MICROECONOMIE NOTE de curs 6

PIAŢA – REALITATE COMPLEXĂ ŞI DINAMICĂ

6.1. Oferta

Oferta sintetizează şi concretizează comportamentul şi opţiunile întreprinzătorului. Ea

exprimă capacitatea de reacţie şi adaptare a întreprinzătorilor la modificările şi exigenţele cererii.
Ca şi cererea, oferta poate fi abordată în două moduri distincte, respective ca ofertă
individuală şi ofertă globală (agregata). În general, oferta individuală exprimă cantităţile dintr-un
bun material sau serviciu pe care o firmă sau un agent economic doreşte şi este capabilă să le
pună în vânzare la un moment dat şi la un anumit preţ al pieţei. Oferta globală se obţine prin
agregarea într-o mărime sintetică a tuturor ofertelor individuale din acelaşi bun material sau
serviciu, exprimând cantităţile pe care piaţa le pune la dispoziţia cumpărătorilor la un moment
dat, la fiecare preţ în parte.
În definirea ofertei se pleacă de la relaţia funcţională care există între cantităţile de bunuri
pe care vânzătorii le aduc pe piaţă şi preţurile acestora, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt
consideraţi constanţi. Chiar dacă este strâns legată de categoria economică de producţie, cu care
adeseori se confundă, oferta se deosebeşte, în esenţa ei, de producţie. Astfel, în timp ce producţia
este privită ca un rezultat al procesului de transformare fizică a factorilor în bunuri, fiind legată de
procesul propriu-zis de producţie, oferta este legată, prin excelenţă, de procesul de valorificare,
respective de piaţă. În al doilea rând, între producţie şi ofertă există o diferenţă cantitativă, în
sensul că producţia care nu este destinată pieţei, nu afectează nivelul ofertei. În consecinţă, oferta
este cea care mediază legăturile între nevoia de consum, exprimată prin cerere şi producţie.
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător intenţionează să o
vândă într-o perioadă determinată de timp, la un preţ existent pe piaţă.
Prin însumarea cantităţilor oferite, la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii, rezultă oferta de
piaţă, care constituie expresia intenţiilor vânzătorilor, a abilităţii şi a dorinţei lor de a vinde pe
piaţă bunuri materiale şi servicii. În funcţie de natura bunurilor, se distinge ofertă de bunuri
independente, ofertă de bunuri complementare şi ofertă mixtă (când mai multe bunuri oferite
satisfac aceeaşi cerere).
Spre deosebire de cerere, oferta se află într-o mai mare dependenţă de producţie.
Modificările în volumul acesteia sunt influenţate, substanţial, de factorul timp, respectiv de
perioada necesară obţinerii bunurilor oferite spre vânzare.
Pe termen foarte scurt, oferta se reglează pe seama stocurilor sau rezervelor, dacă
bunurile respective sunt stocabile. Aceasta este oferta instantanee sau curentă.
Pe termen scurt, oferta poate fi mărită prin utilizarea intensivă a capacităţilor de producţie
existente sau prin angajarea de forţă de muncă suplimentară, prin prelungirea timpului de lucru
etc., fără să fie nevoie de sporirea cantităţii tuturor factorilor de producţie. Pentru adaptarea
urgentă a ofertei la cerere se poate apela la import.
Pe termen lung, însă, acoperirea eventualelor deficite de ofertă necesită noi capacităţi de
producţie sau extinderea capacităţilor de producţie existente, prin lucrări de investiţii, prin
proiectarea şi omologarea noilor tehnologii, prin calificarea forţei de muncă etc.
Volumul ofertei este influenţat şi de numărul de ofertanţi pentru bunul respectiv, precum
şi de ponderea fiecăruia în oferta totală.
În principal, oferta se raportează la cererea de consum şi perspectivele ei. Nici un
întreprinzător nu va face investiţii pentru o eventuală ofertă, dacă nu există sau nu se intuieşte în
perspectivă, o cerere corespunzătoare.
Legea generală a ofertei presupune existenţa unui raport direct proporţional între preţ şi
cantitatea oferită.

