Drept Roman - Manual Pentru ID

PROF. UNIV. DR.
MANUEL GUŢAN
ASIST. UNIV. DR. RĂZVAN ROGHINĂ
DREPT ROMAN
Manual
pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă
2018
Manuel Guțan, Răzvan Roghină Manual de drept roman pentru învățământul la distanță
CUPRINS
TEMA I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A STATULUI ROMAN..............................p. 7
TEMA II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI ROMAN........................p. 15
TEMA III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN....................................................................p. 21
TEMA IV. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE DREPTULUI ROMAN................................p. 29
TEMA V. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ

- PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR (conține TC)...............................................................p. 33
TEMA VI. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ

– PROCEDURA FORMULARĂ..............................................................................................p. 42
TEMA VII. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ

– PROCEDURA EXTRAORDINARĂ (conţine TC)............................................................. p. 54
TEMA VIII. PERSOANELE (conține TC)..............................................................................p. 60
TEMA IX. LUCRURILE..........................................................................................................p. 83
TEMA X. SUCCESIUNILE....................................................................................................p. 100
TEMA XI. NOŢIUNI GENERALE DESPRE OBLIGAŢII...................................................p. 116
TEMA XII. OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN CONTRACTE (conține TC)..........................p. 119
TEMA XIII. OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN DELICTE......................................................p. 147
TEMA XIV. EFECTELE OBLIGAŢIILOR...........................................................................p. 160
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE........................................................p, 168
2
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept roman, care este
comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ la distanţă, conform planurilor
de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul

bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea
manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea
fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme
specializate.
Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din
componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-
cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care să
nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în
calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de
evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar cu
condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care
este prezentate în cele ce urmează.
Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire
Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe
baza manualului de faţă:
1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în care
studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi modalitatea de
”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi ele trebuie
respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului de
autoinstruire;
3
2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;
3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de perspicacitate,
deci nu trebuie rezolvate cotra cronometru;
4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:
 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

 se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
 se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
 se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
 se parcurge bibliografia recomandată
 se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul dezvoltat
de idei al modulului
 se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date la
sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
 se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)
OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o pauză de
30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se facă o
pauză de 30 de minute.
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă de studiu pe zi, pentru a nu se

periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile de
studiu ale studentului, studiul unei teme poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin
30 de minute pe zi studiului.
TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru fiecare
temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar
înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore.
TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior şi
de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai
îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea tutorelui
de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să
acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
4
PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI
Manualul de studiu ”Drept roman” reprezintă o sinteză realizată în manieră interactivă a

cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către student
în bibliografia de specialitate recomandată.
Obiectul cursului ”Drept roman”:
Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea apariţiei şi evoluţiei istorice a conceptelor,

normelor juridice şi instituţiilor juridice aparţinând dreptului privat roman, de la debuturile
cetăţii Romei până în epoca împăratului Iustinian.
Obiectivele disciplinei:
Manualul de Drept roman îţi propune ca obiectiv cunoaşterea şi însuşirea de către studenţii
anului I a modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sitemului de
drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene: dreptul roman.
Obiective principale:
a) înţelegerea mecanismelor generale ale apariţiei şi evoluţie a dreptului pe continentul
european pornind de la exemplul oferit de dreptul (privat) roman
b) abordarea comparativă a instituţiilor şi principiilor dreptului civil românesc cu cele ale

dreptului roman;
c) formarea unui vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român contemporan.
Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) și

este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referinţă (concepte cheie)
IV. Structura temei de studiu
V. Rezumatul ideilor principale
VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului
VII. Bibliografia recomandată
VIII. Întrebări recapitulative
IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă
5
Bibliografie
I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul

disciplinei Drept roman. El reprezintă minimul de informaţie necesară pentru înţelegerea şi
însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.
II. Bibliografia generală complementară:
Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie românească

selectivă:
1. M. Guţan, Drept privat roman, Editura ULBS, Sibiu, 2005
2. V. Hanga, Drept privat roman, Cordial, Cluj-Napoca, 1995
3. V. Hanga, M. D. Bocşan, Curs de drept privat roman, Rosetti, București, 2005
4. V. Jakotă, Drept privat roman, vol. 1 şi 2, Chemarea, Iaşi, 1993
5. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Şansa SRL, 1995
6. V. M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. 1-4, Polirom, Iaşi, 1998-2001
III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de control, a
lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa pentru
bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.
6
TEMA I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

STATULUI ROMAN
OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
 studentul să înţeleagă mecanismele de organizare şi exercitare a puterii politice în statul

roman
 studentul să înțeleagă modul organic în care s-a dezvoltat dreptul public roman
 studentul să înţeleagă rolul deţinut de puterea imperială în edicatarea dreptului roman
COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
 studentul să fie capabil să identifice cele mai importante organe ale statului roman în
diversele sale epoci de dezvoltare
 studentul să fie capabil să enumere atribuţiile magistraţilor romani
 studentul să fie capabil să utilizeze corect diferitele noţiuni de specialitate
CUVINTE CHEIE: STAT, PUTERE STATALĂ, SENAT, ÎMPĂRAT,

MAGISTRATURI
STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

1. Epoca regalităţii (753 î.Hr. – 509 îHr.)
2. Epoca republicii (509 î.Hr.- 27 î.Hr.)
3. Epoca imperiului 27î.Hr. – 565 d.Hr.)
REZUMAT:
Cetatea Romei a fost edificată material de către etrusci în sec. al VII-lea î.Hr.. Înlăturând
organizarea gentilică, statul a apărut la jumătatea sec. al VI-lea î.Hr. în timpul regelui Servius
Tullius. Sub aspectul formei de guvernământ, Roma a cunoscut trei epoci: epoca regalităţii (750-
509 î.Hr.), epoca republicii (509-27 î.Hr.) şi epoca imperiului (27 î.Hr.- 565 d.Hr.). Epoca
imperiului se împarte, la rândul ei, în două perioade: perioada principatului (27î.Hr.-284d.Hr.) şi
perioada dominatului (284-565). În cadrul fiecărei epoci, statul a cunoscut o organizare specifică.
7
CONŢINUTUL TEMEI I: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

STATULUI ROMAN
1. În epoca regalităţii puterea politică era împărţită între rege, senat şi comitia curiata.
Regalitatea a luat naştere din unirea grupurilor familiale (gentes) în scopuri de apărare. Având
un caracter temporar la început, în scopuri militare, regalitatea se permanentizează. Simplu şef
gentilic aflat sub autoritatea aristocraţiei patriciene, regele s-a transformat, după instaurarea
dominaţiei etrusce, într-un monarh dotat cu puteri considerabile. Puterea regală nu era ereditară
şi era strict personală. În aceste condiţii o procedură aparte (creatio) s-a dezvoltat în scopul
desemnării regelui. Senatul, care deţinea dreptul de regenţă (interregnum), consulta voinţa zeilor
(auspicium) până când aceasta desemna (designatio) un candidat. În urma acestei proceduri
candidatul nu este decât un desemnat. Pentru a deveni rege, el avea nevoie de o lex curiata din
partea comitiei curiata prin care acesta ratifica desemnarea conferindu-i regelui puterea
(imperium). Această lege curiată nu transfera regelui puterea, pe care, de altfel, poporul nu o
deţinea. Ea nu făcea altceva decât să instaureze o nouă putere. Având în vedere caracterul
religios al puterii regale, printr-un ultim act –inauguratio- puterea regală primea sprijinul divin
(devenea legitimă) introducându-l pe rege în domeniul lui fas. În materie politică, el îşi conduce
poporul ca un stăpân (dominus) ce-şi exercită stăpânirea asupra pământului şi oamenilor.
Raportul rege-romani este mai mult un raport între stăpân şi supuşi decât un raport între rege şi
cetăţeni. Această conducere nu are încă forma unui guvernământ şi administraţii statale propriu-
zise. Caracterul personal al puterii nu situează încă puterea politică în domeniul lui res publica.
El îşi exercită imperium-ul dând ordine şi realizând o activitate de judecată. În materie
judecătorească nu era însă vorba despre aplicarea la cazuri concrete a unui drept prestabilit, ci de
soluţii date de la caz la caz sub inspiraţie divină. Din aceste soluţii s-au desprins treptat noi
norme cutumiare în cadrul societăţii. Puterea de judecată a regelui a fost mult timp limitată de
cutumele gentilice care permiteau o reglare a diferendelor în interiorul lui gens.
La originea sa, Senatul roman a fost compus din aşa-numiţii Patres. Sfera semantică a acestui
cuvânt nu se reducea însă la ideea de părinte natural (genitor) ci făcea referire şi la ideea de
persoană dotată cu puteri speciale de natură religioasă capabilă să recepteze şi să interpreteze
semnele divine, fapt care îi acorda în cadrul grupului uman o anume superioritate. Patres erau
astfel depozitarii originari ai dreptului de a lua auspiciile, drept ce se va perpetua pe seama
Senatului dând deciziilor acestuia o autoritate specială (auctoritas). Din aceşti şefi de familie
dotaţi cu puteri religioase era format Senatul roman în epoca vechii regalităţi romane. Atribuţiile
Senatului erau indefinite. Pe lângă rolul jucat în desemnarea regelui, senatorii erau consultaţi de
rege în toate problemele, mai ales militare, ce implicau soarta familiilor romane.
Comitia curiata era adunarea curiilor tribale. Fiecare trib roman era împărţit în 10 curii şi
fiecare curie era împărţită în 10 ginţi (gentes). Din cele 3 triburi existente conform tradiţiei –
Ramnes, Tities şi Luceres- rezultau astfel 30 de curii şi 300 de ginţi. Curiile erau eterogene din
punct de vedere social: ele cuprindeau împreună pe patricieni şi pe plebei, pe patroni şi pe
clienţi. Fiecare curie avea în fruntea ei un curio ce îi prezidea reuniunile şi avea funcţia de preot.
Curia avea un cult propriu realizat în locuri specifice şi un loc propriu de adunare. Atribuţiile
curiei erau la fel de incerte ca ale Senatului. Întrunită la iniţiativa regelui, ea era mai mult invitată
să aprobe decât să ia iniţiative. În materie de drept public, ea era convocată pentru a confirma pe
regele desemnat de zei iar în materie de drept privat se pronunţa în privinţa adrogaţiunii şi
testamentului comitial.
8
2. În epoca republicii un rol esenţial, pe lângă senat și comitii (curiate, centuriate, tribute), l-au
jucat magistraţii superiori – cenzorii, consulii, pretorii, guvernatorii de provincie- şi magistraţii
inferiori – edilii, questorii etc. Comitiile curiate, deşi nu dispar, rolul lor în viaţa politică a
Romei se diminuează considerabil. Cele 30 de curii tradiţionale au fost înlocuite cu 30 de lictori
cărora le-au revenit o parte a vechilor atribuţii curiate: printr-o lex curiata de imperio ei
confereau, formal, imperium magistraţilor superiori, se pronunţau asupra testamentului comitial
şi aprobau adrogaţiunile. Comitiile centuriate au apărut la sfârşitul regalităţii în contextul
importantelor transformări ce au avut loc în organizarea armatei romane: accentul nu s-a mai pus
pe soldaţii individuali ci pe unităţi de soldaţi pedeştri bine înarmaţi numite hoplites. O sută de
hoplites formau o centurie. Aşa se explică organizarea militară a centuriilor republicane şi
prezenţa plebeilor, alături de patricieni, în componenţa acestora. Aşezate de tradiţie în contextul
reformei generale a statului realizată de Servius Tullius la sfârşitul regalităţii, comitiile centuriate
au devenit cea mai importantă adunare populară a epocii republicane cumulând, pe lângă rolul
militar, şi un important rol politic. Această reformă a marcat trecerea de la poporul înarmat la
cetăţenii-soldaţi. Adunările centuriate au cumulat atribuţii diverse în materie electorală,
legislativă, judecătorească şi de politică externă. Apariţia comitiilor tribute este legată istoric tot
de reforma lui Servius Tullius şi are la bază organizarea cetăţenilor romani în triburi teritoriale.
Acestea nu se confundă cu cele 3 triburi gentilice tradiţionale şi nici cu centuriile adunărilor
centuriate. Noile triburi nu au la bază nici rudenia de sânge şi nici averea, ci locul de rezidenţă al
membrilor lor. La început au axistat 4 triburi urbane (Palatina, Esquilina, Collina şi Suburana)
cuprinzând teritoriul propriu-zis al oraşului. După 495 î.Hr. apar şi cele 17 triburi rustice
corespunzând circumscripţiilor teritoriale deţinute de diversele familii romane în afara Romei.
De aici şi numele ginţilor pe care îl purtau 16 dintre acestea. Pe măsură ce teritoriul Romei s-a
extins, numărul triburilor rustice a crescut la 35 până în 241 î.Hr.. După această dată, teritoriile
anexate au fost ataşate triburilor rustice deja existente
Magistraturile romane îşi au originea în diverşii auxiliari ai regelui care-l sprijineau pe acesta
în realizarea diverselor sale atribuţii, mai ales a celor militare. Temporare la început, aceste
funcţii auxiliare se permanentizează în mâinile aristocraţiei romane. În epoca Republicii
magistraţii devin cele mai importante elemente ale vieţii administrative, judiciare şi militare
romane. Deşi se aflau în slujba comunităţii, atât prin modul de desemnare cât şi prin modul de
exercitare a puterilor lor, magistraţii nu depindeau în mod direct de popor. Cu toate acestea,
puterea lor nu era arbitrară, fiind limitată de regulile stricte ale dreptului public. Magistraţii
aveau două tipuri de putere: potestas şi imperium. Potestas aveau doar magistraţii inferiori şi
cenzorii pe când magistraţilor superiori: pretori, consuli, dictatori le revenea atât potestas cât şi
imperium. Potestas cuprindea dreptul magistratului de a emite edicte (ius edicendi) precum şi
dreptul de coerciţie (coercitio minor) în asigurarea respectării prescripţiilor sale prin aplicarea de
amenzi. Imperium cuprindea în primul rând dreptul de a comanda armatele romane. De aceea,
doar titularii de imperium puteau avea, în cazul victoriei, dreptul la un triumf şi la titlul de
imperator. Pe de altă parte, imperium cuprindea dreptul de a exercita jurisdicţia civilă şi militară
(iurisdictio), dreptul de a constrânge chiar şi prin împrizonierare (coercitio maior) precum şi
dreptul de a convoca şi prezida comitiile centuriate, adunările tribute şi Senatul. Atribuţiile
militare ce decurgeau din imperium, cunoscute sub denumirea de imperium militiae, puteau fi
exercitate doar în afara lui pomerium pe când cele civile –imperium domi- puteau fi exercitate în
interiorul lui pomerium. Alegerea magistraţilor superiori: consuli, pretori, cenzori revenea
adunării centuriate iar alegerea magistraţilor inferiori: aedili curuli şi questori revenea adunării
tribute. De regulă, pentru a evita eventualele abuzuri, durata magistraturilor era de un an. De la
această regulă făceau excepţie dictatura -ce funcţiona 6 luni- şi cenzura care funcţiona 18 luni.
9
În anul 443 î.Hr. a apărut cenzura. De-a lungul celor 18 luni ale funcţiei lor, cenzorii trebuiau să
realizeze recensământul quinquennal al cetăţenilor în scopul de a-i repartiza pe centurii după
avere, vârstă, rezidenţă şi stare socială. Una dintre cele mai importante magistraturi romane a
fost cea de consul. De origine incertă, instituţia era deja pe deplin conturată la mijlocul sec. IV
î.Hr.. Un privilegiu al patricienilor, magistratura se deschide şi plebeilor după 367 î.Hr.. În
atribuţiile consulilor intra în primul rând recrutarea, organizarea şi conducerea armatei. În al
doilea rând, ei convocau şi prezidau comitiile centuriate şi Senatul. În cetate ei asigurau ordinea
publică, supravegheau pe străini şi organizau lupta împotriva incendiilor. Conform tradiţiei
romane, în anul 367 î.Hr. a apărut pretorul urban. Sarcina sa principală era de a organiza
procesele între cetăţenii romani. În 242 î.Hr., datorită extinderii considerabile a imperiului, a
apărut şi un pretor peregrin însărcinat cu organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini.
Având imperium, pretorul putea comanda armate romane, convoca şi prezida adunările tribute şi
Senatul. Tot în anul 367 î.Hr. tradiţia romană a aşezat originea edilului curul. Atribuţiile sale
erau administrative şi jurisdicţionale. Principala atribuţie a questorilor era de a păstra trezoreria,
conservată în templul lui Saturn. Apariţia magistraturii guvernatorului a fost legată de
expansiunea teritorială a Romei şi de înfiinţarea provinciilor. Rezultat al imperialismului militar
şi economic roman, expansiunea teritorială a Romei, mai ales după cel de-al doilea război punic,
a impus găsirea unor noi forme de organizare a cuceririlor pe lângă tradiţionalele municipii şi
colonii. Răspunsul a fost provincia. Prima provincie a fost Sicilia (241 îHr.) şi a fost urmată,
printre altele, de Sardinia şi Corsica (230 î.Hr.), cele două provincii ale Spaniei (197 î.Hr.),
Macedonia (148-147 î.Hr.), Africa (146 î.Hr.), Asia (133 î.Hr.), Narbonesia (125-121 î.Hr.) şi
Galia (58-51 î.Hr.). În epoca lui Cezar existau deja 18 provincii. În sarcina guvernatorului întra
administrarea provinciei, precum și justiţia în materie civilă, penală şi administrativă.
În epoca Republicii, mai ales în sec. III-II î.Hr., Senatul atinge apogeul dezvoltării şi importanţei
sale. Format la început din 300 de senatori, numărul acestora ajunge la 600 în epoca lui Sylla.
Senatul este convocat şi prezidat de unul dintre magistraţi: consul, pretor sau tribun care supunea
spre dezbatere o anume problemă. În atribuţiile exclusive ale Senatului intra şi acum
interregnum: în cazul vacanţei unei magistraturi supreme, interimatul (interrex) era asigurat de
senatorii patricieni în baza mai vechiului auspicium patrum. În baza lui auctoritas patrum
Senatului îi revenea dreptul de a ratifica legile votate de comitiile centuriate şi tribute,
plebiscitele consiliului plebei (după 287) şi rezultatul votului alegerii magistraţilor. Exprimată
printr-un senatus-consult, auctoritas nu era o simplă verificare a legalităţii ci şi un control de
fond ce viza oportunitatea măsurii luată de adunări. Fiind o ratificare, mult timp auctoritas a fost
exprimat după votul adunărilor. O lege Publilia din 339 î.Hr. a trasformat confirmarea într-o
autorizaţie prealabilă iar o lege Maenia a făcut acelaşi lucru pentru alegerile magistraţilor.
Senatului îi mai reveneau atribuţii în materie de cult –aproba admiterea sau excluderea unor culte
religioase, stabileau noi sărbători religioase, gira trezoreria şi aproba cheltuielile de război şi
pentru lucrări publice, administra ager publicus, decidea operaţiunile militare şi aproba ridicarea
sau lăsarea la vatră a trupelor, reprezenta Roma în relaţiile externe, primind ambasade şi ducând
negocieri. Tot Senatului îi revenea controlul gestiunii magistraţilor.
3. Epoca Imperiului. Avându-se în vedere întinderea atribuţiilor Împăratului şi modul lor de

