Ilovepdf Merged

1. Costul variabil creşte mai repede decât producţia.
În această situaţie, costul total

mediu:
A. creşte;
B. scade;
C. rămâne constant;
D. creşte, scade sau rămâne constant;
2. Costul variabil creşte mai încet decât producţia. În această situaţia, costul total
mediu:
A. creşte;
B. scade;
3. Costul variabil creşte mai repede decât producţia. În această situaţie, costul fix mediu:
A. creşte;
B. scade;
D. creşte, scade, rămâne constant;
4. Costul variabil creşte mai repede decât producţia determinând un spor al costului
variabil mediu mai mare decât valoarea cu care scade costul fix mediu. În această
situaţie, costul total mediu:
A. creşte;
B. scade;
5. Costul variabil creşte mai repede decât producţia determinând un nivel al costului
variabil mediu mai mic decât nivelul costului fix mediu. În această situaţie, costul total
mediu:
A. creşte;
B. scade;
1. Într-un monopol, funcţia inversă a cererii este P = 12 – 0,02Q. Funcţia costului total
este CT = 50 + 8Q. Care este volumul producţiei care maximizează profitul firmei?
Care este profitul firmei corespunzător acestui nivel al producţiei?
Producţia care maximizează profitul firmei este Q = 100. Profitul = VT – CT = 1000

– 850 = 150.
144
2. Un monopolist se confruntă cu o curbă a cererii dată de relaţia Q = . Funcţia
P2
costului variabil al acestei firme este CVM = Q1/2, iar costul fix este de 5 u.m.
a) Care este volumul producţiei care maximizează profitul firmei? Care este profitul firmei
corespunzător acestui nivel al producţiei?
b) Presupunem că guvernul intervine pe această piaţă şi fixează un preţ maxim de 4 u.m.
pe unitatea de produs. În această situaţie, care va fi producţia realizată de această firmă
şi care va fi noul nivel al profitului?
144 2
144 12√𝑄 12√𝑄 6
𝑄= ⇒ 𝑝 = ⇒ 𝑝 = ⇒ 𝑉𝑇 = ⋅ 𝑄 = 12√𝑄 ⇒ 𝑉𝑚𝑔 =
𝑝2 𝑄 𝑄 𝑄 √𝑄
3
𝐶𝑉𝑀 = √𝑄 ⇒ 𝐶𝑉𝑇 = 𝑄√𝑄 ⇒ 𝐶𝑇 = 𝑄√𝑄 + 5 ⇒ 𝐶𝑚𝑔 = √𝑄
2
𝑉𝑚𝑔 = 𝐶𝑚𝑔 ⇒ 𝑄 = 4
𝑉𝑇 = 12√4 = 24, 𝐶𝑇 = 4√4 + 5 = 13 ⇒ 𝑃𝑟 𝑜 𝑓𝑖𝑡𝑢𝑙 = 24 − 13 = 11.
b) Preţul = 4  Q = 9 VT = 36, iar CT = 32  Profitul = 36 – 32 = 4.

3. ELASTICITĂŢI ALE CERERII ŞI OFERTEI
În capitolul anterior s-au introdus noţiunile de cerere şi ofertă. Panta negativă a curbei
cererii reflectă comportamentul consumatorilor, iar înclinaţia pozitivă a curbei ofertei reflectă
comportamentul producătorilor.
Obiectivul acestui capitol este de a analiza măsura în care consumatorii şi producătorii
răspund la modificarea condiţiilor pieţei. Pentru a analiza măsura în care răspunde cantitatea
cerută sau cantitatea oferită dintr-un bun la modificarea preţului acelui bun sau la modificarea
altor condiţii economice, economiştii utilizează conceptul de elasticitate. Acest concept
permite realizarea unor observaţii cantitative cu privire la efectele modificării cererii sau
ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru.
3.1. Elasticitatea cererii
Analizând factorii de influenţă ai cererii s-a arătat că atunci când preţul unui bun sau
serviciu scade, cantitatea cerută creşte. De asemenea, cererea creşte atunci când venitul
indivizilor creşte, cînd preţul produselor substituibile creşte sau când preţul produselor
complementare se reduce. Astfel, în capitolul anterior s-a analizat direcţia de modificare a
cantităţii cerute, dar nu şi mărimea acestei modificări. Pentru a analiza sensibilitatea cererii la
modificarea unuia dintre factorii săi de influenţă se utilizează conceptul de elasticitate a
cererii.
În termenii cei mai generali, elasticitatea reprezintă măsura în care o variabilă
oarecare „răspunde” la modificarea unei alte variabile. Particularizând, elasticitatea cererii
exprimǎ măsura în care cantitatea cerută se modifică în funcţie de modificarea unuia dintre
factorii săi de influenţǎ. Coeficientul de elasticitate a cererii se determinǎ ca raport între
modificarea procentualǎ a cantităţii cerute şi modificarea procentualǎ a unui factor de
influenţǎ a cererii.
3.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ exprimǎ modificarea cantităţii cerute

determinatǎ de modificarea preţului. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ se
1
determină raportând modificarea procentuală a cantităţii cerute la modificarea procentuală a
preţului:
Q
Q% Q0 Q p0
Ecp = = = 
p% p p Q0
p0
unde, ∆Q % - modificarea procentuală a cantităţii cerute

∆p% - modificarea procentuală a preţului
Q
- (1/panta tangentei la curba cererii)
P
(P0, Q0) – punctul de pe curba cererii în care se calculează elasticitatea
Pentru exemplificare, să presupunem că o creştere a preţului de la 200.000 lei la

220.000 lei determină o reducere a cantităţii cerute de la 10 bucăţi la 8 bucăţi pe lună. În
aceste condiţii:
Q% = (10 − 8) / 10  100 = 20 %
P% = (220.000 − 200.000) / 200.000  100 = 10%

20%
Ecp = =2
10%
În acest exemplu, un coeficient de elasticitate a cererii în funcţie de preţ egal cu 2,

arată că modificarea cantităţii cerute este de două ori mai mare decât modificarea preţului.
Datorită relaţiei inverse dintre preţ şi cantitatea cerută, modificarea procentuală a cantităţii
cerute va avea întotdeauna un semn opus modificării procentuale a preţului (cu excepţia
bunurilor de tip Giffen). În acest exemplu, modificarea procentuală a preţului este de + 10%
(reflectînd o creştere), în timp ce modificarea procentuală a cantităţii cerute este de – 20%
(reflectând o scădere). Din acest motiv valoarea coeficientului de elasticitate al cererii în
funcţie de preţ este un număr negativ. Deoarece pentru intensitatea corelaţiei este importantă
doar valoarea absolută a coeficientului, nu şi semnul acestuia, de regulă se ia în considerare
valoarea în modul.
2
Măsurarea elasticităţii cererii în funcţie de preţ utilizând metoda punctului de mijloc (arc-
elasticitatea)
Atunci când se determină elaticitatea cererii în funcţie de preţ între două puncte(A,B)
de pe curba cererii, este posibil ca elasticitatea din punctul A în punctul B să fie diferită de
elasticitatea din punctul B în punctul A.
De exemplu, se consideră două puncte de pe curba cererii:
Punctul A: P = 5 u.m.; Q = 1200 bucăţi

Punctul B: P = 7 u.m.; Q = 800 bucăţi
Dacă ne deplasăm din punctul A în punctul B, preţul creşte cu 40% şi cantitatea cerută
se reduce cu 33,33%. În aceste condiţii, coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ
este 0,83 (indicând o cerere inelastică). Dacă ne deplasăm din punctul B în punctul A, preţul
se reduce cu 28,57% şi cantitatea cerută creşte cu 50%. În aceste condiţii coeficientul de
elasticitate al cererii în funcţie de preţ este 1,75 (indicând o cerere elastică).
Pentru a elimina acest neajuns, în calcularea elasticităţii se foloseşte metoda punctului
de mijloc (arc-elasticitatea). Potrivit acestei metode, pentru calcularea modificărilor
procentuale, se foloseşte ca numitor valoarea din mijlocul intervalului de modificare a preţului
şi, respectiv, a cantităţii (suma dintre nivelul iniţial şi nivelul final împărţită la doi).
În exemplul de mai sus, punctul de mijloc dintre punctele A şi B este:
P = 6 u.m.; Q = 1000 bucăţi
Potrivit metodei punctului de mijloc, dacă ne deplasăm din punctul A în punctul B,

preţul creşte cu 33,33%, iar cantitatea cerută se reduce cu 40%. Dacă ne deplasăm din punctul
B în punctul A, preţul se reduce cu 33,33%, iar cantitatea cerută creşte cu 40%. În ambele
direcţii, coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ este 1,21.
Deoarece metoda punctului de mijloc conduce la acelaşi rezultat indiferent de sensul
modificării, aceasta este adesea utillizată pentru calculul elasticităţii cererii în funcţie de preţ
între două puncte distincte de pe curba cererii.
3
În acest caz, coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ este:
( Q − Q ) /[(Q + Q ) / 2]
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ = 2 1 2 1
( P2 − P1 )[( P2 + P1 ) / 2]
Numărătorul reprezintă modificarea procentuală a cantităţii cerute calculată potrivit

metodei punctului de mijloc, iar numitorul reprezintă modificarea procentuală a preţului
calculată potrivit metodei punctului dee mijloc.
3.1.1.1. Varietăţi ale curbelor cererii
Economiştii clasifică curbele cererii în funcţie de valorile coeficientului de elasticitate

a cererii în funcţie de preţ. Cererea este elastică atunci când Ecp>1, situaţie în care cantitatea
cerută se modifică cu un procent mai mare decât preţul. Cererea este inelastică atunci când
Ecp<1, situaţie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mic decât preţul. Atunci
când Ecp=1, preţul şi cantitatea cerută se modifică cu acelaşi procent, situaţie în care cererea
este cu elasticitatea unitară. Atunci când Ecp= 0, cererea este perfect inelastică (rigidă), situaţie
în care curba cererii este o linie verticală. În acest caz, indiferent de modificarea preţului,
cantitatea cerută rămâne aceeaşi. Atunci când Ecp=  , cererea este perfect elastică, situaţie în
care curba cererii este o linie orizontală, arătând că modificări foarte mici ale preţului vor
conduce la o modificare foarte mare a cantităţii cerute.
4
Preţ Preţ Preţ
P1 P1 P1
P0 P0 P0
Q Cantitate Q1Q0 Cantitate Q1 Q 0 Cantitate

Preţ Cerere perfect inelastică Cerere inelastică Cerere cu elasticitate unitară
Preţ
P1
P1
P0
P0
Q1 Q0 Cantitate Q1 Q0 Cantitate
Cerere elastică Cerere perfect elastică
Figura 3.1. Varietăţi ale curbelor cererii
Deoarece elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară răspunsul cantităţii cerute la

modificarea preţului, aceasta este strâns legată de panta curbei cererii. Deşi elasticitatea
cererii în funcţie de preţ este diferită în fiecare punct al curbei cererii, în teoria economică se
consideră că cererea pentru un anumit produs este mai elastică sau mai inelastică în funcţie de
panta cererii: cu cât cererea are o pantă mai abruptă (curba cererii se apropie de verticală), cu
atât cererea este mai inelastică.
Atunci când curba cererii este reprezentată printr-o linie dreaptă, elasticitatea variază
în funcţie de zona sau punctul în care aceasta este măsurată. În cazul unei curbe liniare a
Q
cererii, raportul din formula elasticităţii este constant (1/panta curbei cererii), deci
P
P
coeficientul de elasticitate depinde numai de raportul . Atunci când preţul creşte, cantitatea
Q
cerută scade, deci raportul P creşte. Altfel spus, pe măsură ce preţul creşte, elasticitatea
Q
cererii creşte şi ea, deci curba cererii are un tronson inelastic şi unul elastic.
5
Figura 3.2. Variaţia elasticităţii de-a lungul unei curbe a cererii reprezentată ca linie dreaptă
Preţ Ecp = 
Cererea este liniarǎ de forma Q = a – bp
a/b
Ecp > 1
Ecp = 1
a/2b
Ecp < 1
Ecp = 0
a/2 a Cantitate
Graficul 6
3.1.1.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi venitul total
O variabilă adesea avută în vedere atunci când se analizează modul în care un anumit
eveniment afectează piaţa este venitul total (suma plătită de cumpărători şi primită de către
vânzători). Pe orice piaţă, venitul total se determină ca produs între preţul de vânzare şi
cantitatea vândută.
O creştere a preţului de vânzare al unui bun este aparent benefică pentru producătorul
(vânzătorul) bunului respectiv. Cu toate acestea, creşterea preţului de vînzare al unui bun nu
conduce întotdeauna la o creştere a venitului total. Atunci cînd preţul creşte, venitul total
poate să crească, să scadă sau să nu se modifice, în funcţie de elasticitatea cererii în funcţie de
preţ.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ pe o anumită piaţă este o informaţie foarte
importantă pentru producător. Pe baza acestei informaţii, producătorul poate adopta decizia
corectă de modificare a preţului (creştere sau scădere, în aşa fel încât venitul său să crească).
Dacă cererea este inelastică, modificarea procentuală a preţului va fi mai mare decât
modificarea procentuală a cantităţii cerute. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută se reduce, iar
venitul total va creşte (deoarece creşterea preţului a fost mai mare decât reducerea cantităţii
6
cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total se va reduce (deoarece
reducerea preţului a fost mai mare decât creşterea cantităţii cerute).
Dacă cererea este elastică, modificarea procentuală a cantităţii cerute va fi mai mare
decât modificarea procentuală a preţului. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută scade, iar
venitul total se va reduce (deoarece creşterea preţului a fost mai mică decât reduceerea
cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total va creşte
(deoarece reducerea preţului a fost mai mică decât creşterea cantităţii cerute).
În cazul cererii cu elasticitate unitară, modificarea procentuală a preţului va fi egală cu
modificarea procentuală a cantităţii cerute. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută scade, iar
venitul total va rămâne constant (deoarece creşterea preţului a fost egală cu reducerea
cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total va rămâne
constant (deoarece reducerea preţului a fost egală cu creşterea cantităţii cerute).
Relaţia dintre modificarea preţului, modificarea venitului total şi elasticitatea cererii în
funcţie de preţ este prezetată în tabelul de mai jos:
Cerere inelastică Cerere cu elasticitate Cerere elastică

Ecp< 1 unitară Ecp=1 Ecp>1
Preţul creşte Venitul total creşte Venitul total nu se Venitul total scade
modifică
Preţul scade Venitul total scade Venitul total nu se Venitul total creşte
modifică
IP=110%=1.1
IQ=92%=0.92
Iveniturilor = P1xQ1 / P0xQ0 = IPxIQ= 1.012 = 101.2% (cresc cu 1.2%)
Dacǎ cererea este inelasticǎ, modificarea procentualǎ a cantităţii cerute este mai micǎ decât
modificarea procentualǎ a preţului. Astfel, veniturile producătorilor se vor modifica în acelaşi
sens cu preţul.
În cazul în care cererea este elasticǎ, modificarea procentualǎ a cantităţii cerute este
mai mare decât modificarea procentualǎ a preţului. În consecinţǎ veniturile se vor modifica în
acelaşi sens cu cantitatea, deci în sens invers cu preţul.
3.1.1.3. Factorii de influenţă a elasticităţii cererii
De ce elasticitatea cererii pentru anumite bunuri este mai mică, iar elasticitatea cererii
pentru alte bunuri este mai mare?
7
Principalul factor de care depinde elasticitatea cererii pentru un bun este existenţa 8sau
inexistenţa) unor bunuri substituibile. Unele produse, cum ar fi portocalele, au mai multe
produse substituibile: mandarine, grapefruit etc. O creştere a preţului la portocale îi va
determina pe consumatori să cumpere o cantitate mai mare din posibilii substituenţi ai
portocalelor şi o cantitate mai mică de portocale.
În cazul produselor pentru care nu există substituenţi apropiaţi, o creştere a preţului va
determina o scădere mai mică a cantităţii cerute din acel produs.
Cu alte cuvinte, un produs pentru care există un număr mare de substituenţi
tinde să aibă o cerere elastică, în timp ce un produs pentru care nu există substituenţi
tinde să aibă o cerere inelastică.
Trebuie menţionat însă că orice produs dintr-un grup de produse asemănătoare va
tinde să aibă o cerere mai elastică, chiar dacă grupul în ansamblul său are o cerere inelastică.
De exemplu, sarea şi zahărul sunt incluse în categoria „bunuri alimentare”, însă cererea pentru
zahăr este mai elastică decât cererea pentru sare deoarece zahărul are mai mulţi substituenţi
decât sarea (zaharină, miere etc.)
Un alt factor de care depinde elasticitatea cererii este accesul la bunuri
complementare. Dacă un bun este un complement minor al unui bun important, cererea
pentru el tinde să fie inelastică. De exemplu, cererea pentru uleiul de motor tinde să fie
inelastică, deoarece acesta este un complement al unui bun mult mai important – autoturismul.
De asemenea, elasticitatea cererii depinde de ponderea cheltuielii pentru un bun în
bugetul unei persoane. De exemplu, cum cheltuiala pentru cumpărarea scobitorilor are o
pondere neînsemnată în bugetul unui individ, cererea pentru scobitori este inelastică.
Elasticitatea cererii depinde şi de orizontul de timp. Adesea, cererea pentru un bun
sau pentru un serviciu este mai puţin elastică pe termen scurt decât pe termen lung. De
exemplu, cantitatea cerută pentru combustibil de încălzit nu scade pe termen scurt, chiar dacă
preţul acestuia creşte. Pe termen lung, consumatorii găsesc însă metode prin care să
diminueze cheltuielile cu încălzirea.
3.1.2. Elasticitatea cererii faţă de venit
Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun
determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând
neschimbate. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit se calculează raportând
modificarea procentuală a cantităţii cerute la modificarea procentuală a venitului.
8
Coeficientul de elasticitate a cererii faţă de venit = Q(%) = Q  V 0
V (%) V Q 0
Elasticitatea cererii faţă de venit este strâns legată de conceptele de bunuri normale şi
bunuri inferioare.
În cazul unui bun normal, o creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru
bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în acelaţi sens, în cazul unui bun
normal, elasticitatea cererii faţă de venit are o valoare pozitivă.
În cazul unui bun inferior, o creştere a venitului determină o scădere a cererii pentru
bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se modifică în sensuri diferite, în cazul unui bun
inferior, elasticitatea cererii faţă de venit are o valoare negativă.
3.1.3. Elasticitatea încrucişată a cererii
Economiştii utilizează termenul de elasticitate încrucişată a cererii pentru a determina

modul în care cantitatea cerută dintr-un bun se modifică ca urmare a modificării preţului altui
bun.
Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii
cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru alte bunuri, celelalte
condiţii rămânând neschimbate.
Elasticitatea încrucişată a cererii =
Unde, ΔQx(%) – modificarea procentuală a cantităţii cerute din bunul x

ΔPy(%) – modificarea procentuală a preţului bunului y
Elasticitatea încrucişată a cererii este strâns legată de conceptele de bunuri

substituibile şi bunuri complementare. Astfel, în cazul bunurilor substituibile, elasticitatea
încrucişată a cererii este pozitivă, iar în cazul bunurilor complementare elasticitatea
încrucişată a cererii este negativă.
De exemplu, mandarinele şi portocalele sunt bunuri substituibile. Creşterea preţului
mandarinelor determină o creştere a cantităţii cerute de portocale. Deoarece preţul
9
portocalelor şi cantitatea cerută de mandarine se modifică în acelaşi sens, elasticitatea
încrucişată a cererii este pozitivă.
De asemenea, uleiul de motor şi benzina sunt bunuri complementare. O creştere a
preţului benzinei determină o scădere a cantităţii cerute de ulei de motor. Deoarece preţul
benzinei şi cantitatea cerută de ulei de motor se modifică în sensuri diferite, elasticitatea
încrucişată a cererii este negativă.
3.2. Elasticitatea ofertei
Analizând factorii de influenţă ai ofertei, s-a arătat că vânzătorii unui bun cresc
cantitatea oferită atunci când preţul bunului creşte, când preţurile factorilor de producţie se
reduc sau atunci când are loc o îmbunătăţire a tehnologiei de fabricaţie. Astfel, în capitolul
anterior s-a analizat direcţia de modificare a cantităţii oferite, dar nu şi mărimea acestei
modificări. Pentru a analiza sensibilitatea ofertei la modificarea unui factor de influenţă al
ofertei se utilizează conceptul de elasticitate a ofertei.
3.2.1. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprimă raportul modificării procentuale a

cantităţii oferite dintr-un bun ca urmare a modificării procentuale a preţului său, celelalte
condiţii rămânând neschimbate.
3.2.1.1. Măsurarea elasticităţii ofertei
Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ se determină raportând

modificarea procentuală a cantităţii oferite la modificarea procentuală a preţului.
Q%
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ =
P%
unde, Q% - modificarea procentuală a cantităţii oferite

P % - modificarea procentuală a preţului
10
De exemplu, să presupunem că o creştere a preţului unui pachet de cafea, de la 80000
lei la 100000 lei, determină o creştere a cantităţii oferite de cafea de la 1000 pachete/zi la
1500 pachete/zi.
Folosind metoda punctului de mijloc, modificarea procentuală a preţului este:
ΔP(%) = (100000 – 80000)/ 90000 = 22.22%
Modificarea procentuală a cantităţii cerute este:
ΔQ(%) = (1500 – 1000)/ 1250 = 40%
În această situaţie, coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ este:
0,4/ 0,22 = 1,81
În acest exemplu, valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ,

arată că o modificare a preţului determină o modificare de 1,81 ori mai mare a cantităţii
oferite.
3.2.1.2. Varietăţi ale curbelor ofertei
Economiştii clasifică curbele ofertei în funcţie de valorile coeficientului de elasticitate

a ofertei în funcţie de preţ astfel:
- ofertǎ perfect inelasticǎ (rigidǎ), atunci când Eop = 0: indiferent de modificarea
preţului, cantitatea oferitǎ rămâne la acelaşi nivel;
- ofertǎ inelasticǎ, atunci când Eop < 1: modificarea procentualǎ a preţului determinǎ o
modificare1 procentualǎ mai micǎ a cantităţii oferite;
- ofertǎ cu elasticitate unitarǎ, atunci când Eop = 1: modificarea procentualǎ a preţului
determinǎ o modificare procentualǎ egalǎ a cantităţii oferite;
- ofertǎ elasticǎ, atunci când Eop > 1: modificarea procentualǎ a cantităţii oferite este
mai mare decât modificarea preţului;
- oferta perfect elastică, atunci când Eop =  : la o modificare oricât de mică a
preţului nu se mai oferă bunul respectiv.
1
Preţul şi cantitatea oferitǎ se modificǎ în acelaşi sens: preţul creşte, cantitatea oferitǎ creşte; preţul scade,
cantitatea oferitǎ scade.
11
Figura 3.3. Varietăţi ale curbelor ofertei
Preţ Preţ Preţ
p1 p1 p1
p0 p0 p0
Q Cantitate Q0 Q1 Cantitate Q0 Q1 Cantitate
Preţ Preţ
p1
p0 p
Q0 Q1 Cantitate Q0 Q1 Cantitate
3.2.1.3. Factori de influenţă ai elasticităţii ofertei
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ depinde de flexibilitatea vânzătorilor de a

produce mai mult sau mai puţin. De exemplu, toate bunurile prelucrate – cum ar fi cărţile,
televizoarele, autoturismele – tind să aibă o ofertă elastică, deoarece firmele pot să-şi extindă
capacitatea de producţie pe termen lung, ca răspuns la creşterea preţului.
Pe majoritatea pieţelor, principalul factor de care depinde elasticitatea ofertei este
orizontul de timp. În general, oferta este mai elastică pe termen lung decât pe termen scurt.
Pe termen scurt, firmele nu por să modifice cu uşurinţă volumul capacităţilor de producţie
pentru a produce mai mult sau mai puţin dintr-un bun. Astfel, pe termen scurt, oferta tinde să
fie inelastică (cantitatea oferită nu este foarte sensibilă la modificarea preţului). Pe termen
lung însă, firmele pot să construiască noi fabrici sau pot să le închidă pe cele vechi. De
12
asemenea, pe piaţă pot să intre noi firme, iar o parte din firmele deja existente se pot închide.
Astfel, pe termen lung, oferta tinde să devină elastică (cantitatea oferită este foarte sensibilă la
modificarea preţului).
13
Despre
cerere…
Calitatea
Poate fi definită pe una dintre următoarele două
dimensiuni:
 Performanţa produsului / serviciului
 Percepţia pieţei / consumatorului asupra produsului /
serviciului
Percepţia clientului asupra calităţii produsului:
 Valoarea percepută =
Beneficii (Funcţionale+Emoţionale+Sociale)
"Costuri" (Preţ+Inconvenienţe+Nelinişti/Neclarităţi
Beneficii
 Funcţionale: 4353,7 megapixeli in loc de 8
 Emoţionale: Roz/ Rotunjit/ Simpatic
 Sociale:
Preţ
Decoy effect (or asymmetric dominance effect) is the phenomenon
whereby consumers will tend to have a specific change in preference
between two options when also presented with a third option that is
asymmetrically dominated. An option is asymmetrically dominated
when it is inferior in all respects to one option; but, in comparison to the
other option, it is inferior in some respects and superior in others. In
other words, in terms of specific attributes determining preferability, it is
completely dominated by (i.e., inferior to) one option and only partially
dominated by the other. When the asymmetrically dominated option is
present, a higher percentage of consumers will prefer the dominating
option than when the asymmetrically dominated option is absent. The
asymmetrically dominated option is therefore a decoy serving to
increase preference for the dominating option. The decoy effect is
also an example of the violation of the independence of irrelevant
alternatives axiom of decision theory.
 Example
For example, if there is a consideration set involving
MP3 players, consumers will generally see higher
storage capacity (number of GB) and lower price as
positive attributes; while some consumers may want
a player that can store more songs, other consumers
will want a player that costs less. In Consideration Set
1, two devices are available:
Consideration Set 1
A B
price $400 $300
storage 30GB 20GB
In this case, some consumers will prefer A for its

greater storage capacity, while others will prefer B
for its lower price.
 Now suppose that a new player, C, is added to
the market; it is more expensive than both A and B
and has more storage than B but less than A:
Consideration Set 2
A B C
price $400 $300 $450
storage 30GB 20GB 25GB
 The addition of C—which consumers would

presumably avoid, given that a lower price can
be paid for a model with more storage—causes A,
the dominating option, to be chosen more often
than if only the two choices in Consideration Set 1
existed; C affects consumer preferences by acting
as a basis of comparison for A and B. Because A is
better than C in both respects, while B is only
partially better than C, more consumers will prefer
A now than did before. C is therefore a decoy
whose sole purpose is to increase sales of A.
 Conversely, suppose that instead of C, a
player D is introduced that has less storage
than both A and B, and that is more
expensive than B but not as expensive as A:
Consideration Set 3
A B D
price $400 $300 $350
storage 30GB 20GB 15GB
 The result here is similar: consumers will not

prefer D, because it is not as good as B in any
respect. However, whereas C increased
preference for A, D has the opposite effect,
increasing preference for B.
Despre preţ:
 Teoria contrastului; (Exemplu
 Plăteşti cât doreşti! Când funcţionează?
 Numărul magic 9 (Preţurile de genul 29.99$ faţă
de 30$ au dus la o creştere a vânzărilor cu 24%;
 KISS (Exemplu: $1,499.00; $1,499; 1499)

