1. Legea ofertei.

Condiţiile ofertei

Oferta reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un producător doreşte şi poate să o vândă
dintr-un anumit bun şi preţul respectivului bun de-a lungul unei perioade de timp determinate. Prin
însumarea ofertelor individuale se obţine oferta pieţei. Rezultă cu uşurinţă din această definiţie câteva
observaţii importante, şi anume:
– Oferta este o relaţie între diferite niveluri ale cantităţii oferite şi diferite niveluri ale preţului; ea nu
este sinonimă cu cantitatea oferită;
– Oferta reflectă cantitatea pe care producătorul poate să o realizeze într-o anumită perioadă, cantitate
care în mod evident va depinde de resursele sale;
– Oferta, ca şi cererea, este o variabilă de flux, în sensul că se exprimă pe o anumită perioadă.

Modificarea ofertei în funcţie de preţ nu deplasează curba ofertei şi o vom numi extinderea (când preţul
creşte), respectiv contracţia ofertei (când preţul scade). Creşterea şi descreşterea ofertei sunt determinate de
modificarea altor factori decât preţul, numiţi condiţiile ofertei.
Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:
a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină reducerea costurilor,
astfel că firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a preţului acestor factori reduce oferta de bunuri
şi servicii de pe piaţă. De exemplu, şocul petrolului din 1973 a redus oferta şi a mărit presiunile
inflaţioniste în toate ţările dependente de importurile petroliere.
b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am văzut cum noile
tehnologii deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de producţie. Descoperirea şi aplicarea unor
tehnologii mai performante conduce la creşterea ofertei cu acelaşi volum de resurse; de exemplu,
descoperirea fertilizantelor a condus la creşterea ofertei de produse agricole.
c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în ofertă şi bunuri
complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri ce se pot realiza alternativ cu aceleaşi
resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă preţul la brânză creşte, scade oferta de iaurt, pentru că
producătorii întrevăd câştiguri mai mari la brânză. Complementare în ofertă sunt bunurile ce rezultă
împreună din acelaşi proces de producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O creştere a preţului la făină va
atrage automat o creştere a ofertei de tărâţe.
d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere a preţului pentru
produsele lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi ea adevărată. De exemplu, dacă se
estimează creşterea cursului acţiunilor BRD la bursă în viitor, oferta prezentă de titluri se va reduce.
e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în general, creşterea ofertei şi
invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după 1989 în România a condus la creşterea ofertei de
economişti pe piaţa muncii.
f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi reduce oferta, în timp ce
reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un fel de taxe negative care reduc artificial
costurile firmelor şi stimulează producţia.
Sintetizând, oferta creşte când:
– scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;
– se descoperă tehnologii şi produse mai performante;
– creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;
– se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;
– creşte numărul ofertanţilor;
– scad taxele şi cresc subvenţiile.
2. Elasticitatea ofertei. Factorii care influenţează elasticitatea ofertei la preţ

Elasticitatea ofertei exprimă modul în care reacţionează oferta la modificarea factorilor care o
influenţează, altfel spus cât de sensibili sunt producătorii la schimbarea condiţiilor ofertei. Cele mai
utilizate elasticităţi sunt elasticitatea la preţ şi elasticitatea încrucişată.

2.1. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Modificarea cantităţii oferite în funcţie de modificarea preţului este cea mai utilizată formă a
elasticităţii, fiind numită şi simplu, elasticitatea ofertei. Măsurarea acesteia se realizează cu ajutorul
coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, determinat ca un raport între variaţia procentuală a
cantităţii oferite şi variaţia procentuală a preţului.
Formula uzuală de determinare a elasticităţii este:
Eo/p = %ΔQ/%ΔP
în care:
Eo/p = coeficientul de elasticitate a ofertei la preţ;
%ΔQ = modificarea procentuală a cantităţii oferite (ΔQ/Q0);
%ΔP = modificarea procentuală a preţului (ΔP/P0).
Calculat astfel, coeficientul arată cu cât se modifică, procentual, cantitatea oferită, la o modificare
cu un procent a preţului, în condiţiile în care punctul de referinţă pentru determinarea elasticităţii este P 0.
Cu titlu de exemplu, dacă la o reducere a preţului de la 1.000 lei la 500 lei, cantitatea oferită scade de la 5
unităţi la 2 unităţi, elasticitatea ofertei va fi:
Eo/p = [(2 – 5)/5]:[(500 – 1.000)/1.000] = 1,2
Spunem în această situaţie că, la o reducere cu 1% a preţului, cantitatea oferită a scăzut cu 1,2%,
în condiţiile în care am folosit ca punct de referinţă (1000;5). Dacă foloseam ca punct de referinţă (500; 2),
elasticitatea ar fi fost:
Eo/p = [(5 – 2)/2]:[(1.000 – 500)/500] = 1,5
Evident apar semne de întrebare cu privire la valoarea coeficientului de elasticitate pe care să o
utilizăm pentru a caracteriza oferta. Pentru a estima elasticitatea la mijlocul intervalului dintre cele două
valori considerate anterior, succesiv ca puncte de referinţă vom utiliza următoarea formulă:
Eo/p = [ΔQ/ (suma cantităţilor:2)]:[ ΔP/(suma preţurilor:2)]
În exemplul anterior, elasticitatea ofertei la preţ la mijlocul intervalului dintre un nivel al preţului
de 1.000 lei şi un nivel al preţului de 500 lei va fi:
Eo/p = [(5 – 2)/(2 + 5):2]:[(500 – 1.000)/(1.000 + 500):2] = 1,29
În cazul în care dorim să măsurăm elasticitatea într-un punct anume de pe curba ofertei şi nu de-a
lungul unui interval, sau altfel spus, între două puncte de pe respectiva curbă, vom utiliza relaţia:
Eo/p = (dQ/dP) · P/Q
în care:
dQ/dP = inversul pantei dreptei tangente la curba ofertei în punctul de referinţă;
Q şi P = cantitatea, respectiv preţul, în punctul de referinţă.
Cu titlu de exemplu, dacă oferta îmbracă forma unei funcţii de forma: Q = 5 + 3P, elasticitatea
ofertei la preţ, când preţul este de 2 u.m., va fi: Eo/p = 3(2/11) = 0,55.
Astfel, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ, vom spune că:
– oferta este elastică, dacă Eo/p > 1;
– oferta este inelastică, dacă Eo/p < 1;
– oferta are elasticitate unitară, dacă Eo/p = 1;
– oferta este perfect elastică, dacă Eo/p = ∞;
– oferta este perfect inelastică, dacă Eo/p = 0.

Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea este mai mică.
Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când preţul unui bun creşte, producătorii
doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe piaţă. De aceea ei solicită o cantitate mai mare de factori
de producţie pe piaţa resurselor economice, determinând o creştere a preţului factorilor. În consecinţă,
costul producţiei creşte şi acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta creşte mai puţin, iar
elasticitatea este mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor substituibile, elasticitatea
ofertei este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma producătoare poate să-şi orienteze rapid resursele
către bunul mai scump, astfel că oferta din cele două bunuri este elastică. Dacă vom considera însă piaţa
lactatelor în general, o reducere a preţului lactatelor nu va diminua semnificativ oferta deoarece este dificil
să schimbe specializarea factorilor de producţie de la producerea de lactate către alte produse; oferta este
mai puţin elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor, fără modificarea preţului
la făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe, deoarece ele rezultă doar din producerea de făină.
Oferta este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt mai numeroase,
elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai mare, elasticitatea ofertei este mai mică. De
exemplu, peştele proaspăt nu este stocabil. O reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va diminua oferta; de
altfel aceasta este una din explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei. Un alt exemplu îl constituie
mărfurile cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un spaţiu mare de stocare şi cheltuieli
mari, având o elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe termen lung decât pe
termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au nevoie de timp pentru a reacţiona la modificarea
preţului. Pe termen foarte scurt (perioada pieţei) oferta este perfect inelastică, deoarece ea are nevoie de un
timp minim pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că producţia poate creşte
doar pe seama factorilor de producţie variabili. Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili şi
oferta este elastică.

2.2. Elasticitatea încrucişată a ofertei

Elasticitatea încrucişată a ofertei exprimă modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-un bun
în funcţie de modificarea preţului altor bunuri. Formula generală de determinare este:
Eox/py = %ΔQx/%ΔPy
în care Qx este cantitatea oferită din bunul x, iar P y este preţul bunului y. În funcţie de acest coeficient
bunurile pot fi:
– substituibile, dacă Ecx/py < 0;
– complementare, dacă Ecx/py  0.
Elasticitatea ofertei este un indicator important atât pentru firme, cât şi pentru economia naţională.
A doua parte a lucrării, în capitolul dedicat inflaţiei, demonstrează importanţa elasticităţii ofertei pentru
stabilitatea preţurilor dintr-o economie naţională.

3. Echilibrul pieţei

Vom asambla în continuare cunoştinţele dobândite cu privire la cerere şi ofertă pentru a înţelege
mecanismul general de formare liberă a preţurilor. Ca şi până acum, ne vom folosi de un exemplu: vom
presupune că, pe piaţa merelor, cantităţile cerute şi oferite la diferite niveluri ale preţului se prezintă astfel:

Tabelul 7.3. Formarea preţului

Preţ/kilogram Cantitate cerută Cantitate oferită Surplus

(mii lei) (kilograme) (kilograme) (kilograme)
10 10.000 4.000 – 6.000
15 9.000 9.000 0
20 6.000 12.000 + 6.000
25 4.000 14.000 + 10.000
30 1.000 16.000 + 15.000

Puteţi observa în acest tabel că un preţ de 10.000 lei/kilogram convine cumpărătorilor, dar nu îi
mulţumeşte pe producători. La acest preţ se cere o cantitate de mere mai mare cu 6.000 de kilograme decât
cea oferită, iar excesul de cerere va exercita presiuni asupra preţului în sensul creşterii sale. La un preţ de
20.000 lei/kilogram, există un surplus de ofertă de 6.000 de kilograme care va exercita presiuni în sensul
reducerii preţului. Preţul la care cantitatea cerută este egală cu cea oferită, iar volumul tranzacţiilor pe
piaţă este maxim, numit preţ de echilibru, este de 15.000 lei/kilogram.

