Concepţia neopozitivistă a dreptului a lui H.

Hart
Gânditorul englez H.L.A. Hart (1907-1992) este filosof al dreptului.Lucrarea sa The
Concept of Law (1961) este una dintre cele mai importante cărţi de filosofie juridică care
aplică tehnicile analizei lingvistice la sistemul de legi juridice, fundamentănd o poziţie
Neopozitivistă în acest domeniu.
Teoria juridică a lui H.Hart este îndreptată în direcţia jurisprudenţei analitice, care îşi are
originea în concepţiile lui J.Bentham şi J.Austin.
Pornind de la definiţia lui J.Austin a dreptului ca „ordin al suveranului”,H.Hart
critică teoriile jusnaturaliste şi caracterizează teza jusnaturalistă, conform căreia „dreptul
inechitabil – este non-drept”, ca paradox, exagerare sau „pur şi simplu eroare”. O asemenea
afirmaţie, remarcă el,este identică cu afirmaţia, de asemenea greşită, că „legile – nu sunt drept”.
În aceste raţionamente ale lui H.Hart tocmai foarte clar şi iese la lumină esenţa legistă a
concepţiei neopozitiviste a dreptului promovată de el.
În teoria sa despre drept, Hart reiese din aceea că scopul minim al vieţii sociale a
oamenilor este supravieţuirea. De aceasta, conform opiniei lui Hart, şi este legată prezenţa
fundamentelor raţionale pentru postulatul, că dreptul şi morala trebuie să conţină anumite norme
de comportare. Aceste norme raţionale şi necesare (ocrotirea sănătăţii,proprietăţiişi
promisiunilor) ca „adevăruri înţelese de la sine conţin nunumai sensul semantic al doctrinei
jusnaturaliste, dar, în afară de aceasta, ele au de asemenea o importanţă hotărâtoare pentru
înţelegerea dreptului si moralei şi lămuresc, de ce definiţia formală a dreptului şi moralei, care nu
i-a în consideraţie un anumit conţinut sau trebuinţele sociale, se dovedeşte a fi atât de
nesatisfăcătoare Însă, deopotrivă cu recunoaşterea unei asemenea înrudiri genetice a dreptului şi
moralei şi a unităţii normelor fundamentale (raţionaleşinecesare), Hart vorbeşteşi despre
deosebirea lor: „faptele naturale”(vulnerabilitatea acestor norme, încălcarea lor) necesită trecerea
de la formele juridice exclusiv morale de verificare a comportamentului oamenilor la cele
organizate. Aşadar, dreptul se deosebeşte de morală prin aceea că este un sistem de sancţiuni
forţate. Aceste sancţiuni, lămureşte Hart, sunt necesare nu de aceea că fără ele în general nu ar fi
existat motive pentru o ordine legală; ele sunt necesare ca garanţie a faptului, că interesele
celora, care de bunăvoie v-or respecta dreptul, să nu fie aduse ca jertfă celora, care nu v-or
respecta normele fără constrângere. Fără un sistem de sancţiuni de constrângere respectarea
normelor ar fi legată de riscul de a fi înşelat. În faţa unui asemenea pericol raţiunea cere, ca
activitatea în comun, benevolă a oamenilor să se realizeze în cadrul ordinii forţate. Dreptul
(dreptul pozitiv) după structura sa, constă din reguli (norme), pe care Hart le divizează în primare
şi secundare.
 Regulile juridice primare – sunt regulile care obligă. Ele însărcineazăcu obligaţii fără a
lua în consideraţie voinţa persoanelor corespunzătoare.Ele sunt legate de ameninţarea cu
sancţiuni, care ca motiv trebuie să reţină de la comportamentul interzis.
Regulile juridice secundare – acordă autoritate privată sau publică.Regulile, care
acordă autoritate privată, creează persoanelor private posibilitatea de a stabili singure legături
juridice cu alte persoane prin intermediul contractelor, testamentelor etc. Regulile, care acordă
autoritate publică, determină activitatea în sfera legislaţiei, justiţiei, administrării. Regulile
secundare nu necesită de la destinatar să se comporte într-un mod anumit, dar dau posibilitate
unor persoane aparte,în anumite condiţii, să creeze drepturi şi obligaţii.