Despre pret…
 Accentuarea zonelor unde consumatorii nu sunt
dispuşi să plătească mai puţin / Accentuarea
riscurilor pe care ţi le asumi dacă nu plăteşti /
cumperi un produs
 Noi nu facem niciodată niciun compromis atunci
când vine vorba despre sănătate!
 Pentru că dacă te îmbolnăveşti te costă mai
mult…
 Clienţii nu caută neapărat un preţ mai mic. Doresc
să simtă mai mult că au făcut o afacere bună!
 Sublinierea beneficiilor produsului (nu produsul costă
mult, consumatorul plăteşte pentru beneficii)
Inconvenienţe
PDS – Problem Detection
Study*
PDS: identifică şi ierarhizează

nemulţumirile / problemele
clienţilor;
Uneori managementul nu are
nicio idee despre cele mai mari
probleme / nemulţumiri ale
clienţilor
Ex: Un telefon mobil mai bun
Manusi mai bune
 Consumatorii nu sunt egali şi nici nu ar
trebui trataţi în mod egal. Ei au nevoi
speciale şi diferite de la unul la altul!
Nelinişti / neclarităţi
 RTB
Tradiţie
Demonstraţii
Recomandarea experţilor
Recomandarea VIP-urilor
Conţine ingrediente
superioare
Detalii tehnice superioare ale
produsului
Recomandat de consumatori
 Mai e nevoie de exemplu?
Ţara de origine
Fondatorul mărcii
Procese / Tehnologii speciale
Certificat de o altă marcă
Premii
Clienţi Speciali
Invenţie de marketing
Garanţie
Cea mai bună / Mai bună
ca…
Vă
mulţumesc!
Curba posibilităţilor de producţie pentru un agent economic care produce bunurile x şi y este descrisă de
ecuaţia y = 8 – 2x, unde x şi y sunt cantităţile produse din cele două bunuri. Când cantitatea din bunul x
creşte de la 1 la 2 unităţi, costul de oportunitate este:
A. 10 y;
B. 6y;
C. 4y;
D. 2y;
Curba posibilităţilor de producţie a unui agent economic care produce două bunuri x şi y este descrisă de
ecuaţia y = 1000 – x^2. Combinaţia de producţie x = 30 de unităţi şi y = 100 de unităţi reprezintă:
A. un pachet posibil, dar ineficient;
B. un pachet imposibil;
C. un pachet posibil şi eficient;
D. un pachet aflat în stânga pachetului (20; 100);
Curba posibilităţilor de producţie pentru un agent economic care produce bunurile x şi y este descrisă de
ecuaţia y = 8 – 2x, unde x şi y sunt cantităţile produse din cele două bunuri. Când cantitatea din bunul x
creşte de la 2 la 2.5 unităţi, costul de oportunitate este:
A. 10 y;
B. 1y;
C. 4y;
D. 2y;
Curba posibilităţilor de producţie a unui agent economic care produce două bunuri x şi y este descrisă de
ecuaţia y = 1000 – x^2. Combinaţia de producţie x = 30 de unităţi şi y = 110 de unităţi reprezintă:
A. un pachet posibil, dar ineficient;
B. un pachet imposibil;
C. un pachet posibil şi eficient;
D. un pachet aflat în stânga pachetului (20; 100);

Maşinile noi sunt bunuri normale. Simultan au loc următoarele modificări: 1. preţul benzinei scade; 2.
preţul oţelului creşte; 3. transportul în comun devine mai scump; 4. lucrătorii fabricilor producătoare de
maşini sunt plătiţi mai bine; 5. preţul asigurării obligatorii pentru maşini scade. În urma acestor
schimbări, modificarea cererii de maşini noi este mai mică decât modificarea ofertei de maşini noi.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, care este evoluţia cantităţii de echilibru a maşinilor noi?
A. poate să crească, să scadă sau să nu se modifice;
B. creşte;
C. nu se modifică;
D. scade;
Maşinile noi sunt bunuri normal. Simultan au loc următoarele modificări: 1. preţul benzinei scade; 2.
schimbări, modificarea cererii de maşini noi este mai mică decât modificarea ofertei de maşini noi.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, care este evoluţia preţului de echilibru al maşinilor noi?
B. creşte;
C. nu se modifică;
D. scade;
Maşinile noi sunt bunuri normale. Simultan au loc următoarele modificări: 1. preţul benzinei scade; 2.
schimbări, modificarea cererii de maşini noi este mai mare decât modificarea ofertei de maşini noi.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, care este evoluţia cantităţii de echilibru a maşinilor noi?
B. creşte;
C. nu se modifică;
D. scade;
Maşinile noi sunt bunuri normale. Simultan au loc următoarele modificări: 1. preţul benzinei creşte; 2.
preţul oţelului creşte; 3. transportul în comun devine mai ieftin; 4. lucrătorii fabricilor producătoare de
maşini sunt plătiţi mai bine; 5. preţul asigurării obligatorii pentru maşini creşte. În urma acestor
schimbări, modificarea cererii de maşini noi este mai mare decât modificarea ofertei de maşini noi.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, care este evoluţia preţului de echilibru al maşinilor noi?
B. creşte;
C. nu se modifică;
D. scade;
Coeficientul de elasticitate a ofertei la preț este egal cu 1,75. Prețul crește de la 64 la 78 lei. Cantitatea
oferită de producător:
A. crește cu 21,88%;
B. scade cu 36,24%;
C. creşte cu 38,28%;
D. scade cu 26,03%;
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este egal cu 1,75. Prețul crește de la 64 la 78 lei.
Cantitatea cerută de consumator:
A. crește cu 21,88%;
B. scade cu 36,24%;
C. scade cu 38,28%;
D. creşte cu 26,03%;
7. PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ
Piaţa cu concurenţă perfectă este un tip ideal de piaţă. Este greu, dacă nu imposibil, de
găsit în realitate. Metodologia de analiză ştiinţifică este însă astfel construită încât studiază
mai întâi situaţiile perfecte din punct de vedere al condiţiilor care le caracterizează, trage
concluziile ce se impun, după care trece la analiza situaţiilor din realitate şi compară cu ce se
deosebesc acestea de cazul ideal. Şi de ce. Şi încearcă să înţeleagă ce ar trebui făcut pentru a
elimina imperfecţiunile realităţii şi a ajunge la situaţia ideală sau, dacă vreţi, teoretică.
Aceasta nu se întâmplă numai în ştiinţa economică. De multe ori, în fizică se consideră un
coeficient de frecare zero sau în chimie se lucrează presupunând presiunea la nivelul mării,
deşi lucrurile nu stau aşa.
Piaţa cu concurenţă perfectă este deci cazul „de eprubetă”. Vom trage concluzii
referitoare la comportamentul producătorilor pe baza acestei pieţe, după care, în capitolele
următoare vom analiza acest comportament pe pieţe întâlnite şi în realitate (cu concurenţă
imperfectă). Vom încerca atunci să înţelegem prin ce se deosebesc acestea de cazul ideal, de
ce şi ce ar trebui făcut pentru a le apropia de situaţia ideală.
7.1. Conceptul de structură a pieţei
Structura unei pieţe se defineşte în funcţie de numărul şi mărimea firmelor, natura

produsului şi uşurinţa intrării şi/sau ieşirii pe/de pe piaţă. Conceptul de structură a pieţei este
folosit în analiza teoriei comportamentului producătorului şi a maximizării profitului.
Structura pieţei Un set de trăsături ale pieţei care include: numărul şi mărimea
firmelor, gradul de similitudine sau de diferenţiere a produselor
diferitelor firme şi uşurinţa intrării pe piaţă şi a ieşirii de pe piaţă a
firmelor.
7.1.1.Tipuri de structuri de piaţă
Patru sunt structurile de piaţă analizate de regulă în teoria economică: (1) piaţa cu
structură de concurenţă perfectă (care este analizată în această temă), (2) piaţa cu structură de
monopol, (3) piaţa cu structură de oligopol şi (4) piaţa cu structură de concurenţă
monopolistică.
Pe piaţa cu structură de concurenţă perfectă există multe firme (ceea ce le face să fie
de mici dimensiuni), nici una dintre ele nedeţinînd o cotă semnificativă de piaţă. O firmă
deţine o cotă semnificativă de piaţă atunci când, prin acţiunile ei, poate să influenţeze preţul
pieţei. Produsele sunt omogene şi firmele pot să intre sau să iasă cu uşurinţă din ramura
respectivă. Produse omogene înseamnă că produsele diferitelor firme sunt substituibile. Prin
uşurinţa intrării pe piaţă se înţelege faptul că toate firmele care vor să intre şi să producă bunul
respectiv pot să facă acest lucru. Adică firmele nou intrate pe piaţă pot să concureze pe poziţii
egale cu firmele deja existente, în ceea ce priveşte preţul factorilor de producţie, tehnologia de
producţie, accesul la licenţe sau brevete etc. Prin uşurinţa ieşirii de pe piaţă se înţelege faptul
că firmele nu se confruntă cu bariere legale sau de altă natură atunci cînd vor să părăsească
piaţa şi pot să găsească uşor cumpărători sau alţi utilizatori pentru inputurile fixe de care
dispun. Altfel spus, costurile trecute („sunk costs”) nu sunt atât de mari încât să constituie o
barieră la ieşire.
Concurenţa O structură a pieţei caracterizată de existenţa unui număr mare de

perfectă firme mici, de omogenitatea produselor şi de intrarea/ieşirea liberă
pe/de pe piaţă a firmelor.
La polul opus pieţei cu structură de concurenţă perfectă este piaţa cu structură de

monopol. Acesta este o structură a pieţei în care există o singură firmă, unde există un produs
unic şi care este perfect protejată de intrarea rivalilor pe piaţă.
Monopol O structură a pieţei în care există o singură firmă, care vinde un

singur produs şi care este perfect protejată de intrarea rivalilor pe
piaţă.
Piaţa cu structură de oligopol este definită de existenţa unui număr relativ mic de
firme (care face posibil ca acestea să se monitorizeze reciproc), dintre care cel puţin câteva
deţin o cotă semnificativă de piaţă. Produsul poate fi diferenţiat sau omogen şi pot să existe
unele bariere la intrarea pe piaţă.
Oligopol O structură a pieţei în care există un număr mic de firme, dintre

care cel puţin câteva sunt mari în raport cu mărimea pieţei.
Piaţa cu structură de concurenţă monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă în
ceea ce priveşte numărul de firme şi uşurinţa intrării pe piaţă şi ieşirii de pe piaţă. Spre
deosebire însă de concurenţa perfectă, pe piaţa cu structură de concurenţă monopolistică
produsele diferitelor firme sunt diferenţiate între ele.
Concurenţa O structură a pieţei în care există multe firme mici, produse

monopolistică diferenţiate şi intrare liberă pe piaţă şi ieşire liberă de pe piaţă a
firmelor.
Figura 7.1. Structuri de piaţă

Structura unei pieţe se referă la condiţiile în care concurează firmele – numărul şi mărimea
firmelor, natura produselor şi uşurinţa intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă a firmelor. Concurenţa
perfectă şi monopolul sunt structuri de piaţă ideale – foarte puţine pieţe întrunesc aceste
caracteristici. Concurenţa monopolistică şi oligopolul sunt structuri de piaţă descriptive –
precum majoritatea pieţelor din economia românească.
Caracteristică
Numărul şi mărimea
firmelor Natura produsului Condiţiile de intrare şi
ieşire
Structură
Concurenţa perfectă Multe firme mici Produse omogene Nu există bariere
Concurenţa Multe firme, toate mici

monopolistică Produse diferenţiate Nu există bariere
Oligopol Puţine firme, dintre care Produse diferenţiate sau Pot exista bariere la
câteva sunt mari omogene intrarea pe piaţă
Protecţie totală faţă de

Monopol O singură firmă Un singur produs intrarea rivalilor pe piaţă
7.1.2. Structuri descriptive şi structuri ideale
Structurile de piaţă se împart în două categorii: structuri de piaţă ideale şi structuri de

piaţă descriptive. Concurenţa perfectă şi monopolul sunt structuri de piaţă ideale, pentru că
asemănarea cu pieţele existente în economie poate fi doar aproximată. În realitate, este greu
de găsit o piaţă care întruneşte în totalitate caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă. De
exemplu, rareori produsele diferitelor firme sunt perfect substituibile, intrarea şi ieşirea pe şi
de pe piaţă sunt rareori în totalitate libere sau firmele individuale au doar rareori mici
dimensiuni. Unele pieţe se apropie totuşi destul de mult de caracteristicile pieţei cu structură
de concurenţă perfectă. De exemplu, piaţa produselor agricole sau pieţele financiare.
De asemenea, este dificilă identificarea unor pieţe care întrunesc trăsăturile pieţei cu
structură de monopol. În ultimă instanţă, pentru orice produs se găsesc înlocuitori şi nici o
piaţă nu este perfect protejată de intrarea altor firme concurente.
Oligopolul şi concurenţa monopolistică sunt structuri descriptive, caracteristicile lor
corespunzând majorităţii pieţelor din lumea reală. De exemplu, pieţe cu structură de oligopol
ar include industria automobilelor, aluminiu, ţigări, bere, serviciile de telefonie sau televiziune
prin cablu. Caracteristicile concurenţei monopolistice sunt întrunite de un număr mare de
pieţe din domeniul serviciilor (restaurante, staţii de benzină), precum şi din domeniul
industriei prelucrătoare (de exemplu, industria textilă).
Nu există însă o linie de demarcaţie clară între aceste structuri de piaţă. Clasificarea
unei pieţe ar putea să depindă de modul de definire al produsului. De exemplu, piaţa
publicaţiilor săptămânale ar putea fi considerată ca fiind o piaţă cu structură de concurenţă
monopolistică, în timp ce o piaţă definită într-un sens mai restrâns, cum ar fi publicaţiile
economice săptămânale poate fi considerată o piaţă cu structură de oligopol.
Utilitatea structurilor ideale (concurenţa perfectă şi monopolul) constă în faptul că pe
baza acestora se pot construi cu uşurinţă modele formale care explică funcţionarea pieţelor
reale. De exemplu, piaţa imobiliară, deşi nu întruneşte caracteristica omogenităţii produsului
(un apartament cu trei camere în cartierul Rahova nu este un substituent perfect pentru un
apartament cu trei camere în cartierul Primăverii) poate fi totuşi analizată pe baza unui model
formal simplu al pieţei cu structură de concurenţă perfectă. În ceea ce priveşte structurile de
piaţă descriptive (oligopolul şi concurenţa monopolistică), deşi ele caracterizează majoritatea
pieţelor din economia unei ţări, este dificilă construirea unor modele formale care să reflecte
în mod exact funcţionarea pieţelor reale.
7.2. Concurenţa perfectă şi oferta pe termen scurt
Prin construirea unui model formal al pieţei cu structură de concurenţă perfectă se

urmăresc două obiective: (i) să se arate modul în care deciziile unei firme individuale privind
maximizarea profitului determină cantitatea pe care ea o oferă la diferite niveluri de preţ şi (ii)
să se arate modul în care deciziile firmelor individuale generează curba ofertei pentru o
întreagă industrie. Analiza se face distinct pe termen scurt şi pe termen lung, aşa cum au fost
acestea definite în tema 2 „Cererea, oferta şi echilibrul pieţei”.
7.2.1. Firma concurenţială ca price-taker
Preferăm să spunem „price taker” pentru că este mai scurt. Practic, aceasta se referă
la o firmă care nu îşi stabileşte preţul la care vinde aşa cum vrea ia, ci preia preţul pieţei. Cum
toate firmele dintr-o industrie perfect concurenţială sunt mici şi vînd produse omogene, ele
preiau preţul pieţei. Astfel, preţul de vânzare al fiecărei firme este determinat de forţe pe care
ea nu le poate controla. Preţul este determinat de condiţiile cererii şi ofertei pe piaţă. Altfel
spus, pentru o firmă individuală aflată pe o astfel de piaţă preţul la care ea îşi vinde produsele
este dat.
Price-taker O firmă care îşi vinde produsele la preţuri determinate de forţe pe

care nu le poate controla.
În graficul (a) din figura 7.2, sunt reprezentate curbele cererii şi ofertei pentru întreaga
piaţă. Preţul de echilibru este de 60.000 lei/1 kg de carne de pui, iar cantitatea de echilibru
este de 3 mil. tone/an. Graficul (b) descrie cererea pentru o firmă perfect concurenţială. Cum
preţul pieţei nu este afectat vizibil prin decizia unei singure firme de a produce 10.000 kg,
20.000 kg sau 40.000 kg de carne de pui pe an, cererea pentru o firmă perfect concurenţială
este perfect elastică la preţul pieţei. Astfel, din perspectiva întregii pieţe o modificare cu
10.000 kg de carne de pui, în plus sau în minus, nu este semnificativă.
Figura 7.2. Cererea pieţei pentru o firmă perfect concurenţială
Pe o piaţă cu structură de concurenţă perfectă firma este price-taker. Firma este atât de mică
relativ la mărimea pieţei, încât deciziile ei nu afectează semnificativ preţul pieţei. În acest
exemplu, piaţa este în echilibru la preţul de 60.000 lei/kg de carne de pui. Cum firma
individuală este price-taker, curba cererii care îi corespunde este orizontală.
(a) Piaţa (b) Firma

individuală
100 100
Preţ (mii lei/kg)
80 80
Preţ (mii lei/kg)
Cererea Oferta pieţei Curba cererii pentru o

pieţei firmă individuală
60 60
40 40
20 20
0 1 2 3 4 5 6 0 1 2 3 4 5 6
Carne de pui (mil. tone/an) Carne de pui (mii kg/an)
7.2.2. Venitul marginal şi preţul

Venitul marginal este sporul de venit generat de creşterea cu o unitate a cantităţii de
produse vândute. Venitul total este produsul dintre preţ şi cantitatea vîndută. Pentru o firmă
cu o cerere perfect elastică, venitul marginal este egal cu preţul de vînzare (vezi figura 8.2).
De exemplu, dacă preţul unui kg de carne de pui este de 60.000 lei, o firmă care vinde 100 de
kg de carne de pui va obţine un venit total de 6.000.000 lei, iar dacă va vinde 101 kg de carne
de pui va obţine un venit total de 6.060.000 lei. Astfel, creşterea producţiei vândute cu o
unitate, determină o creştere cu 60.000 lei a venitului total. Deci, modificarea venitului total
este egală cu preţul produsului. Prin urmare, pentru o firmă individuală care operează pe o
piaţă cu structură de concurenţă perfectă venitul marginal este egal cu preţul de vânzare.
dVT
Vmg = , unde Vmg = venit marginal
dQ
dVT = sporul de venit total
d Q = sporul de producţie vândută
Cum venitul total este produsul dintre preţ (P) şi cantitatea vândută (Q):
d ( PxQ) dPxQ dQxP  QxdP 

Vmg = = + = P 1 + 
dQ dQ dQ  PxdQ 
=1/ε
(ε este coeficientul de elasticitate)
Cum cererea este perfect elastică, ε = ∞ Vmg = P
7.2.3. Maximizarea profitului pe termen scurt
Cum preţul este dat de preţul pieţei, singura decizie care este la dispoziţia
producătorului aflat pe o astfel de piaţă este cât să producă (cantitatea). Producţia care
maximizează profitul se poate determina fie comparând costul total cu venitul total, fie
comparând venitul marginal (în acest caz, preţul) şi costul marginal.
Abordarea cost total – venit total

Profitul total obţinut pentru fiecare nivel al producţiei se determină ca diferenţă între
venitul total şi costul total. Folosind datele din figura 7.3(a), producţia care asigură
maximizarea profitului este de 19 unităţi de producţie, iar profitul zilnic este de 16 mil lei.
Nivelul producţiei care asigură maximizarea profitului este reprezentat grafic în figura 7.3(b),
în care profitul total al firmei este determinat de distanţa dintre curba venitului total şi curba
costului total.
Figura 7.3. Maximizarea profitului pe termen scurt în condiţii de concurenţă perfectă

Această figură arată nivelul producţiei care maximizează profitul pentru o firmă perfect
concurenţială, preţul pieţei fiind de 4 milioane lei/unitate de produs. Producţia care
maximizează profitul se poate determina comparând costul total cu venitul total (grafic b). De
asemenea, producţia care maximizează profitul se poate determina comparând venitul marginal
şi costul marginal. Deoarece firma este primitor de preţ (price-taker), venitul marginal este egal
cu costul marginal. Profitul creşte până în punctul în care costul marginal începe să depăşească
venitul marginal. După acel punct, profitul scade. În acest exemplu, producţia care asigură
maximizarea profitului este 19 unităţi de producţie, iar profitul zilnic este de 16 milioane lei.
(a)
Producţie
Cost Venit
(unităţi) Venit total Cost total Profit total
marginal marginal
(1) (2) (3) (2-3)
(5) (6)
0 0 16.000 -16.000
1 19.040 -15.040 3.040 4.000
4.000
2 21.760 -13.760 2.720 4.000
8.000
. . . . .
. . . . .
. . . . .
17 68.000 52.800 15.200 3.400 4.000
18 72.000 56.200 15.800 3.800 4.000
19 76.000 60.000 16.000 4.240 4.000
20 80.000 64.240 15.760 4.720 4.000
21 84.000 68.960 15.040 4.000
. . . . .
. . . . .
. . . . .
24 96.000 86.400 9.600 4.000
Toate valorile sunt exprimate în mii lei

(b)
8.000
7.200
Costuri totale (zeci mii lei/zi)

6.400
Venit total
5.600 Punct de
profit
4.800 maxim
4.000
Cost total
3.200
2.400
1.600
800
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Producţie (unităţi/zi)
(c)
8.000
Cost total mediu
7.200
Cost marginal (mii lei/zi)
6.400 Profit unitar x

5.600 Cantitate =
Profit total Preţ – CM =
4.800 Profit unitar
4.000
3.200
2.400
Cost marginal
1.600
800
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Abordarea venit marginal – cost marginal
Producţia care asigură maximizarea profitului se mai poate determina comparînd

venitul marginal şi costul marginal.
Datele folosite ca exemplu în figura 7.3(a) arată că atât costul total, cât şi venitul total
cresc pe măsură ce producţia creşte. Dacă venitul total creşte mai repede decât costul total
(venitul marginal este mai mare decât costul marginal), creşterea producţiei cu o unitate
determină creşterea profitului total. Când costul marginal este mai mare decît venitul
marginal, creşterea producţiei cu o unitate determină reducerea profitului total. Astfel, pentru
maximizarea profitului, firma ar trebui să mărească producţia atâta timp cât venitul marginal
este mai mare decât costul marginal şi să se oprească atunci când costul marginal devine mai
mare decât venitul marginal. Comparând coloanele 5 şi 6 din figura 7.3(a) se observă că,
pentru firma din acest exemplu, producţia care asigură maximizarea profitului este de 19
unităţi de producţie zilnic – acelaşi nivel al producţiei determinat folosind abordarea cost total
– venit total.
Abordarea venit marginal-cost marginal este reprezentată grafic în Figura 7.3(c). Atâta
timp cât curba costului marginal este situată sub curba venitului marginal creşterea producţiei
determină creşterea profitului. Atunci când curba costului marginal depăşeşte curba venitului
marginal, creşterea producţiei determină reducerea profitului. Nivelul producţiei care
maximizează profitul, corespunde punctului de intersecţie dintre curbele venitului marginal şi
costului marginal, fiind acelaşi nivel al producţiei pentru care diferenţa dintre curbele
venitului total şi costului total este cea mai mare.
În Figura 7.3(c), distanţa verticală dintre curba cererii (care arată preţul şi venitul
marginal) şi curba costului total mediu reprezintă profitul unitar. Dacă profitul unitar este
multiplicat cu numărul de unităţi produse se obţine profitul total. Astfel, în figura 7.3(c)
profitul total este reprezentat de aria haşurată a dreptunghiului.
π = PxQ – CT, unde: π = profitul