exercitare, epoca Imperiului a fost divizată într-o epocă a Principatului (27 î.Hr.-284 d.Hr.) şi
una a Dominatului (284-565). Pe măsură ce puterea împăratului va creşte, atribuţiile şi
importanţa diverselor instituţii ale statului roman vor scădea. În schimb, vor creşte rolul şi
imprtanţa diveselor organe auxiliare ale împăratului: consiliul imperial, birourile şi funcţionarii
imperiali.
a) Epoca Principatului. Eşecul ultimului triumvirat format din Octavian, Antoniu şi Lepidus
(43-37 î.Hr.) precum şi victoria lui Octavian la Actium (31 î.Hr.) asupra lui Antoniu, toate
10
desfăşurate pe fondul tulburărilor politice şi instabilităţii guvernamentale ce au urmat morţii lui

Caesar (44 î.Hr.), au pregătit instaurarea Imperiului. Din punct de vedere juridic, momentul
instaurării noului regim a fost celebra şedinţă a Senatului roman din 13 ianuarie 27 în care s-a
încredinţat lui Octavian, dotat deja cu mari puteri încă de la 30 î.Hr. -el exercita puterea
legislativă, comanda legiunile şi administra provinciile-, conducerea tuturor treburilor statului.
Puterea imperială legată, la origine, de autoriatea, prestigiul şi forţa armatelor lui Octavian
Augustus a trebuit să îşi descopere treptat fundamente juridice şi ideologice care să-i ofere
legitimitate. Legitimitatea juridică a fost construită pe trei piloni: imperium, puterea tribuniciană
şi auctoritas. Imperium-ul împăratului se diferenţia considerabil de al magistraţilor republicani:
el era viager şi se acorda la începutul fiecărei noi domnii printr-o lex de imperio pentru toate
magistraturile ce le cumula Împăratul. Puterea tribuniciană, având la bază ideea de salvare
publică a vechilor tradiţii plebeiene, justifica tot ceea ce întreprindea Împăratul. În baza acestei
puteri, Impăratul avea, printre altele, dreptul de a convoca Senatul precum şi sarcina de a proteja,
hrăni şi distra poporul. Ataşată la început de charisma personală a lui Octavian, auctoritas a
devenit în timp expresia unei puteri de natură morală de care se bucura împăratul şi care a
dobândit în timp o dimensiune juridică ce legitima actele acestuia. Puterea imperială şi-a găsit
treptat un sprijin şi în cultul împăratului. Atribuţiile împăratului nu au fost niciodată
reglementate sau limitate de vreo constituţie în sensul modern al termenului, astfel că ele au fost
exercitate în funcţie de personalitatea fiecărui împărat în parte, pendulând între autoritarism şi
centralism excesiv şi o formă imperfectă de monarhie constituţională. Împăratul avea atribuţii în
materie executivă, administrativă, religioasă şi judecătorească.
Mulţimea atribuţiilor Împăratului şi imensitatea teritoriului de administrat au impus apariţia unor

colaboratori ai acestuia. Proveniţi la început din rândul membrilor familiei sale (în sens larg):
sclavi, liberţi şi rude apropiate, colaboratorii săi se vor transforma în adevăraţi funcţionari ce
deserveau diversele servicii publice. Organele auxiliare ale împăratului erau: Consiliul,
birourile (scrinia) și diverșii funcționari inferiori. Formată în continuare din cei 30 de lictori,
comitia curiata îşi mai menţine atribuţii doar în materia adrogaţiunii. Concilium plebis
dispăruse deja din sec. II î.Hr. în urma identificării sale cu adunarea tribută. Singurele care se
menţin, fără a mai exista o distincţie clară între ele, au fost comitia centuriata şi comitia
tributa. Atribuţiile acestora au fost treptat diminuate în favoarea noilor organe ale Imperiului. În
epoca Principatului Senatul pierde în favoarea Împăratului o serie din atribuţiile sale republicane.
Chiar şi cele pe care le mai păstrează sunt exercitate sub controlul Împăratului. Magistraţii
republicani nu dispar în această perioadă, însă rolul lor în administrarea statului a scăzut
considerabil.
b) Epoca Dominatului. Noul împărat este un stăpân absolut, un dominus. Puterea sa absolută se
sprijină atât pe armatele sale cât şi pe noul eşafodaj ideologic pe care creştinismul, recunoscut
acum oficial, îl oferă puterii imperiale. Devenit reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, puterea
împăratului este treptat divinizată şi sacralizată. Împăratul dispune de toate puterile, pe care le
exercită în mod nelimitat. El deţinea puterea legislativă, pe cea judecătorească, relaţiile externe,
comanda armatei, numirea şi revocarea funcţionarilor şi administrarea trezoreriei. Caracterul
absolut al puterii imperiale a determinat un proces de centralizare fără precedent a administraţiei
publice în mâinile unor funcţionari imperiali a căror număr a continuat să crească fără încetare.
11
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

M. Guţan, Drept privat roman, op.cit., pp. 7-29
V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. 5-27
V. Hanga, M. D. Bocşan, op.cit., pp. 7-27
E. Molcuţ, E. Oancea, op.cit., pp. 22-38
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1) Care era organizarea statală în epoca regalităţii?
2) Care era organizarea statală în epoca republicii?
3) Care era organizarea statală în epoca imperiului?
12
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Când a apărut statul roman?
a) la începutul sec. VIII î.HR.

b) în anul 753 î. Hr.
c) la mijlocul sec. VI î.Hr.
2. Senatul roman era, în epoca republicii:
a) organul legislativ al Romei

b) organul executiv al Romei
c) nici una nici alta, avea doar atribuţii de ordin religios şi in materie de politică externă
3. Guvernatorul roman:
a) Conducea legiunile romane

b) Era însărcinat cu atribuţii administrative, militare si judecătoreşti în Roma
c) era însărcinat cu atribuţii judecătoreţti, militare si administrative în provincia romană
4. Pretorul peregrin:
a) administra pieţele Romei

b) conducea o legiune
c) judeca procesele dintre peregrini şi cetaţenii romani
5. Impăratul roman, în epoca Principatului:
a) a fost un monarh constituţional

b) a fost un dictator feroce
c) a fost primul dintre cetăţeni
Răspunsurile corecte se regăsesc la sfârşitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Comitiile curiate au activat:
a) în epoca regalităţii
b) în epoca republicii
c) în ambele epoci
13
2. Potestas reprezenta:
a) dreptul magistratului de a emite edicte

b) dreptul magistratului de a comanda legiuni
c) dreptul magistratului de a exercita coerciţie
3. Auctoritas reprezenta:
a) dreptul senatului de a verifica legalitatea legilor adoptate de adunările populare

b) dreptul senatului de a verifica oportunitatea legilor adoptate de adunările populare
c) dreptul senatului de a aşeza taxe şi ipozite
4. Puterea imperială cuprindea:
a) potestas şi auctoritas
b) imperium şi potestas
c) potestas, imperium, auctoritas şi puterea tribuniciană
5. În epoca imperială, magistraţii republicani:
a) au dispărut complet
b) nu au dispărut dar şi-au pierdut din importanţă
c) au fost transformaţi în funcţionari imperiali
TEMĂ PENTRU ACASĂ: realizaţi o comparaţie între organele statului roman

existente în cele trei epoci de evoluţie ale sale
14
TEMA II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

DREPTULUI ROMAN
OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI DE STUDIU:
 studentul să înțeleagă modul în care a apărut dreptul, prin despriederea sa de religios

 studentul să înțeleagă modul în care a apărut dreptul, prin desprinderea sa de morală
 stdentul să înțeleagă modul în care dreptul roman a divizat dreptul
COMPETENȚELE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:
 studentul să fie capabil să explice diferența ditre drept public și drept privat
 studentul să fie capabil să explice sensurile sintagmei ”drept civil” în dreptul roman
 studentul să fie capabil să explice sensurile sintagmei ”dreptul ginților” în dreptul roman
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): DREPT PUBLIC, DREPT

