăşurarea secundară.

13.4. Grupuri electrogene independente

Grupurile electrogene independente pot fi utilizate în următoarele

situaţii:
 ca sursă de rezervă pentru alimentarea cu e.e. a utilajelor fermă
sau din unitatea de industrie alimentară (în primul rând a celor a
căror funcţionare este indispensabilă – pompe de apă, instalaţii
de ventilaţie/încălzire etc.) pe timpul întreruperii curentului
electric din reţeaua principală (din cauza unor avarii, a executării
unor lucrări sau a suprasolicitării reţelei);
 în locuri în care reţeaua permanentă nu este indicată sau
accesibilă.

Alcătuirea unui grup electrogen

În general un grup electrogen este alcătuit din:
 motor de acţionare (motor cu ardere internă – MAS sau MAC);
 generator electric (sincron, de curent alternativ trifazic sau de
curent continuu);
 panou de comandă, automat sau manual, care permite urmărirea
şi afişarea principalilor parametri mecanici (la nivelul motorului)
şi electrici (la nivelul alternatorului), precum şi a nivelului de
combustibil.
La exterior, grupul electrogen poate avea o carcasă de insonorizare şi
protecţie, din tablă de oţel galvanizat şi cu panouri fonoabsorbante ignifuge.

Caracteristicile principale ale unui grup electrogen:

 puterea aparentă, Pap – (-125 kVA);
 tensiunea de linie, Ul – (400 V);
 frecvenţă, f – (50 Hz);

184
  factorul de putere – cos φ;
 puterea motorului de acţionare, N – kW sau CP;
 turaţia rotorului, n – (rot./min.).
Întotdeauna la alegerea puterii grupului electrogen se ţine seama de
suma puterilor instalate a consumatorilor a căror funcţionare este
indispensabilă.

13.5. Clasificarea consumatorilor electrici

În unitățile agricole consumatorii electrici pot fi clasificati astfel:

• după destinaţie:
- de acţionare – motoare electrice (consumatori de forţă);
- pentru iluminat – lămpi electrice;
- pentru încălzire – rezistenţe electrice, lămpi cu radiaţii
infraroşii.
• după modul în care influenţează circuitul electric din care fac
parte:
- consumatori activi – nu provoacă defazajul tensiunii faţă de
intensitate (rezistenţe electrice, lămpi);
- consumatori reactivi – provoacă defazajul tensiunii faţă de
intensitate;
- consumatori inductivi – motoare electrice (consumatori cu
bobinaje);
- consumatori capacitivi – condensatoare.

Prin instalaţie electrică se înţelege ansamblul de echipamente

electrice interconectate, situat într-un anumit spaţiu, care are o
funcţionalitate bine determinată.
Echipamentele instalaţiilor electrice sunt constituite din totalitatea
maşinilor, aparatelor dispozitivelor şi receptoarelor electrice interconectate
între ele.
Receptoarele electrice sunt acele elemente ale echipamentelor
electrice care transformă energia electrică în altă formă de energie
(mecanică, termică, luminoasă etc.).
Se numeşte circuit electric un ansamblu format din surse şi medii
conductoare sau semiconductoare prin care se stabileşte un curent de
conducţie; un ansamblu format din: generator electric, conductori de
legătură şi unul sau mai mulţi consumatori.

185
 Circuitul de curent alternativ reprezintă circuitul electric alimentat
cu tensiune electromotoare alternativă. Poate fi monofazic sau trifazic.
Reţelele electrice trifazate sunt caracterizate de tensiuni şi curenţi
de linie şi de fază. De obicei fazele reţelei de alimentare se simbolizează
internaţional cu R S T (uneori cu L1 L2 L3), iar conductorul de nul cu N
(fig. 13.6).

Fig. 13.6. Rețea electrică de curent alternativ:

1. consumator trifazic 400 V – motor electric; 2, 3. consumatori monofazici – 230 V

Legarea capetelor înfăşurărilor (bobinelor) celor trei faze ale unui

generator sau receptor (consumator) se poate face prin conexiunea în stea
sau conexiunea în triunghi.
Atât la conexiunea în triunghi cât şi la conexiunea în stea a fazelor
sursei sau a receptorului, intervin următoarele tensiuni şi curenţi:
 Tensiunea de fază (Uf) – este egală cu diferenţa de potenţial
între începutul şi sfârşitul fazei respective.
 Tensiunea de linie (Ul) – este egală cu diferenţa de potenţial
între începuturile a două faze. Ea apare între conductoarele
(fazele) liniei de transport de energie.
 Curentul de fază (If) – este curentul care circulă prin înfăşurarea
unei faze a sursei sau prin impedanţa care formează o fază a
receptorului.
 Curentul de linie (Il) – este curentul care circulă prin
conductoarele liniei de transport în sursă şi receptor.
 Curentul din conductorul de nul – intervine numai în cazul
conexiunilor în stea.