P = preţul produsului pe piaţă
Q = producţia
CT = costul total
Cum preţul şi costul total sunt funcţii de cantitate, se poate determina funcţia
profitului:
π(Q) = P(Q)xQ – CT(Q)
condiţia de maxim este ca derivata funcţiei profitului să fie zero. Prin

diferenţiere, funcţia profitului devine:
VT (Q) CT(Q)

max π = − = 0 Vmg = Cmg
Q Q
Vmg Cmg
7.2.4. Minimizarea pierderilor pe termen scurt
În exemplul anterior, un preţ al pieţei de 4 milioane lei îi permite firmei să obţină

profit. Există însă şi situaţii când condiţiile pieţei nu sunt atât de favorabile. Preţul produsului
pe piaţă poate să scadă, de exemplu de la 4 milioane lei la 2,4 milioane lei. Fiind price-taker,
firma nu poate influenţa preţul şi îşi ajustează cât poate nivelul producţiei pentru a face faţă
noii situaţii. Ajustările nivelului producţiei sunt reprezentate în figura 7.4.
Se observă că la nici un nivel al producţiei firma nu obţine profit. Pentru firma din
acest exemplu, dat fiind preţul de 2,4 milioane lei/unitatea de produs, punctul pierderii
minime este la 14 unităţi de produs/zi. Acesta este nivelul producţiei începând cu care costul
marginal devine mai mare decât venitul marginal.
Graficele (b) şi (c) din Figura 7.4 exprimă două modalităţi de abordare a situaţiei
firmei din acest exemplu. În graficul 7.4(b) este prezentată abordarea cost total-venit total.
Deoarece curba costului total este deasupra curbei venitului total pentru toate nivelurile de
producţie, firma nu obţine profit. Diferenţa dintre venitul total şi costul total este cea mai mică
la un nivel al producţiei de 14 unităţi de produs / zi.
Graficul (c) analizează aceeaşi situaţie în abordarea venit marginal-cost marginal. În
acest grafic sunt reprezentate şi curbele costului total mediu şi costului variabil mediu. Curba
costului marginal intersectează curba venitului marginal într-un punct situat deasupra costului
variabil mediu, dar sub costul total mediu. Deoarece curba cererii este situată sub curba
costului total mediu, există o pierdere pentru fiecare unitate de produs vândută. Pierderea
totală (produsul dintre pierderea pe unitate şi cantitatea vândută) este egală cu aria haşurată
din graficul (c). În această situaţie, curba cererii este situată deasupra curbei costului variabil
mediu. Astfel, fiecare unitate de produs vândută generează un venit care acoperă partea sa din
costurile variabile, dar nu suficient pentru a acoperi integral partea sa din costurile totale
atunci când se include şi costul fix corespunzător ei. Pierderea este mai mică dacă firma
continuă să producă ceva decât dacă nu produce nimic, dar suportă o pierdere egală cu o parte
din costurile fixe.
Figura 7.4. Minimizarea pierderilor pe temen scurt în condiţii de concurenţă perfectă
(a)
Producţie
Profit sau Cost Cost variabil Cost Venit
(unităţi) Venit total Cost total
pierdere total mediu mediu marginal marginal
(1) (2) (3)
(4) (5) (6) (7) (8)
0 0 16 -16 - - 2,4
1 19,04 -16,64 19,04 19,04 3,04
2,4 2,72 2,4
2 4,8 21,76 -10,88 10,88 10,88 2,4
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .
12 28,8 40,4 -11,6 3,37 2,03 2 2,4
13 31,2 42,4 -11,2 3,26 2,03 2,6 2,4
14 33,6 44,6 -11 3,19 2,04 2,4 2,4
15 36 47,04 -11,04 3,14 2,07 2,4
2,7
16 38,4 49,76 -11,36 3,11 2,11 2,4
3
17 40,8 52,8 -12 3,11 2,12 2,4
Toate valorile sunt exprimate în milioane lei

(b)
8.000
7.200
Cost total
6.400
Punctul
Costuri totale (zeci mii lei/zi)
5.600 pierderii
minime Venit total
4.800
4.000
3.200
2.400
1.600
800
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
(c)
8.000
7.200 Cost total mediu
6.400
5.600 Pierderea Pierderea
unitară x Cost marginal
medie pe
4.800 Cantitate = unitate
4.000 Pierdere
totală
3.200
2.400
1.600 Venit
marginal
800 Cost variabil
mediu
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Dacă preţul de piaţă al produsului este prea mic pentru a permite obţinerea de profit, firma
trebuie să-şi minimizeze pierderile. Pentru firma din acest exemplu, dat fiind preţul de 2,4
milioane lei/unitatea de produs, punctul pierderii minime este la 14 unităţi de produs/zi. La acest
nivel al producţiei curba costului marginal intersectează curba venitului marginal într-un punct
situat deasupra costului variabil mediu, dar sub costul total mediu. Fiecare unitate de produs
vândută generează un venit care acoperă partea sa din costurile variabile, dar nu suficient pentru
a acoperi partea sa din costurile totale atunci când se include şi costul fix corespunzător ei.
De exemplu, presupunând că salariile sunt singurele costuri variabile ale firmei, iar
chiria este singurul cost fix, firma obţine un venit suficient pentru a plăti salariile (costurile
variabile) şi o parte din chirie (costul fix). Dacă firma s-ar închide temporar, nu ar obţine nici
un venit şi în plus ar trebui să acopere integral chiria. În acest caz, pierderea ar fi mai mare
decât în cazul în care firma optează pentru un nivel al producţiei la care venuitul marginal este
egal cu costul marginal (14 unităţi de produs/ zi).
7.2.5. Închiderea firmei pentru minimizarea pierderilor pe temen scurt
Uneori, preţul produsului pe piaţă scade atât de mult încât firma trebuie închisă pentru
a minimiza pierderile pe termen scurt. În Figura 7.5, această situaţie se regăseşte la preţul de
1,8 milioane lei pe unitatea de produs.
În această situaţie, preţul pieţei nu permite firmei să obţină profit pentru nici un nivel
al producţiei. Dar, de această dată, cel mai bun lucru pe care îl poate face firma este să se
închidă pe termen scurt. Închiderea termporară a firmei nu este acelaşi lucru cu ieşirea firmei
de pe piaţă. Închiderea firmei se referă la decizia pe termen scurt a firmei de a nu produce
nimic o perioadă determinată de timp datorită condiţiilor curente ale pieţei. Ieşirea de pe piaţă
se referă la decizia pe termen lung de a părăsi piaţa. Deciziile pe termen lung diferă de cele pe
termen scurt deoarece majoritatea firmelor nu pot să evite costurile fixe pe termen scurt, dar
pot face acest lucru pe termen lung.
O firmă care se închide termporar, îşi menţine capacitatea de producţie şi suportă în
continuare costurile fixe (plăteşte chiria şi salariile unei părţi din personal etc). Când
condiţiile pieţei se modifică şi preţul începe să crească, firma poate produce din nou. Dacă
situaţia pe piaţă nu se îmbunătăţeşte, firma iese de pe piaţă – se orientează spre alte activităţi
sau dispare. Atunci cînd firma iese de pe piaţă, ea elimină în totalitate cheltuielile fixe – îşi
vinde echipamentele de producţie, renunţă la contractul de închiriere al clădirii în care îşi
desfăsoară activitatea etc.
Figura 7.5. Închiderea firmei pentru minimizarea pierderilor pe termen scurt
(a)
Producţie
Profit sau Cost Cost variabil Cost Venit
(unităţi) Venit total Cost total
pierdere total mediu mediu marginal marginal
(1) (2) (3)
(4) (5) (6) (7) (8)
. .
. .
. . 1,64
10 18 36,8 -18,84 3,68 2,08 1,8
1,72
11 19,8 38,6 -18,76 3,51 2,05 1,8
1,84
12 21,6 40,4 -18,8 3,37
.. 2,03 1,8
Toate valorile sunt exprimate în milioane lei
(b)
8.000
7.200
Costuri totale (zeci mii lei/zi) 6.400
Cost total
Punctul
5.600 pierderii
minime
4.800
4.000
3.200
2.400
Venit total
1.600
800
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
(c)
8.000
7.200 Cost total mediu
6.400
5.600 Cost marginal
4.800
4.000
Cost variabil
3.200 mediu
2.400
1.600 Venit
800 marginal
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Uneori, preţul pieţei pentru produsele unei firme scade atât de mult încât firma trebuie închisă
pentru a menţine pierderile pe termen scurt la un nivel minim. Această situaţie se regăseşte la
preţul de 1,8 milioane lei pe unitate de produs. Costul marginal depăşeşte venitul marginal dacă
producţia creşte peste 11 unităţi. La un nivel de 11 unităţi de produs, pierderea este minimă
(18,76 milioane lei). Totodată, pierderea poate fi redusă la 16 milioane lei/zi, dacă firma se
închide. Se observă că, în acest caz, curba costului marginal intersectează curba venitului
marginal într-un punct situat sub curba costului variabil mediu. Acesta este semnalul pentru
închiderea firmei.
În situaţia în care firma se închide, menţinerea producţiei la nivelul la care venitul
marginal este egal cu costul marginal nu se mai justifică. De exemplu, costul marginal
depăşeşte venitul marginal dacă producţia creşte peste 11 unităţi. La 11 unităţi de produs,
pierderea este minimă (18,76 milioane lei). Totodată, pierderea poate fi redusă la 16 milioane
lei/zi dacă firma se închide (nu produce nimic).
Motivul pentru care o producţie de 11 unităţi nu minimizează pierderea este că la acest
nivel de producţie curba cererii este situată sub curba costului variabil mediu. În acest caz,
curba costului marginal intersectează curba venitului marginal într-un punct situat sub curba
costului variabil mediu. Acesta este semnalul pentru închiderea firmei.
Considerând că salariile sunt singura cheltuială variabilă, iar chiria este singura
cheltuială fixă, venitul obţinut din vânzarea unei producţii de 11 unităţi nu este suficient
pentru a acoperi nici măcar salariile lucrătorilor. În această situaţie, cel mai bun lucru pe care
poate să îl facă firma este să trimită lucrătorii acasă şi să nu mai suporte cheltuielile variabile,
chiar dacă în această situaţie proprietarul firmei continuă să plătească în întregime chiria.
7.2.6. Curba ofertei pe termen scurt a unei firme
Exemplele anterioare oferă informaţia necesară pentru determinarea curbei ofertei pe

termen scurt pentru o firmă perfect concurenţială.
Figura 7.6: Determinarea curbei ofertei pe termen scurt
Pentru o firmă curba ofertei pe termen scurt poate fi determinată din curbele costurilor. Când
preţul unei unităţi de produs este 4 milioane lei, firma produce în punctul E1. Dacă preţul scade,
firma se deplasează pe termen scurt în jos, de-a lungul curbei costului marginal, spre poziţii
precum E2 şi E3. Firma continuă să producă la punctul unde costul marginal este egal cu preţul,
până când costul marginal scade sub costul variabil mediu (punctul E4). Astfel, E4 este cel mai
de jos punct al curbei ofertei pentru firma din acest exemplu. Sub acest preţ firma se închide.
8.000
7.200
Costuri unitarel (mii lei/zi)
Cost total mediu

6.400
5.600
Curba ofertei
4.800
E1
4.000
E2
3.200
E3
2.400
1.600
E4
800 Cost variabil
mediu
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
Când preţul unei unităţi de produs este de 4 mil lei, firma va produce 18 unităţi / zi.
Astfel, punctul E1 situat pe curba costului marginal, este şi un punct de pe curba ofertei firmei.
Dacă cererea pentru produsul respectiv se reduce, iar preţul pieţei scade, firma de deplasează
pe termen scurt în jos, de-a lungul curbei costului marginal, spre poziţii precum E2 şi E3. De
exemplu, la un preţ de 2,4 milioane lei firma îşi minimizează pierderea producând 14
unităţi/zi (punctul E3). Pentru niveluri ale preţului cuprinse între minimul costului total mediu
şi minimul costului variabil mediu, curba ofertei urmează curba costului marginal. Astfel,
firma continuă să producă la nivelul la care costul marginal este egal cu preţul, până când
preţul scade sub costul variabil mediu (punctul E4). Astfel, E4 este cel mai de jos punct situat
pe curba costului marginal care poate fi cosiderat ca fiind parte a curbei ofertei firmei.
În concluzie, curba ofertei pe termen scurt pentru o firmă care urmăreşte maximizarea
profitului şi care operează pe o piaţă cu structură de conurenţă perfectă, coincide cu partea
crescătoare a curbei costului marginal situată deasupra minimului costului variabil mediu.
7.2.7. Curba ofertei pe termen scurt pentru o ramură
Pentru determinarea curbei ofertei pe termen scurt pentru o industrie, se au în vedere

curbele ofertelor firmelor care operează în acea industrie.
Figura 7.7. Determinarea curbei ofertei pe termen scurt pentru o ramură
Curba ofertei pe termen scurt pentru o ramură poate fi obţinută însumând curbele ofertei ale
firmelor individuale. Aici metoda este aplicată pentru trei firme. Dacă preţurile inputurilor se
schimbă în urma modificării producţiei realizate în industria respectivă devine necesară
ajustarea curbei ofertei pentru acea industrie.
(a)
Cantitate oferită
Preţ (mii lei) Firma X Firma Y Firma Z Total
3.200 1.500 - - 1.500
6.400 5.500 3.300 3.333 11.833
9.600 9.500 7.000 10.000 26.500
12.000 12.500 10.000 15.000 37.500
(b)
Firma X Firma Y Firma Z Total
12 12 12 12
0
Preţ (mii lei)
8 8 8 8
+ + =
4 4 4 4
0 10 20 0 10 20 0 10 20 0 10 20 30 40
Cantitate (mii)
Pentru a determina oferta totală pentru o industrie, se însumează cantităţile oferite de
fiecare firmă pentru fiecare nivel al preţului. Grafic, acest lucru presupune insumarea
orizontală a curbelor ofertelor. Pentru o industrie în care operează un număr mare de firme,
este necesară doar adăugarea în acelaşi mod a curbelor ofertei pe măsura creşterii numărului
de firme.
Pentru însumarea curbele ofertelor firmelor individuale, se presupune că preţurile
inputurilor (resurselor folosite) nu se modifică pe măsură ce producţia creşte. Pentru o firmă
cu dimensiuni mici, această ipoteză este realistă. Totuşi, dacă toate firmele din industrie îşi
măresc producţia în acelaşi timp, nu mai poate fi folosită această ipoteză. În realitate, atunci
când producţia unei întregi industrii creşte, preţurile inputurilor cresc, exceptând cazul în care
curba ofertei pentru factorii de producţie ar fi perfect elastică. Dacă preţul inpututilor creşte pe
măsură ce producţia totală a industriei creşte, curbele costurilor pentru fiecare firmă se vor
deplasa în sus (pe măsură ce producţia tuturor firmelor creşte). În această situaţie, curba
ofertei pe termen scurt pentru o industrie este mai abruptă decât suma curbelor ofertelor
individuale.
7.3. Echilibrul pe termen lung
Pentru o firmă perfect concurenţială, echilibrul pe termen scurt presupune ca ea să fie

mulţumită cu actualul nivel al producţiei. Altfel spus, o firmă perfect concurenţială este în
echilibru atunci când costul marginal este egal cu venitul marginal – care este totodată şi
preţul produsului. Pe termen lung, echilibrul firmei concurenţiale presupune şi alte două
condiţii: (i) fiecare firmă trebuie să fie mulţumită cu dimensiunea ei curentă şi (ii) firmele care
acum nu sunt pe piaţă trebuie să fie dispuse să rămână în afara ei, iar firmele existente pe piaţă
să fie dispuse să rămână aici.
Figura 7.8. Echilibrul firmei pe termen lung în condiţii de concurenţă perfectă
1.000
Cost marginal pe termen scurt

Preţ şi cost unitar (mii lei)
Cost total mediu pe termen scurt

Cost total mediu pe termen lung
500
Venit marginal (preţ)
Cost variabil mediu pe termen scurt
25 50
Cantitate (unităţi/zi)
În condiţii de echilibru pe termen lung, preţul, costul marginal pe termen scurt, costul total
mediu pe termen scurt şi costul total mediu pe termen lung au aceleaşi valori.
În primul rând, deoarece costul marginal este egal cu preţul la nivelul de producţie ales
de firmă, înseamnă că aceasta nu are nici un motiv pentru a modifica nivelul producţiei. În al
doilea rând, dimensiunea firmei permite ca la nivelul ales al producţiei costul total mediu pe
termen scurt să fie menţinut la cel mai mic nivel al costului total mediu pe termen lung. Prin
urmare, costul mediu nu poate fi diminuat prin modificarea volumului şi structurii inputurilor
fixe. În al treilea rând, costul total mediu pe termen scurt şi costul total mediu pe termen lung
sunt egale cu preţul la nivelul de echilibru al producţiei.
Costul total mediu cuprinde atât costurile explicite, cât şi costurile implicite (care includ
costul de oportunitate al capitalului sau profitul normal). Atunci când preţul este egal cu
costul total mediu, capitalul angajat într-o industrie obţine exact profitul normal. Cu alte
cuvinte, firmele obţin profit economic zero. Dacă veniturile ar fi diferite faţă de cele care
asigură profitul normal, nu s-ar mai menţine condiţiile de echilibru pe termen lung. Profituri
mai mari decât profitul normal (profit economic pozitiv) ar atrage firme din afara industriei pe
această piaţă. Totodată, profituri mai mici decât profitul normal (pierdere economică) ar
determina firmele din industrie să părăsească piaţa.
În concluzie, condiţiile de echilibru pe termen lung pot fi sintetizate astfel:
Preţ = Cost marginal = Cost total mediu pe = Cost total mediu pe

termen scurt termen lung
Dacă vreuna dintre părţile aceste ecuaţii nu s-ar verifica, firmele ar avea motive să-şi
modifice planurile. De exemplu, dacă preţul nu este egal cu costul marginal, firmele vor vrea
să-şi schimbe nivelul de producţie dată fiind dimensiunea lor. De asemenea, dacă ar exista
diferenţe între costurile totale medii pe termen scurt şi lung, firmele vor vrea să-şi schimbe
dimensiunea care le permite să realizeze nivelul actual al producţiei. Totodată, dacă preţul
este mai mic decât costul total mediu pe termen lung, firme din industria respectivă vor vrea
să iasă de pe piaţă sau dacă preţul este mai mare decât costul total mediu pe termen lung ar fi
atrase firme din afara industriei.
7.4. Ajustarea unei ramuri la modificarea condiţiilor pieţei

Condiţia de echilibru pe termen lung există numai atâta timp cât condiţiile pieţei nu se
modifică. Modificarea condiţiilor pieţei afectează cererea pentru un produs. Ce se întâmplă
atunci când cererea pieţei scade sau creşte şi cum este afectată o firmă concurenţială şi
întreaga industrie? Pentru simplificare, presupunem că oferta este perfect elastică.
Figura 7.9. Ajustarea pe termen lung la scăderea cererii
(a) O firmă (b) O industrie
1.000 1.000 După ce unele firme

Cost marginal ies de pe piaţă, preţul Curbele ofertei

revine la 400 mii lei pe termen scurt

CTML CTMS O2
O1
Curba ofertei pe
400 400 termen lung
Pierderea la preţul de 320 C2 C1
mii lei scoate unele firme Preţul scade temporar
de pe piaţă la 320 mii lei.
25 50 50.000 100.000
Cantitate (unităţi/zi) Cantitate (unităţi/zi)
La început, atât firma, cât şi industria se află în echilibru pe termen lung la preţul de 400 mii lei.
Apoi, condiţiile pieţei se schimbă şi curba cererii se deplasează spre stânga, de la C 1 la C2. Pe
termen scurt, preţul scade de la 400 mii lei la 320 mii lei (intersecţia dintre C2 şi O1). Răspunsul
firmei, pe termen scurt, constă în deplasarea în jos de-a lungul curbei costului marginal. După
un timp, unele firme – nu şi cea reprezentată aici – nu mai acceptă pierderile şi părăsesc
industria respectivă. Ca urmare, curba ofertei se deplasează în poziţia O2 şi preţul pieţei începe
să-şi „revină”. Firma reprezentată revine la pragul de rentabilitate. Pe termen lung, piaţa
urmează tendinţa ofertei pe termen lung, aşa cum arată săgeata îngroşată pe graficul (b).
Figura 7.10. Ajustarea pe termen lung la creşterea cererii
1.000 Profitul la preţul de 1.000 Preţul creşte temporar la

480 mii lei atrage 480 mii lei. Curbele ofertei
noi firme O1 pe termen scurt

CTMS O2
Curba ofertei pe
400 400 termen lung
CTML După ce intră noi C1 C2
Cost marginal firme, preţul scade
la 400 mii lei
25 50 50.000 100.000
În această figură atât firma, cât şi industria se află iniţial în echilibru la preţul de 400 mii lei.
Apoi, condiţiile pieţei se schimbă şi curba cererii se deplasează spre dreapta, de la C1 la C2. Pe
termen scurt, preţul creşte la 480 mii lei (intersecţia dintre C2 şi O1). Răspunsul firmei, pe
termen scurt, este redat de deplasarea în sus de-a lungul curbei costului marginal. Firma obţine
un câştig mai mare decât profitul normal. După un timp, câştigurile mai mari atrag noi firme în
această industrie. Datorită intrării pe piaţă a unor noi firme, curba ofertei se deplasează de la O 1
la O2. Profitul pentru firma din exemplu revine la normal şi astfel alte firme noi nu mai sunt
interesate să intre în această industrie. Piaţa urmează sensul curbei ofertei pe termen lung – aşa
cum arată săgeata îngroşată de pe graficul (b).
Figura 7.11. Înclinaţia pozitivă a curbei ofertei pe termen lung pentru o industrie
1.000 1.000
Temporar, preţul creşte

la 600 mii.lei
Cmg2 Cmg1 CTM2
CTM1 Curba
ofertei
400 400 pe
termen C2
lung O1 C1
O2
25 50 50.000 100.000
La costuri mai mari
noul preţ de echilibru
este 500 mii lei
Pentru graficele din figurile 7.9 şi 7.10 s-a presupus că preţul inputurilor nu se modifică dacă
producţia creşte. Graficele din figura 7.11 arată ce se întâmplă în cazul în care creşterea
industriei determină creşterea preţurilor inputurilor. Cum producţia creşte, creşterea preţului
inputurilor deplasează curba costului marginal al firmei de la Cmg1 la Cmg2 şi curba costului
total mediu de la CTM1 la CTM2. Rezultatul este formarea unui nou preţ de echilibru pe termen
lung mai mare decât preţul iniţial. Prin urmare, curba ofertei pe termen lung pentru o industrie
continuă să aibă o pantă pozitivă, dar este mai elastică decât oferta pe termen scurt.
Piaţa cu concurenţă perfectă
Trăsături simultane:
1. atomicitatea cererii şi ofertei (număr mare de cumpărători şi vânzători, puterea
economică a producătorilor este mică, niciun producător nu poate influenţa
preţul de vânzare care este o variabilă exogenă, firma perfect concurenţială este
un “price taker”;
2. omogenitatea produselor (produsele sunt perfect sustituibile pentru că sunt
identice,consumatorului îi este indifferent ce producător alege);
3. transparenţa perfecta a pieţei (oricine dispune de informaţie perfecta despre
orice îl interesează;
4. perfecta mobilitate a factorilorde producţie (orice producător poate obţine
factorii de producţie necesari, în cantitatea şi calitatea dorite);
5. accesul liber la intrarea şi ieşirea pe / de pe piaţă (nu există bariere; firmele
doresc să intre pe piaţa atât timp cât au profit P > CTM)
Preţ Cmg
C O CTM
pE
CTM
CVM
QE Cantitate q* Cantitate
Situaţia pieţei Situaţia unei firme
Maximizarea profitului:
𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 = 𝑉𝑇 − 𝐶𝑇 = 𝑝 ∙ 𝑞 − 𝐶𝑇𝑀 ∙ 𝑞 = 𝑞(𝑝 − 𝐶𝑇𝑀)
Profitul este deci o funcţie care depinde de producţia q; va fi maxim când derivata (VT-
CT) este zero:
∆𝑉𝑇
𝑉𝑇 ′ = 𝑉𝑚𝑎𝑟𝑔𝑖𝑛𝑎𝑙 =
∆𝑞
∆𝐶𝑇
𝐶𝑇 ′ = 𝐶𝑚𝑎𝑟𝑔𝑖𝑛𝑎𝑙 =
∆𝑞
Deci condiţia de maximizare a profitului, pe orice piaţă, este
Cmarginal = Vmarginal
În plus, pe piaţa cu concurenţă perfectă, Vmg = VT/q=pq/q=p.
Deci pe piaţa cu concurenţă perfecta, condiţia de maximizare a profitului este:
Vmg = Cmg = P
Situaţii posibile pe termen scurt:

1) P > CTM, firma obţine profit, iar dacă se îndeplineşte şi condiţia P=Cmg, atunci
profitul este maxim (este aria haşurată din graficul de mai sus);
2) P = CTM, profit = 0, firma se afla la pragul de rentabilitate; deci pragul de
rentabilitate este acel nivel al producţiei pentru care profitul este zero);
3) CVM < P<CTM, pierdere, dar continua să producă pentru că îşi acoperă costurile
variabile şi o parte din costurile fixe din preţ;
4) P <= CVM, atunci firma se află în punctul de închidere pe termen scurt.
Concluzie: curba ofertei individuale pe termen scurt este tronsonul costului marginal
situat deasupra CVM (partea roşie a Cmg din graficul anterior)
Ce se întâmplă pe termen lung:
- Au loc modificări în piaţă, fie în cerere, fie în ofertă;
- Sa luăm cazul ofertei, dacă au loc intrari pe piaţă, oferta creşte, preţul de echilibru
scade şi unele firme care sunt pe piaţă nu mai pot să îşi acopere costurile de
producţie, deci vor ieşi de pe piaţă, deci preţul va creşte şi atunci or intra pe piaţă
anumite firme, deci oferta va creşte, preţul va scădea etc... procesul este repetitiv.
Tendinţa este ca P = CTM, deci profitul economic să fie zero (graficul de mai jos);
- Concluzie: curba ofertei individuale pe termen lung este tronsonul costului
marginal situat deasupra CTM (partea verde a Cmg din graficul de mai jos).
-
Preţ Cmg
C O CTM
pE
CVM
QE Cantitate Cantitate
Piaţa cu concurenţă perfectă
Trăsături simultane:
1. atomicitatea cererii şi ofertei (număr mare de cumpărători şi vânzători, puterea
economică a producătorilor este mică, niciun producător nu poate influenţa
preţul de vânzare care este o variabilă exogenă, firma perfect concurenţială este
un “price taker”;
2. omogenitatea produselor (produsele sunt perfect sustituibile pentru că sunt
identice,consumatorului îi este indifferent ce producător alege);
3. transparenţa perfecta a pieţei (oricine dispune de informaţie perfecta despre
orice îl interesează;
4. perfecta mobilitate a factorilorde producţie (orice producător poate obţine
factorii de producţie necesari, în cantitatea şi calitatea dorite);
5. accesul liber la intrarea şi ieşirea pe / de pe piaţă (nu există bariere; firmele
doresc să intre pe piaţa atât timp cât au profit P > CTM)
Preţ Cmg
C O CTM
pE
CVM
CVM
QE Cantitate q* Cantitate
Maximizarea profitului:
𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 = 𝑉𝑇 − 𝐶𝑇 = 𝑝 ∙ 𝑞 − 𝐶𝑇𝑀 ∙ 𝑞 = 𝑞(𝑝 − 𝐶𝑇𝑀)
Profitul este deci o funcţie care depinde de producţia q; va fi maxim când derivata (VT-
CT) este zero:
∆𝑉𝑇
𝑉𝑇 ′ = 𝑉𝑚𝑎𝑟𝑔𝑖𝑛𝑎𝑙 =
∆𝑞
∆𝐶𝑇
𝐶𝑇 ′ = 𝐶𝑚𝑎𝑟𝑔𝑖𝑛𝑎𝑙 =
∆𝑞
Deci condiţia de maximizare a profitului, pe oricepiaţă, este Cmarginal = Vmarginal
În plus, pe piaţa cu concurenţă perfectă, Vmg = VT/q=pq/q=p.
Deci pe piaţa cu concurenţă perfecta, condiţia de maximizare a profitului este:
Vmg = Cmg = P
Situaţii posibile pe termen scurt:

