Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
6.1. Oferta
1
MICROECONOMIE NOTE de curs 6
2
MICROECONOMIE NOTE de curs 6
cererii devine un semnal pentru ajustarea deciziei de ofertă. Când preţul pieţei nu se modifică,
cererea influenţează oferta în sensul creşterii sau al scăderii, în raport de gradul de saturaţie al
acesteia.
Elasticitatea ofertei exprimă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului
sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de
elasticitate :
Eo/p =
În funcţie de mărimea acestui coeficient se disting următoarele categorii de ofertă:
pentru Eo/p > 1 , avem ofertă elastică;
pentru Eo/p < 1, avem ofertă inelastică;
pentru Eo/p = 1, avem ofertă unitară;
pentru Eo/p = 0 , ofertă perfect inelastică;
pentru Eo/p ofertă perfect elastică.
Elasticitatea ofertei are o importanţă deosebită în luarea deciziilor, deoarece în funcţie de
evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate de o firmă, depind atât de
forma de elasticitate a cererii, cât şi de posibilitatea de adaptare a ofertei la această evoluţie.
Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, mai importanţi fiind :
Costul de producţie – în situaţia în care pe piaţa unui se înregistrează o creştere a cererii,
iar celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de
producţie. La un nivel dat al eficienţei utilizării factorilor de producţie, mărimea costului
depinde de preţul resurselor economice utilizate. Astfel, între nivelul costului şi elasticitatea
ofertei există o relaţie negativă. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii
ofertei şi invers, dacă toate celelalte condiţii rămân constante.
Posibilităţile de stocare a bunurilor – dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o anumită
perioadă de timp, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestor bunuri creşte şi invers, în
cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse. De regulă, între posibilităţile de stocare a
bunurilor şi nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.
Costul stocării – acest cost include cheltuielile de depozitare, chirii, salarii, dar şi cheltuieli
ocazionate de pierderea prin depreciere sau schimbare a modei, cheltuieli ce se adaugă la
costul de producţie, motiv pentru care între elasticitatea ofertei la preţ şi costul de stocare
există o relaţie inversă.
Perioada de timp de la modificarea preţului – dacă preţul de pe piaţa unui bun se
majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma elasticităţii ofertei
depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. În acest context
există trei perioade de timp, respectiv perioada pieţei, o perioadă scurtă de timp şi o
perioadă lungă de timp. Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de
timp de la modificarea preţului unui bun, ca urmare a creşterii cererii, perioadă în care
ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei, oferta fiind perfect inelastică.
Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această perioadă, în
condiţiile creşterii preţului, ca rezultat al creşterii cererii, există posibilitatea sporirii, în
anumite limite, a cantităţii ofertei prin utilizarea unui volum mai mare de resurse
disponibile, însă procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mic decât procentul de
sporire a preţului. Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În cadrul
acestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în
producerea bunurilor, printr-un proces investiţional susţinut, în scopul lărgirii capacităţii de
producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunurilor respective, ca urmare
a creşterii cererii şi, în final, a preţului.
3
MICROECONOMIE NOTE de curs 6
Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una din variabilele definitorii ale pieţei.
Forma activă a liberei iniţiative este concurenţa, trăsătură esenţială a economiei de piaţă,
al cărei mecanism este concurenţial. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă dintre agenţii
economici vânzători - ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela, respectiv cumpărători -
solicitanţi. Concurenţa este confruntarea deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi
cumpărătorii urmăresc să-şi amelioreze situaţia pe piaţă, fiind considerată calea de satisfacere a
intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. De asemenea, orientând agenţii economici
spre producerea a ceea ce este cerut şi dorit de către consumatori la costuri cât mai reduse în
condiţiile date, concurenţa asigură producătorilor profiturile aşteptate, iar consumatorilor
satisfacerea nevoilor.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură
economică(reducerea preţurilor de vânzare, reducerea costurilor bunurilor sub cele ale
concurenţei, ridicarea calităţii bunurilor etc.) şi de natură extraeconomică (furnizarea de
informaţii generale pentru toţi clienţii, sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau
naţional etc.), ea poate fi departajată în concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa
loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora din
instrumentele luptei concurenţiale, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a deplinei posibilităţi de
cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor vânzător-cumpărător. Concurenţa neloială
constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, în utilizarea anumitor mijloace
extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă etc.
