CONSIDERAII GENERALE PRIVIND IZVOARELE DREPTULUI

1. Introducere Dreptul pozitiv, adica ansamblul normelor juridice n vigoare (active) ntr-un stat la un moment dat, este undrept care se aplica, imediat si continuu, obligatoriu si susceptibil de a fi asigurat, la nevoie, prin forta de constrngere a statului, prin organe special abilitate (de exemplu: legea poate sa fie buna sau rea, ea este drept pozitiv ntruct se aplica n mod zilnic de catre instantele judecatoresti sau organele administrative, iar cnd, n lipsa de legi, exista cutume sau obiceiuri juridice, care se aplica de catre instantele judecatoresti, ne aflam n fata unei realitati a dreptului pozitiv. Asadar, dreptul pozitiv este dreptul care se aplica[1]. Dreptul pozitiv este o realitate juridica deosebita derelatia juridica, ntruct el nu consacra dect unele din relatiile juridice existente sau posibile la un moment dat. El este deosebit de legiferare, care este tocmai operatiunea juridica constitutiva 19319w2210t a dreptului pozitiv. n ceea ce priveste semnificatia izvoarelor dreptului acestea sunt vazute ca ordine precise date interpretului spre a-i determina, printr-o regula de drept, judecata lui n fiecare caz individual. n perioada dreptului primitiv a societatilor nca neorganizate, aceste izvoare lipsesc ntr-o larga masura: legi nu sunt sau sunt foarte putine, cutumele nu sunt nca formate iar n aceste conditii judecatorul e liber sa aprecieze, de la caz la caz, dupa chibzuinta si credinta sa. Uneori, judecata sa apare ca avnd o revelatie divina[2]. Hegel considera ca adevarata istorie ncepe o data cu aparitia statului si dreptului, care ntruchipeaza punctul cel mai nalt al culturii unui popor[3]. Astfel, n conceptia de astazi, judecatorul si, n general, interpretul trebuie sa aiba privirea atintita asupra normelor pe care i se releveaza izvoarele formale ale dreptului si trebuie sa li se supuna, n judecatile individuale pe care le emite[4]. "Aceasta, spune Mircea Djuvara, corespunde ideii de securitate a societatii".

Interpretul trebuie, asadar, sa caute sa cunoasca cuprinsul normelor legale, chiar daca aceste norme sunt simple abstractii, care nu se verifica dect prin practica, n fiecare caz n parte. Astfel, aplicarea lor duce uneori la alterarea lor. Aceste norme reale aplicate, se fixeaza prin jurisprudente si ramn constante, sub presiunea nevoilor practice si a mentalitati respective. Judecatorul va trebui, n aceste conditii, sa caute normele dreptului pozitiv n modul cum ele se exprima prin jurisprudente[5], iar izvoarele formale ramn numai simple directive. 2. Imperativitatea normelor exprimate n izvoare formale Normele provenite din izvoarele dreptului pozitiv reprezinta un alt fel de ordin, un comandament cu o reala eficacitate n viata sociala, fiind considerat ca impus de anumite categorii de persoane. Comandamentul unei asemenea norme poate fi emanat de la un anumit organ al statului sau produsul uni fapt social. Neavnd asigurata implementarea efectiva, simpla obligativitate nu este suficienta. Astfel, jurisprudenta, prin deciziile instantelor trebuie mai nti sa constate existenta unui exemplu de cutuma astfel caracterizata si apoi sa hotarasca, prin nou ordin, executarea ei n spetele pe care le judeca. Aceste norme trebuie, prin urmare, sa treaca n orice caz prin prisma ultima a jurisprudentei spre a constitui un mod real drept pozitiv. De aceea, autori ca Lambert au dat mare nsemnatate jurisprudentei ca izvor formal. Astfel, n acest ultim caz, un organ de stat reia comandamentul exprimat de un fapt social si-i adauga, pentru a-l aplica, propriul sau comandament. 3. Clasificarea izvoarelor Asa cum aratam, esenta si continutul dreptului trebuie sa-si gaseasca modalitati potrivite de exprimare. Pentru Hans Kelsen, expresia sursa de drept se refera doar la motivul de valabilitate juridica pozitiva al unei norme de drept, ceea ce nseamna norma de drept superioara, pozitiva, care-si regleaza producerea iar, n sens juridic, sursa dreptului nu poate fi dect dreptul[6]. Asadar, H. Kelsen considera ca atunci cnd se utilizeaza notiunea de izvor de drept trebuie sa se aiba n vedere sensul corect al problemei; prin izvor de drept urmnd a se nteleage nu forma tehnica, prin care urmeaza sa se manifeste "vointa statului", ci ratiunea pentru care o norma este valida[7]. Validitatea nu este o proprietate a normei, ci nsasi conditia sa existentiala. n conceptia