186
 Instalaţia electrică reprezintă un ansamblu de echipamente electrice,
interconectate într-un spaţiu dat, destinate utilizării energiei electrice pentru
forţă, iluminat şi alte scopuri, casnice şi industriale. Ele se clasifică după
următoarele criterii:
a) după destinaţie:
- instalaţii pentru producerea energiei electrice;
- instalaţii pentru transportul energiei electrice;
- instalaţii pentru distribuţia energiei electrice;
- instalaţii pentru utilizarea energiei electrice.
b) după locul de amplasare:
- instalaţii electrice interioare – montate în interiorul clădirilor
(de iluminat, forţă, de utilaj etc.);
- instalaţii electrice exterioare – la care componentele sunt
montate în afara clădirilor.
c) după modul de execuţie:
- aparent (la care componentele sunt dispuse în mod vizibil);
- îngropat (la care componentele sunt ascunse în tencuială).
d) după valoarea tensiunii:
- joasă tensiune (U < 1.000 V);
- medie tensiune (U = 1 KV - 20 KV);
- înaltă tensiune (U = 35 KV - 220 KV);
- foarte înaltă tensiune (U > 220 KV).
Componentele de bază ale unei instalaţii electrice sunt următoarele:
- echipamentele electrice (elemente de bază şi auxiliare pentru
alimentare, maşini electrice, transformatoare, convertoare,
aparate electrice de protecţie, măsură şi comutaţie, dispozitive de
semnalizare şi acţionare, elemente de conexiune);
- liniile electrice (reţeaua electrică care permite alimentarea
receptorului şi liniile de conexiune din interiorul echipamentelor).
Instalaţia de distribuţie a energiei electrice de la postul de
transformare de joasă tensiune până la receptoare cuprinde următoarele
elemente:
- branşamentul electric (legătura dintre o linie principală de
distribuţie şi consumator);
- cofretul (locul în care se realizează legătura electrică dintre linia
principală de distribuţie şi consumator);
- contorul electric (aparatul care înregistrează consumul de energie
electrică al consumatorului);
- tabloul electric (care asigură distribuţia energiei electrice către
receptoare şi poate fi general, principal şi secundar);

187
 - coloana electrică (legătura dintre două tablouri electrice);
- circuitul electric (legătura dintre tabloul secundar şi receptorul
electric).
Pentru alimentarea consumatorilor electrici, în cadrul instalaţiilor se
folosesc conductori şi accesorii electrice (cabluri, izolaţii, izolatoare, tuburi
de protecţie, aparate electrice pentru racordarea la reţea, aparate electrice de
protecţie etc.).
Conductoarele electrice asigură conducerea curentului electric. Sunt
realizate sub formă de sârme trefilate, bare sau plăci şi confecţionate din
materiale foarte bune conductoare, cu rezistenţă electrică şi coeficient de
variaţie a rezistenţei electrice cu temperatura cât mai mici şi cu rezistenţă la
coroziune (cupru, aluminiu, bronz, alamă, oţel). Conductoarele electrice se
împart în următoarele categorii:
- neizolate;
- monofilare (cu un singur fir);
- multifilare sau funie (cu mai multe fire răsucite sau împletite);
- flexibile (multifilare din fire subţiri);
- profilate (cu secţiuni transversale diferite).
Ca accesorii pentru conductoarele electrice prezentăm:
- izolatoare de porţelan (pentru montarea aparentă a
conductoarelor izolate sau neizolate);
- papucii de cablu (sunt elemente fixate la capătul conductoarelor
şi care permit execuţia legăturilor la o bornă sau altă piesă de
contact);
- clemele de legătură (sunt utilizate pentru legarea conductoarelor
între ele);
- dozele (sunt cutii rotunde sau pătrate utilizate pentru locurile în
care instalaţia electrică se ramifică);
- tuburi metalice de legătură (pentru realizarea legăturilor între
cablurile electrice);
- tuburi de protecţie (pentru protejarea conductoarelor electrice din
instalaţii contra deteriorărilor produse de lovituri, praf, umezeală,
agenţi chimici. Ca variante constructive: tuburi izolante uşor
protejate-IP – tub de carton impregnat cu bitum rezistent la
umiditate; tuburi de protecţie-P – bandă de oţel laminat încheiată
prin fălţuire; tuburi izolante de protecţie etanşe-IPE – tub de
carton izolant, protejat de un înveliş din bandă de oţel laminată;
tubul izolant uşor protejat, flexibil-IPF; tubul de protecţie flexibil
cu rezistenţă mecanică-IPFR; tubul de protecţie din policlorură
de vinil-PCV – utilizate în instalaţiile electrice interioare;