1
MICROECONOMIE NOTE de curs 6

Oferta de bunuri este influenţată de o multitudine de factori. Unii dintre aceştia au o

acţiune directă asupra ofertei (preţul de vânzare, costul de producţie, cererea de consum,
capacităţile de producţie), iar alţii se manifestă prin intermediul altor factori sau fenomene
(dezvoltarea căilor de comunicaţie, conjunctura economică, sezonalitatea unor activităţi,
perfecţionarea tehnologiilor, expansiunea comerţului exterior etc.).
Printre factorii cu acţiune directă se detaşează ca importanţă :
 Preţul pieţei – oferta de bunuri se află într-o strânsă dependenţă faţă de preţul pieţei, fiind în
anumite limite, sensibilă la variaţiile acestuia. La preţuri ridicate, vânzătorii sunt dispuşi să
mărească oferta şi o diminuează la preţuri reduse. Dacă preţul pieţei este mai scăzut decât cel
la care întreprinzătorii intenţionează să vândă marfa, ei preferă să retragă cantitatea de bunuri
oferite, stocându-le, în aşteptarea unor preţuri mai ridicate. Reacţia ofertei la modificarea
preţului prezintă, uneori, abateri de la regula generală. Aceste situaţii depind de
caracteristicile bunurilor economice şi de posibilităţile practice de modificare a volumului
producţiei. Datorită interdependenţelor dintre producţie şi desfacerea diferitelor bunuri, oferta
unui bun economic reacţionează nu numai la modificarea preţului acestuia, ci şi la variaţia
preţului altor mărfuri, îndeosebi a celor substituibile, manifestându-se ca ofertă încrucişată.
Reducerea preţului la un bun substituibil măreşte oferta la înlocuitori, după cum majorarea o
reduce. În cazul bunurilor complementare, variaţia preţului la produsul de bază modifică
simultan şi în acelaşi sens oferta bunului complementar.
 Costul de producţie – impactul costului de producţie asupra volumului ofertei este diferită în
timp. Pe termen scurt, decizia de ofertă se raportează la costul marginal. Astfel, în situaţie de
concurenţă liberă, când preţul pieţei nu poate fi controlat de întreprinzători, aceştia decid să
mărească oferta atât timp cât preţul este superior costului marginal, deoarece nici un
întreprinzător nu este interesat să producă şi să vândă dacă preţul pieţei nu acoperă
cheltuielile cu producţia suplimentară. Pe termen lung, decizia de ofertă se raportează la
costul mediu, agenţii economici, optând pentru cantităţile care pot fi obţinute cu cele mai
mici costuri de producţie. Decizia de mărire a ofertei se menţine atât timp cât preţul pieţei
depăşeşte costul mediu, acesta reprezentând limita minimă acceptată de ofertanţi sau nivelul
critic al ofertei. Când preţul egalează costul mediu, profitul devine zero. Dacă vânzările
continuă la un preţ inferior costului mediu, firma înregistrează pierderi şi va trebui să renunţe
la activitatea respectivă.
 Numărul şi dimensiunile firmelor care fabrică şi livrează acelaşi bun sau categorie de
bunuri influenţează direct volumul şi dinamica ofertei, condiţionând posibilităţile ei de
adaptare la variaţiile cererii, mai ales în cazul unei cereri elastice.
 Anticipaţiile asupra preţului bunului, ale bunurilor complementare şi a celor substituibile,
preţul resurselor, constituie un alt factor direct care îşi pune amprenta asupra evoluţiei ofertei.
 Conjunctura economică – are un impact decisiv asupra ofertei printr-o serie de procese şi
fenomene economice : activitatea investiţională, ocuparea forţei de muncă, evoluţia
comerţului exterior, nivelul ratei dobânzii etc. În strânsă legătură cu conjunctura economică
acţionează şi alţi factori stimulatori sau restrictivi, cum sunt progresul tehnic, costul
resurselor, prelevările fiscale, taxe, impozite, precum şi forţe imprevizibile de natura riscului
şi incertitudinii. Taxele şi subvenţiile practicate de către stat, în cazul anumitor bunuri, se
constituie ca factori care contribuie la încurajarea sau descurajarea ofertei de bunuri asupra
cărora se aplică. Deşi ele se pot lua în considerare separate atunci când se studiază evoluţia
ofertei, ca efect al modificării lor, în cele din urmă influenţa acestora se transmite la fel ca şi
influenţa factorilor de producţie, chiar dacă ele nu afectează costurile, ci direct rezultatele
financiare ale ofertanţilor. În condiţiile în care ceilalţi factori de influenţă sunt constanţi,
mărirea taxelor conduce la diminuarea ofertei, în timp ce sporirea subvenţiilor are ca efect
impulsionarea ofertei.
 Cererea de consum – volumul şi dinamica ofertei este expresia cererii. Dacă cererea este în
creştere, agenţii economici sunt stimulaţi să mărească oferta şi invers. Tendinţa de reducere a