normativista, validitatea oricarei norme rezida si decurge din asa-numita "norma fundamentala". Eficacitatea normei juridice este data de faptul ca ea este purtatoare de rationalitate[8]. Leontin Jean Constantinesco, opineaza ca n dreptul comparat, prin izvor de drept se ntelege orice factor care contribuie la elaborarea si la formarea normei juridice, astfel cum ea este aplicata n mod real, n ordinea juridica respectiva[9] iar Jean-Louis Bergel denumeste izvor (sursa) substantial, referindu-se la rolul fenomenelor sociologice n configuratia solutiilor legale.

3.1. n ceea ce priveste clasificarea izvoarelor dreptului, doctrinarii care s-au ocupat de analiza acestora a pus n lumina doua acceptiuni: izvor de drept n sens material si izvor de drept n sens formal[10].

a. Izvoarele materiale, denumite si izvoarele reale al dreptului pozitiv, sunt concepute ca un adevarat "dat" al dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere la reguli izvorte din necesitatile practice (daca este vorba de obicei). Acestea sunt cauzele ultime ale dreptului, "fortele creatoare", asa cum le denumea Ripert[11]. "Sunt socotite astfel izvoare ale dreptului, spune N. Popa, factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural si ratiunea umana, constiinta juridica"[12]. Prof. Mircea Djuvara considera ca dreptul pozitiv este rezultatul constiintei juridice, mai mult sau mai putin generalizate, a societatii respective. Adica abstractia "reziduala" din toate cazurile individuale de relatii juridice, care se supun aprecierii noastre, n raporturile sociale. Prin urmare, dreptul pozitiv are un singur izvor material, n opinia lui M. Djuvara, care este constiinta juridica a societatii respective[13]. Izvoarele materiale reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrnd nevoile reale ale vietii si revelndu-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale. Studiul acestor izvoare reale, materiale, prezinta importanta att n procesul investigatiei teoretice a fenomenului juridic, ct si n cadrul complex al activitatii practice de creare a dreptului.