188
 - alte accesorii: scoabe, console, dibluri, doze, manşoane de
legătură, coturi şi curbe, teuri, inele şi pipe de protecţie.
Izolaţiile se prezintă sub forma unui înveliş continuu sau stratificat,
realizate din materiale cu tensiune mare de străpungere şi rezistenţă mare la
îmbătrânire şi rezistenţă la tensiunea electrică aplicată prin conductor.
Ele sunt realizate din următoarele materiale:
- materiale plastice (policlorura de vinil, polietilena, polistirenul,
poliamide etc.);
- cauciucuri (naturale şi sintetice);
- fibre textile (bumbac, mătase naturală, vâscoză, azbest etc.);
- lacuri electroizolante (silicoorganice, poliamidice, polimetalice,
pe bază de ulei etc.).
Aparatele electrice de racordare la reţea sunt reprezentate prin
prize, fişe, prelungitoare, conectoare etc.
Prizele sunt dispozitive de conectare cu ajutorul cărora se realizează
legătura electrică a receptoarelor mobile la reţeaua electrică. Prizele se
clasifică după următoarele criterii:
a) după modul de montare:
- prize dispuse aparent;
- prize îngropate în tencuială.
b) după modul de protecţie:
- prize normale;
- prize impermeabile;
- prize capsulate.
c) după numărul fazelor conectate:
- monofazate;
- trifazate.
Elementele componente ale unei prize sunt următoarele:
- soclul care asigură izolarea şi fixarea mecanică a căilor de curent
realizat din materiale electroizolante (bachelită, porţelan);
- tecile de contact cu fişa (din alamă ambutisată);
- capacul de protecţie;
- elemente de fixare mecanică;
- bornele de racordare;
- resorturi (pentru presiunea de contact);
- şuruburi de fixare;
- şuruburi de contact.
Fişele realizează legătura electrică a consumatorului mobil la reţeaua
de alimentare. Sunt alcătuite din următoarele componente:
- ştifturile de contact cu priza;
- piesele de fixare a conductoarelor;
189
 - capacele izolante.
Prelungitoarele sunt prize mobile care au capetele terminate cu o
fişă şi o cuplă.
Conectoarele asigură legăturile electrice în interiorul unui tablou
electric.
Întrerupătoarele şi comutatoarele asigură conectarea şi deconectarea
circuitelor de iluminat şi a unor consumatori mobili de uz casnic (radiatoare,
aspiratoare, uscătoare de păr, maşini de spălat etc.) şi electronice
(televizoare, aparate radio, video).
Aceste dispozitive se împart după următoarele criterii:
a) după principiul funcţional:
- rotative;
- basculante.
b) după modul de instalare:
- aparent;
- îngropate în tencuială.
c) după schema de conexiuni:
- întrerupătoare simple;
- întrerupătoare duble;
- comutatoare de capăt sau de scară (pentru aprinderea sau
stingerea unui grup de lămpi, din puncte diferite);
- comutatoare serie pentru aprinderea şi stingerea separată şi
succesivă a două grupuri de lămpi;
- comutatoare cruce utilizate pentru una sau mai multe
acţionări intermediare între două comutatoare de capăt,
pentru aprinderea sau stingerea unui grup de lămpi din mai
multe puncte diferite.
Întrerupătoarele şi comutatoarele prezintă următoarele componente
de bază:
- soclul (realizat din materiale plastice termoreactive);
- capacul şi butonul de acţionare;
- contactele de întrerupere;
- bornele de racordare;
- elementele de fixare mecanică;
- mecanismul de sacadare (pentru întreruperea curentului);
- şuruburile de fixare;
- şuruburile de contact.
Aparatele electrice de protecţie au rolul de a sesiza depăşirea
limitelor impuse de regimul normal de funcţionare al instalaţiei electrice şi
de a evita producerea avariilor. Ele sunt reprezentate prin siguranţe fuzibile,
siguranţe automate şi relee de protecţie.
190
 Cele mai frecvente deranjamente dintr-o instalaţie electrică se
datorează regimurilor de supracurenţi (care depăşesc valorile nominale).
Supracurenţii de scurtcircuit se produc la creşterea intensităţii
curentului electric de până la 6 - 10 ori curentul nominal, datorită punerii în
contact a două puncte de potenţiale diferite (ex.: conductorul de fază cu cel
de nul).
Supracurenţii de sarcină se produc la creşterea curentului peste
valoarea nominală cu 1 - 20 % şi apar frecvent la motoarele electrice care
funcţionează cu putere absorbită variabilă.
Siguranţele fuzibile sunt aparate cu întrerupere automată, destinate
protecţiei instalaţiilor electrice de iluminat şi forţă împotriva efectelor
termice şi dinamice produse de curenţii de scurtcircuit şi de suprasarcină.
Siguranţele fuzibile cu filet sunt cel mai frecvent utilizate în
instalaţiile electrice pentru protecţia circuitelor de iluminat şi de forţă de
joasă tensiune şi intensităţi ale curentului electric cuprinse între 6 A şi 100 A.
Ele sunt alcătuite din următoarele componente:
- soclul realizat din material ceramic asigură fixarea siguranţei pe
suportul de susţinere, fiind prevăzut cu borne de legare la
circuitul exterior;
- patronul fuzibil sub forma unui corp tubular din ceramică umplut
cu nisip cuarţos cu rol de susţinere a firului fuzibil şi ca mediu de
stingere a arcului electric format la topirea acestuia şi care este
închis la capete cu capace de contact;
- firul fuzibil dispus între capacele de contact;
- piesele de contact cu diametru interior calibrat în funcţie de
valoarea curentului electric;
- capacul filetat format din piesă metalică filetată şi izolaţie din
ceramică.
Siguranţele automate pentru circuite de joasă tensiune sunt de regulă
capsulate şi au în componenţa lor relee termice sau electromagnetice, care în
momentul apariţiei supracurenţilor se deconectează automat întrerupând
circuitul electric. Pentru conectarea şi restabilirea circuitului electric se
acţionează un buton amplasat pe corpul siguranţei. Aceste siguranţe, ca şi
cele fuzibile, se introduc în serie în circuitul electric.
Releele de protecţie sunt aparate care au rolul de a opri funcţionarea
instalaţiei electrice pe care o protejează în momentul apariţiei unui regim
anormal de funcţionare. Ele se împart în relee de tensiune sau relee de
curent, iar din punct de vedere constructiv se împart în relee termice şi relee
electromagnetice. Releele termice prezintă o lamelă bimetalică care la
încălzire se deformează şi acţionează un contact electric, deschizându-l.
Acesta rămâne deschis prin intermediul unui opritor până la acţionarea
191
butonului de pornire. Releele electromagnetice pot asigura protecţie la
curenţi de scurtcircuit sau la scăderea tensiunii. Au în componenţă un
electromagnet pentru comanda deschiderii circuitelor. La apariţia unor
supracurenţi, o armătură mobilă acţionează deschizând contactul circuitului,
iar în acest fel consumatorul nu mai este alimentat.

