Sub-tema 1: Conceptul de piaţă

Noţiunea de piaţă are mai multe accepţiuni, după cum urmează:

- spaţiul economic în care se desfăşoară activitatea economică a agenţilor economici;
- locul de întâlnire a agenţilor economici, vânzătorii şi cumpărătorii, care schimbă între ei
bunuri şi servicii;
- locul de întâlnire a ofertei cu cererea de bunuri şi servicii, aflate într-un anumit raport de
mărime şi structură;
- locul de manifestare a concurenţei dintre agenţii economici care acţionează pentru
realizarea propriilor interese;
- spaţiul economic unde se formează preţul la care se vând şi se cumpără bunurile
economice.
Prin urmare, piaţa reprezintă toată gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în
contact şi schimbă bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară, având ca elemente
definitorii cererea, oferta, preţul şi concurenţa.
Într-o economie de schimb piată îndeplineşte următoarele funcţii:
- realizează legătura între cele două acte fundamentale ale activităţii economice: producţia
şi consumul;
- verifică concordanţa dintre intenţiile de cumpărare şi de vânzare ale agenţilor economici;
- reprezintă „mâna invizibilă” (când piaţa este liberă) sau „pumnul invizibil” care prin
mecanismele sale orientează vânzătorii şi cumpărătorii pentru a-şi elabora cele mai bune
decizii, permiţând formularea răspunsurilor: ce?, cât?, cum?, pentru cine?;
- determină preţurile şi cantităţile de echilibru, determinând agenţii economici să aloce
resursele rare pe domenii de activitate.
Formele pieţei:
- după natura elementelor tranzacţionate: piaţa bunurilor de consum şi serviciilor, piaţa
forţei de muncă, piaţa monetară, piaţa financiară, piaţa valutară etc.;
- după momentul realizării tranzacţiei: piaţa la vedere şi piaţa la termen;
- după natura concurenţei: piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
 Sub-tema 2: Preţul

Pe piaţă se întâlnesc cumpărătorii cu vânzătorii diferitelor bunuri şi servicii; cumpărătorii sunt

purtători de cerere, iar vânzătorii sunt purtători de ofertă. Astfel se întâlneşte pe piaţă cererea cu
oferta şi se formează preţul la care se vând bunurile şi serviciile.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă cedată de cumpărător vânzătorului în schimbul unui
bun sau serviciu (preţul este forma valorică de măsurare a unui bun sau serviciu).
Preţul îndeplineşte mai multe funcţii:
- funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor;
- funcţia de motivare a producătorilor;
- funcţia de informare a participanţilor la schimb;
- funcţia de corelare a cererii cu oferta;
- funcţia de reglare a accesului la bunurile marfare.
Formele cele mai frecvente după care preţul se manifestă sunt:
- după modul în care se formează: preţuri libere, preţuri administrate şi preţuri mixte;
- după gradul de flexibilitate a preţului: preţuri unice şi preţuri diferenţiate;
- după raportul cerere – ofertă: preţul pieţei şi preţul de echilibru;
- după agentul economic care îl exprimă: preţuri ale ofertanţilor şi preţuri ale
cumpărătorilor.
În măsura în care motivaţia participării la activitatea economică este pentru producători
maximizarea profitului, ei vor căuta acel preţ care asigură realizarea acestui obiectiv.
Factorii interni ai pieţei care influenţează formarea preţului unui bun sunt:
- pentru cerere: nevoile cumpărătorilor, veniturile cumpărătorilor, structura cererii, utilitatea
mărfurilor;
- pentru ofertă: costurile unitare, preţurile mărfurilor pe diferite piețe, structura ofertei, abilitatea
întreprinzătorului.