De-a lungul istoriei si a dezvoltarii gndirii juridice, s-a pus deseori problema gradului n care norma juridica exprima ideea de justitie si de echitate, n sens filosofic, precum si problema daca norma juridica este o creatie a ratiunii umane independenta de oricare relatii si factori preexistenti[14]. Ideea aceasta nu este noua, chiar daca Franois Geny a conturat-o cel mai bine. Georg Wilhem Friedrich Hegel (1770-1831) considera continutul dreptului ca fiind determinat de etapele dezvoltarii istorice, care confera unui popor anumite particularitati. Dreptul opereaza cu concepte ce s-au format prin abstractizarea unei sume de experiente izolate trecute, pentru a putea fi apoi aplicat altor situatii particulare viitoare. Raportul ntre dreptul pozitiv si dreptul natural prezentat ntr-o lumina mai obscura, afirma dependenta primului de al IIlea: " Prin faptul ca dreptul natural sau dreptul filozofic este diferit de dreptul pozitiv, a face aici afirmatia ca ele sunt opuse si ca se contrazic ar fi o mare greseala". Pentru Hegel dreptul pozitiv este cu necesitate rational: "Natura este rationala n sine (...) cunoasterea trebuie sa cerceteze si sa prinda n concept aceasta ratiune reala prezenta n ea, formele si contingentele ce se arata la suprafata, n armonia ei eterna, ca fiind legea ei imanenta si esenta ei"[15]. Franois Gny (1861-1954) este cel care vorbeste despre dat si construit n drept, dat-ul fiind ceea ce preexista fenomenului juridic si procesului de legiferare, reprezinta baza esentiala a dreptului pozitiv iar construit-ul[16], n drept, exprima tehnica legislativa, apare ca "produs" al tehnicii[17]. Dar ce ntelegea Franois Gny prin "dat"[18]? Dat-ul[19] n conceptia sa corespunde aproximativ notiunii fundamentale de drept natural si consta ntr-un fond de adevaruri morale si economice, care, puse n fata faptelor, comanda, pentru a le domina, anumite directii. Dat-ul ramne baza esentiala a dreptului pozitiv, ne procura "regula", "principiul"[20]. Toate aceste elemente exterioare intra n compozitia normei juridice fie fiind preluate n procesul de legiferare, fie ntregind o norma juridica incompleta n procesul de aplicare a ei. Franois Gny "anticipeaza" o

dispozitie a Codului Civil elvetian din 1907 care permite judecatorului, pentru a rezolva cauza, n situatia n care textele codului si metodele traditionale de interpretare nu conduc la o solutie clara, sa recurga la aceleasi principii la care ar fi recurs legiuitorul pentru a elabora un text normativ care sa solutioneze problema respectiva. n cazul n care legea este insuficienta si demodata, judecatorului i se acorda o libertate gndire ngradita de: autonomia de vointa, apararea ordinii si interesului public, echilibrarea justa a intereselor private aflate n opozitie. Desi acest punct de vedere a trezit obiectii[21], doctrina franceza contemporana considera ca meritul lui Franois Gny a fost acela de a largi teoretic (pentru cade facto acest lucru se realiza) sursele formale ale dreptului, adaugnd jurisprudenta alaturi de lege[22]. Franois Gny este de parere ca "sub forma sa pozitiva, dreptul ne apare ca un ansamblu de reguli, iesite din natura lucrurilor. Esenta sa se aseaza, asadar, cu mult deasupra izvoarelor formale pozitive, care nu sunt dect revelatii empirice ale lui, destinate numai sa dirijeze judecatile umane n mod mai precis, dar, n sine, ntotdeauna incomplete si imperfecte"[23]. "Ne aflam n fata unui drept pozitiv[24], opineaza Mircea Djuvara (1886-1944), cnd ne aflam n fata unei legi, asa cum se aplica. Legea poate sa fie buna sau rea, ea poate fi altfel dect o comanda convingerea noastra personala, poate sa difere chiar si de constiinta juridica generala n oricare dintre puncte; poate sa fie rea, si totusi ea este lege, ea este drept pozitiv, ntruct se aplica n mod zilnic de instantele judecatoresti. Tot asa cnd, n lipsa de legi, exista ceea ce se cheama obiceiuri sau cutume, care se aplica de instantele judecatoresti, ne aflam n fata unei realitati de drept pozitiv"[25]. Strict vorbind, legea nu este sinonima cu "reprezentanta absoluta" a dreptului pozitiv chiar si n sistemul continental din care face parte si dreptul nostru, caci legea poate sa contina anumite dispozitii a caror aplicare "se face n alt fel"[26]. Practica judiciara are o importanta deosebita, caci ea depaseste cteodata legea, si uneori, ajunge chiar sa contrazica textul ei[27] si sa gaseasca concluzii pe care legiuitorul nu le-a prevazut. Respingnd n totalitate pozitiile dreptului natural, ale scolii sociologice sau ale scolii istorice a dreptului, Hans Kelsen (18811973) pune bazele normativismului. El este de parere ca dreptul nu este o succesiune de cauze si de efecte cum este cazul normelor naturale ci o ierarhie de norme: "Ordinea juridica nu este un sistem de norme situate la acelasi nivel, ci un edificiu cu mai multe etaje suprapuse, o piramida sau,