PRIVAT, JUS. FAS, DREPT CIVIL, DREPT PRETORIAN, DREPTUL GINȚILOR
1. Ius și fas
2. Ius și mores
3. Diviziunile dreptului roman
REZUMAT: Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului roman mărturisesc cel mai bine
despre modul în care dreptul s-a conturat treptat în societatea umană ca obiect al unei ştiinţe
juridice autonome (jurisprudentia). Într-o societate romană arhaică, profund marcată de religios
şi impregnată de ideea de morală, acest proces a dobândit forma unei disocieri lente dar sigure
între drept (jus) şi divin (fas), între drept (jus) şi normele morale (mores).
15
CONȚINUTUL TEMEI II: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ

A DREPTULUI ROMAN
1. Ius și fas. Fas erau normele de conduită inspirate şi garantate de divinitate ce reglementau
raporturile dintre zei şi oameni. În aceste condiţii, fas reprezenta comportamentul uman în
concordanţă cu ceea ce era pemis de către divinitate. Orice comportament uman care se abătea
de la voinţa divină intra în categoria lui nefas şi atrăgea sancţiuni din partea zeilor. Iniţiala
identificare între ius şi fas era ilustrată de dreptul exclusiv al colegiului pontifilor de a păstra şi
interpreta în secret atât normele lui fas, cât şi pe cele ale lui ius. “Dreptul civil era ascuns în
sanctuarul pontifilor” arăta Titus Liviu. Caracterul religios al societăţii romane şi relativa
instrucţie a preoţilor îndreptăţeau acest lucru. Pe măsură ce ne apropiem însă de epoca Legii
celor XII Table, distincţia dintre fas şi ius este tot mai evidentă. Deja, în această lege, laicizarea
dreptului este prezentă în mod covârşitor prin reglementarea unor reguli pur laice alături de
reguli religioase, în mod surprinzător destul de puţine pentru epoca de mijloc a sec. V î.Hr.
Aşezând în scris dreptul, pontifii au păstrat secrete atât calendarul zilelor faste pentru judecată
cât şi formulele rituale ce trebuiau întrebuinţate în proces. Situaţia s-a perpetuat până la sfârşitul
secolului IV î.Hr. (aprox. 304) când scribul Gnaeus Flavius a divulgat formulele acţiunilor. Iar
de la jumătatea secolului III î.Hr. marele pontif plebeian Tiberius Coruncanius a început să dea
consultaţii juridice în public. Toate acestea au marcat separarea lui ius de fas şi au deschis calea
dezvoltării aparte a ştiinţei dreptului. Deja în epoca lui Virgiliu, sec. I î.Hr., distincţia dintre ius
şi fas părea clară: “ad religionem fas, ad hominem jura pertinet” declara Servius în Georgice
(I.269). Strâns legat de activitatea creatoare a jurisconsulţilor romani de după sec. III î.Hr., ius se
conturează ca un drept uman. El era creat de către om şi era destinat omului aflat în raport cu alţi
oameni. Comportamentul uman ce nu aducea atingere altui om era conform lui ius. Cel care
contravenea normelor comunităţii intra în sfera lui iniuria.
2. Ius și mores. Procesul de autonomizare a dreptului a condus şi la separarea acestuia de

normele morale ale societăţii romane. Identificarea între drept şi morală era redată de cuvântul
mos ce concentra atât sensul de normă morală cât şi pe cel de cutumă. Confuzia ilustrează
strânsa legătură între juridic şi moral în cadrul acestor norme de conduită nescrise, neobligatorii
şi a căror respectare făcea apel la conştiinţă (individuală sau colectivă). Sub influenţa gândirii
greceşti, jurisconsulţii romani făceau o strânsă legătură între drept şi morală. Ius est ars boni et
aequi (Dreptul este arta binelui și a echității) arăta Celsus. Preluată de Ulpian, definiţia lui
Celsus este completată: Juris precepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum
cuique tribuere (Principiile dreptului sunt următoarele: a trăi demn, a nu face rău altuia, a da
fiecăruia ceea ce i se cuvine). Definiţia lui Celsus vizează mai mult scopul dreptului decât
conţinutul propriu-zis al normei de drept. Chiar dacă norma e juridică în sine, scopul ei este
moral: el postulează un ideal raţional la realizarea căruia dreptul trebuie să tindă în cadrul unei
societăţi date. Justiţia, ca rezultat al aplicării dreptului, intră şi ea astfel în sfera moralei. Iustitia
est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuere (Justiția este voința constantă și
perpetuă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine) declara acelaşi Ulpian. Identificat în timp cu
echitatea, actul de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine va deveni expresia clasică a justiţiei romane.
Pe de altă parte, preceptele lui Ulpian denotă o identificare a dreptului cu morala nu doar în
scopurile lor, ci şi în conţinutul lor. Cu toate acestea, distincţia dintre drept şi morală a rămas o
constantă a doctrinei romane. Non omne quod licet honestum est preciza Paul arătând astfel că
sfera moralei este mai mare decât cea a dreptului. Pe de altă parte, din text rezultă că o bună
parte din ceea ce este legal are la bază morala. În acest sens trebuie interpretată şi ideea
16
separaţiei dintre drept şi morală: ea nu înseamnă că dreptul a fost golit de orice conţinut moral,
ceea ce nici nu este indicat şi nici nu s-a întâmplat în dreptul roman. Ea însemna că, într-un caz
individual, decizia trebuie luată în baza unui principiu legal şi nu în baza a ceea ce e corect
(moral) în circumstanţe particulare.
3. Diviziunile dreptului roman. Doctrinei dreptului roman şi, în special, lui Ulpian îi aparţine
acea summa divisio ce stă astăzi la baza diviziunii dreptului în familia juridică romano-
germanică: drept public şi drept privat. Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat,
privatum jus est quod ad singulorum utilitatem pertinet (Dreptul public reprezintă ceea ce
privește interesul statului roman, dreptul privat se referă la interesul privat). Acelaşi Ulpian
precizează că fiecare mare diviziune cuprinde, la rândul ei, trei subdiviziuni. Dreptul public
cuprinde cultul (in sacris), sacerdoţiile (in sacerdotibus) şi magistraturile (in magistratibus).
Dreptul privat cuprinde trei mari grupe de drept: dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural.
Raportat la întreg dreptul privat roman în evoluţia şi cu izvoarele sale, dreptul civil are mai
multe sensuri: 1) drept aplicabil în exclusivitate cetăţenilor romani (jus proprium civium
romanorum); 2) legea sau dreptul interpretat de către jurisconsulţi în activitatea lor de aplicare a
dreptului scris, mai ales a Legii celor XII Table, la cazuri concrete ; 3) dreptul pretorian (jus
pretorium) cunoscut şi sub denumirea de jus honorarium. Dreptul ginţilor era, în esenţă, acel
drept roman creat de către magistraţi pentru a se aplica raporturilor, mai ales comerciale, dintre
cetăţenii romani şi peregrini. În aceste condiţii, jus gentium era un drept aplicat tuturor
popoarelor în măsura în care-l înţelegem ca drept aplicat tuturor popoarelor care locuiau pe
teritoriul Imperiului roman. Dreptul natural ar trebui înţeles la romani ca acele norme de
conduită care se impun de la sine raţiunii umane în anumite situaţii date. Natural reprezenta
pentru jurisconsulţii romani atât ceea ce rezulta din calităţile fizice ale oamenilor şi lucrurilor cât
şi, înăuntrul acestei viziuni, ceea ce se potrivea cu ordinea normală şi rezonabilă a intereselor
umane care, de aceea, nu avea nevoie de nici o dovadă suplimentară.
Drept subiectiv şi drept obiectiv. Conceptul de ius a mai fost folosit pentru a da expresie ideii
de drept subiectiv şi celei de drept obiectiv. În sensul său subiectiv, ius reprezenta un drept, o
putere recunoscută unei persoane de către ordinea legală de a acţiona într-o situaţie legală
determinată. În sensul său obiectiv, ius reprezenta normele juridice şi instituţiile dreptului, cu
alte cuvinte, ordinea de drept. Raportat la respectarea sau nerespectarea dreptului, ius desemna
uneori şi o “poziţie legală” sau o “situaţie legală”. De aici şi concepte precum iustum, aequum
sau legitimum, ce exprimau cu toate ideea de legalitate.
Drept nescris şi drept scris. O a doua diviziune se face în dreptul roman între dreptul nescris
(ius non scriptum) şi cel scris (ius scriptum). Dreptul nescris era dreptul cutumiar transmis, de
obicei, pe cale orală în timp ce dreptul scris îşi avea originea în lege, constituţiile imperiale,
edictele magistraţilor, jurisprudenţă, fiind redactat în scris.
3. Etapele de dezvoltare ale dreptului roman nu sunt identice cu etapele de dezvoltare ale statului
roman. Astfel, o primă etapă de dezvoltarea a dreptului roman, numită şi a dreptului roman
vechi, cuprinde epoca dintre întemeierea cetăţii şi sfârşitul Republicii (aprox. jumătatea sec. II –
sec. I î.Hr.), o a doua etapă –numită a dreptului clasic- se întinde de la sfârşitul Republicii până
la începutul domniei lui Diocleţian (284 d.Hr.) iar a treia etapă –numită a dreptului postclasic-
cuprinde epoca Dominatului.
17
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ, NECESARĂ APROFUNDĂRII:
M. Guțan, Drept privat roman, op.cit., pp. 29-43

V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., pp. 27-33
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. I, op.cit., pp. 5-69
E. Molcuț, E. Oancea, op.cit., pp. 13-22
Timpul necesar studiului: 3h sau 30 min. / zi
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1) Care era relaţia dintre ius şi fas la romani?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) Care era relaţia dintre ius şi mores la romani?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
3) Care sunt diviziunile dreptului roman?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
4) Care sunt etapele de dezvoltare ale dreptului roman?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
18
1. Dreptul roman s-a format prin:
a) desprinderea de religios
b) desprienderea de morală
c) dreptul roman a rămas întotdeauna religios
2. Dreptul civil roman are următoarele sensuri:
a) ramură a dreptului privat roman

b) totalitate de norme dezvoltate de pretori
c) dreptul aparținând cetățenilor romani
3. Dreptul pretorian reprezintă:
a) drept creat de guvernatorul roman

b) drept creat de pretorul urban
c) drept creat de pretorul peregrin
4. Dreptul ginților reprezintă:
a) un drept creat de gințile romane

b) un drept creat de pretorul roman
c) drept internațional public
5. Dreptul natural reprezintă:
a) un drept aplicat deoptriva oamenilor si animalelor

b) un drept edictat de divinitate
c) un drept care rezultă di calitățile fizice ale oamenilor și lucrurilor
Răspunsuri corecte se regăsesc la sfârşitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Dreptul subiectiv reprezintă:
a) o putere recunoscută unei persoane de către ordinea legală

b) un interes al unei persoane private
c) un drept imaginat de către o persoană fizică
19
2. Dreptul obiectiv reprezintă:
a) un drept impus de divinitate

b) ordinea de drept
c) o totalitate de norme juridice
3. Celsus afirma că:
a) dreptul este arta de a face bani

b) dreptul este arta binelui si a frumosului
c) dreptul este arta binelui și a echității
4. Summa divizio a dreptului roman este:
a) drept scris și drept nescris

b) drept public și drept privat
c) drept civil și dreptul ginților
5. Dreptul privat roman cuprindea:
a) dreptul civil și sacrul

b) dreptul civil și dreptul pretorian
c) dreptul civil, dreptul pretorian și dreptul natural
Temă pentru acasă (TA): identificați în curs norme de drept pretorian și norme de
drept civil, aspecte de drept obiectiv și aspecte de drept subiectiv.
20
TEMA III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
 studentul să înțeleagă rolul cutumei în sistemul izvoarelor dreptului roman

 studentul să înțeleagă importanța edictului magistratului pentru crearea dreptului
pretorian
 studentul să înțeleagă rolul jurisconsultilor în dezvoltarea dreptului clasic roman
 studentul să înțeleagă diferențele între edict și lege
 studentul să fie capabil să enumere etapele procesului legislativ în dreptul roman

 studentul să fie capabil să enumere părțile componente ale lui Corpus Iuris Civilis
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): CUTUMĂ, LEGE,

EDICT, CONSTITUȚIE IMPERIALĂ, JURISPRUDENȚĂ
STRUCTURA TEMEI DE STUDIU
1. Cutumele
2. Legea
3. Edictul magistratului
4. Senatus-consultele
5. Constituțiile imperiale
6. Jurisprudența
7. Opera juridică a lui Justinian
21
REZUMAT: Fără a fi o distincţie proprie ştiinţei dreptului roman, din

considerente pedagogice se poate face o distincţie între izvoarele formale ale dreptului roman şi
izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului roman reprezintă forma
pe care normele juridice o îmbracă în momentul în care produc efecte juridice. Această formă
este strâns legată în opinia romanilor de organul care a emis respectivele norme juridice:
cutumele provin de la strămoşi (quod dicitur moribus constitutum), legile provin de la întregul
popor (quod populus iubet atque constituit), plebiscitele provin doar de la plebe (quod plebs
iubet atque constituit), senatul-consultul de la Senat (quod senatus iubet atque constituit),
constituţia imperială de la împăraţi (quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit),
edictele de la magistraţi (praetorum urbani et peregrini, aedilium curulium) iar jurisprudenţa
(responsa prudentium) de la jurisconsulţi (juris prudentes). În funcţie de sursa lor de validitate şi
de nevoile epocii, toate acestea s-au constituit într-o adevărată ierarhie a izvoarelor formale ale
dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului roman reprezintă acel întreg context economic,
social şi spiritual care a stat atât la baza apariţiei normelor juridice cât şi a formei pe care au luat-
o aceastea într-o epocă dată. De aici şi concluzia că fiecărei mari perioade de dezvoltare a
dreptului roman îi corespund anumite izvoare formale ale dreptului.
CONȚINUTUL TEMEI III: IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