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei, este apreciată ca o lege economică cu
un important rol în realizarea progresului tehnico-economic. Astfel, în primul rând, concurenţa
stimulează progresul general – prin competiţia pe care o întreţine între firme, ea deschide
perspective de profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi
eliminându-i pe cei care nu au posibilitatea de a se adapta la noile cerinţe ale pieţei. În al doilea
rând, fiind potrivnică scumpetei, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare. În al treilea
rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial
alimentează optimismul acestora, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a
eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor
de consum.
Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut o amploare diferită în timp şi spaţiu. Amploarea
concurenţei este influenţată de numeroase împrejurări, cum ar fi :
numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
Gradul de transparenţă a pieţei;
măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să
stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare;
reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă;
gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;
mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;
nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.
Ca evaluări concrete la care circulă bunurile, preţurile reprezintă cea mai complexă formă
de măsurare economică. În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate din latura cererii de utilitatea bunului ce urmează a fi
4
MICROECONOMIE NOTE de curs 6
achiziţionat, de capacitatea de plată a cumpărătorului, de costul cumpărării bunului din altă parte,
etc. Din unghiul ofertei, preţul este influenţat în mod deosebit de costul de producţie, respectiv de
consumul de factori necesar producerii bunului oferit şi de preţurile bunului respectiv practicate
pe alte pieţe.
Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii au
considerat teoria economică ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului. Indiferent de optica sub care
este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea ce anume măsoară preţul, principalele şcoli
economice au dat explicaţii diferite cunoscute ca teorii ale preţului. Acestea sunt : teoria clasică a
preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte ale preţului.
În teoria clasică, preţul are substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse
tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile
revendicate de către posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la
nivelul valorii economice sau să oscileze în jurul său, însă în condiţii normale, el nu se rupe de
baza sa obiectivă, respectiv de valoarea economică.
Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, după care acesta este
determinat de utilitatea marginală şi de raritatea respectivului bun, de cantitatea în care se află
bunul comparativ cu nevoile şi cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt
cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se
formează de fiecare dată un raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica
preţurilor.
Deosebirea dintre teoria clasică şi cea neoclasică derivă din cauza primară care determină
preţul. Astfel, după clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale bunului, modul
în care el se obţine prin combinarea factorilor de producţie, iar producătorul este „dirijorul”
preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute
şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală, iar rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului
aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice a preţului a fost elaborată de
şcoala de la Cambridge. Ea pleacă de la premisa că cele două teorii nu sunt opuse, ci doar
constituie explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest
sens, interesele producătorului şi consumatorului, raportul dintre ele determină raportul dintre
cerere şi ofertă, şi reprezintă, în ultimă instanţă, substanţa preţului şi influenţează nivelul şi
dinamica lui.
În realitatea economică există o multitudine de preţuri. În raport de situaţia pieţei şi de
scopul analizei, preţul poate fi analizat ca o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz
se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un
„primitor de preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal, prin
cantităţi. În cel de-al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi
dispun de mijloace specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului. În această situaţie,
preţul este cel care influenţează direct interesele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor.
După modul în care se formează, preţurile pot fi :
preţuri libere – care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există
forţe suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi pentru a-i determina evoluţia.
preţuri administrate – care sunt rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică;
preţuri mixte – sunt cele care funcţionează efectiv în ţările cu economie de piaţă şi rezultă din
intersectarea mecanismelor de piaţă cu mecanisme dirijist-intervenţioniste rezultate din
reglementări legislative ale administraţiilor publice şi/sau din forţa de care dispun anumite
centre de forţă economică.
Prin funcţiile lui economice, preţul este nu numai o categorie valorică, ci şi o importantă
pârghie economică prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale.
5
MICROECONOMIE NOTE de curs 6
Rolul esenţial al preţurilor în cadrul mecanismelor economice este reliefat prin următoarele
funcţii :
Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
Preţul, ca şi costul pe baza căruia se formează, are o puternică încărcătură informaţională, el
exprimând „tensiunile” de raritate a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie,
orientând atât opţiunile, cât şi deciziile producătorilor şi consumatorilor;
Funcţia de stimulare a producătorilor – preţul reprezintă în acest sens, elementul central al
strategiilor agenţilor economici, stimulându-i în adaptarea permanentă a nivelului calitativ şi
a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei;
Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor, presupune, în primul rând,
ca, prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi
obţinerea unui anumit profit.