altfel spus, o ierarhie formata dintr-un numar de niveluri sau straturi de norme juridice"[28]. Asadar, Hans Kelsen nu neaga faptul ca n continutul normelor juridice sunt integrate si principii ale altor norme sociale nsa sarcina stiintei dreptului este cunoasterea a tot ceea ce este esential si necesar n drept, trebuind sa se elibereze de tot ceea ce este schimbator si fortuit si sa nu se lase contaminata de politica, etica, sociologie sau istorie[29]. Sursele care trebuie"limpede" distinse de sursele dreptului pozitiv sunt principiile morale si politice, teoriile juridice, expertizele si alte asemenea. Diferenta dintre acestea este ca primele sunt obligatorii din punct de vedere juridic pe cnd celelalte nu "atta timp ct nu exista o norma de drept pozitiva care sa le delege ca sursa de drept, si deci, sa le faca obligatorii"[30]. Potrivit opiniei lui Herbert L.A. Hart (1907-1992) n cazurile dificile (hard cases) legea este indeterminata si un judecator ce se pronunta n astfel de cazuri trebuie sa dea dovada de discretie. Argumentul lui Hart se desfasoara astfel[31]: (1) Legea e constituita din norme juridice formulate n termeni generali. (2) Toti termenii generali au "open texture"[32]: ei contin un miez al carui nteles este mpamntenit, si o periferie unde ntelesul termenilor nu mai este determinat. "Oricare mijloc, precedentul sau legiferarea, este ales pentru comunicarea standardelor de comportament, acestea, orict de bine ar functiona pentru marea majoritate a cazurilor simple, se vor dovedi, atunci cnd aplicarea lor este pusa la ndoiala, indeterminate; vor prezenta ceea ce s-a numit opentexture". (3) ntotdeauna vor exista cazuri ce nu vor cadea n aria miezului ntelesului termenilor legali ce exista n normele juridice (termenii juridici sunt si ei caracterizati deopen-texture datorita faptului ca legiuitorii sufera de cunoastere limitata si de determinarea limitata a scopului legiferarii; ei nu pot anticipa toate situatiile posibile ce pot aparea sub o anumita reglementare si nu au scopuri bine determinate n legatura cu aceste situatii. "Legislatorii umani nu pot avea o cunoastere a tuturor combinatiilor posibile a circumstantelor pe care viitorul le poate aduce[33]"; (4) Astfel aceste cazuri sunt din punct de vedere juridic indeterminate; (5)Deci, judecatorii nu pot decide astfel de cazuri pe baze juridice. (6) Astfel "curtile (instantele) trebuie sa decida astfel de cazuri nu pe motive legale ci de alta natura, morale sau politice de exemplu, ceea ce nseamna ca judecatorul trebuie sa exercite discretie judiciara si sa legifereze, mai degraba, dect sa aplice legea.