13.6. Motoare electrice

Motoarele electrice sunt maşini de forţă care transformă energia

electrică în energie mecanică. Funcţionarea motoarelor electrice se bazează
pe principiul de bază al electromagnetismului, şi anume: un conductor
electric străbătut de un curent (I) şi aflat într-un câmp magnetic este deviat
de o forţă (F).

Motoarele electrice pot fi clasificate astfel:

a. motoare electrice de curent continuu:
 cu excitaţie în serie;
 cu excitaţie în derivaţie;
 cu excitaţie mixtă.
b. motoare electrice de curent alternativ:
 asincrone:
o trifazice: cu rotor în scurtcircuit; cu rotor bobinat;
o monofazice: cu rotor în scurt circuit; cu colector.
 sincrone:
o de putere mare;
o micromotoare – folosite la aparatura de automatizare.

Motoarele electrice de curent alternativ

Maşinile electrice asincrone sunt cele mai utilizate maşini în
acţionările cu maşini de curent alternativ. O caracteristică a maşinilor
asincrone este faptul că viteza de rotaţie este puţin diferită de viteza
câmpului învârtitor, de unde şi numele de asincrone.

Motoare asincrone trifazice

Aceste tipuri de motoare se mai numesc şi motoare de inducţie
trifazată şi sunt cele mai folosite motoare electrice în acţionările electrice de
puteri medii şi mari.

192
 Părţi componente:
a. Statorul este partea fixă a motorului, în general exterioară, ce
include: carcasa, cutia cu bornele de alimentare, armătura feromagnetică
statorică (pachet de tole de formă cilindrică cu crestături la partea interioară;
se execută din tablă silicioasă laminată la cald sau la rece, cu grosimea de
0,5 mm) şi înfăşurarea (bobinajul) statorică, într-un strat sau două straturi.
b. Rotorul este partea mobilă a motorului, plasată de obicei în
interior. Este format dintr-un ax (arbore) şi o armătură rotorică ce susţine
înfăşurarea rotorică.
După tipul motorului, rotorul poate fi:
 rotor bobinat cu inele colectoare, care este format din arborele
de oţel, pe care este împachetat pachetul de tole prevăzut cu
crestături la exterior. Înfăşurarea este realizată similar cu a
statorului (fig. 13.7). Capetele înfăşurării se scot printr-o gaură
practicată axial în arbore, la capătul unde este montat
subansamblul inele colectoare. Acesta are 3 inele, executate din
bronz, alamă sau oţel, izolate între ele şi montate pe un butuc
izolat. La fiecare inel, se leagă unul din capetele înfăşurării
rotorului.

Fig. 13.7. Secţiune printr-un motor asincron cu rotor cu inele colectoare:

1. stator; 2. rotor; 3. scuturi; 4. inele; 5. portperii; 6. ventilator interior;
7. ventilator exterior; 8. cutia de borne a statorului; 9. cutia de borne a rotorului

 rotorul în scurtcircuit sau în colivie este format din: arbore,

pachetul de tole prevăzut cu crestături şi înfăşurarea în
scurtcircuit (fig. 13.8).

193
 Fig. 13.8. Secţiune printr-un motor asincron cu rotor în scurtcircuit:
1. stator; 2. rotor; 3. scuturi; 4. ventilator interior;
5. ventilator exterior; 6. cutia de borne a statorului

Între stator şi rotor, există o porţiune de aer numită întrefier (de

ordinul milimetrilor) ce permite mişcarea rotorului faţă de stator. Grosimea
întrefierului este un indicator important al performanţelor motorului.
c. Alte elemente constructive
 Subansamblul portperii (numai la maşinile cu inele) este
prevăzut cu perii de cărbune-grafit sau metal-grafit ce freacă pe
inelele colectoare. Periile sunt legate la placa de borne a
rotorului.
 Ventilatorul – este montat pe arbore, la interior, cu rol de
asigurare a circulaţiei aerului, care este absorbit prin ferestrele de
intrare şi refulat apoi de ventilator din nou în exterior.
Motorul de inducţie cu rotorul în colivie este mai ieftin şi mai fiabil
decât motorul de inducţie cu rotorul bobinat pentru că periile acestuia se
uzează şi necesită întreţinere. De asemenea, motorul de inducţie cu rotorul
în colivie nu are colector şi toate dezavantajele care vin cu acesta: zgomot,
scântei, poluare electromagnetică, fiabilitate redusă şi implicit întreţinere
costisitoare.

Motorul asincron monofazat

În cazul în care sistemul trifazat de tensiuni nu este accesibil, cum
este în aplicaţiile casnice, se poate folosi un motor de inducţie monofazat.
La acţionări de puteri mici, motorul asincron este realizat în construcţie
monofazată, ceea ce simplifică instalaţia de alimentare.