1) P > CTM, firma obţine profit, iar dacă se îndeplineşte şi condiţia P=Cmg, atunci
profituleste maxim (este aria haşurată din graficul de mai sus);
2) P = CTM, profit = 0, firma se afla la pragul de rentabilitate;deci pragul de
rentabilitate este acel nivel al producţiei pentru care profitul este zero);
3) CVM < P<CTM, pierdere, dar continua să producă pentru că îşi acoperă costurile
variabile şi o parte dincosturile fixe din preţ;
4) P <= CVM, atunci firma se află în punctul de închidere pe termen scurt.
Concluzie: curba ofertei individuale pe termen scurt este tronsonul costului marginal
situat deasupra CVM (partea roşie a Cmg din graficul anterior)
Ce se întâmplă pe termen lung:
- Au loc modificări în piaţă, fie în cerere, fie în ofertă;
- Sa luăm cazul ofertei, dacă au loc intrari pe piaţă, oferta creşte, preţul de echilibru
scade şi unele firme care sunt pe piaţă nu mai pot să îşi acopere costurile de
producţie, deci vor ieşi de pe piaţă, deci preţul va creşte şi atunci or intra pe piaţă
anumite firme, deci oferta va creşte, preţul va scădea etc... procesul este repetitiv.
Tendinţa este ca P = CTM, deci profitul economic să fie zero (graficul de mai jos);
- Concluzie: curba ofertei individuale pe termen lung este tronsonul costului
marginal situat deasupra CTM (partea verde a Cmg din graficul de mai jos).
-
Preţ Cmg
C O CTM
pE
CVM
QE Cantitate Cantitate
8. MONOPOLUL
Monopolul este o structură a pieţei cu următoarele caracteristici: pe piaţă există o

singură firmă, care vinde un produs unic şi care este protejată de intrarea rivalilor pe piaţă.
Aceasta este o structură ideală. În lumea reală, condiţiile monopolului pot fi doar aproximate
deoarece: (1) rareori se poate găsi o piaţă pe care operează o singură firmă, (2) rareori se
poate identifica un produs pentru care nu există substituenţi şi (3) nici o firmă nu este perfect
protejată de intrarea altor firme concurente pe piaţă. De exemplu, proprietatea asupra unui
zăcământ de minerale rare reprezintă o protecţie destul de bună, dar există posibilitatea
descoperirii şi altor zăcăminte. Chiar şi atunci când monopolul este protejat prin lege –
autorităţile nu permit firmelor rivale să intre pe piaţă – există posibilitatea ca legea să se
modifice.
Deşi nu există o piaţă care să întrunească în totalitate trăsăturile pieţei cu structură de
monopol, utilizarea unui model formal al monopolului permite înţelegerea comportamentului
firmelor care operează pe astfel de pieţe.
8.1. Maximizarea profitului pe o piaţă de tip monopol
Principala diferenţă dintre monopol şi concurenţa perfectă este aceea că monopolul nu

preia preţul pieţei. În acelaşi timp, monopolul are de satisfăcut cererea pieţei; în consecinţă,
curba cererii firmei nu mai este orizontală ca pe piaţa cu concurenţă perfectă, ci
descrescătoare. Monopolul ştie că trebuie să reducă preţul dacă vrea să vândă mai mult.
Punctul de pornire în dezvoltarea unei teorii a monopolului îl reprezintă faptul că alegerea
monopolului cu privire la nivelul producţiei afectează în mod direct preţul produsului.
8.1.1. Producţia, preţul şi venitul marginal pentru monopol
Figura 8.1 (a, b şi c) prezintă legătura dintre cerere, venit total şi venit marginal pentru
un monopol. Venitul total se obţine înmulţind preţul cu cantitatea, la fiecare punct de pe curba
cererii. Venitul marginal este creşterea de venit total rezultată din sporirea cu o unitate a
producţiei. Când cererea este elastică – vezi grafic (b) – venitul marginal este pozitiv şi venitul
total creşte. Când cererea este inelastică, venitul marginal este negativ şi venitul total scade.
Venitul marginal este mai mic decât preţul la toate nivelurile de producţie.
Figura 8.1. Cerere, venit total şi venit marginal pentru un monopol
(a)
Venit
Cantitate Preţ Venit total
marginal
(1) (2) (3)
(4)
1 80 mil lei 80
77,6 155,2 75,2
2
75,2 225,6 70,4
3
. . .
. . .
. . .
16 44,0 704 3,2
17 41,6 707,2 -1,6
18 39,2 705,6
. . .
. . .
. . .
33 3,2 105,6 -78,4
34 0,8 27,2 -27,2
35 0 0
Pe măsură ce monopolul creşte sau reduce volumul producţiei, atât modificările

preţului, cât şi modificările cantităţii afectează venitul total al firmei (grafic c). Pornind de la
zero, pe măsură ce producţia creşte, venitul total creşte, atinge un punct de maxim atunci când
se produc 17 unităţi, după care se reduce.
Când cererea este elastică, o reducere a preţului determină creşterea venitului total.
Dacă cererea este inelastică, reducerea preţului determină o reducere a venitului. Pe graficul
(b) se observă că la cantităţi mai mici cererea este elastică (jumătatea de sus), la cantităţi mai
mari cererea este inelastică (jumătatea de jos). Din graficul (c) reiese că venitul total creşte în
zona cererii elastice şi scade în zona cererii inelastice. Venitul total atinge o valoare maximă
în zona cu elasticitate unitară.
Relaţia dintre producţie şi venitul total pentru un monopol se poate analiza şi în
termeni marginali. Venitul marginal reprezintă creşterea de venit total rezultată din sporirea
cu o unitate a producţiei. În coloana 4 (a) este determinat venitul marginal pentru firma din
acest exemplu, iar pe graficul (b) este reprezentată curba venitului marginal. Curba venitului
marginal este situată deasupra axei orizontale atunci când venitul total creşte (cerere
elastică)1, şi sub axa orizontală atunci când venitul total se reduce (cerere inelastică). Curba
1
Vezi capitolul 3.
venitului marginal intersectează axa orizontală la nivelul producţiei pentru care venitul total
este maxim. Altfel spus, venitul total este maxim atunci când venitul marginal este zero.
De aici se desprinde o regulă simplă care poate fi aplicată pentru reprezentarea curbei
venitului marginal care corespunde unei curbe a cererii reprezentată printr-o linie dreaptă:
curba venitului marginal intersectează întotdeauna axa orizontală la jumătatea distanţei dintre
punctul de intersecţie al curbei cererii cu axa orizontală şi originea sistemului de axe. Această
regulă nu se poate aplica pentru curbe ale cererii care nu sunt reprezentate printr-o linie
dreaptă.
(b)
Zonă de cerere
elastică
Preţ şi venit unitar(mil. lei)
80
Cerere unitară
40
Zonă de cerere
inelastică
Cerere
0
10 20 30 40
-13
Venit marginal
Cantitate
(c)
80
Venit total
Venit total (mil. lei)
40
Venit total
maxim
0
10 20 30 40
Cantitate
Întotdeauna, curba venitului marginal este situată sub curba cererii. Acest lucru arată
că pentru un monopol venitul marginal este mai mic decât preţul (creşterea venitului total
generată de vânzarea unei unităţi suplimentare de produs este mai mică decât preţul acelei
unităţi). De ce? Pentru a creşte volumul total al vânzărilor, monopolul trebuie să reducă preţul
tuturor unităţilor vândute şi nu doar al ultimei unităţi.
8.1.2. Maximizarea profitului
Pentru determinarea nivelului producţiei care maximizează profitul, pentru un

monopol se poate compara costul total cu venitul total sau se poate compara venitul marginal
cu costul marginal – monopolul maximizează profit ca şi firma care operează pe o piaţă cu
concurenţă perfectă, menţinând producţia la nivelul la care venitul marginal este egal cu
costul marginal. Costul total al firmei pentru diferite niveluri de producţie este prezentat în
coloana 6 din figura 8.2(c). Profitul total se determină ca diferenţă între venitul total şi costul
total. În coloana 7 a figurii 8.2(c) se observă că profitul este maxim atunci când firma produce
13 unităţi de produs. Abordarea cost total – venit total este reprezentată pe graficul (c).
Profitul total este egal cu distanţa verticală dintre curbele costului total şi venitului total.
Acesta atinge un punct de maxim atunci când firma produce 13 unităţi de produs.
Maximizarea profitului nu este acelaşi lucru cu maximizarea venitului total. De
exemplu, între 13 şi 17 unităţi de produs, venitul total continuă să crească, dar costul total
creşte mai repede decît creşte venitul şi astfel profitul total se reduce.
Abordarea marginală este redată de coloanele 3 şi 4 ale figurii 8.2(c). Atâta timp cât
venitul marginal este mai mare decât costul marginal, creşterea producţiei cu o unitate
determină creşterea profitului. Pentru firma din acest exemplu, dacă producţia creşte dincolo
de 13 de unităţi, venitul marginal devine mai mic decât costul marginal şi astfel profitul se
reduce.
Pe graficul (b) este reprezentată abordarea cost marginal–venit marginal. Un monopol
maximizează profitul producând o cantitate de bunuri la care venitul marginal este egal cu
costul marginal. Cantitatea la care firma maximizează profitul este dată de punctul de
intersecţie dintre curba costului marginal şi curba venitului marginal. Profitul unitar (mediu)
este egal cu distanţa verticală dintre curba cererii (care arată preţul de vânzare al produsului)
şi curba costului total. Profitul total se determină înmulţind profitul unitar cu cantitatea
produsă (aria haşurată).
Intersecţia dintre curbele costului marginal şi venitului marginal determină nivelul de
producţie pentru care un monopol maximizează profitul, dar preţul pe care îl percepe
monopolul este determinat de înălţimea curbei cererii corespunzătoare cantităţii de producţie
care mazimizează profitul. Pentru un monopol care maximizează profitul, acest preţ este
întotdeauna mai mare decât costul marginal.
Pentru firma din acest exemplu, costul marginal corespunzător unei producţii de 13
unităţi este de 20 mii lei, dar potrivit curbei cererii consumatorii sunt dispuşi să cumpere
această producţie la un preţ de 51,2 mii lei. Prin urmare, pentru a-şi maximiza profitul,
monopolul percepe un preţ de 51,2 mii lei pentru cele 13 unităţi produse.
Figura 8.2. Maximizarea profitului în cazul unui monopol
(a)
80
Cost total
60
Cost total şi venit (zeci mil. lei)
Venit total
Profit maxim
40
20
0
5 10 15 20 25 30 35
Producţie
(b)
80
Cost marginal
Preţ, cost şi venit unitar (mil. lei)
60
Cost mediu
Profit
40
Curba cererii
20
0 5 10 15 20 25 30 35
Producţie
(c)
Producţie Venit
Cost
(unităţi) Preţ Venit total marginal
(4) marginal Cost total Profit total
(1) (2) (3)
(5) (6) (7)
1 80 mil. lei 80 27,2 190,4 -110,4

75,2 -62,4
2 77,6 155,2 24,4 217,6
70,4 .
3 75,2 225,6 . .
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . .
.
12 53,6 643,2 22,4 18,4 404 239,2
13 51,2 665,6 17,6 20 424 241,6
14 48,8 683,2 12,8 22 446 237,2
15 46,4 696 8 24,4 470,4 225,6
16 44 704 3,2 27,2 497,6 206,4
17 41,6 707,2 30,4 528 179,2
Un monopol maximizează profitul producând o cantitate de bunuri la care venitul

marginal este egal cu costul marginal. Preţul pe care îl percepe este determinat de
înălţimea curbei cererii corespunzătoare cantităţii de producţie care maximizează
profitul. Atenţie: maximizarea profitului nu este acelaşi lucru cu maximizarea venitului
total! Peste 13 unităţi de producţie – cantitate la care în acest exemplu profitul este
maxim – venitul total continuă să crească un timp, dar profitul scade întrucât costurile
totale cresc mai repede.
8.1.3. Minimizarea pierderii
Când condiţiile pieţei sunt nefavorabile, un monopol – la fel ca şi o firmă

concurenţială – poate să nu obţină profit pe termen scurt. În acestă situaţie, monopolul va
încerca să minimizeze pierderile. Existenţa profitului depinde de poziţiile curbelor cererii şi a
costului total mediu.
Această situaţie este reprezentată în figura 8.3. În acest grafic, curba cererii se află
permanent sub curba costului mediu. Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, în cazul unei
recesiuni, atunci când veniturile se reduc. Pe termen scurt, cel mai bun lucru pe care poate să
îl facă o firmă aflată într-o asemenea situaţie este să îşi diminueze pierderile prin menţinerea
nivelului de producţie la punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal. Preţul
practicat de monopol în această situaţie este dat de înălţimea curbei cererii corespunzătoare
cantităţii de producţie care minimizează pierderea. Pierderea totală este redată de aria
haşurată.
Deşi monopolul suportă o pierdere la acest nivel de producţie, nici un alt nivel de
producţie nu ar conduce la o pierdere mai mică. După cum reiese din figura 8.3, preţul
practicat de monopol la acest nivel de producţie, este mai mare decât costul variabil mediu.
Figura 8.3. Pierderea pe termen scurt în cazul unui monopol
80
Cost marginal
60
Pierdere
Preţ (mil. lei)
Cost mediu
40
Cost variabil mediu
20
Cerere
0
5 10 15 20 25 30 35
Producţie
Uneori, cererea poate să nu fie suficient de mare astfel încât să permită monopolului să
obţină profit. De exemplu, în acest grafic curba cererii se află permanent sub curba
costului total mediu. Pe termen scurt, cel mai bun lucru pe care poate să îl facă o firmă
aflată într-o asemenea situaţie este să îşi diminueze pierderile prin menţinerea nivelului
de producţie la punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal. În cazul în
care condiţiile pieţei se modifică şi curba cererii se deplasează şi mai mult spre
originea sistemului de coordonate – împiedicând astfel obţinerea unui preţ care ar
acoperi costul total mediu – strategia pe termen scurt a monopolului ar fi închiderea
firmei.
Pe termen lung, menţinerea unor condiţii nefavorabile ale pieţei generează probleme
unei asemenea firme, în ciuda poziţiei sale de monopol. Dacă firma depinde în întregime de
sursele private de capital, ea fi nevoită să iasă de pe piaţă deoarece nu poate să ofere
potenţialilor investitori un venit suficient pentru a le acoperi costurile de oportunitate. Prin
urmare, investitorii îşi plasează capitalurile în altă parte. Dacă monopolul furnizează un
serviciu public esenţial2, el poate fi menţinut pe piaţă prin subvenţii acordate de autorităţi.
8.1.4. Maximizarea profitului pe termen lung
Spre deosebire de piaţa cu structură de concurenţă perfectă unde, pe termen lung,

profitul economic este zero (preţul este egal cu costul mediu) şi, astfel, noi firme nu sunt
încurajate să intre pe piaţă, în condiţii de monopol, profitul economic există atâta timp cât
condiţiile cererii sunt favorabile. În cazul monopolului, deşi preţul este mai mare decât costul
marginal, nu apar pe piaţă noi firme deoarece monopolul este protejat de intrarea rivalilor pe
2
Servicii de interes economic general este denumirea utilizată în Uniunea Europeană.
piaţă. Altfel spus, chiar dacă, pe termen scurt, condiţiile cererii permit obţinerea unei rate a
profitului mai mare decât costul de oportunitate al capitalului, nici o altă firmă nu poate să
intre pe piaţă. Dacă nu are loc nici un eveniment care să perturbe poziţia favorabilă a curbelor
costului şi cererii, un monopol poate să obţină, chiar şi pe termen lung, profit economic. Este
una dintre principalele diferenţe faţă de piaţa cu concurenţă perfectă.
8.1.5. Concurenţă, căutarea rentei şi limitarea preţurilor
În lumea reală nici o firmă nu este perfect protejată pe termen lung de rivali, deoarece
profitul economic obţinut de un monopol atrage alţi antreprenori, care îşi folosesc întreaga
ingeniozitate pentru a găsi modalităţi de intrare pe piaţa respectivă.
Ce poate să facă o firmă pentru a se proteja de rivali? O posibilitate ar fi să convingă
autorităţile să interzică intrarea pe piaţa respectivă. Acesta este un exemplu de comportament
căutător de rente (rent-seeking). Căutarea, obţinerea şi păstrarea rentelor este însă o activitate
costisitoare pentru firme. Astfel, în cazul unui monopol, căutarea rentei determină creşterea
costului total mediu şi, prin urmare, diminuează profitul pe termen lung.
Un alt mod de a împiedica intrarea rivalilor pe piaţă constă în diminuarea voluntară a
preţului. Astfel, un monopol poate să-şi vândă produsul la un preţ mai mic decât cel care ar
permite maximizarea profitului pe termen scurt.
8.2. Discriminarea prin preţ
Unele firme nu practică acelaşi preţ pentru toţi cumpărătorii produselor sau serviciilor
lor. De exemplu, este greu să găseşti într-un avion pasageri care au plătit acelaşi preţ pe bilet
pentru aceeaşi călătorie. Preţurile aceloraşi produse sunt diferite în funcţie de locul procurării
lor (hipermarket sau chioşcul de la colţul străzii), de cantităţi etc. Această practică este
cunoscută sub denumirea de discriminare prin preţ.
Discriminarea prin preţ constă în perceperea unor preţuri diferite pentru unităţi diferite
din acelaşi produs, atunci când diferenţele de preţ nu sunt justificate de diferenţe de costuri.
Pentru ca discriminarea prin preţuri să fie posibilă este necesară existenţa sinultană a trei
condiţii: (i) firma care o practică trebuie să aibă o anumită putere pe piaţă (adică, să poată să
stabilească, în mod profitabil, un preţ mai mare decât costul marginal); (ii) cele două sau mai
multe pieţe pe care se vinde un produs să poată fi separate; cu alte cuvinte, să nu poată exista
posibilitatea transferului sau revânzării produsului respectiv de pe o piaţă pe cealaltă, în caz
contrar – prin arbitraj – preţurile egalându-se în mod natural3; şi (iii) curbele cererii de pe
pieţele segmentate să aibă elasticităţi diferite la niveluri date ale preţurilor. În plus, vânzătorii
trebuie să poată clasifica cumpărătorii în funcţie de tipul de elasticitate a cererii pentru
produsul respectiv – astfel, pentru cei cu o cerere inelastică se pot practica preţuri mari, iar
pentru cei cu cerere elastică se pot practica preţuri mai mici.
Motivul care determină firmele să practice discriminarea prin preţ este posibilitatea ca
prin aceasta profiturile să fie majorate. Atunci când vinde încă o unitate suplimentară dintr-un
anumit produs, firma realizează venit marginal; acesta este rezultatul a două efecte de sens
contrar: primul se referă la creşterea de venit datorată vânzării unei bucăţi suplimentare, adică
preţul p al acesteia, iar al doilea reprezintă scăderea de venit asociată întregii producţii (Qp),
unde p este scăderea de preţ necesară pentru a determina vânzarea încă unei unităţi
suplimentare. Toate metodele de discriminare prin preţ pot fi privite ca metode care încearcă
să minimizeze acest ultim efect determinat asupra venitului marginal de către creşterea
vânzărilor. Deci, cu alte cuvinte, ca metode care încearcă să realizeze o extindere a vânzărilor
prin oferirea unui preţ mai scăzut doar ultimului consumator (sau anumitor consumatori), fără
a oferi simultan şi celorlalţi acelaşi preţ mai scăzut.
Există trei tipuri de discriminare prin preţ:
Discriminare prin preţ de gradul 1 (discriminare perfectă prin preţ)
Aceasta este situaţia în care un monopolist vinde cantităţi diferite din acelaşi produs la
preţuri diferite şi aceste preţuri pot să difere de la persoană la persoană.
Discriminarea prin preţuri de gradul 1 presupune ca fiecare unitate de produs să fie
vândută acelui individ care o preţuieşte cel mai mult, la preţul maxim pe care individul este
dispus să îl plătească. Astfel, pe această piaţă nu există surplus al consumatorului, acesta fiind
absorbit în întregime de către producător. Ca rezultat, această discriminare prin preţuri
conduce la un nivel eficient de producţie.
3
Sunt câteva modalităţi de limitare a posibilităţii de revânzare: în cazul serviciilor (de regulă, acestea nu pot fi
revândute): prin stabilirea unor condiţii de garanţie astfel încât să nu se aplice produselor revândute, existenţa
unor costuri mari de tranzacţionare (de exemplu, costuri de transport între diferite pieţe), prin impunerea
anumitor clauze contractuale sau prin integrare pe verticală (vezi cazul Petrom, în legătură cu care alte firme
proprietare de staţii de benzină s-au plâns că practică preţuri mai mici pentru benzina vândută propriilor sale
staţii; sau cazul Alcoa, la începutul secolului, care ca producător de aluminiu a cumpărat numeroase firme din
aval, dar numai în ramuri unde cererea era elastică – cabluri electrice, unde exista posibilitatea de substituire cu
cabluri din cupru, subansamble pentru automobile etc., dar nu şi din ramuri cu cerere inelastică, cum ar fi
siderurgia sau construcţia de avioane).
Discriminarea perfectă prin preţ este rareori întâlnită în viaţa reală (de exemplu, în
mici comunităţi în care fiecare locuitor ştie totul despre disponibilitatea de plată a celorlalţi
locuitori, astfel încât medicul poate să ceară tarife diferite de la pacient la pacient pentru
consultaţiile acordate). În acelaşi timp, acest tip de discriminare prin preţuri este util pentru că
oferă un exemplu de alocare eficientă a resurselor, altul decât cel realizat de o piaţă
concurenţială.
Discriminare prin preţ de gradul 2
Aceasta este situaţia în care un monopolist vinde cantităţi diferite dintr-un produs la
preţuri diferite, dar toţi indivizii care cumpără aceeaşi cantitate plătesc acelaşi preţ. Astfel,
preţurile diferă în funcţie de cantitate, dar nu şi în funcţie de indivizi (de exemplu, discount-
urile la achiziţiile en-gros). De exemplu, oricine cumpără şase sticle cu Coca-Cola la Metro
sau Selgros plăteşte acelaşi preţ – mai mic decât preţul de vânzare a aceluiaşi produs la un
magazin din cartier. Folosirea unor preţuri diferite în funcţie de cantitatea de produs
cumpărată este întâlnită şi în cazul utilităţilor publice (de exemplu, preţul unitar al unui kw/h
de electricitate depinde de cantitatea consumată).
Discriminarea prin preţ de gradul 3
Aceasta este o situaţie în care un monopolist vinde produsul său unor persoane diferite
la preţuri diferite, dar fiecare unitate de produs vândută are acelaşi preţ. Acesta este cea mai
folosită formă de discriminare prin preţuri (de exemplu discounturile pentru pensionari,
studenţi, etc.).
Cum poate un monopol să determine preţul optim pe care poate să îl perceapă pe

fiecare piaţă?
Să presupunem că un monopol identifică două grupuri de indivizi şi vinde produsul

său ficărui grup la preţuri diferite. Consumatorii nu pot să revîndă produsul
respectiv. Fie P1(Q1) şi P2(Q2) curbele inverse ale cererii pentru grupul 1 şi
respectiv grupul 2 (vezi notă de subsol în tema „Cererea, oferta şi echilibrul pieţei”)
şi C(Q1 + Q2) costul de producţie. Condiţia de maximizare a profitului pentru
monopol este:
max P1 (Q1) Q1 + p 2 (Q 2) Q 2 − C(Q1 + Q )

Q1Q 2
Soluţia optimă presupune:
Vmg1(Q1) = Cmg(Q1 + Q2)

Vmg2(Q2) = Cmg(Q1 + Q2)
Astfel, costul marginal al producerii unei unităţi suplimentare de produs trebuie să

fie egal cu venitul marginal obţinut pe fiecare piaţă. Dacă venitul marginal pe piaţa
1 este mai mare decât costul costul marginal, acesta va trebui să plătească pentru a
creşte producţia pe piaţa 1, şi asemănător pentru piaţa 2. Cum costul marginal este
acelaşi pe fiecare piaţă, venitul marginal pe fiecare piaţă trebuie să fie acelaşi.
Astfel, un bun trebuie să conducă la aceeaşi creştere a venitului indiferent dacă este
vândut pe piaţa 1 sau pe piaţa 2.
Folosind formula elasticităţii pentru venitul marginal, condiţia de maximizare a
profitului se poate scrie astfel:
 
P1 (Q1 )1 −  = Cmg (Q + Q )
1
 1 (Q1) 
1 2

 
P2 (Q2)1 −  = Cmg (Q + Q )
1
 2 (Q2) 
1 2

Unde 1 (Q1) şi  2 (Q 2) reprezintă elasticităţile cererii pe cele două pieţe, calculate

la nivelul de producţie care maximizează profitul.
1 1
Dacă P1 > P2, atunci : 1 −  1−
1(Q1)  2 (Q 2)
1 1
Rezultă că: 
1(Q1)  2 (Q 2)
Adică :  2 (Q 2)  1(Q1)
Astfel, piaţa cu un preţ mai mare trebuie să aibă un coeficient de elasticitate al

cererii mai mic. Altfel spus, o cerere elastică este o cerere mai sensibilă la
modificarea preţului. O firmă care practică discriminarea prin preţ stabileşte un preţ
mai mic pentru un grup de indivizi mai sensibili la modificarea preţului şi un preţ
mai mare pentru grupul de indivizi care sunt relativ mai puţin sensibili la
modificarea preţului. În acest fel, firma îşi maximizează profitul total.
Exemplul 1: Curba cererii reprezentată printr-o linie dreaptă

Se consideră o situaţie în care firma deserveşte două pieţe ale căror curbe ale cererii
sunt reprezentate printr-o linie dreaptă, Q1 = a - bP1 şi Q2 = c – dP2. Pentru simplificare, se
presupune un cost marginal egal cu zero. Dacă firma poate să practice discriminarea prin preţ,
ea produce pe fiecare piaţă la un nivel al producţiei pentru care venitul marginal este zero,
unde cantităţile sunt Q1 = a / 2 şi Q2 = c / 2 , iar preţurile P1 = a / 2b şi P2* = c / 2d .
Dacă firma nu poate să practice discriminarea prin preţ, ea are o curbă a cererii dată de
relaţia Q = (a + c) − (b + d ) / P şi produce într-un punct situat la jumătatea curbei cererii, ale
cărui coordonate sunt Q* = (a + c ) / 2 şi P* = (a + c) / 2(b + d ) .