2
MICROECONOMIE NOTE de curs 6

cererii devine un semnal pentru ajustarea deciziei de ofertă. Când preţul pieţei nu se modifică,
cererea influenţează oferta în sensul creşterii sau al scăderii, în raport de gradul de saturaţie al
acesteia.
Elasticitatea ofertei exprimă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului
sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de
elasticitate :
Eo/p =
În funcţie de mărimea acestui coeficient se disting următoarele categorii de ofertă:
 pentru Eo/p > 1 , avem ofertă elastică;
 pentru Eo/p < 1, avem ofertă inelastică;
 pentru Eo/p = 1, avem ofertă unitară;
 pentru Eo/p = 0 , ofertă perfect inelastică;
 pentru Eo/p ofertă perfect elastică.
Elasticitatea ofertei are o importanţă deosebită în luarea deciziilor, deoarece în funcţie de
evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate de o firmă, depind atât de
forma de elasticitate a cererii, cât şi de posibilitatea de adaptare a ofertei la această evoluţie.
Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, mai importanţi fiind :
 Costul de producţie – în situaţia în care pe piaţa unui se înregistrează o creştere a cererii,
iar celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de
producţie. La un nivel dat al eficienţei utilizării factorilor de producţie, mărimea costului
depinde de preţul resurselor economice utilizate. Astfel, între nivelul costului şi elasticitatea
ofertei există o relaţie negativă. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii
ofertei şi invers, dacă toate celelalte condiţii rămân constante.
 Posibilităţile de stocare a bunurilor – dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o anumită
perioadă de timp, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestor bunuri creşte şi invers, în
cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse. De regulă, între posibilităţile de stocare a
bunurilor şi nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.
 Costul stocării – acest cost include cheltuielile de depozitare, chirii, salarii, dar şi cheltuieli
ocazionate de pierderea prin depreciere sau schimbare a modei, cheltuieli ce se adaugă la
costul de producţie, motiv pentru care între elasticitatea ofertei la preţ şi costul de stocare
există o relaţie inversă.
 Perioada de timp de la modificarea preţului – dacă preţul de pe piaţa unui bun se
majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma elasticităţii ofertei
depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. În acest context
există trei perioade de timp, respectiv perioada pieţei, o perioadă scurtă de timp şi o
perioadă lungă de timp. Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de
timp de la modificarea preţului unui bun, ca urmare a creşterii cererii, perioadă în care
ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei, oferta fiind perfect inelastică.
Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această perioadă, în
condiţiile creşterii preţului, ca rezultat al creşterii cererii, există posibilitatea sporirii, în
anumite limite, a cantităţii ofertei prin utilizarea unui volum mai mare de resurse
disponibile, însă procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mic decât procentul de
sporire a preţului. Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În cadrul
acestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în
producerea bunurilor, printr-un proces investiţional susţinut, în scopul lărgirii capacităţii de
producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunurilor respective, ca urmare
a creşterii cererii şi, în final, a preţului.

3
MICROECONOMIE NOTE de curs 6

6.2. Concurenţa – conţinut şi funcţii

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una din variabilele definitorii ale pieţei.
Forma activă a liberei iniţiative este concurenţa, trăsătură esenţială a economiei de piaţă,
al cărei mecanism este concurenţial. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă dintre agenţii
economici vânzători - ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela, respectiv cumpărători -
solicitanţi. Concurenţa este confruntarea deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi
cumpărătorii urmăresc să-şi amelioreze situaţia pe piaţă, fiind considerată calea de satisfacere a
intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. De asemenea, orientând agenţii economici
spre producerea a ceea ce este cerut şi dorit de către consumatori la costuri cât mai reduse în
condiţiile date, concurenţa asigură producătorilor profiturile aşteptate, iar consumatorilor
satisfacerea nevoilor.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură
economică(reducerea preţurilor de vânzare, reducerea costurilor bunurilor sub cele ale
concurenţei, ridicarea calităţii bunurilor etc.) şi de natură extraeconomică (furnizarea de
informaţii generale pentru toţi clienţii, sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau
naţional etc.), ea poate fi departajată în concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa
loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora din
instrumentele luptei concurenţiale, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a deplinei posibilităţi de
cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor vânzător-cumpărător. Concurenţa neloială
constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, în utilizarea anumitor mijloace
extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă etc.
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei, este apreciată ca o lege economică cu
un important rol în realizarea progresului tehnico-economic. Astfel, în primul rând, concurenţa
stimulează progresul general – prin competiţia pe care o întreţine între firme, ea deschide
perspective de profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi
eliminându-i pe cei care nu au posibilitatea de a se adapta la noile cerinţe ale pieţei. În al doilea
rând, fiind potrivnică scumpetei, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare. În al treilea
rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial
alimentează optimismul acestora, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a
eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor
de consum.
Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut o amploare diferită în timp şi spaţiu. Amploarea
concurenţei este influenţată de numeroase împrejurări, cum ar fi :
 numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
 gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
 Gradul de transparenţă a pieţei;
 măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să
stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare;
 reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă;
 gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;
 mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;
 nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.