194
 Curentul electric monofazat nu poate produce câmp magnetic
învârtitor, ci produce câmp magnetic pulsatoriu (fix în spaţiu şi variabil în
timp). Câmpul magnetic pulsatoriu nu poate porni rotorul, însă dacă acesta
se roteşte într-un sens, atunci asupra lui va acţiona un cuplu în sensul său de
rotaţie. Problema principală o constituie deci, obţinerea unui câmp magnetic
învârtitor la pornirea motorului şi aceasta se realizează în mai multe moduri.
Prin ataşarea pe statorul maşinii la un unghi de 90° a unei faze
auxiliare înseriată cu un condensator se poate obţine un sistem bifazat de
curenţi ce produce un câmp magnetic învârtitor. După pornirea motorului se
deconectează faza auxiliară printr-un întrerupător centrifugal. Sensul de
rotaţie al motorului se poate schimba prin mutarea condensatorului din faza
auxiliară în faza principală.
În locul fazei auxiliare se poate folosi o spiră în scurtcircuit plasată
pe o parte din polul statoric pentru obţinerea câmpului învârtitor. Curentul
electric indus în spiră se va opune schimbării fluxului magnetic din
înfăşurare, astfel încât amplitudinea câmpului magnetic se deplasează pe
suprafaţa polului creând câmpul magnetic învârtitor.
În general, motorul asincron monofazat este mai neeconomic decât cel
trifazat, atât în construcţie, cât şi în exploatare, dar este preferat la puteri mici,
mai ales în aplicaţii casnice, datorită reţelei monofazate de alimentare. Se
utilizează la maşina de spălat rufe, la ventilatoare, frigider, la aeroterme,
diferite maşini unelte, de asemenea în tracţiunea feroviară de curent alternativ.
Funcţionarea motoarelor asincrone de curent alternativ trifazic se
bazează pe principiul inducţiei electromagnetice în care câmpul magnetic
învârtitor va induce în înfăşurarea rotorică o tensiune. Această tensiune
creează un curent electric prin înfăşurare şi asupra acestei înfăşurări
acţionează o forţă electromagnetică ce pune rotorul în mişcare în sensul
câmpului magnetic învârtitor.
Motorul se numeşte asincron pentru că turaţia rotorului este
întotdeauna mai mică decât turaţia câmpului magnetic învârtitor, denumită
şi turaţie de sincronism.

Turaţia de sincronism: reprezintă turaţia câmpului magnetic

învârtitor al statorului (ns), şi este dată de formula:
60  f
ns  rot / min  (13.5)
p
în care: f = frecvenţa curentului, (Hz) – de obicei f = 50 Hz;
p = numărul de perechi de poli ai unei înfăşurări (faze) – variază
între 1 și 4 (de ex.: pentru f = 50 Hz şi p = 3, obţinem ns =
1.000 rot./min.).

195
 Alunecarea (s): reprezintă fenomenul de rămânere la urmă a turaţiei
câmpului magentic învârtitor a rotorului (nr) faţă de turaţia câmpului
magnetic învârtitor al statorului (ns). Valoarea alunecării este dată de
formula:
ns  nr
s 100 % (13.6)
ns
La funcţionare normală: nr = (0,92 ... 0,96) ns [rot./min.]

Reglarea turației rotorului

Turația nominală a rotorului este dată de formula:
60  f
nn  (1  s ) rot / min (13.7)
p
în care: nn – turația nominală (rot./min.);
f – frecvența curentului (Hz);
p – numărul de perechi de poli;
s – alunecarea.

În funcție de aceste mărimi există mai multe metode de reglare a

turației, și anume:
a. Reglarea turației prin modificarea numărului de perechi de
poli
Permite modificarea în trepte a turației și se folosește la motoarele
asincrone cu rotor în scurtcircuit. Prezintă avantajul lipsei apariției
pierderilor, suplimentarea de putere, iar ca dezavantaj costul de producție
mai ridicat.
b. Reglarea turației prin modicarea frecvenței tensiunii de
alimentare
Metoda necesită o instalație specială de alimentare cu tensiunea și
frecvența reglabile. Se pot folosi convertizoare de frecvență rotative sau
statice cu tiristoare.
Acestea din urmă au randament ridicat, siguranță în exploatare,
volum redus, silențiozitate și o comandă cu puteri mici prin dispozitive fără
contacte.
c. Reglarea turației prin modificarea alunecării
Variația alunecării se poate face prin modificarea tensiunii de
alimentare, prin modificarea rezistenței circuitului rotoric sau prin
modificarea puterii circuitului rotoric.

196
 Conexiunile înfăşurărilor statorului motorului asincron trifazic
Fiecare înfăşurare a unui consumator (motor electric) are un început
(notat de obicei A, B, C sau U, V, W) şi un sfârşit (notat x, y, z sau u, v, w).
De obicei, pentru simplificarea montajului pe plăcuţa indicatoare a
motorului, întâlnim următoarea inscripţie: Δ/ - iar sub cele două
simboluri, două valori ale tensiunii: 230/400 V. Se ţine seama astfel de
tensiunea de linie (Ul) şi de tensiunea suportată de fiecare fază (înfăşurare)
(Uf).

Conexiunea în triunghi (simbol Δ) – a celor trei faze ale motorului se

realizează legând împreună începutul unei înfăşurări cu sfârşitul altei
înfăşurări (fig. 13.9). Legătura la liniile de alimentare se face de la punctele
de joncţiune dintre faze.
R S T

A B C

z x y
Fig. 13.9. Conexiunea în triunghi:
stânga – schema generală; dreapta – legarea la cutia de borne

În cazul conexiunii în triunghi, pe fiecare fază (înfăşurare) se va

aplica aceeaşi tensiune cu cea din reţeaua de alimentare. O tensiune mai
mare decât cea prescrisă poate duce la arderea motorului.
Uf = Ul (13.8)
Legătura dintre curenţii de linie şi cei de fază se exprimă prin
relaţia:
Il
If  (13.9)
3
La cutia de borne, legătura dintre cele 6 capete ale celor trei
înfăşurări cu reţeaua de alimentare se realizează cu ajutorul unor plăcuţe.

197
 Pentru conexiunea în stea, începutul fiecărei înfăşurări se leagă la o
fază a reţelei de alimentare, iar sfârşiturile se vor lega la un nod comun,
legat de obicei la conductorul de nul al reţelei (fig. 13.10).