Producţia totală este aceeaşi indiferent dacă firma poate sau nu să practice
discriminarea prin preţ (aceasta este o trăsătură particulară a curbei cererii reprezentată printr-
o linie dreaptă şi care nu este valabilă în general.)
Există o excepţie importantă a acestei afirmaţii. S-a presupus că, atunci cînd un
monopol alege un singur preţ optim, acesta va vinde o cantitate pozitivă pe fiecare piaţă.
Există situaţii în care, la nivelul preţului pentru care profitul este maxim, un monopol să îşi
vândă producţia numai pe o piaţă. Acestă situaţie este reprezentată în figura 8.4.
În acestă situaţie, există două curbe ale cererii reprezentate printr-o linie dreaptă. Atâta
timp cât se presupune un cost marginal egal cu zero, un monopol vrea să opereze la un punct
în care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ este –1. Astfel, P1* este preţul
care permite maximizarea profitului – orice reducere a preţului determinând reducerea
venitului pe piaţa 1. Dacă cererea pe piaţa 2 este foarte mică, monopolul nu va dori să reducă
preţul pentru a vinde pe acestă piaţă: el va vinde numai pe o piaţă pe care cererea este mare.
În acestă situaţie, dacă discriminarea prin preţuri este posibilă, producţia totală creşte atâta
timp cât monopolul consideră că este în interesul lui să vândă pe ambele pieţe.
Figura 8.4. Discriminarea prin preţuri în cazul unor curbe ale cererii reprezentate printr-o linie dreaptă.
Preţ (P)
P1*
P2* Cerere 1 (C1)

Cerere 2 (C2)
Q*2 Q1* Cantitate (Q)
Dacă monopolul poate să practice discriminarea prin preţuri, producţia totală oferită este Q 1
+ Q2. În cazul în care discriminarea prin preţuri nu este posibilă, monopolul se va adersa
doar grupului de consumatori cu disponibilitate de plată mai mare (C1), iar producţia oferită
pe piaţă este doar Q1 (la preţul P1).
Exemplul 2: Determinarea nivelului optim de discriminare prin preţuri
Să presupunem că un monopol se confruntă cu două pieţe ale căror curbe ale cererii
sunt date de relaţiile:
Q1(p1) = 100 – P1
Q2(p2) = 100 – 2P2
De asemenea, să mai presupunem că monopolul are un cost marginal constant de 20

u.m/bucată. Dacă discriminarea prin preţ este posibilă, ce preţ trebuie să practice monopolul
pe fiecare piaţă în vederea maximizării profitului? Ce se întâmplă dacă discriminarea prin preţ
nu este posibilă? În acestă situaţie, care este preţul practicat de către monopol?
Pentru a rezolva problema în situaţia în care discriminarea prin preţuri este posibilă, se
determină mai întâi funcţiile inverse ale cererii:
P1(Q1) = 100 – Q1
P2(Q2) = 50 – Q2/2
Dacă venitul marginal este egal cu costul marginal pe fiecare piaţă, se obţine:
100 – 2Q1 = 20
50 – Q2 = 20
Astfel, Q1* = 40 şi Q2* = 30. Înlocuind în funcţiile inverse ale cererii se obţine P1* =
60 şi P2*= 35.
În situaţia în care monopolul trebuie să practice acelaşi preţ pe ambele pieţe, se
determină mai întâi cererea totală:
Q(P) = Q1(P1) + Q2(P2) = 200 –3P.
Curba invesă a cererii este:
200 Q
P(Q) = −
3 3
Din condiţia cost marginal = venit marginal, se obţine:
200 2
− Q = 20
3 3
Rezultă:
Q* = 70 şi P* = 43 13 .
8.3. Monopolul şi eşecul pieţei
În mod normal, cumpărătorii şi vânzătorii de bunuri şi servicii ţin cont de preţuri

atunci când decid cum să utilizeze resursele de care dispun, iar pe baza preţurilor piaţa asigură
o alocare eficientă a resurselor. Există însă şi situaţii în care preţurile nu reflectă costurile de
oportunitate (ala-numitele cazuri de eşec al pieţei). Un caz de eşec al pieţei este monopolul.
8.3.1. Preţuri şi costuri de oportunitate
În condiţii de concurenţă perfectă, preţurile pieţei reflectă costurile de oportunitate,

atât pe termen lung cât şi pe termen scurt. Pe termen scurt, preţul pe o piaţă concurenţială este
egal cu costul marginal. Atunci când sunt luate în calcul atât costurile implicite cât şi costurile
explicite, costul marginal măsoară costul de oportunitate al producerii unei unităţi
suplimentare dintr-un bun sau serviciu. Pe termen lung, preţul reflectă costul de oportunitate
într-un alt sens. Atunci când o industrie concurenţială este în echilibru pe termen lung, preţul
pieţei este egal nu numai cu costul marginal, ci şi cu costul mediu. Astfel, pe termen lung, pe
o piaţă concurenţială, preţul este egal cu întregul cost de oportunitate al unui bun sau serviciu,
incuzând atât elementele fixe cât şi pe cele variabile pe termen scurt.
În condiţii de monopol, situaţia este diferită. Preţul unui monopol care maximizează
profitul este întotdeauna mai mare decât costul marginal. De asemenea, sub incidenţa unor
condiţii favorabile ale cererii şi dată fiind protecţia împotriva concurenţilor, monopolul poate
menţine preţul la un nivel mai mare decît costul mediu la infinit.
Deoarece monopolul practică un preţ mai mare decât costul de oportunitate al
producerii acelui bun sau serviciu, cumpărătorii primesc un semnal fals cu privire la raritatea
bunului respectiv.
8.3.2. Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului în condiţii de monopol
Monopolul ca eşec al pieţei poate fi explicat şi în termenii surplusului consumatorului

şi surplusului producătorului. În figura 8.5(a) este prezentat surplusul consumatorului şi
surplusul producătorului pentru o piaţă concurenţială. Curba cererii măsoară preţul maxim pe
care consumatorii sunt dispuşi să îl plătească pentru o cantitate dată dintr-un bun. Curba
ofertei, determinată pe baza curbelor costului marginal ale firmelor individuale, măsoară
costul de oportunitate al producerii unei unităţi suplimentare din bunul respectiv. În acest
exemplu, preţul de echilibru este de 160 mii u.m., iar cantitatea de echilibru este de 200 de
unităţi.
Consumatorii care ar fi fost dispuşi să plătească mai mult de 160 mii lei pentru toate
cele 200 de unităţi vor obţine un surplus al consumatorului egal cu aria haşurată cuprinsă între
curba cererii şi preţul pieţei. Producătorii, care produc (exceptând a 200-a unitate) cu un cost
de oportunitate mai mic de 160 mii lei, obţin un surplus al producătorului egal cu aria
haşurată cuprinsă între curba ofertei şi preţul pieţei. Aceste surplusuri reprezintă câştigurile
din schimb ale consumatorului şi respectiv ale producătorului.
Figura 8.5(b) prezintă surplusul producătorului şi surplusul consumatorului în condiţii
de monopol. Maximizând profitul, monopolul limitează producţia la 120 de unităţi şi practică
un preţ de 240 mii lei. Chiar şi la acest preţ, consumatorii sunt mai bine situaţi decât dacă
bunul respectiv nu ar fi fost disponibil. Aceştia realizează un surplus egal cu aria haşurată
cuprinsă între curba cererii dar mai jos de un nivel al preţului de 240 mii lei. Pe de altă parte,
monopolul realizează un surplus al producătorului considerabil. Surplusul total al
producătorului este egal cu aria haşurată cuprinsă între curba costului marginal şi preţ, fiind
mărginită la stânga de axa verticală şi la dreapta de cantitatea care maximizează profitul.
Comparând situaţia concurenţei perfecte cu situaţia de monopol se desprind trei concluzii:
1. surplusul consumatorului este mai mic în condiţii de monopol;

2. surplusul producătorului este mai mare în condiţii de monopol;
3. totalul surplusului consumatorului şi surplusului producătorului este mai mic în
condiţii de monopol.
Figura 8.5. Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului în condiţii de concurenţă şi de monopol

(a) Piaţă concurenţială (b) Monopol
320 320
Preţul este egal Surplusul Preţul depăşeşte
cu costul marginal consumatorului costul marginal
240 240
Pierdere
producătorului
Preţ (mii lei)
Surplusul Preţ (mii lei) socială Cost
Surplusul
consumatorului Oferta marginal
160 Surplusul (cost marginal) 160
producătorului
Cerere
80 80
Cerere Venit
marginal
0 100 200 300 400 0 100 200 300 400
Producţie Producţie
În condiţii de concurenţă perfectă (grafic a) producţia evoluează până la punctul la care

concumatorul este dispus să plătească pentru ultima unitate produsă – la un preţ egal cu
costul marginal al producerii acelei unităţi. Toate câştigurile posibile în urma
schimbului sunt realizate sub forma surplusului consumatorului şi a surplusului
producătorului. În condiţii de monopol (grafic b) producţia se opreşte sub acest punct.
Surplusul consumatorului este mai mic decât în condiţii de concurenţă, iar surplusul
producătorului este mai mare. Totalul lor însă, este mai mic decât în condiţii de
concurenţă. Unele câştiguri potenţiale din schimb nu se realizează. Această pierdere
socială constituie justificarea pentru considerarea monopolului drept formă de eşec al
pieţei.
Prin cea de-a treia diferenţă se explică de ce monopolul este o situaţie de eşec al pieţei.
Aceasta arată că unele câştiguri potenţiale din schimb nu se realizează. Dacă celelalte condiţii
nu se modifică, creşterea producţiei de la 121 la 200 de unităţi ar putea să aducă beneficii
consumatorilor care sunt mai mari decât costul acestora. Astfel, atât consumatorii cât şi
producătorii ar fi mai bine situaţi. Câştigul potenţial din schimb care este irosit este
reprezentat în figura 8.5(b) prin aria haşurată cuprinsă între curbele cererii şi ofertei şi
mărginită la stânga de cantitatea care maximizează profitul pentru monopol. Această pierdere
socială de bunăstare constituie justificarea pentru considerarea monopolului dept formă de
eşec al pieţei.
Pierdere socială O pierdere de surplus al consumatorului sau al producătorului care nu
este compensată de un câştig al altcuiva.
8.4. Reglementarea monopolului natural
Considerând că monopolul este o situaţie de eşec al pieţei, decidenţii în politica

economică au încercat să elaboreze politici care să împiedice o firmă sau un grup restrâns de
firme să controleze piaţa. Cu toate acestea, există situaţii în care nu există nici o modalitate de
a evita monopolul. Acesta este cazul monopolului natural.
Monopolul natural poate fi definit ca fiind o industrie în care costurile totale medii
sunt descrescătoare până la niveluri mari de producţie; în această situaţie costurile sunt
menţinute la un nivel minim dacă pe piaţă există un singur producător. De exemplu, serviciile
de telefonie clasică, televiziune prin cablu sau furnizorii de utilităţi publice – partea de
transport (electricitate, gaz natural, apă, canalizare, căldură) sunt cazuri de monopol natural.
Deşi termenul de monopol natural este bine definit în economie, acesta trebuie
interpretat cu atenţie: termenul „natural” nu semnifică neapărat vreo legătură cu „natura”, de
fapt raporturile reglementate dintre indivizi şi tehnologia disponibilă fiind condiţiile
determinante pentru „monopolul natural”. De exemplu, serviciile de telefonie la distanţe lungi
au fost considerate ca fiind monopol natural la fel ca şi serviciile de telefonie pentru distanţe
scurte. În prezent, datorită sistemelor cu fibre optice sau comunicaţiilor prin satelit este
posibil ca multe servicii de telefonie pentru distanţe mari să concureze unele cu altele.
Problemele de politică economică ridicate de monopolul natural se referă la modul în
care o firmă poate fi împiedicată să profite de avantajul poziţiei sale, în sensul de a creşte
preţul şi de a restricţiona cantitatea. Aici statul intervine (şi are şi justificarea economică să o
facă) prin politici de reglementare (de regulă, sectoriale). Firma din figura 8.6 are un cost
marginal constant şi o curbă a costului mediu pe termen lung în formă de L. Curba cererii
intersecteză curba costului mediu pe termen lung la un nivel al producţiei Q1, care se apropie
de scara minimă de eficienţă. Dacă acestă cantitate ar fi produsă de două firme, producţia
fiecărei firme fiind Q1/2, costul unitar al producerii acestui bun ar fi mult mai mare.
Dacă pe piaţă operează o firmă nereglementată, este posibil ca acesta să acţioneze ca
un monopol pur. În loc să producă o cantitate Q1, aceasta ar produce o cantitate Q2 – la
intersecţia dintre curba venitului marginal şi curba costului marginal (urmărind obiectivul
maximizării profitului). Preţul corespunzător producţiei Q2 este P2 – mult mai mare decât
costul marginal. Astfel, firma produce un nivel prea mic de producţie şi practică un preţ prea
mare pentru a permite o producţie eficientă.
Figura 8.6. Reglementarea monopolului natural
P2
Preţ
Cost total mediu pe termen lung
P1
Venit marginal Cost marginal
Cerere
Q2 Q1
Cantitate
Acest grafic arată curbele costului şi cererii pentru un monopol natural (de exemplu, o
firmă producătoare de energie termică). În lipsa regularizării, monopolul ar putea să
obţină profit maxim percepând preţul P2 şi vânzând cantitatea Q2. Dacă autoritatea de
reglementare impune un preţ maxim P1, firma va considera că merită să producă o
cantitate Q1.
Soluţia reglementării
În cazul monopolului natural, concurenţa dintre două sau mai multe firme este
ineficientă. Soluţia tradiţională este de a permite unei singure firme să opereze pe piaţă, în
condiţiile reglementării, de regulă, a preţului de vânzare al produsului. De exemplu, preţul pe
care firma poate să îl perceapă poate fi limitat la nivelul P1 (preţul la care curba cererii
intersecteză curba costului total mediu pe termen lung). În condiţiile unui preţ reglementat,
firma obţine profitul maxim producând un nivel al producţiei Q1. Rezultatul constă în
formarea unui preţ mai mic şi a unei cantităţi mai mari comparativ cu situaţia monopolului
pur nereglementat sau a împărţirii producţiei între două sau mai multe firme.
În vederea unei pieţe perfect eficiente, preţul s-ar putea reduce la nivelul costului
marginal, care este puţin mai mic decît P1. Pentru orice preţ mai mic de P1, firma înregistrează
o pierdere. Ea ar putea să reziste pe termen lung numai dacă primeşte subvenţii. Dacă firmei i
se permite să practice un preţ la nivelul P1, care este suficient de mare pentru a acoperi toate
costurile, se poate evita necesitatea acordării unei subvenţii.
8.5. Strategii de gestiune a monopolului
Există patru modalităţi de gestiune a monopolului: (1) maximizarea profitului, (2)

maximizarea cifrei de afaceri, (3) gestiunea de echilibru şi (4) fixarea preţului la nivelul
costului marginal. Maximizarea profitului a fost deja analizată în primul paragraf al acestei
teme, aşa că, în continuare, ne vom ocupa doar de celelalte trei.
Maximizarea cifrei de afaceri
Există situaţii în care monopolul poate să aibă ca obiectiv maximizarea venitului total
(cifra de afaceri). O firmă poate opta pentru o astfel de gestiune (sau i se poate impune prin
politica de reglementare) atunci când încearcă să evite intrarea pe piaţă a unor rivali. În
această situaţie, firma preferă profituri imediate mai mici, şi uneori chiar pierderi, pentru a-şi
proteja poziţia pe piaţă.
Venitul total este maxim, atunci cînd venitul marginal este zero. În figura 8.7,
producţia corespunzătoare acestei situaţii este Q1 şi preţul de vânzare este P1. În raport cu
obiectivul de maximizare a profitului care presupune producţia Q* şi preţul P*, acum are loc o
creştere a cantităţii vândute şi o scădere a preţului de vânzare şi a profitului.
Deşi în acest exemplu profitul total rămâne pozitiv (doar scade), nu este exclus ca,
pentru alte configuraţii, maximizarea venitului total să conducă la pierderi (situaţia în care
costul total mediu ar fi mai mare decât venitul mediu).
Gestiunea de echilibru (profit economic zero)
În această situaţie, monopolul are ca obiectiv creşterea volumului total de producţie

pentru a se proteja împotriva apariţiei unor eventuali rivali, dar urmăreşte şi să evite apariţia
unor pierderi. De asemenea, această gestiune poate fi o opţiune pentru o firmă aflată în poziţie
de monopol, dar administrată de autorităţile publice.
În figura 8.7, nivelul producţiei care permite asigurarea echilibrului este Q2, proiecţia
pe axa cantităţilor a punctului de intersecţie dintre curbele costului mediu şi venitului mediu.
Acestă cantitate Q2 este vândută la preţul P2 – care acoperă costul de producţie şi generează
un profit economic zero.
Gestiunea în condiţii de echilibru este însă generatoare de risipă, determinând o
utilizare ineficientă a resurselor. Atunci când se produce cantitatea Q2, preţul (P2) acoperă
costul mediu, dar este inferior costului marginal. Astfel, preţurile nu mai semnalează raritatea.
Stabilirea preţului la nivelul costului marginal
O gestiune care tinde spre utilizarea raţională a resurselor trebuie să pună în evidenţă
costul real de obţinere a tuturor bunurilor. În cazul monopolului, este vorba de determinarea
simultană a cantităţii şi a preţului, astfel încât preţul de vânzare să fie egal cu costul marginal.
În figura 8.7, cantitatea (Q3) şi preţul (P3) sunt determinate de intersecţia dintre curba costului
marginal şi curba venitului mediu.
Figura 8.7. Strategii de gesitiune a monopolului
Cost
Preţ marginal
P*
P3
P1
Cost mediu
P2
Venit mediu
Q* Q3 Q1 Q2
Venit
marginal
(i) Strategia de maximizare a profitului implică stabilirea producţiei (Q*) la nivelul la care
venitul marginal este egal cu costul marginal. În acest caz, preţul este P*. (ii) Strategia de
maximizare a cifrei de afaceri implică stabilirea producţiei (Q1) la nivelul la care venitul
marginal este zero. În acest caz, preţul este P1. (iii) Strategia gestiunii de echilibru implică
stabilirea producţiei (Q2) la nivelul la care preţul este egal cu costul mediu. În acest caz,
preţul este (P2). (iv) Strategia de stabilire a preţului la nivelul costului marginal implică
stabilirea producţiei (Q3) la nivelul la care costul marginal este egal cu preţul. În acest caz,
preţul este (P3).
2. CEREREA, OFERTA ŞI ECHILIBRUL PIEŢEI
Schimburile de bunuri de consum şi factori de producţie între consumatori şi

firmele producătoare se realizează în cadrul diferitelor pieţe.
Piaţa reprezintă spaţiul în care cumpărătorii şi vânzătorii interacţionează,
generând un proces care rezolvă cele trei probleme fundamentale ale economiei formulate
în capitolul anterior: ce se produce? cum se produce? pentru cine se produce?
2.1. Cererea
2.1.1. Definirea cererii
În ştiinţa economică, noţiunea de cerere se referă la relaţia dintre cantităţile pe

care consumatorii le vor cumpăra şi preţurile asociate acestor cantităţi. Relaţia dintre
cantitatea cerută şi preţ nu este doar o relaţie matematică, ci şi una cauzală. Variabila
dependentă în cadrul acestei relaţii este cantitatea, iar variabila independentă este preţul
produsului în cauză.
De exemplu, dacă preţul unui produs este scăzut, consumatorii vor avea tendinţa
să cumpere cantităţi mai mari, în timp ce dacă preţul este mare, ei vor cumpăra mai puţin.
Noţiunea de cerere include nu numai aceste două posibilităţi, ci şi toate celelalte preţuri şi
cantităţi referitoare la un anumit produs. Tabelul de mai jos prezintă o schemă a cererii
pentru un produs oarecare:
Preţ Cantitatea cerută (bucăţi)

500 10
400 20
300 30
200 40
100 50
Pe baza acestui tabel, putem reprezenta cererea ca o curbă (sau, simplificând, ca o
dreaptă), într-un sistem de axe ce are pe abscisă cantităţile pe care cumpărătorii le vor
achiziţiona, iar pe ordonată preţurile pe care le vor plăti1.
Preţ
500
400
300
200
100 Cererea
10 20 30 40 50 Cantitate cerută
Figura 2.1. Curba cererii
Se observă că, o dată cu creşterea preţului are loc scăderea cantităţii cerute şi
invers, scăderea preţului determină creşterea cantităţii cerute. Această observaţie poartă
numele de „legea cererii”, care spune că la preţuri mai mici se vor cumpăra cantităţi mai
mari şi invers. Cu alte cuvinte, modificarea preţului unui bun va determina modificarea
în sens invers a cantităţii cerute din bunul respectiv.
Cineva şi-ar putea pune întrebarea: legea cererii se respectă în cazul tuturor
bunurilor sau există şi bunuri care fac excepţie de la regulă?
Răspunsul la această întrebare este acela că legea cererii se respectă în cazul
bunurilor normale şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. Bunurile normale sunt
acele bunuri pentru care cererea creşte când veniturile consumatorilor cresc. În categoria
bunurilor inferioare sunt incluse acele bunuri pentru care cererea scade atunci când
veniturilor consumatorilor cresc. Cel mai citat exemplu de bun inferior îl constituie
cartofii, deşi noi, românii, s-ar putea să nu fim de acord cu această concluzie a
economiştilor.
1
Deoarece curba cererii este o reprezentare a cantităţii în funcţie de preţ, ar fi fost normal ca preţul să fie
reprezentat pe abscisă, iar cantitatea pe ordonată. Totuşi, primul care a făcut această reprezentare grafică,
economistul american Alfred Marshall, a desenat graficul în felul acesta şi aşa a fost preluat în ştiinţa
economică. Practic, graficul este o reprezentare a funcţiei inverse a cererii, preţ în funcţie de cantitate.
Relaţia menţionată dintre preţ şi cantitate este explicată prin apariţia a două
efecte: efectul de substituţie şi efectul de venit.
2.1.2. Efectul de substituţie, efectul de venit şi paradoxul Giffen
Efectul de substituţie se referă la faptul că atunci când preţul unui bun creşte,
consumatorii au tendinţa să-l înlocuiască în consumul lor cu alte bunuri. Efectul de
substituţie este întotdeauna negativ, ceea ce înseamnă că modificarea preţului determină
modificarea în sens invers a cantităţii cerute din orice tip de bun.
Efectul de venit are în vedere faptul că o creştere, de exemplu, a preţului unui
bun determină scăderea veniturilor reale2 ale populaţiei, rezultatul fiind că se va cumpăra
mai puţin din toate produsele, inclusiv din cel al cărui preţ a crescut. Deci, efectul de
venit este în sens invers cu modificarea preţului pentru bunurile normale şi în acelaşi sens
cu modificarea preţului pentru bunurile inferioare.
Astfel, putem sintetiza:
a) pentru bunurile normale, efectul de substituţie are acelaşi sens cu efectul
de venit; de aceea, atunci când preţul unui bun normal se modifică,
cantitatea cerută din acel bun se modifică în sens invers;
b) pentru bunurile inferioare, efectul de venit şi efectul de substituţie au
sensuri diferite; de aceea, atunci când se modifică preţul unui bun inferior,
cantitatea cerută din aceasta se modifică în acelaşi sens sau în sens invers
în funcţie de dimensiunile celor două efecte. Dacă efectul de substituţie
este mai mare decât efectul de venit, atunci modificarea preţului bunului
inferior determină modificarea în sens invers a cantităţii cerute şi legea
cererii este verificată. Dacă efectul de venit este însă mai puternic decât
efectul de substituţie, atunci modificarea preţului bunului inferior
determină modificarea în acelaşi sens a cantităţii cerute din acel bun şi
legea generală a cererii nu mai este respectată. Este cazul aşa numitelor
2
Cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată cu o anumită sumă de bani.
„produse Giffen”3 pentru care cererea are o pantă pozitivă, deci este
crescătoare în funcţie de preţ.
Paradoxul Giffen este deci o excepţie de la legea cererii. Toate produsele de tip
Giffen sunt produse inferioare, dar nu toate produsele inferioare sunt produse de tip
Giffen. Există însă şi situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. De
exemplu, un produs mai bun din punct de vedere calitativ poate fi mai scump şi totuşi
cantitatea cerută din acest bun să fie mai mare. Aparent, o contradicţie cu legea cererii.
Însă, legea cererii este enunţată în condiţiile în care doar preţul bunului se modifică, iar
ceilalţi factori rămân nemodificaţi (aşa-numita condiţie „caeteris paribus”) – calitatea
produsului fiind unul dintre aceşti factori.
Modificarea preţului nu determină modificarea cererii, ci doar a cantităţii cerute.
Are loc, în acest caz, doar o deplasare de-a lungul curbei cererii.
2.1.3. Determinarea funcţiei cererii
În tabelul anterior, funcţia cererii este liniară de forma Qc = a–bp, unde Qc

reprezintă cantitatea cerută la preţul p, iar a şi b sunt constante pozitive.
Pentru determinarea constantelor a şi b, alegem două puncte de pe curba cererii
(respectiv două perechi de preţuri şi cantităţi cerute) şi obţinem un sistem de două ecuaţii
cu două necunoscute:
10 = a − 500  b a = 60
   Qc = 60 − 0,1  p
20 = a − 400  b b = −0,1
2.1.4. Determinarea cererii pieţei
În funcţie de nivelul la care se manifestă, distingem: cererea individuală şi cererea

pieţei pentru un anumit produs.
Cererea individuală exprimă relaţia dintre cantităţile cerute de un consumator şi
diferitele preţuri asociate acestor cantităţi.
3
Sir Robert Giffen (1837 – 1910) a observat fenomenul pe piaţa cartofilor din Irlanda, într-o perioadă de
foamete generalizată, determinată de recolte foarte proaste, când deşi preţul cartofilor creştea, simultan,
creştea şi cantitatea cumpărată.
Cererea pieţei exprimă cantităţile solicitate dintr-un anumit produs la nivelul
pieţei (deci de către toţi consumatorii), la fiecare nivel al preţului acelui produs.
Curba cererii pieţei se obţine prin însumarea pe orizontală a tuturor curbelor
cererii individuale, adică prin însumarea cantităţilor cerute de toţi consumatorii la fiecare
nivel al preţului.
Să presupunem că pe piaţa bunului „i” există numai doi consumatori, A şi B.
Cererile individuale ale acestor consumatori precum şi cererea pieţei pentru produsul „i”
sunt descrise în tabelul de mai jos:
Preţ Cantitatea cerută de Cantitatea cerută de Cantitatea cerută pe

(u.m.) consumatorul A (bucăţi) consumatorul B (bucăţi) piaţă (bucăţi)
300 10 5 15
200 20 10 30
100 30 15 45
Iată şi reprezentarea grafică a informaţiilor anterioare:
Preţ Cererea individuală Cererea individuală Cererea pieţei

a consumatorului A a consumatorului B pentru produsul “i”
300
200
100
10 20 30 5 10 15 15 30 45
Cantitate cerută
Figura 2.2. Obţinerea curbei cererii pieţei
Am văzut deci că o modificare a preţului determină o deplasare de-a lungul curbei

cererii. Să vedem acum care sunt factorii care determină deplasarea curbei cererii.
2.1.5. Modificarea cererii. Factorii care influenţează cererea

Într-o perioadă de timp, cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să
scadă în funcţie de evoluţia anumitor factori, considerând că diferitele niveluri de preţuri
nu se modifică. Astfel, creşterea cererii înseamnă că se vor cere cantităţi mai mari la
fiecare nivel posibil al preţului. Grafic, o creştere a cererii se reprezintă prin deplasarea
spre dreapta a curbei. Scăderea cererii înseamnă că se vor cere cantităţi mai mici la
fiecare nivel posibil de preţ. Grafic, scăderea cererii se reprezintă prin deplasarea spre
stânga a curbei cererii iniţiale.
Preţ Cantitatea cerută Cantitatea cerută la momentul Cantitatea cerută la momentul

iniţială (bucăţi) –C0 T1 (bucăţi) -C1 T2 (bucăţi) -C2
500 10 15 5
400 20 25 15
300 30 35 25
200 40 45 35
100 50 55 45
Iată şi reprezentarea grafică a celor trei curbe ale cererii reprezentate în tabelul
anterior:
Preţ
500
400
300
200
100 C1
C2 C0
5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 Cantitate cerută
Figura 2.3. Modificarea curbei cererii

Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii pe piaţa unui bun
sunt:
a) modificarea preţurilor altor bunuri (pa);
b) modificarea veniturilor consumatorilor (V);
c) numărul consumatorilor (N);
d) preferinţele (gusturile) consumatorilor (G);
e) anticipările privind modificările de preţ sau venit (A);
f) atitudinea faţă de risc a consumatorilor (R).
Ţinând cont de aceşti factori, am putea scrie funcţia cererii ca:

C = f (p, pa, N, V, G, A, R)
Să analizăm pe rând fiecare dintre factorii menţionaţi.
a) Modificarea preţurilor altor bunuri.