6.3. Preţul - concept – tipologie - funcţii

Ca evaluări concrete la care circulă bunurile, preţurile reprezintă cea mai complexă formă
de măsurare economică. În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate din latura cererii de utilitatea bunului ce urmează a fi

4
MICROECONOMIE NOTE de curs 6

achiziţionat, de capacitatea de plată a cumpărătorului, de costul cumpărării bunului din altă parte,
etc. Din unghiul ofertei, preţul este influenţat în mod deosebit de costul de producţie, respectiv de
consumul de factori necesar producerii bunului oferit şi de preţurile bunului respectiv practicate
pe alte pieţe.
Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii au
considerat teoria economică ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului. Indiferent de optica sub care
este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea ce anume măsoară preţul, principalele şcoli
economice au dat explicaţii diferite cunoscute ca teorii ale preţului. Acestea sunt : teoria clasică a
preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte ale preţului.
În teoria clasică, preţul are substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse
tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile
revendicate de către posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la
nivelul valorii economice sau să oscileze în jurul său, însă în condiţii normale, el nu se rupe de
baza sa obiectivă, respectiv de valoarea economică.
Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, după care acesta este
determinat de utilitatea marginală şi de raritatea respectivului bun, de cantitatea în care se află
bunul comparativ cu nevoile şi cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt
cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se
formează de fiecare dată un raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica
preţurilor.
Deosebirea dintre teoria clasică şi cea neoclasică derivă din cauza primară care determină
preţul. Astfel, după clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale bunului, modul
în care el se obţine prin combinarea factorilor de producţie, iar producătorul este „dirijorul”
preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute
şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală, iar rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului
aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice a preţului a fost elaborată de
şcoala de la Cambridge. Ea pleacă de la premisa că cele două teorii nu sunt opuse, ci doar
constituie explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest
sens, interesele producătorului şi consumatorului, raportul dintre ele determină raportul dintre
cerere şi ofertă, şi reprezintă, în ultimă instanţă, substanţa preţului şi influenţează nivelul şi
dinamica lui.
În realitatea economică există o multitudine de preţuri. În raport de situaţia pieţei şi de
scopul analizei, preţul poate fi analizat ca o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz
se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un
„primitor de preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal, prin
cantităţi. În cel de-al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi
dispun de mijloace specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului. În această situaţie,
preţul este cel care influenţează direct interesele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor.
După modul în care se formează, preţurile pot fi :
 preţuri libere – care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există
forţe suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi pentru a-i determina evoluţia.
 preţuri administrate – care sunt rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică;
 preţuri mixte – sunt cele care funcţionează efectiv în ţările cu economie de piaţă şi rezultă din
intersectarea mecanismelor de piaţă cu mecanisme dirijist-intervenţioniste rezultate din
reglementări legislative ale administraţiilor publice şi/sau din forţa de care dispun anumite
centre de forţă economică.
Prin funcţiile lui economice, preţul este nu numai o categorie valorică, ci şi o importantă
pârghie economică prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale.

5
MICROECONOMIE NOTE de curs 6

Rolul esenţial al preţurilor în cadrul mecanismelor economice este reliefat prin următoarele
funcţii :
 Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
 Preţul, ca şi costul pe baza căruia se formează, are o puternică încărcătură informaţională, el
exprimând „tensiunile” de raritate a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie,
orientând atât opţiunile, cât şi deciziile producătorilor şi consumatorilor;
 Funcţia de stimulare a producătorilor – preţul reprezintă în acest sens, elementul central al
strategiilor agenţilor economici, stimulându-i în adaptarea permanentă a nivelului calitativ şi
a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei;
 Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor, presupune, în primul rând,
ca, prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi
obţinerea unui anumit profit.