R S T

A B C

x y z

Fig. 13.10. Conexiunea în stea:

stânga – schema generală; dreapta – legarea la cutia de borne

Astfel, tensiunea aplicată pe fiecare înfăşurare va fi:

UL
Uf 
3
iar curentul de linie va fi egal cu curentul de fază:
If = Il
Se poate astfel observa că, în cazul conexiunii în stea, tensiunea
aplicată pe fiecare înfăşurare statorică este mai mică de 1,73 ori decât
tensiunea reţelei de alimentare. Acest lucru se datorează defazajului
tensiunii pe fiecare înfăşurare.

Metode de pornire a motoarelor electrice asincrone trifazice

În funcţie de tipul constructiv (cu rotor bobinat sau cu rotor în
colivie), se pot utiliza diverse metode de pornire a motorului asincron.
Problemele de pornire a motorului asincron sunt legate, pe de o parte
de valoarea mare a curentului la pornirea directă, şi pe de altă parte de
asigurarea unui cuplu de pornire suficient de mare pentru învingerea inerţiei,
frecărilor şi eventual a cuplului rezistent al sarcinii (la pornirea în sarcină –
mecanismul acţionat cuplat la arbore).
În funcţie de puterea motorului, întâlnim următoarele metode de
pornire:
 conectare directă de la reţea: pentru motoare de putere mică
(< 5,5 kW pentru reţele de uz general);

198
  pornire cu comutator stea-triunghi: presupune aplicarea unei
tensiuni mai mici la pornire (pentru motoare de putere medie
< 15 kW pentru reţele de uz general);
 pornire cu autotransformator: pentru motoare de putere mare –
se foloseşte transformatorul în trepte cu comandă manuală sau
automată (U1 < U2 < U3 < Un);
 pornire cu rezistenţe în circuitul statoric: pentru motoare de
putere mare şi cu rotor bobinat.
Metodele de pornire se aleg astfel încât valoarea raportului dintre
curentul de pornire (Ip) şi curentul nominal (In) să aibă valoare cât mai
mică (de ex.: la pornirea directă a motorului de la reţea Ip ≈ (8 ... 10)In).

Date nominale
În cazul mașinilor electrice, generatoare sau motoare, datele
nominale sunt menționate pe plăcuța indicatoare.
Pentru generatoare datele nominale sunt:
 Puterea nominală, Sn, măsurată în [VA, kVA sau MVA] –
reprezintă puterea maximă debitată de generator la borne atunci
când acesta funcționează un timp nelimitat, iar temperatura
oricărei părți componente nu depășește temperatura clasei de
izolație la care mașina a fost proiectată. În unle cazuri se
specifică și valoarea puterii active nominale exprimată în [kW
sau MW].
 Tensiunea nominală, Un, măsurată în [V sau kV] – reprezintă
valoarea de linie a tensiunii la bornele înfășurării statorice a
generatorului sincron în regimul nominal de funcționare.
 Curentul nominal, In, măsurat în [A] – reprezintă curentul de
linie ce parcurge înfășurarea statorică a mașinii atunci când
tensiunea și puterea au valori nominale.
 Frecvența nominală, fn, măsurată în [Hz] – reprezintă frecvența
tensiunii la bornele generatorului sincron stabilită prin
proiectare.
 Turația nominală, nn, măsurată în [rot./min.] – reprezintă turația
de antrenare a generatorului sincron, egală cu turația de
sincronism, astfel încât frecvența tensiunii la bornele înfășurării
statorice să aibă valoarea nominală.
 Factorul de putere nominal, cosn – este impus doar de
dimensionarea mecanică a mașinii, care trebuie să primească la
arbore o putere mecanică corespunzătoare puterii active
nominale date de rețea.

199
  Tensiunea nominală de excitație, Uen, [V] și/sau curentul
nominal de excitație, Ien, [A] – reprezintă tensiunea de
alimentare a înfășurării de excitație și/sau curentul ce parcurge
înfășurarea de excitație astfel încât să se asigure regimul nominal
de funcționare.

Pe lângă aceste specificații pe plăcuța generatorului se mai pot regăsi

și alte notații referitoare la regimul de funcționare, clasa de izolație sau
masa.

Pentru motoare datele nominale specificate pe plăcuța indicatoare

sunt:
 Puterea nominală, Pn, măsurată în [W sau kW] – reprezintă
puterea maximă debitată de moto la axul rotorului, atunci când
acesta funcționează un timp nelimitat, iar temperatura oricărei
părți componente nu depășește temperatura clasei de izolație la
care motorul a fost proiectat.
 Tensiunea nominală, Un, măsurată în [V sau kV] – reprezintă
valoarea de linie a tensiunii aplicate la bornele înfășurării
statorice a motorului asincron în regimul nominal de funcționare.
 Curentul nominal, In, măsurat în [A] – reprezintă curentul de
linie ce parcurge înfășurarea statorică a motorului asincron atunci
când înfășurarea este alimentată la tensiunea nominală și motorul
debitează puterea nominală.
 Turația nominală, nn, măsurată în [rot./min.] – reprezintă turația
la axul rotorului motorului atunci când puterea, tensiunea și
curentul au valori nominale.
 Factorul de putere nominal, cosn – reprezină factorul de putere
aferent puterii active absorbite de motor de la rețea, în regim
nominal de funcționare, considerând tensiunea și curentul
sinusoidale.
 Frecvența nominală, fn, măsurată în [Hz] – reprezintă frecvența
tensiunii de alimentare a motorului stabilită din proiectare.