Distingem două categorii de bunuri:
1) bunuri substituibile din punct de vedere al cererii;
2) bunuri complementare din punct al cererii.
Bunurile substituibile sunt cele care satisfac aceleaşi nevoi şi, de aceea, pot fi
înlocuite unul cu celălalt în consum (de exemplu, untul şi margarina).
Bunurile complementare sunt bunurile care sunt consumate împreună. În acest
caz, un bun nu poate fi consumat fără bunul complementar lui (de exemplu, stiloul şi
cerneala).
În cazul în care bunurile X şi Y sunt substituibile, creşterea preţului lui X
determină o creştere a cererii pentru bunul Y. Dacă bunurile X şi Y sunt complementare,
creşterea preţului bunului X determină scăderea cererii pentru bunul Y.
b) Modificarea veniturilor consumatorilor (V)

În cazul bunurilor normale, între modificarea veniturilor consumatorilor şi
modificarea cererii pentru astfel de bunuri există o relaţie pozitivă: creşterea venitului
consumatorilor determină o creştere a cererii de bunuri normale şi invers. În cazul
bunurilor inferioare, modificarea veniturilor consumatorilor determină modificarea în
sens invers a cererii: creşte venitul consumatorilor, scade cererea de bunuri inferioare şi
invers.
c) Numărul consumatorilor
Între numărul consumatorilor şi cerere există o relaţie pozitivă: dacă numărul
consumatorilor creşte, atunci cererea este mai mare şi invers.
d) Preferinţele (gusturile) consumatorilor

Dacă preferinţele consumatorilor se modifică în favoarea unui produs, atunci
cererea din acel produs creşte. Un rol important în modelarea preferinţelor
consumatorilor îl are publicitatea.
e) Anticipările privind modificările de preţ sau venit (A)

În cazul în care se anticipează creşteri de preţ la un anumit produs, cererea
prezentă pentru produsul respectiv creşte şi invers. În cazul în care se prevede o creştere a
veniturilor, atunci cererea prezentă creşte, iar dacă se anticipează o scădere a veniturilor,
cererea prezentă scade, presupunând că toate celelalte condiţii rămân neschimbate.
f) Atitudinea faţă de risc a consumatorilor

Achiziţionarea anumitor bunuri presupune acceptarea unui anumit grad de risc din
partea consumatorilor. Astfel, în cazul în care un consumator este adversar al riscului,
atunci cererea de bunuri care presupun un risc ridicat scade.
Cererea se modifică sub influenţa tuturor acestor factori. Unii dintre ei pot
determina creşterea cererii dintr-un bun, alţii, dimpotrivă, scăderea ei. Cunoscând
ponderea influenţei fiecărui factor, prin însumarea tuturor acestor influenţe va rezulta
modificarea totală a cererii dintr-un anumit bun la un anumit nivel al preţului.
2.2. Oferta
2.2.1. Definirea ofertei

În ştiinţa economică, noţiunea de ofertă se referă la relaţia dintre cantităţile pe
care producătorii le oferă spre vânzare şi diferitele preţuri asociate acestora.
Spre deosebire de cerere, în acest caz, este o relaţie directă între preţ şi cantităţile
oferite spre vânzare. De exemplu, dacă un producător anticipează că, în anul viitor, preţul
pentru produsul său va fi foarte scăzut, este foarte probabil că ei nu vor produce şi nu vor
oferi spre vânzare cantităţi mari. „Legea ofertei” spune deci că cu cât preţul este mai
mare, cu atât cantităţile oferite spre vânzare vor fi mai mari.
Curba ofertei are o pantă pozitivă: modificarea preţului unui bun determină
modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Tabelul următor evidenţiază evoluţia
cantităţii oferite o dată cu modificarea preţului:
Preţ Cantitatea oferită (bucăţi)

500 60
400 50
300 40
200 30
100 20
Grafic, oferta este reprezentată astfel:
Preţ
Oferta
500
400
300
200
100
10 20 30 40 50 Cantitate oferită
Figura 2.4. Curba ofertei
Când preţul creşte cantitatea oferită creşte. Când preţul scade cantitatea oferită
scade. Oferta rămâne neschimbată. Cu alte cuvinte, modificarea preţului (celelalte
condiţii rămânând nemodificate) determină doar modificarea cantităţii oferite şi nu a
ofertei ( are loc o deplasare de-a lungul curbei ofertei şi nu o deplasare a întregii curbe a
ofertei).
2.2.2. Determinarea funcţiei ofertei
În tabelul anterior, funcţia ofertei este liniară de forma Qo=m+np, unde Qo

reprezintă cantitatea oferită, p este preţul, iar m şi n sunt două constante pozitive. Pentru
determinarea acestor constante se aleg două puncte de pe curba ofertei şi se obţine un
sistem de două ecuaţii cu necunoscutele m şi n:
60 = m + n  500 m = 10
   Qo = 10 + 0,1  p
50 = m + n  400 n = 0,1
2.2.3. Determinarea ofertei pieţei
În funcţie de nivelul la care se manifestă relaţia preţ – cantitatea oferită (celelalte

condiţii rămânând constante) distingem oferta individuală şi oferta pieţei.
Oferta individuală reprezintă cantitatea pe care un producător este dispus să o
aducă pe piaţă la fiecare nivel al preţului. Oferta pieţei reprezintă cantitatea oferită de
către toţi producătorii unui aceluiaşi bun la fiecare nivel al preţului.
Similar cu cazul cererii, curba ofertei pieţei se obţine prin însumarea pe orizontală
a tuturor curbelor individuale ale ofertei. Altfel spus, oferta pieţei se determină prin
însumarea cantităţilor oferite de toţi producătorii de pe piaţă la fiecare nivel al preţului.
Presupunem că pe piaţa unui bun oarecare există numai doi producători, X şi Y.
Ofertele individuale ale celor doi producători şi oferta pieţei sunt evidenţiate în tabelul
următor:
Preţ Cantitatea oferită de Cantitatea oferită de Cantitatea oferită pe
(u.m.) producătorul X (bucăţi) producătorul Y (bucăţi) piaţă (bucăţi)
300 60 40 100
200 40 30 70
100 20 20 40
Preţ Oferta individuală a Oferta individuală a Oferta pieţei pentru
producătorului X producătorului Y produsul “i”
300
200
100
20 40 60 20 30 40 40 70 100
Cantitate oferită
Figura 2.5. Obţinerea curbei ofertei pieţei
2.2.4. Modificarea ofertei. Factorii care influenţează oferta
În timp, oferta poate să se modifice în funcţie de anumiţi factori. O ofertă mai

mare presupune oferirea unor cantităţi mai mari la fiecare nivel de preţ. O ofertă mai
mică presupune cantităţi oferite mai mici la fiecare nivel al preţului iniţial. Grafic,
deplasările spre dreapta ale curbei ofertei înseamnă oferte din ce în ce mai mari, iar
deplasările spre stânga ale curbei ofertei evidenţiază oferte din ce în ce mai mici.
Preţ Cantitatea oferită la Cantitatea oferită la Cantitatea oferită la

momentul T0 (bucăţi) -O0 momentul T1 (bucăţi)–O1 momentul T2 (bucăţi)–O2
500 50 60 40
400 40 50 30
300 30 40 20
200 20 30 10
100 10 20 0
Iată şi reprezentarea grafică a celor trei curbe ale ofertei evidenţiate în tabel.
Preţ
O2 O0
O12
500
400
300
200
100
10 20 30 40 50 60 Cantitate oferită
Figura 2.6. Modificarea curbei ofertei
Principalii factori care determină creşterea sau reducerea ofertei sunt:

a) preţurile altor bunuri (pa);
b) costul de producţie (CT);
c) numărul firmelor producătoare (N);
d) tehnologia de fabricaţie (T);
e) anticipările privind modificările de preţ (A);
f) taxele şi subvenţiile (TS);
g) evenimentele naturale (EN)
Ţinând cont de aceşti factori, am putea scrie funcţia ofertei ca:
O = f ( p, pa, CT, N, T, A, TS, EN)
Să analizăm pe rând fiecare dintre factorii menţionaţi:
a) Preţurile altor bunuri (pa)

Producătorul dispune de resurse limitate. Să presupunem că el poate realiza, cu
resursele pe care le are, fie bunul X, fie bunul Y. Din punctul de vedere al ofertei,
bunurile X şi Y pot fi:
1) substituibile – atunci când pot fi realizate utilizând aceleaşi resurse;
2) complementare – atunci când rezultă din acelaşi proces de producţie (de
exemplu, carnea şi oasele, la un abator).
Dacă produsele X şi Y sunt substituibile din punctul de vedere al ofertei, o
creştere a preţului lui X îl va determina pe producător să direcţioneze o parte mai mare
din resursele disponibile pentru producerea acestui bun. În consecinţă, oferta din bunul Y
va scădea.
Dacă bunurile X şi Y sunt însă complementare, o creştere a preţului lui X îl va
determina pe producător să realizeze o cantitate mai mare din bunul X şi, implicit, din
bunul Y.
b) Costul de producţie (CT)
Între costuri şi ofertă există o relaţie negativă: reducerea costurilor va determina
creşterea ofertei, iar creşterea costurilor va conduce la scăderea ofertei.
c) Numărul firmelor producătoare (N)
Cu cât numărul firmelor dintr-o anumită ramură este mai mare, cu atât oferta este
mai mare.
c) Tehnologia de fabricaţie (T)
Cu cât tehnologia de fabricaţie este mai performantă, cu atât oferta dintr-un
anumit produs va creşte. Înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi conduce la creşterea
eficienţei utilizării resurselor disponibile şi deci reducerea costului pe unitatea de produs.
e) Anticipările privind modificările de preţ (A)
Dacă producătorul anticipează că preţul produsului lui va creşte, atunci oferta
prezentă se reduce, iar dacă anticipează scăderea preţului, oferta prezentă creşte, celelalte
condiţii menţinându-se neschimbate.
f) Taxele şi subvenţiile (TS)
Majorarea taxelor conduce la scăderea ofertei. Totodată, în cazul în care o firmă
primeşte subvenţii de la buget, oferta va creşte.
g) Evenimente naturale (EN)
Evenimentele naturale (inundaţii, secetă, cutremure etc.) pot influenţa oferta de
bunuri din anumite ramuri de activitate.
Toţi aceşti factori determină evoluţia ofertei. Însumarea tuturor influenţelor
(negative sau pozitive) ale acestor factori determină creşterea sau reducerea ofertei într-o
anumită perioadă de timp.
2.3. Echilibrul pieţei
2.3.1. Definirea şi reprezentarea grafică a echilibrului
O piaţă este în echilibru atunci când cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt
egale. Preţul rezultat se numeşte preţ de echilibru, iar cantitatea se numeşte cantitate de
echilibru.
Grafic, echilibrul pieţei se realizează la intersecţia curbelor cererii şi ofertei.
Preţ
Oferta
500
400
300
200
100
Cererea
10 20 30 40 50 Cantitate
Figura 2.7. Echilibrul pieţei
În graficul anterior, echilibrul pieţei este reprezentat de combinaţia cantitate-preţ

(30; 300). În acest punct, cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere este egală
cu cantitatea pe care producătorii (vânzătorii) doresc să o vândă. În realitate, aceasta ar fi
situaţia când, într-un magazin de exemplu, produsul nu se mai găseşte, dar nu există nici
un cumpărător nemulţumit care ar vrea să îl cumpere şi nu poate. Să recunoaştem, o
situaţie destul de greu de întâlnit.
În consecinţă, în realitate, pieţele se găsesc în alte două situaţii când preţul este fie
mai mare, fie mai mic decât preţul de echilibru. Dacă preţul este mai mic decât preţul de
echilibru, atunci cererea este mai mare decât oferta, deci va apare o cerere în exces. Pe
piaţă, va fi penurie şi, probabil, va apare piaţa „neagră”. Drept reacţie, unii producători îşi
vor diminua stocurile din produsul respectiv, iar alţii vor creşte preţul sau cantitatea
produsă.
Dacă însă preţul va fi mai mare decât preţul de echilibru, atunci oferta va fi mai
mare decât cererea şi va apare un surplus din produsul respectiv. Ca urmare, unii
producători vor accepta creşterea stocurilor, alţii vor reduce preţul sau cantitatea produsă.
În consecinţă, în realitate, preţul tinde permanent către preţul de echilibru, oscilând în
jurul acestuia.
2.3.2. Modificarea echilibrului pieţei
Modificarea cererii, respectiv a ofertei, determină modificarea punctului de

echilibru pe o piaţă.
Preţ
O1 O0 O2
500
400
300
200
100 C2
C1 C0
10 20 30 40 50 Cantitate
Figura 2.8. Modiifcarea echilibrului
În graficul de mai sus, sunt reprezentate următoarele situaţii:

1) Creşterea cererii (în poziţia C2) şi menţinerea constantă a ofertei (O0)
determină creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru;
2) Scăderea cererii (C1) şi menţinerea constantă a ofertei determină scăderea
preţului şi a cantităţii de echilibru;
3) Creşterea ofertei (O2) şi menţinerea constantă a cererii (C0) determină
scăderea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru;
4) Scăderea ofertei şi menţinerea constantă a cererii determină creşterea
preţului şi scăderea cantităţii de echilibru;
5) Când cererea şi oferta cresc simultan, cantitatea de echilibru cu siguranţă
creşte, iar preţul de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
nemodificat;
6) Când cererea şi oferta scad simultan, cantitatea de echilibru cu siguranţă
scade, iar preţul de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
nemodificat;
7) Când cererea creşte şi oferta scade, preţul de echilibru cu siguranţă creşte,
iar cantitatea de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
constantă;
8) Când cererea scade şi oferta creşte, preţul de echilibru cu siguranţă scade,
iar cantitatea de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
constantă.
De multe ori, în realitate, modificările cererii şi ofertei nu se rezumă la cele

prezentate mai sus. Să considerăm cazul când o creştere a utilizării autoturismelor
determină o creştere a cererii de benzină, ceea ce duce la creşterea preţului de echilibru al
benzinei. Însă, în timp, preţul ridicat îi va determina pe producătorii de benzină să
producă mai mult. În consecinţă, pe termen lung, curba ofertei se va deplasa şi ea spre
dreapta, iar preţul de echilibru va scădea. În acest fel, o parte a creşterii iniţiale a preţului
este anulată de evoluţia pe termen lung a ofertei. Generalizând, putem spune că atunci
când o modificare a preţului produce efecte după un anumit interval de timp, atunci
modificarea eventuală a preţului de echilibru este mai mică decât modificarea iniţială.
Analizele economice pot să difere substanţial în funcţie de perioada de timp care
este luată în considerare. Din acest punct de vedere, în ştiinţa economică, perioadele de
timp sunt clasificate astfel:
Perioadă instantanee – o perioadă de timp atât de scurtă încât, pentru sporirea

ofertei, producătorii nu pot apela decât la producţia deja realizată şi aflată pe stoc,
în depozite.
Perioada pe termen scurt – o perioadă suficient de lungă pentru a permite
producătorilor să utilizeze mai multă muncă, dar nu suficient de lungă pentru a le
permite să cumpere mai multe maşini şi echipamente, să îşi extindă fabrica, adică,
în general, să majoreze capitalul folosit.
Perioada pe termen lung – o perioadă sufiecient de lungă, astfel încât
producătorul poate să îşi majoreze şi capitalul folosit.
1. Într-un monopol, funcţia inversă a cererii este P = 12 – 0,02Q. Funcţia costului total
este CT = 50 + 8Q. Care este volumul producţiei care maximizează profitul firmei?
Care este profitul firmei corespunzător acestui nivel al producţiei?
Producţia care maximizează profitul firmei este Q = 100. Profitul = VT – CT = 1000

– 850 = 150.
144
2. Un monopolist se confruntă cu o curbă a cererii dată de relaţia Q = . Funcţia
P2
costului variabil al acestei firme este CVM = Q1/2, iar costul fix este de 5 u.m.
a) Care este volumul producţiei care maximizează profitul firmei? Care este profitul firmei
corespunzător acestui nivel al producţiei?
b) Presupunem că guvernul intervine pe această piaţă şi fixează un preţ maxim de 4 u.m.
pe unitatea de produs. În această situaţie, care va fi producţia realizată de această firmă
şi care va fi noul nivel al profitului?
a.
144 144 12√𝑄 12√𝑄 6
𝑄= 2
⇒ 𝑝2 = ⇒𝑝= ⇒ 𝑉𝑇 = ⋅ 𝑄 = 12√𝑄 ⇒ 𝑉𝑚𝑔 =
𝑝 𝑄 𝑄 𝑄 √𝑄
3
𝐶𝑉𝑀 = √𝑄 ⇒ 𝐶𝑉𝑇 = 𝑄√𝑄 ⇒ 𝐶𝑇 = 𝑄√𝑄 + 5 ⇒ 𝐶𝑚𝑔 = √𝑄
2
𝑉𝑚𝑔 = 𝐶𝑚𝑔 ⇒ 𝑄 = 4
𝑉𝑇 = 12√4 = 24, 𝐶𝑇 = 4√4 + 5 = 13 ⇒ 𝑃𝑟 𝑜 𝑓𝑖𝑡𝑢𝑙 = 24 − 13 = 11.
b) Preţul = 4  Q = 9 VT = 36, iar CT = 32  Profitul = 36 – 32 = 4.

Monopolul:
Spunem despre o structură de piaţă că este un monopol pur atunci când:
1) pe piaţă există un singur producător al bunului respectiv;

2) nu există concurenţi potenţiali pe piaţa internă şi nu există nici concurenţa
importurilor;
3) nu există produse substituibile pentru bunul respectiv.
Tipurile de piaţă întâlnite în realitate se situează între cele două extreme ale structurilor de
piaţă: concurenţa perfectă şi monopolul.
Spre deosebire de o firmă care acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă, un monopolist
poate influenţa preţul şi cantitatea vândută. O firmă monopolistă îşi maximizează profitul în
punctul în care Vmg = Cmg. Pentru un monopolist venitul marginal va fi mai mic decât venitul
mediu.
Spre deosebire de o firmă care acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă care se află într-
o poziţie de price – taker, un monopolist va fi întotdeauna un price – setter. În comparaţie cu
o firmă concurenţială, un monopolist va produce mai puţin şi va vinde la un preţ mai mare. În
cazul monopolului, surplusul consumatorului este mai mic decât în cazul concurenţei perfecte
şi se vor înregistra, de asemenea, anumite pierderi implicite şi irecuperabile la nivelul întregii
societăţi. De aceea putem vorbi de costul social al monopolului datorat faptului că preţul este
fixat de monopolist la un nivel mai mare decât costul marginal.
Uneori, însă, datorită economiilor de scară substanţiale, o singură firmă poate realiza întreaga
producţie necesară satisfacerii cererii pieţei la un cost mai mic decât dacă pe piaţa respectivă
ar exista mai multe firme. Este cazul monopolului natural care are un cost mediu descrescător
până la nivele foarte mari de producţie ceea ce conduce la situaţia în care consumatorii
bunului respectiv vor plăti un preţ mai mic decât în cazul în care pe piaţă ar exista mai multe
firme.
Maximizarea profitului pe piaţa de monopol
Preţ, costuri şi
venituri
Cmg
A CTM
P
CTM
CTM2
P1
B
Vmg
q* q3 q2 q1=a/2 a Cantitate
1. Cererea pieţei este cererea pe care o satisface monopolistul.

𝑎 1
2. 𝑞 = 𝑎 − 𝑏 ∙ 𝑃 → 𝑃 = 𝑏 − 𝑏 ∙ 𝑞
𝑎 1 𝑎 2
3. 𝑉𝑇 = 𝑃 ∙ 𝑞 = 𝑏 ∙ 𝑞 − 𝑏 ∙ 𝑞 2 → 𝑉𝑚𝑔 = 𝑉𝑇 ′ = 𝑏 − 𝑏 ∙ 𝑞
4. Condiţia de maximizare a profitului este Vmg = Cmg (în graficul de mai sus intersecţia
celor două curbe şi determinarea producţiei q*.
5. Aria haşurată este aria profitului maxim: 𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑚𝑎𝑥𝑖𝑚 = 𝑞 ∗ (𝑃𝑞∗ − 𝐶𝑇𝑀𝑞∗ )
6. Există patru modalităţi de gestiune a monopolului: (1) maximizarea profitului
(explicată mai sus), (2) maximizarea cifrei de afaceri, (3) gestiunea de echilibru şi (4)
fixarea preţului la nivelul costului marginal.
(2) Maximizarea cifrei de afaceri
(cifra de afaceri). O firmă poate opta pentru o astfel de gestiune (sau i se poate impune
prin politica de reglementare) atunci când încearcă să evite intrarea pe piaţă a unor
rivali. În această situaţie, firma preferă profituri imediate mai mici, şi uneori chiar
pierderi, pentru a-şi proteja poziţia pe piaţă.
Venitul total este maxim, atunci cînd venitul marginal este zero. În graficul de mai sus
producţia corespunzătoare acestei situaţii este q = a/2 şi preţul de vânzare este P1. În
raport cu obiectivul de maximizare a profitului care presupune producţia q* şi preţul
P, acum are loc o creştere a cantităţii vândute şi o scădere a preţului de vânzare şi a
profitului.
Nu este exclus ca maximizarea venitului total să conducă la pierderi (situaţia în care
costul total mediu ar fi mai mare decât venitul mediu) (chiar în graficul de mai sus,
CTM corespunzător q = a/2 este mai mare decât P1)
(3) Gestiunea de echilibru (profit economic zero)
În această situaţie, monopolul are ca obiectiv creşterea volumului total de producţie pentru
a se proteja împotriva apariţiei unor eventuali rivali, dar urmăreşte şi să evite apariţia unor
pierderi. De asemenea, această gestiune poate fi o opţiune pentru o firmă aflată în poziţie de
monopol, dar administrată de autorităţile publice.
În graficul de mai sus, nivelul producţiei care permite asigurarea echilibrului este q2, proiecţia
Acestă cantitate q2 este vândută la preţul P2 – care acoperă costul de producţie şi generează
Gestiunea în condiţii de echilibru este însă generatoare de risipă, determinând o utilizare

ineficientă a resurselor. Atunci când se produce cantitatea Q2, preţul (P2) acoperă costul
mediu, dar este inferior costului marginal. Astfel, preţurile nu mai semnalează raritatea.
(4) Stabilirea preţului la nivelul costului marginal
O gestiune care tinde spre utilizarea raţională a resurselor trebuie să pună în evidenţă costul
real de obţinere a tuturor bunurilor. În cazul monopolului, este vorba de determinarea
În figura demai sus, cantitatea (Q3) şi preţul (P3) sunt determinate de intersecţia dintre curba
costului marginal şi curba venitului mediu.
Monopolul:
Spunem despre o structură de piaţă că este un monopol pur atunci când:
1) pe piaţă există un singur producător al bunului respectiv;

2) nu există concurenţi potenţiali pe piaţa internă şi nu există nici concurenţa
importurilor;
3) nu există produse substituibile pentru bunul respectiv.
Tipurile de piaţă întâlnite în realitate se situează între cele două extreme ale structurilor de
piaţă: concurenţa perfectă şi monopolul.
Spre deosebire de o firmă care acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă, un monopolist
poate influenţa preţul şi cantitatea vândută. O firmă monopolistă îşi maximizează profitul în
punctul în care Vmg = Cmg. Pentru un monopolist venitul marginal va fi mai mic decât venitul
mediu.
Spre deosebire de o firmă care acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă care se află într-
o poziţie de price – taker, un monopolist va fi întotdeauna un price – setter. În comparaţie cu
o firmă concurenţială, un monopolist va produce mai puţin şi va vinde la un preţ mai mare. În
cazul monopolului, surplusul consumatorului este mai mic decât în cazul concurenţei perfecte
şi se vor înregistra, de asemenea, anumite pierderi implicite şi irecuperabile la nivelul întregii
societăţi. De aceea putem vorbi de costul social al monopolului datorat faptului că preţul este
fixat de monopolist la un nivel mai mare decât costul marginal.
Uneori, însă, datorită economiilor de scară substanţiale, o singură firmă poate realiza întreaga
producţie necesară satisfacerii cererii pieţei la un cost mai mic decât dacă pe piaţa respectivă
ar exista mai multe firme. Este cazul monopolului natural care are un cost mediu descrescător
până la nivele foarte mari de producţie ceea ce conduce la situaţia în care consumatorii
bunului respectiv vor plăti un preţ mai mic decât în cazul în care pe piaţă ar exista mai multe
firme.
Maximizarea profitului pe piaţa de monopol
Preţ, costuri şi
venituri
Cmg
A CTM
P
CTM
CTM2
P1
B
Vmg
q* q3 q2 q1=a/2 a Cantitate
1. Cererea pieţei este cererea pe care o satisface monopolistul.