1. În epoca vechiului drept roman, cutumele au fost cel mai important izvor de drept, în epoca
clasică au devenit un izvor formal subsidiar legii iar în epoca postclasică ele au revenit în forţă
sub forma dreptului vulgar. În epoca clasică şi postclasică a dreptului roman, deşi cutuma îşi
pierde din importanţă în faţa izvoarelor scrise ale dreptului, jurisconsulţii au încercat să o
definească şi să-i explice originea, de această dată dintr-o perspectivă ce muta accentul de pe
voinţa divină pe voinţa umană. A rezultat de aici o adevărată “teorie a cutumei” ce va sta la baza
ştiinţei moderne a dreptului. Ca atare, cutumele (mores) reprezintă un drept nescris (non
scriptum ius) ce-şi are originea în obiceiul strămoşilor (ius quod dicitur moribus constitutum)
format în baza consimţământului tacit al poporului (tacitus consensus populi) şi printr-o aplicare
îndelungată în timp (longa consuetudine inveteratus). Izvorâtă din consensul tacit al poporului,
cutuma era respectată de bună voie. Formată prin aplicarea aceleiaşi conduite la cazuri concrete,
cutuma a răspuns mult mai bine la nevoile societăţii romane. Aceste elemente erau completate şi
prin ideea caracterului raţional al cutumei apărută în epoca lui Constantin: doar cutuma
raţională trebuie să fie respectată. În ceea ce priveşte autoritatea cutumei, s-a considerat că, în
măsura în care ea acoperă o lacună a dreptului, ea e o sursă supletivă de drept şi obligatorie ca
atare. În raport cu legea, însă, cutuma are o poziţie secundară, neputând să o înlăture în procesul
de aplicare a dreptului. Procesul de formare a cutumei a fost lent în timp. De la normele cu
caracter obişnuielnic ale grupurilor familiale (gentes) s-a trecut, în epoca statală, la cutumele
cetăţii ca norme de conduită recunoscute şi întărite de puterea statală. În aceste condiţii,
cutumele familiale au devenit de importanţă secundară, trebuind să se subordoneze cutumelor
cetăţii. În ceea ce priveşte originea acestor cutume ale cetăţii, multe din ele s-au format din
deciziile judecătorilor romani care, repetate constant în timp în cazuri similare, s-au transformat
în cutume.
2. Alături de cutumă şi, treptat, deasupra acesteia începe să se afirme ca izvor de drept legea
(lex). Lex are mai multe semnificaţii în dreptul roman. Din punctul de vedere al întinderii
22
efectelor lor juridice, existau leges privatae ce vizau fie clauzele introduse de particulari într-un
contract (lex contractus) fie statutul unei corporaţii (lex colegii) şi leges publicae ce formulau
reguli de conduită obligatorii cu caracter general. Din punctul de vedere al organului ce a
legiferat, lex se referea la legile votate de poporul roman (patricieni şi plebe) care erau
diferenţiate de plebiscite ce erau votate doar de către plebe. Leges publicae se împărţeau, la
rândul lor, în două categorii: leges rogatae şi leges datae. Leges rogatae erau acele legi publice
care erau votate de cetăţeni în adunările populare în baza unei proceduri legislative strict
reglementate. Leges datae erau legi emise de magistraţi în baza unei delegaţii venite din partea
poporului sau a Senatului. Ele aveau în vedere organizarea teritoriilor nou cucerite, înfiinţarea de
colonii şi acordarea cetăţeniei romane. Legea celor XII Table a reprezentat cea mai importantă
lege a dreptului roman reprezentând conform tradiţiei baza dreptului privat chiar şi în epocile în
care prevederile sale căzuseră de mult în desuetudine. Ea a reprezentat o aşezare în scris a acelor
cutume în vigoare pe care patricienii au dorit să le aducă la cunoştinţa plebeilor.
3. Edictul magistratului era o declaraţie publică pe care magistratul, în baza lui jus edicendi, o
făcea la intrarea sa în funcţie. Având un caracter pur politic la început, el dobândeşte, pe măsură
ce atribuţiile judiciare ale magistraţilor se dezvoltă, caracterul unui program ce stabilea
dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul în care
înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Redactat pe album, el era afişat în For şi urma
să fie aplicat de-a lungul întregului an al mandatului. Având în vedere importanţa activităţii
pretorului urban, edictul magistratului ca izvor al dreptului roman a fost identificat mai mult cu
edictul pretorului urban iar dreptul creat de către acesta a primit denumirea de drept pretorian.
Edictul pretorului urban a servit ca model pentru edictele pretorului peregrin şi al guvernatorului
de provincie, magistraturi ce au apărut în timp după cea a pretorului urban. Totalitatea normelor
şi instituţiilor de drept ce au izvorât din activitatea acestor magistraţi învestiţi cu onoruri
(honores) a purtat adesea denumirea de jus honorarium. Parte a acestui jus honorarium a fost şi
dreptul emanat de pretorul peregrin aplicat raporturilor dintre cetăţeni şi peregrini, cunoscut sub
denumirea de jus gentium. Finalitatea iniţială a activităţii pretorului urban nu a fost crearea de
noi instituţii juridice. Neavând dreptul de a crea ius, sarcina sa era de a organiza instanţa de
judecată şi de a urmări modul în care părţile litigante pronunţau formulele rigide de judecată
prevăzute de acţiunile civile ale Legii celor XII Table. Rolul său se schimbă fundamental după
votarea legii Aebutia (între anii 149-126 î.Hr.) ce a introdus alături de rigidul sistem al legis
actiones o procedură nouă de judecată bazată pe o procedură mult mai suplă şi neformalistă
numită formulară. În cadrul acestei noi proceduri, de pe poziţiile principiului bunei credinţe
(bona fide) şi al echităţii (aequitas) pretorul urban şi-a început activitatea sa de creare a
dreptului. Aceasta a luat forma ajutării (adjuvandi), completării (supplendi) şi mai ales a
modificării (corrigendi) normelor rigide şi desuete ale vechiului drept civil roman.
Edictul şi legea. Între edict şi lege există mai multe diferenţe care trebuie semnalate: a) spre
deosebire de lege, care este perpetuă, edictul producea efecte doar în anul mandatului
magistratului; acest inconvenient a fost însă înlăturat de stabilizarea lui edictum vetus; b) spre
deosebire de lege, care se aplica pe întreg teritoriul imperiului, edictul se aplica doar în
circumscripţia magistratului care l-a emis; acest inconvenient a fost eliminat prin preluarea pe
scară largă a edictului pretorului urban de către ceilalţi magistraţi şi mai ales de guvernatorii de
provincii; c) spre deosebire de lege, edictele nu puteau abroga direct o normă juridică, nici să
creeze una nouă; ele puteau ajunge la acelaşi rezultat, neutralizând doar practic legea ce exista,
înlocuind doar practic legea desuetă.
4. În epoca republicană, senatus-consultele emise de Senat nu repezentau un izvor de drept.

Acordându-le însă putere de lege, împăratul Hadrian nu a urmărit decât să transforme senatus-
consultele într-o modalitate proprie, indirectă, de legiferare. Cu timpul, având în vedere sursa lor
23
reală, senatus-consultele au început să se numească oratio principis. Pe măsură ce autoritatea

imperială a sporit, în sec. III senatus-consultul, ca mijloc indirect de legiferare al împăratului, va
dispărea în favoarea legislaţiei imperiale.
5. Existând o vreme alături de cutume, legi, senatus-consulte şi edicte ale magistraţilor,

constituţiile imperiale devin la sfârşitul Principatului singurul izvor de drept în Imperiul roman.
În această epocă, constituţiile imperiale erau de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi rescripte.
Edictele (edicta) reprezentau reglementări cu caracter general ce se aplicau pe teritoriul
întregului Imperiu sau cel puţin unei categorii determinate de persoane sau pe o anume parte de
teritoriu. Mandatele (mandata) reprezentau instrucţiuni cu caracter administrativ adresate de
Împărat funcţionarilor, în special guvernatorilor de provincie. Decretele (decreta) erau hotărâri
date de Împărat în soluţionarea în primă instanţă sau în apel a unor litigii. Rescriptele
(rescripta) reprezentau răspunsuri date de împărat sau de consiliul său unor probleme aduse în
faţa lor de către particulari, funcţionari sau magistraţi în contextul unui litigiu sau în afara unui
litigiu.
În epoca Dominatului, creşterea considerabilă a puterii imperiale a asigurat constituţiilor

imperiale întâietatea în rândul izvoarelor dreptului roman. Ele încep să fie tot mai des întâlnite cu
denumirea de lege (lex). Importanţa şi numărul tot mai mare al constituţiilor imperiale, precum şi
proasta lor difuzare au determinat apariţia unor culegeri care să faciliteze munca funcţionarilor şi
a magistraţilor. Primele astfel de culegeri au provenit din surse private. În jurul anului 292 a
apărut codul Gregorian iar în jurul lui 295 a apărut codul Hermogenian. Acesta din urmă a
cunoscut o a doua ediţie spre 305 şi o a treia spre 324, ce a adăugat constituţii imperiale din anii
314-324. Ele redau textul unor rescripte imperiale emise în materii de drept privat edictate în sec.
II-IV d.Hr.. Pentru a face faţă nevoilor practicii tot mai copleşite de numărul mare de constituţii
imperiale, adesea contradictorii şi dificil de difuzat, în Orient împăratul Theodosie cel mare a
numit o comisie formată din funcţionari care să realizeze o colecţie oficială de constituţii
imperiale. Culegerea a fost terminată în 438 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 439. Cunoscută
sub denumirea de Codex Theodosianus a cuprins constituţiile imperiale edictate după
Constantin cel Mare (sec. IV-V). Având un caracter oficial, ele se impuneau în mod obligatoriu
în practica instanţelor de judecată. În Orient, el s-a aplicat până la apariţia culegerilor lui
Justinian. În Occident, el s-a aplicat până la căderea Imperiului. O mare parte a sa a fost preluată
însă în cadrul regatului barbar al vizigoţilor în aşa-numita Lex Romana Vizigotorum sau
Breviarul lui Alaric (506).
6. Prin jurisprudenţă, în sensul roman al termenului, se înţelege atât cunoaşterea dreptului, cât
şi aplicarea acestuia la cazuri concrete. În consecinţă, jurisprudenţa (juris prudentia) reprezintă
în acelaşi timp o ştiinţă şi o artă. Ea reprezintă, pe de o parte, ştiinţa dreptului: cunoaşterea
lucrurilor divine şi umane, a ceea ce este drept şi nedrept. Ea face apel la înţelepciunea
(prudentia) şi la raţiunea umană, fiind o muncă intelectuală, de savant. Pe de altă parte, ea nu
este o ştiinţă abstractă, ea este şi o artă a aplicării dreptului în scopul atingerii idealurilor lui boni
et aequi. Această strânsă legătură între ştiinţă şi practică reprezintă emblema jurisprudenţei
romane.
7. Opera juridică a lui Justinian. Mai toate izvoarele dreptului roman s-au regăsit în final în
monumentala operă a lui Justinian ce s-a conturat ca o expresie a esenţei dreptului privat roman
aşa cum a evoluat el de-a lungul secolelor. Opera împăratului Justinian (527-565) s-a înscris în
cadrul ultimului efort major de a oferi Imperiului roman prestigiul său de altădată. Acest lucru
trebuia să se realizeze în plan juridic prin redescoperirea şi revalorificarea lucrărilor
fundamentale ale jurisconsulţilor clasici şi adaptarea lor la nevoile secolului VI. Rezumatele,
compilaţiile şi legea citaţiilor se dovediseră a fi insuficiente şi adesea o piedică în realizarea
24
actului de justiţie. În acelaşi timp, legislaţia imperială trebuia culeasă şi oferită instanţelor în
cadrul unor instrumente de lucru eficiente. Aşa au apărut Codul, Digestele, Instituţiile şi
Novelele.
Codul a fost o culegere de constituţii imperiale din epoca lui Hadrian până în sec. VI realizată de
o comisie din care a făcut parte şi celebrul Tribonian. Posterităţii s-a păstrat însă o a doua ediţie a
Codului datând din 534 şi întocmită de o nouă comisie. La baza muncii comisiilor au stat
colecţiile de constituţii imperiale realizate atât în particular cât şi oficial: Codexurile Gregorian şi
Hermogenian şi Codul Theodosian. Constituţiile imperiale au fost grupate în 12 cărţi împărţite în
mai multe titluri grupate pe materii. Fiecare constituţie este precedată de o inscripţie care arată
numele împăratului ce a emis-o şi numele destinatarului. Fiind o culegere oficială, Codul s-a
aplicat în mod obligatoriu instanţelor de judecată, abrogând culegerile anterioare.
Digestele sau Pandectele reprezintă o culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor clasici
grupate şi adaptate pentru nevoile secolului VI. Prin constituţia Deo Auctore emisă la 15
decembrie 530, Justinian arăta că sarcina echipei conduse de Tribonian era de a alege dintre
operele jurisconsulţilor dotaţi cu ius respondendi textele necesare pe care să le grupeze
sistematizându-le pe materii, evitând incertitudinile şi contradicţiile ce izvorau din abundenţa
opiniilor. Publicate la 16 decembrie 533, Digestele au intrat în vigoare la 30 decembrie 533.
Munca membrilor comisiei a avut în vedere o masă enormă de informaţie: aproximativ 1500 de
lucrări întinse de-a lungul a 1400 de ani. A rezultat de aici o operă împărţită în 50 de cărţi
subdivizată în mai multe titluri. Fiecare fragment era precedat de o inscripţie în care se preciza
numele juristului, opera din care s-a preluat şi numărul cărţii în acest ansamblu. Au fost citaţi 39
de jurisconsulţi însă s-a dat întâietate lui Paul şi Ulpian ale căror opinii abundă în lucrare.
Realizarea acestei opere nu a fost însă doar o muncă de copiere. Importante interpolaţii au fost
introduse atât de către comisia originară cât şi de către glosatorii şi postglosatorii Evului Mediu.
Instituţiile reprezintă un scurt manual destinat învăţării principiilor dreptului roman. El a fost
redactat în acelaşi timp cu Digestele de către o comisie formată din Tribonian, Dorotheus şi
Theophil. Structura manualului are la bază structura Instituţiilor lui Gaius de unde sunt preluate
numeroase pasaje. El cuprinde noţiuni generale, definiţii şi clasificări. Instituţiile au fost
publicate la 21 noiembrie 533 şi au intrat în vigoare la 30 decembrie 533.
Novelele reprezintă un nume generic pentru cele 158 constituţii imperiale ce au fost edictate de
Justinian după 534 şi care au fost adunate în diverse colecţii cu caracter particular sau
semioficial. În mare parte, ele privesc chestiuni de drept public sau drept ecleziastic, dar tratează
şi o serie de aspecte de drept privat, mai ales în materia dreptului familiei şi succesiunilor.
VII. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ, NECESARĂ APROFUNDĂRII:

V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. pp. 27-59
V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., 33-52
25
1) Prezentaţi cutuma ca izvor formal al dreptului roman

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
2) Prezentaţi legea ca izvor formal al dreptului roman

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
3) Prezentaţi edictul magistratului ca izvor formal al dreptului roman
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
4) Prezentaţi senatus-consultele ca izvor formal al dreptului roman
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
5) Prezentaţi constituţiile imperiale ca izvor formal al dreptului roman
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
26
6) Prezentaţi jurisprudenţa ca izvor formal al dreptului roman
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
TEME DE AUTOCONTROL:
1. Cutuma reprezenta:
a) un drept scris creat de magistrați

b) un drept oral format prin acordul tacit al poporului
c) o instituție a dreptului civil roman
2. Legea reprezită:
a) un act normativ edictat de împărat

b) un act normativ edictat de adunările populare
c) un act normativ care se aplica doar plebei
3. Edictul magistratului reprezintă:
a) o opinie juridică a acestuia

b) un program de judecată
c) o hotărâre judecătorească
4. Constituțiile imperiale reprezintă:
a) actul fundamental care reglementează organizarea imperiului

b) opinii judecătorești ale împăratului
c) dispoziții date guvernatorilor de provincii
5. Opera juridică a lui Iustinian a cuprins:
a) Codul și Digestele
b) Codul, Digestele și Novelele
c) Codul, Digestele, Novelele și Instituțiile
Răspunsuri corecte se regăsesc la sfârşitul manualului.
27
TEME DE CONTROL:
1. În raport cu legea, cutuma:
a) are prioritate
b) se aplică în paralel
c) are o poziție secundară
2. După Legea Aebutia, pretorul urban:
a) a observat aplicarea procedurii de judecată

b) a creat un nou drept
c) nu a mai avut atribuții judecătorești
3. Spre deosebire de lege, edictul:
a) produce efecte juridice perpetue

b) produce efecte doar pe durata mandatului magistratului ce l-a emis
c) produce efecte doar asupra părților litigante din proces
4. Senatus-consultele:
a) nu erau izvoare formale ale dreptului

b) erau consultații juridice date de Senatul roman
c) erau forme juridice prin care se exprima voința împăratului
5. Digestele lui Iustinian reprezentau:
a) o culegere de opinii și sfaturi juridice ale împăratului

b) o culegere de opinii ale jurisiconsulților din epoca clasică a dreptului roman
c) o culegere de acte normative
Temă pentru acasă (TA): încercați să construiți o lege respectând etapele

procedurii legislative enumerate mai sus
28
TEMA IV. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE

DREPTULUI ROMAN
 studentul să înțeleagă rolul esențial pe care l-a avut abordarea cazuistică a dreptului
roman
 studentul să înțeleagă ce a însemnat caracterul nesistematic al dreptului roman
 studentul să fie capabil să explice ce înseamnă drept cazuistic

 studentul să fie capabil să explice ce înseamnă (ne)sistematizarea dreptului
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): SISTEMATIZARE,

CAZUISTICĂ
1. Caracterul jurisprudențial
2. Lipsa sistematizării
REZUMAT: Din toate cele prezentate până acum, două importante trăsături ale
dreptului roman pot fi identificate: în primul rând, dreptul roman a fost direct sau indirect
rezultatul activităţii jurisconsulţilor şi, în al doilea rând, dreptul roman a reprezentat o totalitate
de grupe sau pături de norme juridice pe care nimeni nu a avut interesul să le sistematizeze.
29
CONȚINUTUL TEMEI IV: TRĂSĂTURILE GENERALE ALE

DREPTULUI ROMAN
1. Caracterul jurisprudenţial. Este evident faptul că dreptul roman “esenţial” aşa cum s-a
format el în epoca preclasică şi clasică a fost rezultatul activităţii depuse de jurisconsulţi (juris
prudentes). În primul rând, trebuie remarcat importantul sprijin pe care jurisconsulţii, ca
profesionişti ai dreptului, l-au acordat magistraţilor în cadrul aplicării concrete a dreptului.
Recrutaţi pe criterii politice, pretorii, edilii curuli, guvernatorii nu aveau cunoştinţele juridice
necesare soluţionării cazurilor aduse în faţa lor. În aceste condiţii, sfaturile date de către
jurisconsulţi au fost indispensabile, mai ales în cazurile ce puneau probleme juridice mai dificile.
Prin imperiumul de care se bucurau, magistraţii confereau sfaturilor jurisconsulţilor forţă
obligatorie. Pe lângă magistraţi, de sfaturile jurisconsulţilor (responsa) se bucurau şi justiţiabilii
în ceea ce priveşte căile legale ce trebuiau urmate şi modul concret de a acţiona într-un caz dat.
Ca urmare, jurisconsulţii, în baza autorităţii câştigate prin cunoaşterea dreptului, au trebuit să
aibă grijă şi să controleze întregul curs al administraţiei dreptului în materiile civile. Pe de o
parte, poziţia influentă a acestora a oferit administrării justiţiei un înalt nivel de profesionalism
şi, pe de altă parte, a ţinut ştiinţa dreptului în strâns contact cu viaţa concretă, ferind-o de
speculaţiile abstracte sterile. De aici şi importanta dezvoltare a dreptului roman ca un drept
cazuistic. El s-a conturat ca un demers practic, util, menit să răspundă unor nevoi concrete. Rolul
esenţial al jurisconsulţilor s-a făcut simţit şi în cadrul dezvoltării dreptului. Ius honorarium, atât
în sensul său larg – incluzând ius gentium – cât şi în sensul său restrâns – ca dezvoltare a lui ius
civile – a reprezentat creaţia intelectuală a jurisconsulţilor. Toate instituţiile depinzând de dreptul
material sau procedural create de magistraţi au avut la bază sfaturile profesionale ale
jurisconsulţilor. Pe lângă ius honorarium, rolul considerabil al jurisconsulţilor în crearea
dreptului s-a făcut simţit în cadrul edictării dreptului imperial. Deveniţi, adesea, funcţionari în
birourile imperiale, rolul lor de consultanţi juridici în edictarea constituţiilor imperiale a fost
esenţial pentru introducerea unor noi idei revoluţionare dincolo de dreptul tradiţional ce devenise
tot mai inflexibil. Rolul lor în crearea dreptului a fost în final recunoscut şi oficial, opiniile
juriştilor (responsa prudentium) dobândind în mod direct forţă legală obligatorie. Încă din epoca
clasică anumiţi jurişti au primit ius publice respondendi ca drept de a emite opinii juridice
obligatorii în baza autorităţii principelui. În epoca postclasică, în contextul decadenţei celorlaltor
izvoare de drept, opiniile juriştilor clasici cuprinse în scrierile lor au devenit principalul izvor de
drept.
2. Lipsa sistematizării. O caracteristică esenţială a dreptului roman este lipsa sistematizării sale.
Într-adevăr, cu excepţia Instituţiilor lui Gaius unde acesta încearcă să clasifice şi să ordoneze
izvoarele şi diversele materii ale dreptului privat roman, nici o altă lucrare de o asemenea natură
şi anvergură nu există. În consecinţă, dreptul roman nu este un sistem de drept unitar, ci este
format dintr-o serie de corpuri sau pături de norme juridice: ius quiritium, ius pretorium, ius
gentium, ce diferă între ele prin scopul şi sursele lor de validitate. Deşi au apărut aproximativ
succesiv, datorită surselor lor de formare, păturile de drept noi nu au abrogat expres păturile de
drept mai vechi, funcţionând toate juxtapus. Dreptul s-a dezvoltat astfel în mod natural,
instituţiile căzute în desuetudine funcţionând alături de noile instituţii fără a fi niciodată expres
abrogate. Lipsa de interes a jurisconsulţilor romani pentru sistematizarea dreptului ar putea fi
explicată în mod paradoxal prin lipsa acestora de interes pentru dreptul în sine. Ei nu au fost
interesaţi să construiască un sistem de drept, nici în a face dreptul sistematic, nici în reforma
dreptului, n-au văzut dreptul nici ca servind scopuri sociale şi nici contribuind la instaurarea
ordinii. Contribuţia lor la crearea dreptului şi a ştiinţei juridice prin extraordinarul efort de
30
conceptualizare a fost efectul secundar (involuntar) al aplicării dreptului prin interpretare la

cazuri concrete de pe poziţiile prestigiului social şi ale hobby-ului recreativ.
Lipsa unei abordări sistemice a dreptului roman a constituit întotdeauna o dificultate pentru
expunerea didactică a dreptului privat roman în cadrul facultăţilor de drept. Plecând însă de la
experienţa jurisconsulţilor lui Justinian care, în manualul lor numit Instituţiile au făcut apel la
modul în care Gaius grupa materia dreptului privat roman, s-a încetăţenit tradiţia de a se aborda
instituţiile acestuia în ordinea stabilită de celebrul jurisconsult: persoanele, bunurile şi acţiunile.
Acţiunile, reprezentând dreptul procesual, îşi găsesc locul, în mod firesc după logica modernă, în
urma dreptului material. Având, însă, în vedere rolul fundamental al jurisprudenţei şi edictului
magistratului în conturarea dreptului roman ca un drept cazuistic format în cadrul instanţei de
judecată prin crearea de noi mijloace procedurale, s-a considerat necesar a se expune dreptul
procesual înaintea dreptului material. Lucrarea de faţă va urma acelaşi algoritm: expunerea
dreptului privat roman va debuta cu dreptul său procedural (acţiunile) urmat de expunerea
dreptului material grupat în persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţii.
Timpul necesar studiului: 3h sau 30 min. / zi
1) De ce dreptul roman are un caracter jurisprudenţial?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) De ce dreptul roman se caracterizează prin lipsa sistematizării?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
31
TESTE DE AUTOCONTROL:
1. Caracterul juridprudențial al dreptului roman se referă la:
a) totalitatea hotărârilor instanțelor romane

b) totalitatea doctrinei de drept roman
c) faptul că dreptul roman s-a dezvoltat prin intermediul opiniilor jurisconsultilor si ale
magistratilor exprimate in cazuri particulare
2. Drept cazuistic reprezintă:
a) un drept care este creat de către legiuitor

b) un drept creat de magistrați în instanță
c) un drept ce are în vedere cazuri particulare
3. Sistematizarea dreptului reprezintă:
a) corelarea logică a instituțiilor și normelor juridice

b) căderea în desuetudine a normelor și instituțiilor juridice
c) interesul pentru știința dreptului
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul manualului.
TESTE DE CONTROL:
1. Ius publice respondendi reprezenta:
a) dreptul jurisconsulților de a vorbi în public

b) dreptul jurisconsulților de a emite opinii juridice obligatorii de urmat pentru
instanțele de judecată
c) dreptul jurisconsulților de a se exprima liber
2. Ius honorarium reprezenta:
a) dreptul ginților și dreptul pretorian

b) un drept creat de magistrați pentru a ameliora dreptul civil
c) o totalitate de norme juridice care reglementa magistraturile romane
3. Singura lucrare care sistematizează dreptul roman este:
a) Instituțiile lui Iustinian

b) Instituțiile lui Gaius
c) Edictul lui Salvius Iulianus
32
TEMA V. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ -

PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR
 studentul trebuie să înțeleagă etapele istorice ale apariției procedurii de judecată

 studentul să fie capabil să înțeleacă importanța acțiunii de judecată
 studentul trebuie să înțeleagă care este rolul formalismului în procesul judiciar
 studentul să fie capabil să enumere etapele procedurii acșiunilor legii

 studentul să fie capabil să detecteze originile romane ale procesului judiciar modern
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): JUDECATĂ, PROCES,