Dacă, spune H.Hart, în spiritul experimentului presupus, sistemul juridic ar consta doar
din reguli primare, el va suferi de aşa neajunsuri ca: incertitudine - datorită lipsei criteriului
despre acţiunea sau inacţiunea regulii corespunzătoare; caracter static - datorită lipsei posibilităţii
de a adapta regulile la circumstanţele schimbătoare; ineficacitatea constrângerii sociale -
datorită lipsei instanţei, care ar putea să soluţioneze definitive şi autoritar, dacă va fi sau nu
încălcată, printr-o anumită acţiune, o oarecare regulă.
Aceste neajunsuri pot fi depăşite, după Hart, cu ajutorul regulilor juridice secundare, care
acţionează ca reguli despre reguli. Astfel, un mijloc împotriva incertitudinii este introducerea
regulii de recunoaştere,care determină, cum trebuie creată regula, ca ea să poată fi regulă a
sistemului de drept. O asemenea regulă a recunoaşterii, în cel mai simplu caz, poate fi lista,
instituită autoritar, a regulilor primare cu indicarea condiţiilor, în care acţionează alte norme. Ca
mijloc de depăşire a caracterului static al sistemului de drept serveşte introducerea regulilor de
modificare, care împuternicesc indivizii sau grupurile sociale să introducă în sistemul juridic
reguli noi şi să le anuleze pe cele vechi. Ineficacitatea sistemului alcătuit din reguli primare poate
fi depăşită cu ajutorul regulilor de decidere, care conferă anumitor instanţe împuterniciri de a
stabili în mod autoritar, dacă este încălcată vre-o regulă primară sau nu.
În sistemele juridice complexe regula de recunoaştere – este nu ooarecare
regulă singulară, care conţine criteriul pentru acţiunea regulilor primare, ci un şir întreg de reguli
de recunoaştere, ce formează o ierarhie complexă (din norme ale constituţiei şi legislaţiei).
Regula de recunoaştere, care dă criteriul pentru acţiunea tuturor celorlalte reguli ale sistemului,
H.Hart o numeşte „regulă finală”. Ea dă criteriul superiorpentru acţiunea regulilor sistemului.
Spre deosebire de „norma principală” speculativă-ipotetică a luiH.Kelsen, „norma finală”
a lui H.Hart poartă un caracter real şi singură este drept (regula juridică în vigoare).
Unirea (uniunea) regulilor primare şi secundare duce la constituirea dreptului (sistemului de
drept). Pentru existenţa sistemului juridic,conchide H.Hart, este necesar şi suficient să existe
două condiţii minime:„În primul rând, regulile de comportare, realitatea cărora este
stabilită decriteriul final şi superior al sistemului, trebuie să fie respectate de toţi; iar în al doilea
rând, regulile de recunoaştere pentru criteriile realităţii juridice, regulile de modificareşi regulile
de decidere trebuie să fie eficient percepute de către funcţionari ca standard public general
decomportament oficial”125.
În interpretarea structurală hartiană a dreptului este evidentă prezenţa unui şir de idei
neopozitiviste şi directive ale normativismului kelsenian.Astfel, camuflând rădăcinile etatiste ale
modului neopozitivist de înţelegere a dreptului, H.Kelsen considera modul de abordare
caracteristic vechiului pozitivism conform căruia dreptul este un produs, o dispoziţie (ordin) a
puterii oficiale (a suveranului), drept mod de interpretare „sociologic”, de care trebuie curăţită
ştiinţa juridică.Conform modului de interpretare „juridic”, dreptul ca sistem de norme obligatorii,
la însuşi Kelsen capătă realitatea sa nu de la stat, ci de la„norma principală”.
De o logică şi schemă asemănătoare se conduce în principiu şi H.Hart, în concepţia căruia
dreptul ca sistem de reguli (norme), deasemenea, capătă realitatea sa nu de la stat, ci de la o
oarecare normă fundamentală – regulă finală, superioară. Dând acestui fapt o importanţă
hotărâtoare, H.Hart scrie: „...Noi ne dezicem de poziţia conform căreia temelia sistemului juridic
este deprinderea de supunere suveranului nelimitat juridic,şi o schimbăm cu concepţia regulii
supreme de recunoaştere, care dă sistemului de reguli criteriul realităţii”126.
Însă, din punctul de vedere al esenţei înţelegerii dreptului o importanţă principială are anume
ceea ce uneşte pozitiviştii vechi şi cei noi:şi unii şi alţii prin drept (în deosebirea lui de non-drept,
de exemplu,de morală), pe care ei îl descriu în mod diferit, au în vedere unul şi acela-
şi lucru – ordinul suveranului, constrăngerea autoritară