𝑎 1
2. 𝑞 = 𝑎 − 𝑏 ∙ 𝑃 → 𝑃 = 𝑏 − 𝑏 ∙ 𝑞
𝑎 1 𝑎 2
3. 𝑉𝑇 = 𝑃 ∙ 𝑞 = 𝑏 ∙ 𝑞 − 𝑏 ∙ 𝑞 2 → 𝑉𝑚𝑔 = 𝑉𝑇 ′ = 𝑏 − 𝑏 ∙ 𝑞
4. Condiţia de maximizare a profitului este Vmg = Cmg (în graficul de mai sus intersecţia
celor două curbe şi determinarea producţiei q*.
5. Aria haşurată este aria profitului maxim: 𝑃𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑚𝑎𝑥𝑖𝑚 = 𝑞 ∗ (𝑃𝑞∗ − 𝐶𝑇𝑀𝑞∗ )
6. Există patru modalităţi de gestiune a monopolului: (1) maximizarea profitului
(explicată mai sus), (2) maximizarea cifrei de afaceri, (3) gestiunea de echilibru şi (4)
fixarea preţului la nivelul costului marginal.
(2) Maximizarea cifrei de afaceri
(cifra de afaceri). O firmă poate opta pentru o astfel de gestiune (sau i se poate impune
prin politica de reglementare) atunci când încearcă să evite intrarea pe piaţă a unor
rivali. În această situaţie, firma preferă profituri imediate mai mici, şi uneori chiar
pierderi, pentru a-şi proteja poziţia pe piaţă.
Venitul total este maxim, atunci cînd venitul marginal este zero. În graficul de mai sus
producţia corespunzătoare acestei situaţii este q = a/2 şi preţul de vânzare este P1. În
raport cu obiectivul de maximizare a profitului care presupune producţia q* şi preţul
P, acum are loc o creştere a cantităţii vândute şi o scădere a preţului de vânzare şi a
profitului.
Nu este exclus ca maximizarea venitului total să conducă la pierderi (situaţia în care
costul total mediu ar fi mai mare decât venitul mediu) (chiar în graficul de mai sus,
CTM corespunzător q = a/2 este mai mare decât P1)
(3) Gestiunea de echilibru (profit economic zero)
În această situaţie, monopolul are ca obiectiv creşterea volumului total de producţie pentru
a se proteja împotriva apariţiei unor eventuali rivali, dar urmăreşte şi să evite apariţia unor
pierderi. De asemenea, această gestiune poate fi o opţiune pentru o firmă aflată în poziţie de
monopol, dar administrată de autorităţile publice.
În graficul de mai sus, nivelul producţiei care permite asigurarea echilibrului este q2, proiecţia
Acestă cantitate q2 este vândută la preţul P2 – care acoperă costul de producţie şi generează
Gestiunea în condiţii de echilibru este însă generatoare de risipă, determinând o utilizare

ineficientă a resurselor. Atunci când se produce cantitatea Q2, preţul (P2) acoperă costul
mediu, dar este inferior costului marginal. Astfel, preţurile nu mai semnalează raritatea.
(4) Stabilirea preţului la nivelul costului marginal
O gestiune care tinde spre utilizarea raţională a resurselor trebuie să pună în evidenţă costul
real de obţinere a tuturor bunurilor. În cazul monopolului, este vorba de determinarea
În figura demai sus, cantitatea (Q3) şi preţul (P3) sunt determinate de intersecţia dintre curba
costului marginal şi curba venitului mediu.
1. Se dă costul total CT = 100 + 60Q – 12Q^2 + Q^3. Costul variabil mediu minim şi producția atunci când costul
variabil mediu este minim sunt:
A. 24 și 6;
B. 96 și -12;
C. 8 și 3;
D. 12 și 6;
2. Se dă costul total CT = 100 + 60Q – 12Q^2 + Q^3. Producţia şi costul marginal atunci când costul variabil mediu
este minim sunt:
A. 6 şi 24;
B. 96 și -12;
C. 8 și 3;
D. 12 și 6;
3. Se dă costul total CT = 100 + 60Q – 12Q^2 + Q^3. Costul fix mediu şi producția atunci când costul variabil mediu
este minim sunt:
A. 50/3 și 6;
B. 96 și -12;
C. 100/3 și 3;
D. 24 și 6;
4. Se dă costul total CT = 100 + 60Q – 12Q^2 + Q^3. Costul total şi producția atunci când costul variabil mediu este
minim sunt:
A. 244 și 6;
B. 96 și -12;
C. 24 și 6;
D. 12 și 6;
6. COSTUL DE PRODUCŢIE
Desfăşurarea neîntreruptă a activităţii economice presupune un consum continuu de

factori de producţie. În condiţiile limitării cantitative a acestora, firmele aleg categoriile şi
cantităţile de bunuri care vor fi produse şi optimizează combinarea factorilor de producţie
disponibili cu obiectivul de a maximiza profitul economic obţinut. Maximizarea profiturilor
se poate realiza însă numai prin minimizarea costurilor.
6.1 Natura şi funcţiile costului de producţie
Atunci când economiştii vorbesc despre cost, ei se referă, după cum s-a arătat şi în
capitolul 1, la costul de oportunitate al producerii unui bun sau serviciu. De fiecare dată
când alegem să producem un bun sau un serviciu renunţăm la alte utlizări pe care le-am putea
da resurselor consumate. De aceea, costul oricărei resurse productive într-o anumită utilizare
este maximul pe care aceasta resursă l-ar putea produce într-o utilizare alternativă. Acesta
este motivul pentru care costurile istorice1 sunt irelevante. Un exemplu va clarifica această
ultimă afirmaţie. Popescu a moştenit un teren de 500 m2 în Bucureşti. În 2005, un teren în
aceeaşi zonă are preţul de 1000 euro/m2. Popescu se gândeşte ca pe terenul respectiv să
construiască sediul firmei personale. Care este costul terenului pentru noua firmă? Costul
istoric, cel la care Popescu a „cumpărat” terenul este zero. Cu toate acestea, dacă Popescu ar
vinde terenul său, în 2005, ar obţine 1000 euro/m2 X 500 m2= 500000 euro. Suma maximă pe
care terenul ar genera-o într-o utilizare alternativă este costul de oportunitate al utilizării
terenului pentru firmă. Acest cost este identic cu cel pe care Popescu l-ar suporta dacă ar
trebui să cumpere terenul de pe piaţa imobiliară în 2005. Costul istoric este irelevant.
Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi
agenţi economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în
economia de piaţă, întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face
cheltuieli către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de
producţie, se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit. Costurile de oportunitate
care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii factorilor de producţie se
numesc costuri explicite. Costurile de oportunitate care nu necesită o plată monetară de către
firmă se numesc costuri implicite. Costurile implicite nu se regăsesc întotdeauna în costurile
1
Costurile contabile sunt, de cele mai multe ori, costuri istorice
1
contabile ale unei companii şi în profitul contabil al acesteia. Să luăm un exemplu pentru
clarificare. Pentru a-şi înfiinţa propria firmă, Bestsoft s.r.l, Ionescu renunţă la slujba sa de
programator la o altă firmă, unde salariul său era de 500 euro pe lună. În acelasi timp, el
angajează doi programatori pe care îi plăteşte cu 300 euro pe lună. Costurile explicite lunare
cu forţa de muncă ale Bestsoft sunt de 2X300=600 euro. La acestea însă trebuie adăugate
costurile implicite, în cazul nostru costul de oportunitate al muncii prestate de Ionescu, de 500
de euro pe lună. Costurile totale lunare cu forţa de muncă ale Bestsoft sunt deci costurile
explicite plus costurile implicite. Nu toate aceste costuri se vor regăsi însă în costurile
contabile. În exemplul nostru, costul implicit al muncii lui Ionescu nu se va regăsi în costurile
contabile şi nici în calcularea profitului contabil. Profitul contabil este calculat ca diferenţa
dintre veniturile totale ale firmei şi costurile explicite. O evaluare corectă a profitabilităţii
firmei se face însă pe baza profitului economic, care ia în considerare atât costurile implicite,
cât şi pe cele explicite ale producerii unui bun. Profitul economic se calculează ca diferenţa
dintre veniturile totale ale firmei şi suma costurilor explicite şi implicite. Să presupunem că
unicele costuri ale firmei Bestsoft sunt cele cu forţa de muncă. Firma, încasează din serviciile
furnizate 1000 euro pe lună. Din punct de vedere strict contabil firma este profitabilă, profitul
contabil fiind de 400 de euro pe lună. Din punct de vedere economic însă, o dată ce toate
costurile sunt luate în considerare, firma pierde 100 de euro pe lună. Cu alte cuvinte, lui
Ionescu îi rămân numai 400 euro pe lună în buzunar ca proprietar al Bestsoft, în timp ce ar fi
câştigat 500 ca programator.
Un alt principiu important în evaluarea costurilor este cel al actualizării2. Acesta
semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor cheltuielilor incluse în cost;
aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite de
timp. Ca urmare, costurile prezente sunt diferite de costurile viitoare. Să ilustrăm această
problemă cu un exemplu simplu. Să presupunem că aveţi de făcut o plată în valoare de 1000
de euro peste un an şi o altă plată, tot de 1000 de euro, mâine. Rata dobânzii pentru un depozit
la termen, în euro, pe 1 an, este de 4%. Cele două plăţi au o valoare economică diferită, pentru
că mâine puteţi depune în bancă numai 961,53 euro urmând ca peste un an să retrageţi aceşti
bani, împreună cu dobânda aferentă, adică exact cei 1000 de euro pe care îi aveţi de plătit la
momentul respectiv. Prin urmare valoarea prezentă a 1000 de euro pe care îi datoraţi peste un
2
Vezi şi anexa de la capitolul 11.
2
an este de numai 961,53 euro.3 Valoarea prezentă a celor 1000 de euro pe care îi datorati
mâine este, evident, 1000 de euro.
În raport cu volumul producţiei şi în funcţie de intervalul de timp la care se
raportează, costurile de producţie au un comportament diferit. De aceea, evoluţia costurilor
este analizată şi urmărită atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Firmele folosesc o varietate de factori pentru a produce. Unii din aceşti factori, cum ar
fi cantitatea de materie primă, energia şi cantitatea de muncă folosită pot fi ajustaţi imediat
pentru a creşte sau scădea volumul producţiei. De aceea, aceşti factori se numesc variabili
Alti factori însă nu pot fi ajustaţi imediat. Ei includ hale de producţie, birouri, echipamente,
forţă de muncă specializată etc. Aceşti factori se numesc factori ficşi. Diferenţa dintre factorii
ficşi şi cei variabili este cea care determină distincţia între două orizonturi temporale:
termenul scurt şi termenul lung. Aşa cum s-a menţionat şi în capitolul „Cererea, oferta şi
echilibrul pieţei”, termenul scurt este acea perioadă de timp în care anumiţi factori nu pot fi
ajustaţi, sunt ficşi. Termenul lung este perioada de timp în care toţi factorii pot fi ajustaţi.
Perspectivele „pe termen scurt” şi „pe termen lung” nu sunt deci definite în termeni
calendaristici. În plus, ele diferă în funcţie de tipul de întreprindere sau de produs.
Costul de producţie constituie un criteriu esenţial în fundamentarea deciziilor
întreprinzătorilor privind asimilarea în fabricaţie a noilor produse. Numai printr-o estimare
simultană cât mai exactă a cheltuielilor de producţie şi a preţului prezumtiv de vânzare al
mărfurilor se poate aprecia dacă veniturile obţinute vor depăşi cheltuielile şi se va obţine rata
de rentabilitate acceptabilă.
Costul de producţie este şi un indicator de referinţă al nivelului eficienţei economice.
Urmărirea nivelului real al cheltuielilor de producţie oferă agenţilor economici posibilitatea să
cunoască volumul factorilor de producţie consumaţi şi eficienţa acestor consumuri,
comparativ cu normele de cheltuieli prevăzute sau cu nivelul consumurilor realizate de către
firmele concurente.
Costul de producţie constituie un indicator esenţial pentru stabilirea preţului cerut de
vânzător în procesul de negociere a mărfii cu agenţii economici cumpărători. Cunoscând
nivelul exact al cheltuielilor de producţie, vânzătorul va şti între ce limite poate să negocieze
preţul de vânzare, astfel încât să-şi recupereze aceste cheltuieli şi să obţină şi un profit.
3
Cum am ajuns la aceasta cifră? Fară a intra în amănunte, valoarea prezentă a unei sume viitoare Sn,
unde n este numărul de ani, este S0= Sn/(1+r) n, unde r este rata anuală a dobânzii.
3
În sfârşit, prin compararea cu preţul internaţional, costul de producţie orientează
întreprinderile să-şi îmbunătăţească permanent structura importurilor şi exporturilor.
6.2. Producţia şi costurile de producţie pe termen scurt
6.2.1. Funcţia de producţie pe termen scurt
Relaţia matematică dintre cantitatea de factori utilizaţi şi producţia fizică maximă

obţinută din combinarea acestora poartă denumirea de funcţie de producţie. Pe termen
scurt, o parte din factorii de producţie sunt ficşi, iar sporul de producţie este realizat numai
prin ajustarea factorilor variabili. Pentru simplificare, vom presupune în acest subcapitol că
există doar doi factori de producţie, munca şi capitalul, iar munca este unicul factor variabil
pe termen scurt. Q = F (L, K)
Faptul că numai factorul muncă poate fi modificat face ca, fiind dat un anumit număr
de muncitori angajaţi, creşterilor ulterioare ale acestuia să îi corespundă sporuri de producţie
totală din ce în ce mai mici. În termeni economici, spunem că funcţia de producţie pe termen
scurt are un produs marginal descrescător. Produsul marginal este definit drept creşterea
în producţia totală rezultată dintr-o creştere cu o unitate a factorului variabil. Cu alte
cuvinte:
W = Q / L; Wm = ΔQ/ΔL
unde Qm este produsul marginal, ΔQ variaţia în producţia totală, iar ΔL modificarea în

utilizarea factorului muncă.
Să luăm un exemplu numeric. Firma Jeni&Nelu produce sticlă curbată. Presupunem
că, pe termen scurt, dotarea tehnică a firmei nu poate fi modificată, iar producţia poate fi
majorată numai prin creşterea numărului de muncitori. Funcţia de producţie şi produsul
marginal sunt prezentate în tabelul 6.1, iar reprezentarea grafică a funcţiei în figura 6.1.
Tabelul 6.1 Funcţia de producţie şi produsul marginal ale firmei Jeni&Nelu

Producţie
Capital totală (Q) Produsul
Muncă (Muncitori/zi) (utilaje) (bucăţi/zi) marginal (Qm)
0 1 0
1 1 0 0
4
2 1 1 1=(1-0)/(2-1)
3 1 3 2=(3-1)/(3-2)
4 1 7 4
5 1 10 3
6 1 12 2
7 1 13 1
8 1 13 0
Figura 6.1 Functia de productie a firmei Jeni&Nelu
14
12
Productie (unitati/zi)
Productia fizica totala

10
8
6
4
2
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8
Numar de muncitori/zi
Tabelul 6.1 ilustrează cum, pe masură ce numărul de muncitori creşte, produsul

marginal al unui muncitor scade. Intuitiv, vă puteţi imagina sursa produsului marginal
descrescător: din ce în ce mai mulţi muncitori împart acelaşi unic echipament şi lucrează într-
un mediu din ce în ce mai aglomerat. În exemplul nostru, produsul marginal obţinut din
angajarea celui de al optulea muncitor este zero.
6.2.2 Funcţia de producţie şi costurile
Costul total ( CT ) exprimă, în formă bănească, consumurile totale de factori de

producţie realizate pentru obţinerea unui volum dat al producţiei. Costul total al producerii
fiecărui nivel de producţie poate fi obţinut din funcţia de producţie, prin luarea în calcul a
preţurilor factorilor de producţie folosiţi.
5
Să presupunem că salariul unui muncitor angajat al firmei Jeni&Nelu este de 100000
lei pe zi, iar costul capitalului este de 250000 lei pe zi. Costurile fixe, variabile şi totale se
regăsesc în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2 Costurile totale si marginale ale firmei Jeni&Nelu

Producţie Muncă Costuri cu Capital Costuri cu Costuri Cost
totală (Muncitori/zi) munca (utilaje/zi) capitalul totale marginal
(variabile) (fixe)
Q L CV K CF CT Cm
0 0 0 1 250000 250000
1 2 200000 1 250000 450000 200000
3 3 300000 1 250000 550000 50000
7 4 400000 1 250000 650000 25000
10 5 500000 1 250000 750000 33333
12 6 600000 1 250000 850000 50000
13 7 700000 1 250000 950000 100000
Dacă reprezentăm grafic nivelul costului total pentru fiecare nivel al producţiei
obţinem funcţia costului total (figura 6.2). Prin urmare, funcţia costului total derivă direct
din funcţia de producţie şi din preţurile factorilor.
Din figura 6.2 se poate observa că, de la un anumit nivel al producţiei, costul total
creşte într-un ritm crescător. Această evoluţie a costului nu este întâmplătoare şi derivă din
produsul marginal descrescător ce caracterizează funcţia de producţie pe termen scurt. Dat
fiind că, începând de la un anumit nivel de utilizare, productivitatea fiecărei unităţi adiţionale
de factor variabil este din ce în ce mai mică, costurile totale cresc din ce în ce mai repede.
Creşterea în costul total datorată creşterii producţiei cu o unitate se numeşte cost marginal
(Cm). Costul marginal este un concept extrem de important în analiza economică. El se
calculează ca:
CT
Cm =
Q
Atunci când modificarea producţiei este infinit de mică, formula de mai sus devine
derivata costului total în funcţie de cantitate.
Costul marginal al firmei Jeni&Nelu este prezentat în ultima coloană a tabelului 6.2.
6
Figura 6.2. Curba costului total al firmei Jeni&Nelu
1000000
750000 Costul total
500000
250000
0 5 10 15
Costul total este suma costurilor fixe şi variabile suportate de către firmă:
CT = CF + CV
Orice firmă are costuri care nu variază cu nivelul producţiei, numite costuri fixe
(CF). Aceste costuri sunt suportate de aceasta chiar dacă nu se produce nimic. Dacă firma
închiriază capitalul, de exemplu, acest cost este suportat indiferent dacă firma produce sau nu
şi este acelaşi la orice nivel al producţiei. Combustibilii pentru încălzitul halelor şi birourilor,
costurile cu iluminatul, chiriile, salariile indirecte, dobânzile sunt alte exemple de costuri fixe.
Costul variabil (CV) reprezintă consumurile factorilor de producţie, în formă bănească, ce
se modifică în funcţie de cantităţile produse. În aceasta se includ: materii prime şi materiale
de bază şi auxiliare, semifabricate, combustibili pentru producţie, energie pentru producţie,
apă tehnologică, salarii directe etc. Costurile variabile, asociate factorilor variabili, se
modifică deci o dată cu nivelul producţiei. Unele costuri, variază în mod strict proporţional cu
volumul producţiei (de exemplu, consumul de materii prime), iar alte costuri variază
neproporţional, mai repede sau mai încet (de exemplu, consumul de benzină al unui vehicul,
orele suplimentare, dincolo de durata normală de lucru, sunt plătite cu un tarif superior
7
tarifului normal). Fluctuaţiile costului total cu nivelul producţiei reproduc, prin urmare,
variaţiile costului variabil. Costul marginal este şi el determinat de evoluţia costurilor
variabile deoarece:
CT CT1 − CT0 CF1 + CV1 − CF0 − CV0 CV
Cm = = = =
Q Q1 − Q0 Q1 − Q0 Q
CT = Q3 +2Q2 +10Q +100
CF = CT, pt Q = 0, CF = 100
În tabelul 6.2 de mai sus, cheltuielile cu forţa de muncă reprezintă costurile variabile,
iar cele cu capitalul costurile fixe.
Costurile totale, fixe şi variabile pot fi exprimate pe unitate de produs şi în acest caz se
numesc costuri medii sau unitare.
Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitate de produs:
CF
CMF =
Q
Costul mediu variabil (CMV) reprezinta costul variabil pe unitate de produs:
CV
CMV = .
Q
Costul mediu total sau costul unitar (CM) este costul total pe unitate de produs:
CT CF + CV
CM = = = CMF + CMV .
Q Q
Tabelul 6.3 prezintă costurile medii şi marginale ale firmei Avensis S.A., iar figura 6.3
reprezintă grafic funcţiile de cost.
Tabelul 6.3. Costurile medii şi marginale pe termen scurt ale firmei AVENSIS S.A
Costul Costul
Costuri Costuri Costul Costul
Costuri mediu mediu
Producţie variabile totale marginal mediu
fixe (CF) fix variabil
(CV) (CT) (CM) total (CM)
(CMF) (CMV)
0 0 150 150
1 38 150 188 38 150.00 38.00 188.00
2 72 150 222 34 75.00 36.00 111.00
3 102 150 252 30 50.00 34.00 84.00
4 130 150 280 28 37.50 32.50 70.00
5 155 150 305 25 30.00 31.00 61.00
6 178 150 328 23 25.00 29.67 54.67
7 199 150 349 21 21.43 28.43 49.86
8
8 220 150 370 21 18.75 27.50 46.25
9 240 150 390 20 16.67 26.67 43.33
10 260 150 410 20 15.00 26.00 41.00
11 282 150 432 22 13.64 25.64 39.27
12 305 150 455 23 12.50 25.42 37.92
13 330 150 480 25 11.54 25.38 36.92
14 357 150 507 27 10.71 25.50 36.21
15 388 150 538 31 10.00 25.87 35.87
16 422 150 572 34 9.38 26.38 35.75
17 460 150 610 38 8.82 27.06 35.88
18 502 150 652 42 8.33 27.89 36.22
19 550 150 700 48 7.89 28.95 36.84
20 603 150 753 53 7.50 30.15 37.65
21 662 150 812 59 7.14 31.52 38.67
22 727 150 877 65 6.82 33.05 39.86
23 800 150 950 73 6.52 34.78 41.30
23 880 150 1030 80 6.25 38.26 44.51
6.2.3 Relaţia dintre costul marginal, costul mediu variabil şi costul mediu total
Din tabelul 6.3 şi din figura 6.3 observăm că:
- Costurile fixe medii descresc continuu cu nivelul producţiei, reflectând faptul că