ACȚIUNE, PROCEDURĂ
1. Procedura legisacțiunilor – caracteristici generale

2. Organizarea judecătorească
3. Tipurile de acțiuni ale legii
4. Faza in jure – elemente generale
5. Legis actio per sacramentum
6. Legis actio per judicis arbitrive postulatio
7. Legis actio per condictionem
8. Faza in judicio
9. Executarea sentinţei
33
REZUMAT: Procedura de judecată reprezintă totalitatea regulilor care stabilesc

modul în care trebuie acţionat în vederea recunoaşterii unui drept în justiţie. În dreptul roman,
ideea de procedură era redată prin sintagma “acţiuni ale legii” sau “dreptul acţiunilor” (jus
actionum). Într-o accepţiune mai largă, conceptul de acţiune desemna aici toate acele formalităţi
cerute pentru derularea unui proces. Într-un sens restrâns, conceptul de acţiune desemna acel
mijloc procedural pus la dispoziţie cetăţeanului roman pentru a-şi ocroti dreptul în justiţie.
Importanţa acestui mijloc procedural era considerabilă în dreptul roman, în condiţiile în care un
drept exista doar dacă era ocrotit printr-o astfel de acţiune. De aceea, fiecărui drept îi
corespundea o acţiune, de unde şi numărul mare şi diversitatea considerabilă a acestora. Numărul
acţiunilor a crescut continuu pe măsură ce au fost create de pretori în vederea recunoaşterii de
noi drepturi. Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea a legis-acţiunilor. Aplicată în
cea mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi arhaice,
impregnată de religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei raporturi juridice erau rare.
CONȚINUTUL TEMEI V: PROCEDURA CIVILĂ DE

JUDECATĂ - PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR
1. Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea a legis-acţiunilor. Aplicată în cea mai
mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi arhaice, impregnată de
religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei raporturi juridice erau rare. Din acest
context se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale procedurii legis-acţiunilor. Era o procedură
legală, deoarece era creată şi recunoscută (pentru acele acţiuni de sorginte cutumiară) prin lege
şi, în special, prin Legea celor XII Table. Era o procedură formalistă deoarece formele
prevăzute prin lege trebuiau respectate cu stricteţe. Modificarea unui cuvânt sau a unui gest
ritualic atrăgea nulitatea procedurii şi pierderea procesului. Era o procedură judiciară deoarece
se desfăşura în faţa unui magistrat. Nu în cele din urmă, trebuie remarcat că această procedură se
desfăşura în două faze: o fază in jure, desfăşurată în faţa magistratului însărcinat să organizeze
instanţa şi o fază in judicio (sau apud judicem), desfăşurată în faţa unui judecător însărcinat să
cerceteze faptele şi să dea o sentinţă.
2. Organizarea judecătorească. În epoca regalităţii, puterea judecătorească i-a revenit

regelui. Pe măsură ce numărul proceselor s-a înmulţit, regele a păstrat doar dreptul de a
organiza instanţa, trecând unor judecători aleşi de el soluţionarea cauzei. În epoca
Republicii, locul regelui a fost luat de magistraţii dotaţi cu imperium. Mai întâi, organizarea
instanţei de judecată a căzut în sarcina consulului, iar din anul 367 î.Hr. în sarcina unui
magistrat dotat cu atribuţii în principal judiciare: pretorul urban. După anul 242 î.Hr.,
organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini a revenit pretorului peregrin.
Competenţa pretorului se întindea asupra Romei şi teritoriului italic ataşat acesteia. Pe
măsură însă ce acest teritoriu s-a extins, a fost nevoie de înfiinţarea unor auxiliari: praefecti
jure dicundo care să organizeze instanţa în baza puterilor delegate de pretor. După ce
organizarea municipală romană s-a generalizat la nivelul întregului Imperiu, sarcina
judecăţii în municipii şi colonii a revenit magistraţilor aleşi de orăşeni: duoviri sau
quattuorviri jure dicundo. La nivelul provinciilor, sarcina judecăţii i-a revenit
guvernatorului. A doua fază a procesului se desfăşura în faţa unui jurat. Acesta era de regulă un
34
jurat unic numit fie judecător (judex), fie arbitru (arbiter), în funcţie de obiectul litigiului.
Judecătorilor li se încredinţau litigiile în care trebuia să se dea dreptate doar uneia dintre părţi.
Arbitrilor le reveneau cazurile ce se puteau finaliza printr-o împăcare sau o recunoaştere de către
ambele părţi a soluţiei date: neînţelegerile dintre rude, conflictele dintre vecini, ieşirile din
indiviziune etc. Sarcina recrutării juratului revenea părţilor litigante. Alegerea se făcea de comun
acord. În caz de dezacord, reclamantul făcea propuneri până când pârâtul era de acord. Mai
târziu, alegerea a fost înlocuită cu tragerea la sorţi de pe o listă (album) afişată în For şi pe care
erau înscrise numele potenţialilor juraţi. Aceşti juraţi erau persoane particulare fără pregătire
juridică şi ei urmau să judece doar în afacerea pentru care fuseseră aleşi. Ei proveneau la început
doar dintre patricieni, iar mai apoi a devenit un monopol al senatorilor. La sfârşitul Republicii,
pe listă pătrund şi elemente provenite dintre cavaleri. După ce juratul era ales de către părţi, el
depunea în faţa magistratului un jurământ că va respecta legea, iar acesta îi dădea împuternicirea
de a da sentinţa (ius dicere). Pe lângă judecătorii unici, existau şi judecători multiplii: restitutorii
(recuperatores), ce judecau litigii între romani şi străini, decemvirii, ce judecau procese între
cetăţenii romani privind liberatatea persoanelor şi centumvirii, care judecau procese privind
moştenirile şi proprietatea.
3. Gaius, în Instituţiile sale (IV.12), stabileşte existenţa a cinci astfel de acţiuni ale legii:
sacramentum, judicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris capio. Doar primele trei
acţiuni ale legii reprezintau proceduri propriu-zise de judecată în cadrul cărora se urmărea
stabilirea unui drept contestat. Toate se desfăşurau prin cele două faze amintite: in jure şi in
judicio. Ultimele două erau proceduri de executare: prima decurgea din sentinţa dată de
judecător iar ultima, având un caracter extrajudiciar, era o reminiscenţă a vechii justiţii private.
4. Faza in jure. Faza in jure se desfăşura în faţa magistratului şi avea loc în comitium –locul
unde se întruneau adunările poporului. Mai târziu locul său de judecată a fost mutat în Forum.
Rolul magistratului în această fază nu era de a evalua faptele prezentate lui şi de a da o sentinţă
ci de a organiza instanţa. Astfel, obiectul acestei faze era precizarea cererilor părţilor litigante
şi desemnarea unui judecător însărcinat să le analizeze. Atribuţiile magistratului în faza in jure
aveau la bază puterea de “a spune dreptul” (ius dicere) cu care el era învestit. Izvorâtă din
imperium-ul magistratului, jurisdictio îl îndreptăţea pe acesta să pronunţe cel puţin unul din cele
trei verbe: do, dico, addico. El pronunţa cuvântul dare pentru a da un judecător, cuvântul
addicere pentru a atribui un lucru sau o persoană celui care reclamă fără a întâlni o contestare şi
cuvântul dicere când atribuia provizoriu uneia dintre părţi posesia bunurilor aflate în litigiu
(vindiciae). Având în vedere rolul activ al lor în legarea procesului, prezenţa ambelor părţi în faţa
magistratului – reclamantul (actor, petitor) şi pârâtul (reus)- era indispensabilă pentru
desfăşurarea procesului în prima fază. Prezenţa părţilor trebuia să fie personală, în această epocă
neacceptându-se reprezentarea judiciară decât în cazuri excepţionale. Chemarea pârâtului la
proces era sarcina reclamantului. Citarea se putea face doar în locuri publice (domiciliul
cetăţeanului roman era sacru) prin adresarea cuvintelor: in ius te voco. În cazul în care pârâtul nu
se conforma citaţiei, reclamantul avea dreptul să-l aducă prin forţă în faţa magistratului. Dacă
pârâtul era bătrân sau bolnav, trebuia să i se pună la dispoziţie o căruţă. Pentru a se sustrage
acestei proceduri brutale de citare, pârâtul putea constitui un vindex. Acesta era o rudă sau un
prieten care, eliberându-l pe pârât de sarcina de a se prezenta imediat în instanţă, se angaja să
asigure prezenţa acestuia în faţa magistratului la un termen ulterior. În caz de neprezentare a
pârâtului, vindexul putea fi chemat în faţa instanţei pentru a răspunde de neîndeplinirea obligaţiei
astfel asumate. Odată compărut în faţa magistratului, pârâtul putea avea trei feluri de atitudini. În
primul rând, el putea recunoaşte pretenţia reclamantului (confessio in jure). În al doilea rând, el
putea refuza să pronunţe formulele sacre şi să realizeze gesturile necesare legării procesului
(indefensio). În aceste două cazuri, magistratul, luând act de atitudinea pârâtului, dădea câştig de
35
cauză reclamantului care putea trece la executare. În al treilea rând, pârâtul putea respinge
pretenţia reclamantului caz în care procesul îşi continua cursul trecând în faza in judicio.
5. Legis actio per sacramentum. Sacramentum a reprezentat cea mai veche şi mai larg aplicată
acţiune a legii. Faţă de celelalte, ea a reprezentat procedura comună în materie de judecată civilă.
Dacă obiectul procesului era un drept real, judecata se făcea după formalităţile lui sacramentum
in rem iar dacă obiectul procesului era un drept personal, judecata se făcea după formalităţile lui
sacramentum in personam. Detalii s-au păstrat doar asupra lui sacramentum in rem, ale cărui
formule vor fi prezentate în continuare. Revendicarea (vindicatio) şi contra-revendicarea
(contravindicatio). Procesul debuta cu o revendicare a stăpânirii bunului litigios de către părţile
prezente în faţa magistratului. Deoarece nu exista o diferenţă între dreptul de proprietate şi bunul
asupra căruia acesta se exercita, bunul litigios trebuia să fie prezent în instanţă. Bunurile mobile
erau prezente în întregime, iar din cele imobile se aducea o bucată ce simboliza întregul lucru (o
bucată de pământ, o cărămidă dintr-o casă etc.). Fiecare parte, pe rând, atingea bunul cu o nuia
(festuca) pronunţând o fomulă ritualică pe care Gaius o exemplifica având ca obiect un sclav:
Declar că acest sclav (teren, casă etc.) este al meu după dreptul quiritar în conformitate cu
cauza sa. După cum am spus, iată, am pus nuiaua pe tine. Fără a se distinge între calitatea lor de
reclamant sau pârât, părţile nu făceau decât să-şi exprime pretenţiile lor contradictorii cu privire
la stăpânirea bunului litigios. În acest moment, ca expresie a intervenţiei autorităţii statale în
conflictul privat, magistratul cere părţilor să lase bunul litigios: Lăsaţi amândoi sclavul! Ca
urmare, între cele două părţi se încheagă un dialog menit să stabilească dreptul în baza căruia
pârâtul stăpâneşte bunul litigios. Părţile nu mai pronunţă aceeaşi formulă: cel care a realizat
primul vindicta, identificat acum cu reclamantul, cere pârâtului să-şi justifice juridic situaţia: Cer
să-mi spui în temeiul cărui drept ai revendicat scalvul? Fără a-şi dovedi dreptul, pârâtul face
apel la vindicatio: Mi-am exercitat dreptul atingând (sclavul) cu nuiaua. Nemulţumit de
răspunsul pârâtului, reclamantul îl provoca la sacramentum: Fiindcă ai revendicat pe nedrept, te
provoc la sacramentum de 500 de aşi. Pârâtul pronunţa şi el aceeaşi formulă. Valoarea lui
sacramentum era de 50 sau 500 de aşi, în funcţie de cum valoarea bunului litigios era mai mică
sau mai mare de 1000 de aşi. În aceste condiţii, soluţionarea procesului nu mai avea în vedere
dreptul asupra bunului litigios. Judecătorul urma să statueze direct care sacramentum era just
(iustum) şi care injust (iniustum) şi doar indirect în privinţa bunului aflat în dispută. După
îndeplinirea acestor formalităţi, magistratul încredinţa cu titlu provizoriu posesia bunului uneia
dintre părţile litigante. Aceasta trebuia să constituie nişte garanţi (praedes litis et vindiciarum)
care să asigure predarea bunului şi a fructelor sale în cazul în care respectiva parte pierdea
procesul.
Prima fază a procesului culmina cu alegerea judecătorului de către părţi şi legarea procesului
(litis contestatio). Litis contestatio reprezenta luarea de către magistrat a celor prezenţi ca
martori (Fiţi martori!) ai îndeplinirii corecte de către părţi a formulelor de judecată şi a
caracterului contradictoriu al pretenţiilor lor. Prin aceasta poziţiile procesuale ale părţilor erau
definitiv fixate fără a se mai putea reveni ulterior asupra a aceea ce acestea afirmaseră. Procesul
urma să continue în faza in judicio.
6. Mult mai simplă decât sacramentum, această procedură îşi are originea tot în Legea celor XII
Table. Spre deosebire de sacramentum care era o acţiune a legii generală, judicis arbitrive
postulatio se aplica doar în cazurile speciale prevăzute de lege. Gaius (IV.17a), exemplificând,
pomeneşte despre sponsio, împărţirea unei moşteniri şi ieşirea din indiviziune. Deşi este mult
mai simplă decât sacramentum, acestă procedură nu este lipsită de formule de judecată. În cazul
unei acţiuni izvorâtă din sponsio (ex sponsione) reclamantul declara: Declar că tu ai datoria de
a-mi da 10.000 în baza promisiunii tale solemne. Îţi cer să recunoşti sau să negi acest lucru.
Dacă pârâtul recunoaşte, se trecea imediat la executare Dacă pârâtul nu recunoaşte datoria,
36
reclamantul declara: Deoarece negi acest lucru îţi cer ţie, pretore, să numeşti un judecător sau
un arbitru. Pretorul numea un judecător sau un arbitru în funcţie de natura obiectului litigiului.
Spre deosebire de sacramentum, judecătorul se pronunţa direct asupra obiectului litigiului şi avea
o mare libertate de apreciere ţinând cont de datele complexe ale cauzei şi dând o soluţie dintre
mai multe posibile.
7. Legis actio per condictionem. Această acţiune a legii a fost introdusă prin legile Silia şi
Calpurnia între jumătatea sec. III î.Hr. şi începutul sec. II î.Hr. în scopul de a înlocui procedura
per sacramentum şi pe cea per judicis postulatio (Gaius IV.20). Ca şi judicis postulatio, era o
acţiune specială ce se aplica doar la cazurile prevăzute de lege: o anume sumă de bani sau un
lucru cert. Spre deosebire de aceasta, noua procedură era abstractă: reclamantul nu amintea cauza
juridică pe care îşi baza plângerea. Între reclamant şi pârât avea loc un schimb de replici în care i
se cerea pârâtului să-şi recunoască datoria. Dacă acesta nega, reclamantul îl obliga să se prezinte
în faţa magistratului peste 30 de zile pentru ca acesta să desemneze un judecător (condictio). În
faţa magistratului, părţile se angajau să plătească celui ce câştiga procesul 1/3 din valoarea
obiectului litigios.
8. Faza in judicio se desfăşura în faţa judecătorului la 30 de zile de la desemnarea sa. Acesta, la