Factorii externi ai pieței ce influențează formarea prețului unui bun sunt: intervențiile
guvernamentale pentru a corecta imperfecțiunile diferitelor tipuri de piețe şi pentru a proteja
categoriile de producători sau consumatori, politicile marilor firme.
 Sub-tema 3: Preţul de echilibru

În situaţia în care atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii îşi realizează obiectivele, atunci când
interesele lor sunt sincronizate, piaţa este într-o situaţie de echilibru. Nivelul la care cererea şi
oferta tind să se egalizeze reprezintă preţul de echilibru.
Preţul de echilibru este preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic
este cea mai mare, când cererea şi oferta se egalizează la nivelul celui mai mare volum de
vânzări şi cumpărări de pe piaţă.
Grafic, preţul de echilibru se poate reprezenta astfel:

unde P= preţul, Q= cantitatea, O= curba ofertei, C= curba cererii.

Intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei indică preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru.
La preţuri mai mici decât preţul de echilibru există exces de cerere, iar la preţuri mai mari decât
preţul de echilibru, exces de ofertă.
Dacă pe piaţă este exces de cerere atunci preţul va creşte, iar dacă este exces de ofertă, atunci
preţul va scădea.
Pe piaţă, echilibrul se stabileşte atunci când deciziile producătorilor şi cele ale consumatorilor
sunt reciproc consistente. Lipsa de corelare dintre intenţiile acestora se va resimţi imediat la
nivelul preţului, care se va modifica.
Între modificarea cererii şi modificarea preţului şi a cantităţii de echilibru există o relaţie
directă.În condiţiile în care oferta nu se modifică, dacă cererea creşte, atunci şi preţul şi cantitatea
de echilibru cresc, iar dacă cererea scade, atunci şi preţul şi cantitatea de echilibru scad.
Între modificarea ofertei şi modificarea preţului există o relaţie inversă, iar între modificarea
ofertei şi modificarea cantităţii de echilibru există o relaţie directă. În cazul în care cererea nu se
modifică, dacă oferta creşte, preţul de echilibru scade şi cantitatea de echilibru creşte, iar dacă
oferta scade, preţul de echilibru creşte şi cantitatea de echilibru scade.
 Sub-tema 4: Trăsăturile principale ale preţului de echilibru

Preţul de echilibru are un rol hotărâtor în orientarea cererii şi a ofertei, deoarece reflectă
condiţiile economice recunoscute ca normale şi raţionale, respectiv se realizează cea mai buna
utilizare şi alocare a resurselor, interesele producătorilor şi consumatorilor sunt satisfăcute în cea
mai mare măsură, piaţa este „plină” de mărfuri, iar agenţii economici au tendinţa de a continua
tranzacţiile.
Agenţii economici tind spre preţul de echilibru, deoarece, pe măsură ce se apropie de el, riscurile
lor se diminuează sau chiar dispar, creşte gradul de reuşită în acţiunile lor, iar cererea şi oferta
tind să se echilibreze.
Preţul de echilibru se formează în anumite condiţii:
- consumatorul cunoaşte oferta totală, putând face cea mai bună alegere;
- producătorul cunoaşte oferta totală de factori de producţie, cele mai eficiente modalităţi
de combinare, astfel încât îşi poate maximiza profitul;
- nici producătorii, nici consumatorii nu pot influenţa preţurile, schimburile fiind absolut
libere;
- toţi participanţii la schimb sunt perfect informaţi asupra evoluţiei pieţei.
Cum aceste condiţii nu pot fi întrunite pe piaţa reală, starea de echilibru şi preţul de echilibru
sunt prezente în realitate doar ca tendinţă.
Trăsăturile principale ale prețului de echilibru:
- se formează liber, spontan pe piață;
- reglează cererea şi oferta totală la volumul maxim al tranzacțiilor;
- face selecția agenților economici;
- este unic la un moment dat pe ansamblul pieței unui bun;
- este dinamic;
- asigură satisfacerea optimă a intereselor participanților la schimb;
- este un punct de atracție pentru toți agenții economici;
- auto echilibrează piața unei mărfi.