b. izvoarele formale ale dreptului Izvoarele formale ale dreptul reprezinta consistenta, manifestarea si cunoasterea propriu-zisa a acestui drept[34]. Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul perceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat n relatiile dintre oameni[35], formnd dreptul pozitiv al unei tari[36]. Dreptul pozitiv se exprima prin: cutume, acte normative, jurisprudenta (uneori), precedent judiciar, tratate interstatale s.a. Aceasta varietate de forme prin care normele juridice se exprima, determina pe unii autori[37] sa vorbeasca despre caracterul eterogen al surselor (al formelor) dreptului. Julien Bonnecase atunci cnd vorbeste despre izvoare formale le defineste ca fiindformele obligatorii si predeterminate care trebuie, n mod ineluctabil, sa mprumute precepte de conduita exterioara pentru a se impune n mod social sun acoperirea fortei coercitive a dreptului[38]. Prof. Gheorghe Mihai opineaza ca izvoarele dreptului priveste totalitatea mijloacelor prin care normele de conduita sociala sunt exprimate si fixate ca norme juridice cu putere obligatorie[39]. Normele juridice nu se prezinta n forma lor nuda, fiindu-le caracteristica o anumita forma exterioara, care poarta denumirea de izvor formal sau forma de exprimare a normei de drept[40]. Acest ansamblu de reguli este asigurat si garantat de catre stat si are ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman n principalele relatii din societate, ntr-un climat specific libertatilor, al apararii drepturilor esentiale ale omului si al statornicirii spiritului de dreptate[41]. Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul perceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat n relatiile dintre oameni[42] Dreptul obiectivat sub forma izvoarelor formale exprima prin intermediul normelor juridice vointa, interesul sau constiinta colectivitatii.

de

3.2. Alte clasificari ale izvoarelor formale ale dreptului obiectiv facute teoria clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele

scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale deizvoarele neoficiale, izvoarele directe de cele indirecte[43]. Astfel, prof. Nicolae Popa face o expunere extrem de interesanta a acestora prin urmatoarele exemple: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care este ntotdeauna regasit sub o forma scrisa; obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenta care sunt surse oficiale; n acelasi timp, actul normativ si contractul normativ sunt considerare izvoare directe, pe cnd obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie "validate" de o autoritate statala pentru a deveni izvor de drept. Astfel, izvoarele formale ale dreptului obiectiv pot fi clasificate n: izvoare creatoare (legea si cutuma) izvoare interpretative[44] (jurisprudenta si doctrina). Clasificarea izvoarelor dreptului trebuie facuta prin acceptarea datelor reale si considerarea implicatiilor sale de ordin logic, evitndu-se astfel contradictiile ce se pot produce prin interpretarea notiunilor de "continut" si "forma". izvoare potentiale - exprima posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice; factorul potential l constituie viata sociala, conceputa unitar si cu posibilitati exclusive realizate si exteriorizate de catre stat. izvoare actuale - sunt izvoare eficiente, determinate, opernd pe relatii sociale concrete, constnd n toate actele normative n vigoare. surse formale sau legale ale dreptului surse istorice sau materiale[45]. Aceasta clasificare a fost criticata si considerata drept inutila de catre cei care nu sunt de acord cu o rupere a doua domenii: material si formal[46]. izvoare de constituire

izvoare de calificare[47].

Alti autori[48], includ, alaturi de izvoarele cunoscute ale dreptului, si asa-numitele izvoarele neformale (substratul lucrurilor, echitatea individuala, politica publica, convingerea morala s.a.), preferabile pentru judecator, ntruct acestea l pot ghida mai bine n pronuntarea unor solutii juste. S-a reprosat, pe drept cuvnt, acestei opinii faptul ca introduce elemente subiective n procesul aplicarii dreptului, avnd consecinte grave pentru principiul legalitatii[49]. 4. Pluralitatea izvoarelor dreptului Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei dovedeste existenta unei pluralitati a izvoarelor formale att n sistemul de drept al fiecarei tari, ct si pe plan regional ori international. Aceasta situatie este determinata, pe de o parte, de complexitatea relatiilor sociale supuse reglementarii juridice, iar pe de alta, de varietatea formelor de organizare si guvernare a societatilor, de structura activitatilor si competentei organelor de stat ori a organismelor internationale, de raporturile dintre autoritatile publice s.a.[50]. S-a nascut astfel o teorie a izvoarelor (surselor) de drept, clasificate n formale si materiale. Aceasta teorie a reprezentat modul n care a fost conceputa teoria normei juridice. Daca legea, n sens larg, este admisa ca fiind izvor de drept, n cazul n care vorbim de practica judiciara, doctrina sau cutuma trebuie sa apelam la teoria izvoarelor de drept. Prin ierarhia izvoarelor se ntelege ordinea de prioritate ce guverneaza raporturile lor respective, deci autoritatea si rolul pe care o ordine juridica le atribuie fiecarui izvor n elaborarea regulii de drept[51]. n fiecare ordine juridica, fiecare izvor are functiile, caracteristicile si nuantele lui proprii. Asa cum am aratat, pluralitatea izvoarelor, datorita faptului ca nu pot avea aceeasi valoare si aceeasi autoritate n elaborarea normei juridice, implica ierarhizarea lor. Cu titul de exemplu, ierarhia izvoarelor juridice este aceeasi n ordinile juridice care alcatuiesc sistemul european. Acest sistem este caracterizat prin preponderenta legii si printr-o ordonare ierarhica n interiorul legii, ca izvor principal. Desi jurisprudenta este declarata ca fiind izvor subsidiar, aceasta joaca un rol important n acoperirea lacunelor