fel ca şi magistratul, a judecat mai întâi în comitium iar apoi în Forum. Şi în faţa judecătorului,
prezenţa părţilor era necesară şi personală. Acum, însă, nu mai existau proceduri menite să
asigure prezenţa pârâtului. În cazul în care una dintre părţi nu se prezenta până la amiază şi nu
invoca scuze acceptabile pentru aceasta, judecătorul urma să dea câştig de cauză părţii prezente.
Obiectul acestei faze era analizarea pe fond a pretenţiilor părţilor şi darea unei sentinţe.
Analiza pretenţiilor părţilor se făcea în lipsa oricăror gesturi sau formule ritualice complicate.
Părţile îşi expuneau liber, ele însele sau prin intermediul unor avocaţi, argumentele. Acestea erau
întărite cu probe mai mult de natură orală (martori) decât de natură scrisă. În baza acestora,
judecătorul urma să statueze cine are dreptate – în cazul lui sacramentum el decidea al cui
jurământ era iustum sau iniustum. Sentinţa se dădea de regulă până la lăsarea nopţii. Dacă
procesul se prelungea, urma să fie întrerupt şi reluat a doua zi dimineaţa. Judecătorul statua liber,
în baza propriei conştiinţe. În cauzele mai dificile, însă, el făcea apel la avizele jurisconsulţilor
pentru ca decizia sa să fie bine fundamentată juridic. Sentinţa se dădea în ultima zi de judecată.
Pronunţarea acesteia era obligatorie, judecătorul neputând să se sustragă de la soluţionarea
cauzei. În cazul lui sacramentum in rem, partea al cărei jurământ era injust pierdea procesul şi
trebuia să verse 50 sau 500 de aşi la trezoreria statului în funcţie de valoarea obiectului litigios.
În cazul lui judicis postulatio şi condictio, dacă obiectul procesului era o sumă de bani,
judecătorul fixa suma ce trebuia să fie plătită de debitor. În cazul în care obiectul procesului era
un bun, sentinţa putea invita pe debitor să remită bunul în natură fără a exista o veritabilă
condamnare la remiterea bunului însuşi.
9. Executarea sentinţei Sentinţa dată de judecător exprima doar opinia acestuia în privinţa
cauzei respective, neavând forţa unui act de autoritate. De aceea, executarea sentinţei revenea
părţii ce a câştigat procesul şi nu autorităţilor de stat. În cazul lui sacramentum in rem, situaţia
diferea după cum bunul fusese încredinţat sau nu părţii care câştigase procesul. Dacă cel ce
câştigase procesul deţinea şi posesia bunului, lucrurile erau clare: acesta dobândea proprietatea
bunul respectiv, iar executarea sentinţei era încheiată. Dacă bunul fusese încredinţat provizoriu
părţii care pierduse procesul şi refuza să-l remită de bună voie părţii adverse, aceasta se îndrepta
împotriva acelor praedes litis et vindiciarum constituiţi ca şi garanţi. Între câştigătorul procesului
şi praedes avea loc un nou proces în urma căruia acesta nu dobândea bunul în cauză, ci cel mult
o sumă de bani provenită din nerealizarea promisiunii garanţilor.
37
În cazul în care obiectul procesului fusese un drept personal, se recurgea pentru executarea
sentinţei la procedura lui manus iniectio. Fiind o procedură de executare silită, la manus iniectio
se recurgea doar în cazul în care, în decurs de 30 de zile de la darea sentinţei, cel ce pierduse
procesul –fie pentru că recunoscuse datoria, fie pentru că fusese condamnat (iudicatus)- nu
achitase de bună voie suma de bani, nu predase bunul sau nu executase prestaţia ce făcea
obiectul litigiului. De aceea, în acest caz exista o manus iniectio iudicati. După 30 de zile,
câştigătorul procesului (creditorul) îl aducea din nou pe adversarul său (debitorul) în faţa
magistratului. Deoarece sentinţa dată de judecător nu era un act de autoritate, iar cel ce pierduse
procesul nu era legat de ea, era nevoie de un nou proces prin care magistratul să ordone
executarea sentinţei. În faţa magistratului, câştigătorul procesului punea mâna pe adversar
declarând, de exemplu: Deoarece ai fost condamnat la plata a 10.000 de sesterţi faţă de mine şi
nu i-ai plătit, pentru aceasta eu îţi aplic punerea mâinii (manus iniectio judicati). În urma
recunoaşterii pretenţiilor câştigătorului procesului de către magistrat (addictio), punerea mâinii
echivala cu luarea în stăpânire a debitorului de către creditor. În aceste condiţii, executarea silită
urma să se facă asupra persoanei debitorului şi nu asupra patrimoniului acestuia. După această
procedură, debitorul era obligat să execute. În condiţiile în care obiectul litigiului era un bun cert
sau o prestaţie de a face, era nevoie de echivalarea prealabilă în bani a acestuia (arbitrium liti
aestimande).
În cazul în care debitorul nu dorea să execute, el putea constitui un vindex. Contestând

legitimitatea lui manus iniectio, acesta se substituia debitorului. Între creditor şi vindex se
deschidea un nou proces cu privire la manus iniectio aplicat debitorului. Dacă se constata că
vindex-ul împiedicase pe nedrept executarea silită a debitorului, el era supus la plata dublului
sumei pe care trebuia să o achite acesta. Dacă debitorul nici nu achita şi nici nu constituia un
vindex, creditorul avea dreptul să-l închidă în închisoarea sa privată. Legea celor XII Table
stabilea atât greutatea lanţurilor, cât şi cantitatea de mâncare pe care debitorul urma s-o
primească zilnic. De-a lungul a 60 de zile, debitorul era scos la trei târguri succesive unde
creditorul aducea la cunoştinţă publicului suma datorată de acesta. Dacă nimeni nu se oferea să
plătească, debitorul putea fi ucis, vândut ca sclav sau pus să muncească în contul datoriei sale.
Pignoris capio era o procedură arhaică, reminiscenţă a vechii justiţii private, prin care creditorul
lua (capio) drept gaj (pignus) un bun aparţinând debitoului până când acesta urma să-şi achite
obligaţia ce o datora. De aceea, pignoris capio nu era o procedură propriu-zisă de executare
silită: ea nu viza satisfacerea directă a creanţei creditorului din patrimoniul debitorului, ci era o
măsură de constrângere indirectă a debitorului de a-şi plăti datoria. Această execuţie nu decurgea
însă dintr-o sentinţă de judecată. Procedura era extrajudiciară, se putea realiza chiar într-o zi
nefastă, în lipsa magistratului şi chiar a debitorului. Creditorul pronunţa nişte cuvinte solemne în
prezenţa unor martori, pentru a deosebi luarea de gaj de tâlhărie sau de furt. Etatizarea treptată a
procedurii a impus aplicarea ei doar în anumite cazuri de interes public şi în limitele prevăzute
de lege. Astfel, puteau beneficia de ea doar unii creditori: cel ce vânduse unei persoane un
animal destinat sacrificiului, cel ce închiriase un animal unei persoane cu scopul de a folosi
chiria în scop religios, soldaţii ce nu-şi primiseră banii de soldă sau plata întreţinerii calului de la
cei ce erau obligaţi s-o facă fiind scutiţi de serviciul militar, societăţile de publicani ce strângeau
impozitele pe care cetăţenii le datorau statului. Creditorul nu putea dispune de bunul luat în gaj.
El trebuia păstrat până când debitorul îşi achita datoria sau intenta un proces prin care urma să se
stabilească dacă creditorul a procedat legal când a recurs la pignoris capio.
38
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

Timpul necesar studiului: 2,5 h sau 30 min. / zi
1) Care sunt caracteristicile procedurii legisacţiunilor?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) Care sunt etapele fazei in iure în procedura legisacţiunilor ?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
3) Care sunt etapele fazei in iudicio în procedura legisacţiunilor ?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
4) Cum se executa sentinţa în procedura legisacţiunilor?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
39
1. Legisacțiunile reprezintă:
a) procedura civilă ordinară de judecată

b) acțiuni de judecată reglementate de vechiul drept roman
c) legi care reglementează dreptul la acțiune al cetățeanului roman
2. Citarea la proces a apârâtului era făcută de către:
a) statul roman
b) vecinul cetățeanului roman
c) reclamant
3. Prima fază a procesului de judecată se termina cu:
a) provocarea la sacramentum
b) încredințarea provizorie a bunului aflat în litigiu
c) litis contestatio
4. În cazul legis actio per sacramentum in rem, sentința se dădea:
a) în bani
b) asupra bunului aflat în litigiu
c) asupra justeței sau injusteței lui sacramentum
5. Pignoris capio este:
a) o procedură de judecată
b) o acțiune a legii
c) o procedură de executare silită
TESTE DE EVALUARE:
1. Magistratul roman era competent:
a) să organizeze instanța
b) să dea o sentință de judecată
c) să citeze pe părât la judecată
40
2. În fața magistratului, pârâtul putea:
a) să-l acuze pe reclamant

b) să nege pretenția reclamantului
c) să refuze să pronunțe formulele sacramentale
3. Judecătorul roman:
a) cita pârâtul și organiza instanța

b) dădea o sentință
c) punea sentința în executare
4. Executarea silită a sentinței avea loc în cazul în care:
a) pârâtul nu executase de bună voie sentința de condamnare

b) pârâtul executase doar o parte a sentinței de condamnare
c) pârâtul nu era de acord cu sentința de condamnare
5. Manus iniectio presupunea:
a) arestarea condamnatului de către autoritățile statului

b) luarea în stăpânire a condamnatului de către reclamant
c) arestul la domiciliu al condamnatului
TEMĂ DE CONTROL (TC):
Soluționați următoarea speță:
Negustorul grec Palamas, peregrin obişnuit, soseşte în anul 10 îHr. La Roma pentru a
comercializa vinuri. În noaptea sosirii sale, cetăţeanul roman Titus îi fura căruţa cu vinuri.
Hoţul este urmărit de sclavii negustorului care, astfel, află unde acesta locuieşte. Palamas îi
solicită lui Titus înapoierea căruţei dar acesta refuză să dea curs cererii. În consecinţă, Palamas
decide să-l cheme pe Titus în faţa justiţiei.
a. Unde şi în faţa cui se va judeca procesul?
b. Ce procedură de judecată se va utiliza?
c. Prezentaţi desfăşurarea procesului.
d. Daţi o sentinţă.
41
TEMA VI. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ –

PROCEDURA FORMULARĂ
 studentul să înțeleagă importanța formulei de judecată în cadrul procesului civil roman

 studentul să fie capabil să înțeleacă importanța acțiunii de judecată
 studentul trebuie să înțeleagă care sunt mecanismele funcționării procedurii pretoriene de
creare a dreptului
 studentul să fie capabil să întocmească o formulă de judecată

TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): FORMULĂ, ACȚIUNE,

EXECUTARE SILITĂ
2. Formula
3. Acţiunile de judecată
4. Desfăşurarea procesului
42
REZUMAT: Apărută treptat în practica instanţelor romane, noua procedură

ordinară numită procedura formulară a fost legalizată de legea Aebutia apărută în sec. II î.Hr.
(undeva între 149 şi 126 î.Hr.). Această lege nu a abrogat procedura legis-acţiunilor ci a permis
folosirea celor două proceduri în paralel, la alegerea părţilor. Avantajele noii proceduri au
determinat însă căderea în desuetudine a procedurii legis-acţiunilor astfel că o lege Iulia
judiciaria din anul 17 î.Hr. a abrogat-o. Sacramentum se mai putea folosi doar în faţa
tribunalului centumvirilor şi în procesele de reclamare a unei succesiuni. Procedura formulară
este legală, deoarece decurge şi ea din lege. Ea este o procedură suplă, fiind lipsită de formulele
şi gesturile ritualice specifice procedurii legis-acţiunilor. Ea avea acum la bază o formula pe care
magistratul o redacta împreună cu părţile litigante în baza pretenţiilor ridicate liber de către
acestea. În acelaşi timp, ea era o procedură maleabilă nefiind limitată la cazurile strict prevăzute
de lege. În baza rolului activ pe care-l dobândeşte acum, pretorul putea crea noi acţiuni, dând
naştere prin aceasta unor noi drepturi. Având în vedere strânsa legătură dintre acţiune şi drept, se
ajunge ca fiecărui drept să-i corespundă o acţiune specifică. Fiecare acţiune avea caracterul ei
propriu, un nume şi o formulă proprii. Procedura formulară are şi un caracter judiciar deoarece
se desfăşoară în faţa unei instanţe. Ea îşi menţine şi structura în două faze – in jure şi in
judicio- ca expresie a menţinerii încă vii a urmelor vechii justiţii private.
CONȚINUTUL TEMEI VI: PROCEDURA CIVILĂ DE