acelaşi cost fix este „împărţit” la din ce în ce mai multe unităţi de produs.
- Costurile medii totale, costurile medii variabile şi cele marginale descresc şi apoi cresc
(au o forma de U). Atât costurile marginale, cât şi cele medii variabile cresc de la un
anumit nivel al producţiei, din cauza produsului marginal descrescător al factorilor
variabili. Costul mediu total reflectă evoluţia combinată a costurilor medii fixe şi
variabile. Punctul de minim al costului mediu total se numeşte mărimea optimă pe
termen scurt a firmei.
- Costul marginal scade şi creşte mai repede decât scad şi cresc costurile medii variabile
şi totale. Se poate observa că, atât timp cât costul marginal este sub costul mediu total
sau sub costul mediu variabil, acestea din urmă scad. Atunci când costul marginal este
deasupra costului mediu total sau deasupra celui variabil, aceste costuri cresc. Această
relaţie nu este întâmplătoare, ci reprezintă o regulă matematică generală. Ca urmare,
9
curba costului marginal va intersecta curbele costurilor medii totale şi medii variabile
în punctele de minim ale acestora.4
Figura 6.3 Costurile medii si marginale ale firmei AVENSIS S.A.
200.00
180.00
Costuri (milioane lei/luna)
160.00
140.00
CM
120.00
Cm
100.00
CMF
80.00
CMV
60.00
40.00
20.00
0.00
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
Productia (unitati/luna)
6.3 Evoluţia costurilor pe termen lung
Dacă pe termen scurt întreprinzătorii pot mări producţia numai în limita capacităţilor
de producţie existente, pe termen lung constrângerile legate de factorii ficşi dispar.
În cadrul unui orizont de timp îndelungat, întreprinzătorii au posibilitatea să intervină
asupra mărimii capacităţii de producţie prin investiţii, cu ajutorul cărora se dau în exploatare
noi capacităţi de producţie (dacă se urmăreşte creşterea dimensiunilor producţiei) sau prin
renunţarea la o serie de capacităţi. Deci, pe o perioadă lungă, practic toate costurile au
caracter variabil.
6.3.1 Relaţia dintre costurile pe termen scurt şi costurile pe termen lung
4
Demonstraţia matematică este simplă. Funcţia costurilor medii işi atinge minimul când prima derivată devine
zero. Deci:
Q  CT / Q − CT  1 CT
CM / Q =  (CT / Q) / Q = 0 = = 0 = Q  Cm − CT = 0 = Cm = = CM .
2 Q
Q
O demonstraţie similară se poate face şi pentru curba costurilor variabile.
10
Deoarece firmele sunt mai flexibile pe termen lung, ele pot produce la costuri medii
mai scăzute decât cele pe termen scurt. De aceea, curba costului mediu pe termen lung este
reprezentată grafic ca o curbă înfăşurătoare a curbelor costurilor medii pe termen scurt (i se
mai spune şi curba-plic). Pe termen lung, firmele îşi pot alege pe ce curbă a costurilor medii
pe termen scurt să se situeze, adică pot alege o anumită dimensiune a firmei care să le
minimizeze costurile producerii unui anumit nivel de producţie. Punctele de tangenţă dintre
curbele costurilor medii pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung reprezintă costul
minim asociat acelui nivel de producţie.
Câteva exemple vor ilustra mai bine relaţia dintre costurile medii pe termen scurt şi
costul mediu pe termen lung. În figura 6.4, sunt reprezentate trei firme identice ca tehnologie:
una de mărime mică, alta de mărime mijlocie şi alta de mărime mare, descrise de curbele
costurilor lor medii pe termen scurt. O firmă care vrea să producă 10000 de unităţi pe lună, de
exemplu, va alege pe termen lung dimensiunea medie. Dacă ar alege o capacitate mare,
costurile ar fi ridicate, pentru că o mare parte a acestei capacităti ar rămâne nefolosită.
Firma de mărime medie reprezentată în figura 6.4 produce 10000 de produse pe lună la
costul mediu de 1 milion lei/bucată. Pe fondul unei cereri ridicate din partea consumatorilor,
firma doreşte însă să-şi makoreze producţia la 11000 de unităţi pe lună. Pe termen scurt,
deoarece nu îşi poate schimba capacitatea (mărimea), această firmă trebuie să majoreze
cantitatea de factori variabili utilizaţi. Produsul marginal descrescător al acestor factori
determină costurile medii totale să crească la 1,5 milioane pe unitate de produs. Pe termen
lung însă, firma îşi poate creşte şi capacitatea de producţie (şi, ca atare, trece pe o curbă a
costurilor pe termen scurt situată la dreapta), ceea ce îi va permite să producă cele 11000 de
unităţi la un cost mediu de aproximativ 1 milion lei.
Perioada de timp în care firmele îşi pot ajusta capacităţile de producţie este diferită de
la firmă la firmă şi de la industrie la industrie. Construirea unui reactor nuclear durează între 5
şi 10 ani. Extinderea unui restaurant, pe de altă parte, se poate face în câteva săptămâni.
11
Figura 6.4. Relatia dintre costurile medii pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung
CM (termen scurt)
Marime mare a
CM (termen scurt) firmei
Marime mica a CM (termen scurt)
firmei Marime medie a
firmei
1.5 mil
1 mil
Costul mediu pe
termen lung (CML)
9000 10000 11000
6.3.2 Economiile şi dezeconomiile de scară
Creşterea sau scăderea, pe termen lung, a capacităţii de producţie a firmelor poartă

denumirea de modificare a scarei de producţie. O schimbare în scara de producţie poate
afecta în mod diferit costul mediu pe termen lung, în funcţie de tehnologia de producţie.
Firmele pot avea trei tipuri de randamente de scară.
Atunci când costul mediu pe termen lung scade o dată cu creşterea nivelului producţiei
firma beneficiază de economii de scară sau de economii interne de scară. Atributul de intern
are menirea de a atrage atenţia că astfel de economii se obţin numai la nivelul întreprinderii
(în cadrul acesteia), nu şi la cel de ramură sau de economie naţională. Aceste economii de
scară pot fi cu caracter tehnic sau cu caracter financiar. Avantajele tehnice ale fabricării pe
scară mare pot fi diverse, remarcându-se cele care rezultă dîntr-o mai bună specializare a
sarcinilor în cadrul întreprinderii şi din folosirea utilajelor moderne din dotarea tehnică. O
întreprindere cu capacitate de producţie mare poate beneficia de lucrători specializaţi în
executarea aceloraşi produse, operaţii etc. Timpul lor de muncă este astfel mai bine valorificat
comparativ cu o întreprindere de dimensiuni mici, obţinând astfel o creştere a productivităţii
muncii. Deoarece utilajele sunt indivizibile, utilajele moderne, specializate, cu performanţe
tehnico-funcţionale deosebite nu se justifică a fi folosite decât atunci când volumul producţiei
12
pe care întreprinderea îl poate vinde este suficient de mare. Pe lângă economiile de scară cu
caracter tehnic, o întreprindere poate avea şi economii de scară cu caracter financiar,
datorate obţinerii, din partea furnizorilor, a unor reduceri de preţuri, bonificaţii pentru
comenzi importante ş.a. Similar, de la bănci o astfel de firmă poate beneficia de condiţii de
credit şi de finanţare mai avantajoase.
Atunci când costul mediu pe termen lung nu se modifică o dată cu nivelul producţiei,
firma are randamente de scară constante.
Cu anumite tehnologii sau la niveluri foarte ridicate ale producţiei se pot instala
dezeconomii de scară, adică să aibă loc o creştere a costului mediu pe termen lung o dată cu
creşterea nivelului producţiei. Dezeconomiile de scară sunt generate de probleme de
coordonare ce apar în cadrul organizatiilor foarte mari, cum ar fi:
- dificultăţi manageriale, care se amplifică după ce dimensiunile întreprinderii depăşesc

anumite limite (când canalele de transmitere a informaţiilor se complică foarte mult, deciziile
fundamentându-se tot mai greu, transmiterea lor presupunând un timp îndelungat etc.);
- gestiunea stocurilor devine, de asemenea, foarte costisitoare dacă dimensiunile producţiei
sunt foarte mari;
- adaptările producţiei la schimbările pieţei se realizează tot mai greu,
Teoretic, curba costurilor pe termen lung ale unei firme poate reflecta toate tipurile de
randamente de scară, caz în care ea va avea forma de U prezentată în figura 6.4. Firmele din
figura 6.4 beneficiază de economii de scară până la un nivel al producţiei de aproximativ 9000
unităţi pe lună. Între 9000-11000 unităti pe lună randamentele de scară sunt constante, iar
după 11000 se instalează dezeconomiile de scară. Punctul de minim al curbei costului mediu
pe termen lung reprezintă dimensiunea optimă a întreprinderii. Studiile empirice arată că, în
practică, zona de economii de scară tinde să fie relativ redusă, ea fiind urmată de o porţiune
relativ lungă cu randamente de scară constante. Zonele de dezeconomii de scară sunt mai
putin vizibile şi apar numai la niveluri foarte ridicate ale producţiei.
13
ANEXĂ
Analiza pragului de rentabilitate şi a gradului de senzitivitate
Pragul de rentabilitate este acel nivel al producţiei pentru care profitul realizat este
zero. Să considerăm următorul grafic simplificat (VT = venit total, CT = cost total, CFT =
cost fix total, CVT = cost variabil total):
P,
Costuri VT = pQ
CT = CF+ CV
CT – CV = CF
CVT
CFT
Profitul este zero în punctul unde venitul total este egal cu costul total:
Profit = 0 = VT – CT = VT – CFT – CVT = P x Q – CFT – Q x CVM

Deci:
Q(P – CVM) = CFT
Rezultă că nivelul pragului de rentabilitate este:
CFT
Qr =
P − CVM
Dacă firma care şi-a calculat acest prag de rentabilitate reuşeşte să producă o cantitate
mai mare decât Qr , atunci ea va obţine un profit pozitiv. Dacă însă nu va reuşi să ajungă cu
producţia la pragul de rentabilitate, atunci firma va înregistra pierderi.
14
Analizând graficul de mai sus, se poate observa că:
O creştere a costului mediu variabil va determina o creştere a pantei dreptei costului

total şi, în consecinţă, o creştere a nivelului pragului de rentabilitate.
O creştere a costului fix va determina o deplasare paralelă, în sus, a dreptei costului
total şi, în acest fel, nivelul pragului de rentabilitate va creşte.
Consecinţa practică a acestor observaţii este următoarea. O firmă cu costuri fixe mari
şi costuri variabile scăzute va avea un prag de rentabilitate mai ridicat decât una cu costuri
fixe mici şi costuri variabile mari. Putem să considerăm că, de regulă, firmele cu costuri fixe
mari utilizează mai mult capital din punctul de vedere al factorilor de producţie (sunt mai
capital-intensive), în vreme ce firmele cu costuri variabile mai mari utilizează mai multă
muncă (sunt mai intensive în factorul muncă). Deci, firmele cu o capital-intensivitate mai
mare îşi vor atinge pragul de rentabilitate la valori mai mari de producţie, ceea ce constituie
un dezavantaj. Şi atunci de ce ar mai investi o firmă în achiziţionarea de capital?
Răspunsul îl dă un alt indicator, şi anume gradul de senzitivitate. Acesta măsoară
efectul modificării cantităţilor vândute asupra profitului firmei. Formula de calcul este
asemănătoare celor din capitolul 3, referitor la elasticităţi, adică modificarea procentuală a
profitului raportată la modificarea procentuală a cantităţii vândute:

%  0
GS = =
Q% Q
Q0
Dacă, de exemplu, GS = 3, aceasta înseamnă că la o creştere a vânzărilor cu 10%,
profitul firmei va creşte cu 30%.
Dacă vom dezvolta formula de mai sus, vom putea obţine:
Q( P − CMV )
GS =
Q( P − CMV ) − CFT
Din această formulă se observă că o firmă cu costuri fixe mari şi costuri variabile
reduse va avea un grad de senzitivitate mai mare. Cu alte cuvinte, deşi trebuie să producă o
cantitate mare pentru a-şi atinge pragul de rentabilitate, totuşi, o dată acest prag depăşit,
profitul acestei firme va creşte mai repede decât profitul unei firme cu costuri fixe mici şi
15
costuri variabile mari. La fel de adevărată este însă şi situaţia inversă: profitul său va scădea
mai repede în perioade de recesiune economică, adică atunci când, se presupune, cantitatea
vândută scade sub pragul de rentabilitate. Şi, în plus, firma devine neprofitabilă la niveluri
mari de producţie.
Concluzionând, nivelul pragului de rentabilitate şi gradul de senzitivitate au o mare
influenţă asupra deciziei unei firme care analizează posibilitatea de a se transforma dintr-o
firmă de tip vechi, care foloseşte multă forţă de muncă, într-una de tip nou, modernă,
automatizată, într-un cuvânt, capital-intensivă.
În anumite circumstanţe, o firmă nu îşi poate calcula costul mediu variabil şi nici
preţul. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când firma nu produce un singur produs, ci
mai multe. În aceste situaţii, nu mai putem folosi formula de mai sus pentru calculul pragului
de rentabilitate.
Ceea ce putem face este să calculăm pragul de rentabilitate, dar în termeni valorici, de
venituri. Pentru aceasta, este însă nevoie să acceptăm o ipoteză simplificatoare şi anume că
procentul costului variabil în total venit este constant.
Dacă, în cazul unei firme multi-produs, procentul costului variabil mediu al fiecăruia
în preţ este diferit, atunci – pentru ca ipoteza formulată să rămână valabilă – trebuie ca
procentul fiecărui produs în total total venituri să fie constant.
Să notăm:
CVT
a=
VT
Deci, CVT = a x VT.
Dar ştim că VT = CFT + CVT (definiţia pragului de rentabilitate).
Deci, VT = CFT + a x VT.
Scoţând venitul total, obţinem nivelul pragului de rentabilitate, exprimat valoric, în
unităţi monetare:
CFT
VT =
1− a
16
TEAF
Suport de curs
Obiectivele disciplinei TEAF:
 Managerii trebuie să ia decizii în activitatea lor
curentă. Ce tip de decizii iau managerii?
 Cursul îi familiarizează pe studenţi cu principiile

economice care stau la baza procesului de luare
a deciziilor. Care sunt aceste principii?
 Cursul include aplicaţii care au drept scop

calcularea unor indicatori care ajută în procesul
de luare a deciziilor. Care sunt aceşti indicatori?
Structura cursului
1. Mediul de afaceri şi obiectivele firmei
2. Analiza pieţei: cerere, ofertă, preţ. Elasticităţi
3. Producţie şi costuri de producţie
4. Pragul de rentabilitate, maximizarea profitului
5. Tipuri de pieţe
6. Comportamentul firmelor
1. Mediul de afaceri şi
obiectivele firmei
 Cursul nu are intenţia de a crea economişti;
Managerii, de cele mai multe ori, nu sunt
economişti.
 Cursul are ca scop prezentarea esenței teoriei

economice a afacerilor: concepte, teorii, idei,
indicatori (care pot fi instrumentarul de lucru al
managerilor).
 Cunoaşterea acestui „instrumentar” facilitează

luarea deciziilor într-un mediu economic social şi
politic în continuă schimbare
1.1. Mediul economic
 Mediuleconomic, social şi politic se
schimbă;
 Succesul
unei afaceri depinde de
managementul firmei? De ce? Cum?
 Mediul în care operează firma = „lumea”

 Mediul microeconomic
 Mediul macroeconomic
Mediul de
afaceri
MEDIUL DE AFACERI
Mediul extern Mediul intern
Macromediul Micromediul
Mediul extern
Mediul în care întreprinderea îşi desfăsoară activitatea, alcătuit
dintr-o reţea de variabile exogene cu influenţă asupra
organizaţiei.
COMPONENTE
 Macromediul - cuprinde factori de ordin general, cu influenţă indirectă, pe termen
lung, asupra firmei
 Micromediul – cuprinde factori aflaţi în relaţii permanente, directe şi puternice cu
firma; există chiar o influenţă reciprocă între elementele micromediului şi firmă
Componentele
macromediului:
Componentele
1) mediul demografic; micromediului:
2) mediul economic;
1) clienţii;
3) mediul tehnologic;
2) competitorii;
4) mediul cultural;
5) mediul politic; 3) furnizorii;
6) mediul legislativ; 4) organisme publice şi private.
7) mediul natural.
1.2. Concepte de bază in
teoria economică a afacerilor
1.2.1. Alocarea resurselor;
1.2.2. Costul de oportunitate;
1.2.3. Analiza cost – beneficiu;
1.2.4. Analiza marginală;
1.2.5. Randamente marginale descrescătoare;
1.2.6. Obiectivele afacerii;
1.2.7. Dimensiunea temporală;
1.2.8. Externalităţile
1.2.9. Actualizarea
1.2. Concepte de bază in teoria
economică a afacerilor
1.2.1. Alocarea resurselor (1)
 - un manager este implicat în procesul de
alocare a resurselor ori de câte ori firma
cumpără materii prime, face angajări sau
efectuează investiţii;
- având în vedere limitarea resurselor, deciziile

se iau la următoarele niveluri:
- CE bunuri se vor produce ţinând cont
că resursele sunt limitate?
- CUM se produc aceste bunuri?
- PENTRU CINE vor fi produse bunurile?
1.2.1. Alocarea resurselor (2)
 - în teoria economică clasică, în mod tradiţional,
mecanismul preţurilor este interpretat ca fiind
factorul esenţial în ceea ce priveşte ce, cum şi
pentru cine se produce;
 - însă structura pieţelor este într-o continuă

schimbare; firmele pot fi din ce în ce mai
puternice şi de aceea ele pot decide ce activităţi
rămân în sfera exclusivă a managementului lor şi
care vor intra sub incidenţa mecanismelor de
piaţă (decizii de tipul: „faci tu însuţi sau cumperi”).
1.2.2. Costul de oportunitate(1)
 - ipoteza permanentă în teoria economică: raritatea
resurselor.
 - exemple de resurse: ……………………………….
 - raritate →alegere → renunţări → costuri
 - De ce? Pentru că luarea unei decizii presupune

compararea alternativelor posibile de alocare a resurselor,
alegerea uneia şi renunţarea la celelalte.
 - Costul de oportunitate al unei decizii = cea mai

avantajoasă alternativă la care se renunţă.
Costul contabil Costul economic
Include numai costurile Include costurile

explicite explicite şi costul de
oportunitate
 exemple de cost de oportunitate: ………

 o afacere poate adăuga valoare sau
dimpotrivă poate distruge valoare.
Când?
 Grafic, costul de oportunitate poate fi
ilustrat prin curba
Bunul y
posibilităţilor de
producţie:
Y
A
y1 B
Δ𝑦 y2
𝐶𝑂 = −
Δ𝑥
x1 x2 X Bunul x
1.2.3. Analiza cost – beneficiu(1)
 Orice individ decide pe baza unei analize
cost – beneficiu;
 Se pun în balanţă costurile acelei decizii
cu beneficiile acelei decizii;
 Dacă beneficiile identificate depăşesc
costurile, atunci individul va alege acea
variantă de alocare a resurselor.
1.2.4. Analiza marginală (1)
 noţiunea „marginal” sugerează că, de cele mai multe
ori, deciziile (opţiunile) indivizilor (consumatori sau
producători) au în vedere modificări (creşteri sau
scăderi) MICI (ale cantității consumate, producţiei
realizate, costurilor, etc.);
 conceptul „marginal” stă în centrul tuturor deciziilor

economice;
 pentru un producător: analiza cost – beneficiu +

analiza marginală →nivelul optim al producţiei (care
este acesta?).
1.2.5. Randamente marginale
descrescătoare(1)
 Se referă la situaţia când, prin folosirea
unei cantităţi din ce în ce mai mari de
resursă, în combinaţie cu o cantitate fixă
dintr-o altă resursă, creşterea rezultatului
obţinut este din ce în ce mai mică
(eficienţă descrescătoare)
1.2.6. Obiectivele afacerii (1)
 De cele mai multe ori, luarea deciziilor într-o
firmă are ca scop maximizarea profitului;
 Care ar putea fi obiectivele managerilor,

altele decât maximizarea profitului?
 Modelul SMART folosit pentru stabilirea

obiectivelor (specific, measurable,
achievable, reasonable / relevant, (in) time)
1.2.7. Dimensiunea temporală (1)
 Are un rol deosebit în luarea deciziilor de către o firmă;
 Nu întotdeauna maximizarea profitului pe termen scurt

asigură succesul afacerii pe termen lung. Exemple?
 Perioada instantanee: perioada în care producţia creşte

doar pe seama stocurilor;
 Termenul scurt: perioada în care producţia creşte pe
baza creşterii cantităţii de muncă utilizate, de obicei,
stocul de capital rămânând constant;
 Termenul lung: perioada în care producţia creşte pe
seama creşterii tuturor factorilor de producţie, inclusiv a
capitalului; INVESTIŢII
1.2.8. Externalităţile (1)
 apar în cazul în care o activitate implică
venituri şi costuri care nu sunt reflectate pe
piaţă prin intermediul preţurilor :
→ costurile private ≠ costurile sociale
→veniturile private ≠ veniturile sociale
 Externalităţile:
 pozitive – au natura unui venit extern;
 negative – au natura unui cost extern.
 ţin managerii cont de aceste efecte? De ce?

1.2.9. Actualizarea (1)
 un proiect trebuie analizat ţinând cont de toate
aspectele menţionate anterior: obiective, ACB,
analiză marginală, dimensiune temporală,
eventuale externalităti, etc.
 beneficiile proiectului apar de-a lungul întregii

durate de viaţă a proiectului;
 conceptul de actualizare porneşte de la ipoteza:

„Un dolar azi este mai valoros
decât un dolar mâine”
 beneficiile şi costurile trebuie actualizate cu ajutorul unei
rate a dobânzii (rata de actualizare);
 importanţa actualizării este mare atunci când trebuie

făcută o alegere între mai multe proiecte de investiţii care
implică perioade diferite şi care generează fluxuri de
venituri pe toata durata de viaţă;
 resursele sunt consumate în prezent în speranţa obţinerii

unui flux de venituri viitoare;
𝑛
𝑆𝑖
𝑉𝑁𝐴 = ෍
(1 + 𝑟)𝑡
𝑡=1
𝑆
𝑉𝑃𝑆𝑉 = 𝑉𝑉𝑆𝑃 = 𝑆(1 + 𝑟)𝑡
(1+𝑟)𝑡
 Aceste valori depind atât de rata de
actualizare, cât şi de numărul de
subperioade care compun perioada
totală (calcularea dobânzii este anuală,
semestrială, trimestrială, lunară);
 Ce rată de actualizare alegem?
 Rata dobânzii la investiţiile cu grad de risc
zero (obligaţiuni guvernamentale);
 Rata cea mai mare a dobânzii pe care un
individ o poate obţine la un depozit în
condiţiile pieţei monetare;
 Rata cea mai mică a dobânzii pe care un
individ ar trebui să o plătească pentru a
împrumuta suma respectivă;
 Decizia de a alege un proiect se bazează pe calculul valorii
temporale a banilor; orice proiect de investiţii presupune fluxuri
financiare (cheltuieli şi venituri);
 Cum se alege un proiect de investiţii?

 Metoda ratei interne de rentabilitate: RIR = acea rată de
actualizare care egalează cheltuielile anticipate cu
veniturile anticipate;
 Metoda valorii prezente nete (valorii nete actualizate): VNA
implică stabilirea unei rate de revenire minime şi calcularea
la această rată valoarea prezentă a veniturilor şi valoarea
prezentă a costurilor. Dacă VNA (adică VPVV – VPCV) este
pozitivă, proiectul de investiţii este atractiv pentru firmă.
Principii în TEAF
1) Indivizii se confruntă cu renunţări / “Nu există prânz gratuit!”

2) Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care trebuie să renunţi pentru a-l obţine.
3) Indivizii răspund la stimulente.
4) Indivizii decid pe baza analizei marginale
5) În urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate să fie mai bine situat.
VĂ MULŢUMESC!
În prima zi Dumnezeu a creat soarele. Diavolul i-a dat replica

şi a creat insolaţia.
În ziua a doua Dumnezeu a creat sexele. Diavolul a contra-

atacat şi a creat căsătoria.
În ziua a treia Dumnezeu a creat un economist. O provocare

dură pentru diavol. După ce a reflectat îndelung, acesta s-a
hotărât să creeze… un al doilea economist.
Anonim

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1. Costul variabil creşte mai repede decât producţia.

În această situaţie, costul total

Producţia care maximizează profitul firmei este Q = 100. Profitul = VT – CT = 1000

b) Preţul = 4  Q = 9 VT = 36, iar CT = 32  Profitul = 36 – 32 = 4.

3.1. Elasticitatea cererii

3.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ exprimǎ modificarea cantităţii cerute

unde, ∆Q % - modificarea procentuală a cantităţii cerute

Pentru exemplificare, să presupunem că o creştere a preţului de la 200.000 lei la

Q% = (10 − 8) / 10  100 = 20 %

P% = (220.000 − 200.000) / 200.000  100 = 10%

În acest exemplu, un coeficient de elasticitate a cererii în funcţie de preţ egal cu 2,

De exemplu, se consideră două puncte de pe curba cererii:

Punctul A: P = 5 u.m.; Q = 1200 bucăţi

În exemplul de mai sus, punctul de mijloc dintre punctele A şi B este:

P = 6 u.m.; Q = 1000 bucăţi

Potrivit metodei punctului de mijloc, dacă ne deplasăm din punctul A în punctul B,

Numărătorul reprezintă modificarea procentuală a cantităţii cerute calculată potrivit

3.1.1.1. Varietăţi ale curbelor cererii

Economiştii clasifică curbele cererii în funcţie de valorile coeficientului de elasticitate

Q Cantitate Q1Q0 Cantitate Q1 Q 0 Cantitate

Figura 3.1. Varietăţi ale curbelor cererii

Deoarece elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară răspunsul cantităţii cerute la

3.1.1.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi venitul total

Cerere inelastică Cerere cu elasticitate Cerere elastică

3.1.1.3. Factorii de influenţă a elasticităţii cererii

3.1.2. Elasticitatea cererii faţă de venit

3.1.3. Elasticitatea încrucişată a cererii

Economiştii utilizează termenul de elasticitate încrucişată a cererii pentru a determina

Elasticitatea încrucişată a cererii =

Unde, ΔQx(%) – modificarea procentuală a cantităţii cerute din bunul x

Elasticitatea încrucişată a cererii este strâns legată de conceptele de bunuri

3.2. Elasticitatea ofertei

3.2.1. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprimă raportul modificării procentuale a

3.2.1.1. Măsurarea elasticităţii ofertei

Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ se determină raportând

unde, Q% - modificarea procentuală a cantităţii oferite

În acest exemplu, valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ,

3.2.1.2. Varietăţi ale curbelor ofertei

Economiştii clasifică curbele ofertei în funcţie de valorile coeficientului de elasticitate

Preţ Preţ Preţ

Q Cantitate Q0 Q1 Cantitate Q0 Q1 Cantitate

3.2.1.3. Factori de influenţă ai elasticităţii ofertei

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ depinde de flexibilitatea vânzătorilor de a

In this case, some consumers will prefer A for its

 The addition of C—which consumers would

 The result here is similar: consumers will not

 KISS (Exemplu: $1,499.00; $1,499; 1499)

PDS: identifică şi ierarhizează

A. un pachet posibil, dar ineficient;

C. un pachet posibil şi eficient;

D. un pachet aflat în stânga pachetului (20; 100);

A. un pachet posibil, dar ineficient;

C. un pachet posibil şi eficient;

D. un pachet aflat în stânga pachetului (20; 100);

A. poate să crească, să scadă sau să nu se modifice;

A. poate să crească, să scadă sau să nu se modifice;

A. poate să crească, să scadă sau să nu se modifice;

A. poate să crească, să scadă sau să nu se modifice;

7.1. Conceptul de structură a pieţei

Structura unei pieţe se defineşte în funcţie de numărul şi mărimea firmelor, natura

7.1.1.Tipuri de structuri de piaţă