izvorului principal - legea - si n mod exceptional ea tinde sa completeze texul acesteia[52]. n interiorul legii, ca izvor principal, apare o alta ierarhie, n functie de natura ei. Dupa acest criteriu, legea constitutionala este superioara legii organice si ordinare, acestea din urma sunt superioare regulamentului administrativ (hotarrii de guvern). Aceasta ierarhie existenta n cadrul legislativ este ndeobste admisa n sistemul european. Aceasta ierarhie reclama garantia unui dublu recurs[53]: pe de o parte, un recurs de legalitate pentru a asigura conformitatea actului administrativ si a regulamentului administrativ cu legea iar pe de alta parte, un recurs de constitutionalitate pentru a asigura conformitatea legii cu constitutia. Numeroase tari europene, n ciuda faptului ca recunosc superioritatea legii constitutionale nu au adoptat o procedura adecvata pentru a-l asigura n cazul n care o lege ordinara ar ncalca o dispozitie constitutionala. Astfel, n Germania, doctrina izvoarelor juridice a luat amploare pe baza Constitutiei de la Weimar (normele emana din diversele izvoare juridice se integreaza, cu rang diferit, piramidal[54]). Constitutia actuala a Germaniei, adoptata n anul 1949, a pastrat n vrful ierarhiei legea constitutionala si a creat Curtea Constitutionala federala[55], careia i s-a dat puterea de a solutiona orice conflict legislativ. n Franta, ierarhia izvoarelor, careia i corespunde o ierarhie a puterilor, era clara nainte de 1958[56]. Teoretic exista principiul superioritatii legii constitutionale desi nu exista nici un control al legilor ordinare. Actuala Constitutie a Frantei, din 1958, a mentinut principiul ierarhiei izvoarelor dar a stabilit preponderenta organelor de executare a legii, rasturnnd astfel raportul dintre legea ordinara si regulamentul administrativ; asadar, conform art. 34 din Constitutia Frantei domeniul rezervat legii a fost clar delimitat iar pe de alta parte potrivit art. 37 din acelasi act normativ puterea reglementara a devenit o competenta de drept comun. Tot n anul 1958 luat fiinta, potrivit Constitutiei franceze, Consiliul Constitutional cu rol de garantare a superioritatii legii constitutionale. Regulamentul adoptat n executarea unei legi este supus principiului si controlului legalitatii. Exista nsa regulamentele autonome, care potrivit

aceluiasi art. 37 scapa principiului legalitatii deoarece, prin definitie, n acest domeniu nu exista legi. Consiliul de Stat a afirmat, pastrnd conceptia dualista a puterii reglementare[57], ca pentru a analiza regulamente autonome trebuie sa respecte principiile generale de drept. n consecinta, piramida ierarhiei izvoarelor legale este reconstituita