Pe placuța indicatoare a motoarelor electrice (fig. 13.11) se mai pot

regăsi și alte notații cum ar fi: serviciul sau durata de funcționare, clasa de
izolație, masa, poziția de montaj (verticală sau orizontală) sau tipul de
prindere al motorului (cu flanșe sau cu tălpi).

200
 Fig. 13.11. Plăcuţe indicatoare ale motoarelor electrice de curent alternativ

13.6.1. Criterii de alegere și exploatarea corectă a motoarelor

electrice

În alegerea motoarelor electrice trebuie să ţinem seama de câteva

criterii, şi anume:
 mediul de lucru: curat, cu praf sau impurităţi; umed sau uscat;
cu pericol de incediu sau explozie; acest criteriu permite alegerea
gradului de protecţie;
 procesul tehnologic: viteză constantă sau reglabilă (continuu
sau în trepte); acest criteriu permite alegerea tipului de motor şi
schema de comandă;
 regimul de funcţionare a maşinii de lucru: criteriu de alegere a
puterii motorului, ţinând seama de condiţiile de încălzire;
 caracteristica mecanică a maşinii de lucru: modul în care
cuplul rezistent al acesteia depinde de un anumit parametru, ca
de exemplu viteza/turaţia sau unghiul de rotaţie; acest criteriu
permite alegerea tipului de motor și a puterii acestuia;
 criteriu economic: ţine seama de cheltuieli de investiţie, de
exploatare determinate de consumul de energie, siguranţă în
exploatare, necesităţile de întreţinere etc.

Exploatarea corectă a motoarelor electrice, presupune:

- alegerea corectă a motorului în funcţie de puterea necesară şi de
regimul de funcţionare a utilajului de acţionat, cu un factor de
putere cât mai mare;
- protecţia motorului împotriva umezelii şi a coroziunii;
201
 - asigurarea răcirii motorului în cazul funcţionării de lungă durată;
- verificarea şi ungerea diferitelor componente supuse uzurii
excesive (de ex.: lagăre).
Este foarte important să se ţină cont de faptul că aerul de răcire
trebuie să poată fi evacuat liber către şi prin fantele de aerisire și să nu poată
fi reabsorbit imediat. Fantele de aspiraţie precum și de evacuare trebuie să
fie protejate împotriva impurităţilor, precum și împotriva particulelor mari
de praf. Aspirarea directă a aerului evacuat de agregatele învecinate se va
evita prin măsuri corespunzătoare.
În cazul formelor constructive cu arbore orientat în sus operatorul
trebuie să împiedice căderea pe orizontală a corpurilor străine. La capătul
arborelui orientat în sus se va evita și intrarea apei sau a lichidelor de-a
lungul arborelui.
În cazul montării motoarelor cu răcire la suprafaţă trebuie să se ţină
cont de faptul că orificiile de scurgere a apei condensate se găsesc în punctul
cel mai jos.
În Europa, motoarele electrice trifazate de joasă tensiune au fost
clasificate și comercializate în trei clase de eficiență: – EFF3, EFF2 și EFF1
– în baza unui acord voluntar între producătorii de motoare și Comisia
Europeană. Noul standard internațional CEI 60034-30:2008, definește
clasele de eficiență IE1, IE2 și IE3 pentru motoare trifazate. Acesta asigură
o bază internațională comună pentru proiectarea și clasificarea motoarelor,
precum și pentru activitățile legislative naționale. În același timp CEI a
dezvoltat metode îmbunătățite pentru determinarea randamentului acestor
motoare.

202
 BIBLIOGRAFIE

1. Bartha Ludovic – Studii privind utilizarea uleiului de rapiţă ca şi

combustibil la motoare cu ardere prin comprimare. Lucrare metodico-
ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, Universitatea Tehnică din
Cluj-Napoca, 2005.
2. Berca Mihai – Compactitatea solului o problemă naţională a solurilor
din România. USAMV Bucureşti, septembrie 2007.
3. Borugă I. – Baza energetică şi maşini agricole I, Editura Ceres,
Bucureşti, 2011.
4. Borugă I., Farcaş N., Dobre P. – Baza energetică şi maşini agricole,
Editura Ex Terra Aurum, Bucureşti, 2016.
5. Borugă I., Farcaş N., Blându E.S – Mecanizarea agriculturii, Editura
Cartea Universitară, București, 2005.
6. Borugă I., Farcaş N. – Maşini şi utilaje pentru îmbunătăţiri funciare,
Editura Cartea Universitară, București, 2005.
7. Burchiu V. şi colab. – Energii neconvenţionale curate. USAMV
Bucureşti, 1998.
8. Burchiu V., Pleşa I., Burchiu Natalia – Instalaţii de alimentare cu apă
pentru folosinţe individuale şi microirigaţii. Editura Ceres, Bucureşti,
1988.
9. Căproiu Şt., Scripnic V. şi colab. – Maşini agricole de lucrat solul,
semănat şi întreţinerea culturilor. EDP, Bucureşti, 1982.
10. Cristea I. – Exploatarea utilajelor agricole. Institutul Politehnic
Bucureşti, 1981.
11. Dobre P. – Cerere brevet de invenţie nr. A/00069 din 22.01.2009 cu
titlul „Adaptor pentru funcţionarea motorului Diesel cu ulei vegetal
crud”; Rezumat publicat nr. 125114 din 30.12.2009.
12. Dobre P., Farcaş N., Borugă I. – Baza energetică şi maşini, Editura Ex
Terra Aurum, Bucureşti, 2017.
13. Drăgan V., Burchiu V. şi colab. – Energii regenerabile şi utilizarea
acestora. Bucureşti, 2009 (vol. I şi vol. II).
14. Dromereschi R., Gavril V., Ionescu L. – Instalaţii electrice. Editura
M.A.S.T., Bucureşti, 2007.
15. Dumitrescu G. şi colab. – Instalaţii pentru încălzire şi preparare de apă
caldă menajeră. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 2006.
16. Fara V. şi colab – Stocarea termicǎ a energiei solare – aplicaţie în
agriculturǎ. Editura Ceres, Bucureşti, 1991.