Guvernele pot interveni asupra preţurilor pieţei fie în mod direct, prin controlul preţurilor, fie indirect,
prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor şi consumatorilor.
Intervenţia directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime sau minime de preţ. Dacă
statul fixează un nivel maxim al preţului, sub preţul de echilibru, producătorii nu au voie să-l depăşească
şi atunci vor produce mai puţin.
În practică această situaţie poate să apară într-o perioadă de război sau de recesiune economică
prelungită şi inflaţie ridicată, intenţia declarată a statului fiind protecţia populaţiei şi mai ales a săracilor.
Pentru că pe piaţă există mai puţin decât se cere, iar preţul nu mai joacă în mod real un rol restrictiv în
calea accesului la acest bun, apare problema alocării cantităţii produse între consumatori. O primă
posibilitate de alocare este cea de tip “primul venit – primul servit”, care va conduce la formarea unor fire
de aşteptare (“coada”, în limbajul curent) şi la pierderi importante de timp din partea consumatorilor. O
altă alternativă este raţionalizarea consumului, astfel încât puţinul care există să se împartă tuturor.

Alături de raţionalizare, preţurile maxime generează alte două mari probleme: accentuează inflaţia şi
stimulează dezvoltarea pieţei negre. De multe ori, inclusiv în România, s-a argumentat că este nevoie de
aceste preţuri pentru produsele de strictă necesitate, astfel încât toată lumea să aibă acces la respectivele
produse, indiferent de rata inflaţiei. După cum am văzut, controlul preţurilor reduce producţia şi nu face decât
să accentueze sau să amâne (cu perspectiva unei “explozii”) creşterea preţurilor.

Preţurile minime, mai mari decât cel de echilibru, se practică în scopul declarat al statului de a
asigura un venit mai mare anumitor producători, cum ar fi fermierii în Uniunea Europeană. În acest caz,
producătorii vor fi tentaţi să producă peste cererea pieţei.

În condiţiile creşterii producţiei, pentru ca preţul să fie menţinut la nivelul P min, singura
posibilitate a guvernului este să cumpere excedentul existent pe piaţă. Aşa se explică de ce multe ţări din
Uniunea Europeană au acumulat în timp importante cantităţi de produse agricole. Pentru a reduce rezervele
excesive, aceste state au decis subvenţionarea preţului produselor agricole, dar această practică a condus la
proteste din partea exportatorilor de produse agricole nesubvenţionate din alte ţări, proteste exprimate în
general în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. O altă practică a fost restricţionarea cultivării
pământului, dar nici ea nu a dat rezultate, din cauza faptului că fermierii au descoperit tehnologii de
cultivare mai performante, ca substituenţi ai pământului.
Intervenţia indirectă a statului îmbracă cel mai adesea forma taxelor. Taxele sunt cele mai
importante venituri ale statului şi îmbracă în general forma unui procent aplicat asupra preţului unui
produs. Consecinţa taxei aplicate asupra unui produs este că preţul plătit de cumpărător nu mai este egal cu
cel primit de vânzător.

Taxa este percepută de producător ca un cost suplimentar, de aceea oferta sa se va reduce de la O la O’,
ceea ce determină o creştere a preţului pieţei de la P* la P c, unde prin Pc am notat preţul plătit de cumpărător.
Din preţul Pc, producătorul primeşte numai Pv (preţul vânzătorului), diferenţa fiind tocmai valoarea taxei.
Desigur că producătorii ar fi putut opta pentru reducerea cantităţii oferite pe piaţă, astfel încât preţul să
crească exact cu valoarea taxei şi povara taxei să fie suportată exclusiv de cumpărători. Dar în acest caz s-ar fi
diminuat foarte mult cantitatea vândută , iar profitul lor s-ar fi redus mai mult decât dacă ar fi acceptat să
suporte o parte din taxă. Povara suportată de consumatori este cu atât mai mare, cu cât oferta este mai elastică
(mai plată), iar partea din taxă suportată de producători este cu atât mai mare, cu cât cererea este mai elastică.
Cea mai importantă critică adusă de economişti practicii taxelor de către guverne constă în faptul
că taxele distorsionează alocarea resurselor în economie. Ele orientează firmele către produsele mai puţin
împovărate în defavoarea celor puternic impozitate şi împiedică alocarea optimă a resurselor disponibile.
Pornind de la efectele economice ale preţurilor controlate şi taxelor, s-a conturat concluzia generală
că preţurile trebuie lăsate să se formeze liber, pe baza raportului cerere-ofertă. Numai libere preţurile sunt o
sursă corectă de informare asupra situaţiei pieţei şi, în acelaşi timp, un mecanism de stimulare a creşterii
eficienţei în alocarea resurselor.