203
17. Farcaş N. şi colab. – Servicii în Agricultură. Editura Cartea Universitară,
Bucureşti, 2004.
18. Farcaş N., Borugă I. – Tractoare şi maşini agricole. PI şi PII. Editura
Arta Grafică Libris, Bucureşti, 2003.
19. Farcaş N., Borugă I. – Utilaje tehnologice pentru unităţile de alimentaţie
publică şi agroturism. Editura Ex Terra Aurum, Bucureşti, 2018.
20. Farcaş N., Borugă I., Dobre P., Dumitrescu C.G. – Mecanizarea
agriculturii. Editura Ex Terra Aurum, Bucureşti, 2019.
21. Farcaş N., Borugă I. – Baza energetică şi maşini agricole II. Editura
Ceres, Bucureşti, 2010.
22. Farcaş Nicolae – Utilaje Tehnologice. Editura Cartea Universitară,
Bucureşti, 2007.
23. Goia V., Iliescu C., Mitroi A., Vîlcu V. – Maşini şi instalaţii zootehnice.
EDP, Bucureşti, 1982.
24. Grumwald B. – Teoria, calculul şi construcţia motoarelor pentru
autovehicule rutiere. EDP, Bucureşti, 1981.
25. Ilina, I.-D. – Mașini și acţionări electrice, Editura Politehnica Press,
Bucureşti, 2016.
26. Mihăţoiu I., Caraciugiuc Gr. – Tractoare. Editura Ceres, Bucureşti,
1984.
27. Mitroi A. – Mecanizarea Agriculturii. USAMV Bucureşti, 2008.
28. Mitroi A. – Utilaje Tehnologice. USAMV Bucureşti, 2008.
29. Neagu Tr., Popescu T. şi colab. – Tractoare şi maşini horticole. EDP,
Bucureşti, 1982.
30. Negrea, D. V. – Motoare cu ardere internǎ – Procese. Economicitate.
Poluare. Editura Sedona, Timişoara, 1997.
31. Nikolic V., Vintilă T. – Producerea şi utilizarea biogazului pentru
obţinerea de energie. Editura Mirton, Timişoara, 2009.
32. Onuţu I., Tănăsescu C. ş.a. – Fabricarea produselor petroliere
ecologice. Curs Postuniversitar, Editura Universităţii din Ploieşti, 2004.
33. Onuţu I., Tănăsescu C. ş.a. – Tehnologii avansate în rafinarea
petrolului. Curs Postuniversitar, Editura Universităţii din Ploieşti, 2004.
34. Pasat Ghe.-D., Gratziela Bahaciu, Lucica Mamina, Nela Caragea –
Operaţii în industria alimentară. Editura Printech, Bucureşti, 2004.
35. Pavelescu D. şi colab. – Organe de maşini. E.D.P., Bucureşti, 1985.
36. Piroi I. – Curs pentru masterat în domeniul Electromecanic şi
Electroenergetic, 2004.
37. Piroi I. – Maşini electrice. EDP, Bucureşti, 2004.
38. Popescu V., Moroşanu V. – Îndrumător privind mecanizarea lucrărilor
agricole în mica gospodărie. Editura Ceres, Bucureşti, 1993.

204
39. Robescu Valentina-Ofelia – Degradarea solului – efect al procesului de
compactare, problemă gravă în România. Universitatea Valahia din
Târgovişte, Facultatea de Ingineria Mediului şi Biotehnologii.
40. Roşca A. – Calculul modern al utilajelor din industria alimentară.
Editura Universitaria, Craiova, 2004.
41. Scripnic V., Babiciu P. – Maşini agricole. Editura Ceres, Bucureşti,
1979.
42. Sin Ghe., Borugă I., Schitea M., Stoianov R., Sin C. – Îndrumător
pentru cultura plantelor de câmp, Editura Agris, Bucureşti, 2001.
43. Şandru A. şi colab. – Exploatarea utilajelor agricole. EDP, Bucureşti,
1985.
44. Tămăşanu D., Popescu T., Serban T., Borugă I., Iacomi C. – Motoare şi
tractoare, Îndrumător pentru lucrări practice, AMD.-USAMV,
Bucureşti,1999.
45. Tecuşan N., Niţescu Gh. – Tractoare şi automobile. EDP, Bucureşti,
1977.
46. Toma Dr., Bianu I. – Folosirea economică a energiei în mecanizarea
agriculturii. Editura Ceres, Bucureşti, 1984.
47. Toma Dr., Neagu Tr. şi colab. – Tractoare agricole. EDP, Bucureşti,
1978.
48. Udroiu Nicoleta-Alina – Mașini și instalații pentru fondurile de
vânătoare. Editura Printech, București, 2013.
49. Vintilă M. şi colab. – Maşini şi instalaţii agrosilvice. Editura
Cermaprint, Bucureşti, 2007.
50. Vlad I. – Surse de energie noi şi regenerabile în economia de energie a
României. Casa de Ştiinţă şi pentru Tineret, Braşov, 1981.
51. * * * – Notiţe tehnice de tractoare agricole.

205
206