JUDECATĂ – PROCEDURA FORMULARĂ
1. Organizarea judecătorească. Ca şi în procedura legis-acţiunilor, faza in jure se desfăşura în

faţa magistratului. Pentru Roma şi întreaga Italie, rămânea în continuare competent pretorul
urban –pentru procesele dintre cetăţeni- şi pretorul peregrin pentru procesele între peregrini şi
cele între cetăţeni şi peregrini. De îndată ce locuitorii Italiei au primit cu toţii cetăţenia romană şi
regimul municipal a fost extins, locul delegaţilor pretorului (praefecti jure dicundo) a fost luat de
magistraţii municipali. La nivelul provinciilor, dreptul de a organiza instanţa revenea
guvernatorului. Deasupra tuturor, având o competenţă materială şi teritorială generală, stătea
împăratul. Competenţa de judecată a magistratului era determinată în principiu de domiciliul
pârâtului. Urma, în consecinţă, să organizeze instanţa magistratul pe a cărui rază teritorială
domicilia pârâtul. Conceptul de domiciliu avea însă mai multe sensuri. El desemna în primul
rând locul de naştere al pârâtului; în al doilea rând, desemna locul efectiv de rezidenţă şi, în al
treilea rând, prin domiciliu se înţelegea Roma, considerată patria comună a tuturor cetăţenilor
romani (Roma comunis nostra patria est). Ca atare, reclamantul putea cita pe pârât în faţa
oricăreia dintre instanţele pe a căror rază teritorială se afla unul dintre cele trei tipuri de
domiciliu. Pe lângă criteriul domiciliului (forum domicilii), se putea ţine cont şi de locul
săvârşirii delictului (forum delicti) sau de locul unde se încheiase contractul (forum contractus).
Părţile litigante puteau conveni însă să se judece înaintea oricărei instanţe doreau.
A doua fază a procesului – in judicio - se desfăşura în faţa judecătorului. Judecătorul unic era
ales de comun acord de către părţi de pe album. Acesta era actualizat anual de către pretorul
urban şi cuprindea persoane libere, în vârstă de cel puţin 25 de ani şi dispunând de o anume
avere. Dacă una din părţi nu era de acord cu persoana judecătorului, cealaltă putea s-o aleagă
singură. Judecătorul putea fi ales şi din afara lui album. A continuat şi practica tragerii la sorţi a
judecătorului dintre cei al căror nume se găsea pe album. Judecătorul depunea un jurământ în
43
faţa magistratului şi era împuternicit de acesta să dea sentinţa. Colegiile judecătoreşti şi-au
continuat activitatea şi după 17 î.Hr.. Centumvirii judecau cauze privind moştenirile cu o valoare
de minimum 100.000 de sesterţi şi litigii privind proprietatea terenurilor şi tutela iar decemvirii
judecau litigii privind libertatea.
2. Formula era un program scris de judecată întocmit de magistrat împreună cu păţile litigante în
baza căruia judecătorul urma să dea o sentinţă. În acest sens, formula cuprindea atât numele
judecătorului, acţiunea acordată reclamantului cât şi eventualele intervenţii ale pârâtului
(excepţii, prescripţii). Într-un sens mai restrâns, formula reprezenta doar modelul abstract al unei
acţiuni pe care pretorul o înscria în edictul său. Fiecărei acţiuni îi corespundea o formulă
abstractă.
Formula era alcătuită din părţi principale şi părţi secundare.
Părţile principale erau cele necesare existenţei unei formule. Unele dintre ele apăreau în toate
formulele –numirea judecătorului şi intentio – iar altele – demonstratio, condemnatio şi
adjudicatio – apăreau doar în anumite formule. Dacă intentio putea apărea şi singură, celelalte
trei nu se găseau niciodată singure: demonstratio şi condemnatio nu aveau nici un sens fără
intentio, iar adiudicatio nici un sens fără demonstratio (Gaius IV, 44).
Părţile principale care apar în orice formulă:

a) Numirea judecătorului se făcea obligatoriu, la începutul fiecărei formule: de ex. Maevius să
fie judecător.
b) Intentio era partea esenţială a formulei şi cuprindea expunerea pretenţiilor reclamantului.
Intenţia putea fi certă dacă pretenţia reclamantului era precis determinată –fie o sumă de bani
(10.000 de sesterţi)1, fie un bun (un sclav)- sau putea fi incertă dacă pretenţia nu era precis
determinată2, fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
Părţile principale care apar doar în anumite formule:

a) Demonstratio se insera la începutul formulei, înaintea lui intentio, şi explica faptele în
legătură cu care se purta procesul. Exista numai în cazul acţiunilor civile, personale şi incerte3.
b) Condemnatio reprezenta partea de formulă prin care judecătorul primea puterea de a
condamna sau absolvi pe pârât după cum faptele pretinse în intentio de către reclamant se
dovedeau a fi exacte sau inexacte. Condemnatio apărea în toate formulele, cu o singură excepţie:
acţiunile prejudiciale. Aici nu era nevoie de condamnare deoarece se urmărea doar clarificarea
statutului juridic al unei persoane (ingenui sau libert) sau o stare de fapt (volumul masei dotale).
Aceste clarificări erau necesare unui proces ulterior, de unde şi denumirea lor de pre-judiciale.
Un principiu fundamental al procedurii formulare arăta că toate condamnările erau pecuniare,
indiferent că obiectul litigiului era un bun, o prestaţie sau o sumă de bani. Judecătorul nu putea
condamna pe pârât la restituirea bunului sau la executarea prestaţiei, ci doar la plata unei sume
de bani echivalente. Condemnatio putea fi certă atunci când magistratul fixa el însuşi suma de
bani4 sau incertă în cazul în care magistratul lăsa la latitudinea judecătorului fixarea sumei5. Ea
fixa uneori şi modalităţile după care judecătorul urma să determine suma condamnării: putea fixa
1
Exemplu: Dacă se pare că N.N. trebuie să dea lui A.A. 10.000 de sesterţi
2
Exemplu: Orice se constată că N.N. trebuie să dea sau să facă. lui A.A.
3
Exemplu: Pentru că A.A. a vândut un sclav lui N.N.
4
Exemplu: Judecătorule, condamnă pe N.N. să plătească 10.000 de sesterţi lui A.A.; dacă nu se
dovedeşte (că datorează) absolvă-l.
5
Exemplu: Judecătorule, condamnă pe N.N. către A.A. la valoarea în bani ce va avea acest
lucru; dacă nu se dovedeşte (că datorează) absolvă-l.
44
un maximum pe care judecătorul nu-l putea depăşi6 sau putea fixa un multiplu (dublul sau
triplul) al valorii lucrului litigios. Deşi condamnarea pecuniară crea avantajul trecerii riscului
pierderii bunului asupra pârâtului, nu întotdeauna reclamantul accepta renunţarea la bunul în
cauză. Pentru a permite reclamantului recuperarea bunului însuşi, pretorul putea insera în
formulă o clausula arbitraria prin care preciza că se va recurge la condamnarea pecuniară doar
dacă pârâtul nu restituia în prealabil bunul litigios. Deşi restituirea bunului era facultativă,
pârâtul prefera să recurgă la această alternativă în condiţiile în care, permiţându-se reclamantului
să fixeze echivalentul în bani al bunului, el risca să plătească de câteva ori valoarea reală a
acestuia.
c) Adiudicatio era partea principală a formulei prin care se împuternicea judecătorul să atribuie
proprietatea asupra unui bun uneia dintre părţi. Ea apărea doar în cazurile de partaj sau
hotărnicire7.
Părţile secundare nu erau necesare existenţei unei formule, însă ele erau utile pentru precizarea
tuturor datelor concrete ale procesului.
a) Prescripţiile erau rezerve introduse fie în interesul reclamantului (praescriptio pro actore), fie
al pârâtului (praescriptio pro reo), pentru a se evita anumite efecte ale procesului. Denumirea de
praescriptio venea de la locul său situat la începutul formulei (Gaius IV, 132).
b) Excepţiile reprezentau mijloace procedurale create de pretor în favoarea pârâtului prin care
acesta, fără a nega pretenţiile reclamantului, invoca elemente noi de natură să paralizeze acţiunea
acestuia în cazul în care se dovedeau justificate în faţa judecătorului. Excepţia se insera în
formulă după intentio şi înaintea lui condamnatio. O asemenea excepţie se putea invoca atunci
când pârâtului i se cerea o sumă pe care nu o datora8 sau când i se pretindea o sumă ce se
convenise a nu se mai plăti9. Excepţiile erau de două feluri: perpetue sau peremptorii şi
temporare sau dilatorii. Cele perpetue puteau fi invocate oricând şi blocau definitiv pretenţia
reclamantului: de ex. în cazul în care pârâtul fusese constrâns de reclamant prin violenţă sau dol
putea invoca în faţa instanţei o excepţie izvorâtă din violenţă (metus) sau din dol (dolus).
Excepţiile temporare nu puteau fi introduse oricând şi doar amânau realizarea dreptului
reclamantului: de ex. în cazul în care reclamantul pretinde rambursarea unei sume de bani înainte
de data convenită în contract. Reclamantul putea răspunde pârâtului printr-o replică prin care
paraliza excepţia acestuia. În acest caz, pârâtul beneficia de o duplică iar reclamantul putea
răspunde printr-o triplică.
3. Acţiunile de judecată. Fiecare formulă de judecată avea la bază acţiunea cerută de reclamant
şi acordată de către pretor. Acţiunile de judecată erau de mai multe feluri:
A. Acţiuni civile şi acţiuni pretoriene. Distincţia între cele două tipuri de acţiuni are în primul
rând la bază originea lor.
1. Acţiunile civile izvorau din lege şi erau, în consecinţă, acţiuni legitime.

2. Acţiunile pretoriene erau acordate de pretor în scopul creării unor noi drepturi. Acestea erau
de trei feluri:
6
Exemplu: Judecătorule, condamnă pe N.N. să plătească nu mai mult de 10.000 de sesterţi lui
A.A.; dacă nu se dovedeşte (că datorează) absolvă-l.
7
Exemplu: Judecătorule, să adjudeci lui Titius numai atât cât trebuie adjudecat.
8
Exemplu: dacă în această cauză nu a fost comis nimic prin dolul lui A.A. şi nici nu se comite
aşa ceva
9
Exemplu: dacă între A.A. şi N.N. nu a intervenit vreo înţelegere prin care suma aceasta să nu-i
mai fie pretinsă
45
a) Acţiunile ficticii au luat naştere ca urmare a extinderii câmpului de aplicare a unei acţiuni
civile pe motive de utilitate şi echitate la o stare de fapt nouă în baza unei ficţiuni. De exemplu,
în cazul în care un peregrin era victima unui furt din partea unui cetăţean roman, el nu putea
beneficia de acţiunea din furt deoarece legea o recunoştea doar cetăţenilor romani. Pretorul
acorda această acţiune peregrinului introducând în formula acţiunii ficţiunea cetăţeniei. Ca
urmare, judecătorul trebuia să judece ca şi cum peregrinul în cauză ar fi fost cetăţean roman.
b) Acţiunile in factum erau acţiuni nou create de pretor în vederea ocrotirii unor interese pe care
legea nu le sancţiona, dar pe care pretorul le considera îndreptăţite. Neavând la îndemână o
acţiune civilă ale cărei efecte să le extindă, pretorul crea o nouă acţiune şi o nouă formulă de
judecată. În intenţia acesteia, el expunea situaţia pe care dorea s-o protejeze şi cerea
judecătorului de a-i verifica veridicitatea înainte de a da o sentinţă. O serie de instituţii ale
dreptului roman: e.g. depozitul, gajul, ipoteca, au fost create pe calea acţiunilor in factum.
c) Acţiunile cu traspoziţiune sau “cu transfer de persoane” (actione aedicticiae qualitatis) au fost
create de pretor în scopul de a facilita reprezentarea judiciară. În formula acestor acţiuni, numele
persoanelor care apar în intentio nu se regăsesc şi în condemnatio. Aceste acţiuni se aplică în mai
multe cazuri:
 Permiteau urmărirea în instanţă a patronului sau stăpânului pentru datoriile contractate de fii
de familie alieni juris sau de sclavi. Deoarece raportul juridic fusese realizat de fiu sau sclav, în
intentio apăreau numele acestora. Cum însă pater familias sau stăpânul puteau achita datoria,
numele acestora apărea în condemnatio.
 Permiteau lichidarea patrimoniului unui debitor insolvabil. Patrimoniul acestuia era cumpărat
de un terţ (emptor bonorum) care se substituia astfel debitorului. În consecinţă, în intentio apărea
numele debitorului, iar în condemnatio numele lui emptor bonorum.
 Nu în cele din urmă, aceste acţiuni facilitau reprezentarea judiciară. Numele reprezentatului
apărea în intentio iar numele reprezentantului –cognitor sau procurator- apărea în condemnatio.
B. Acţiuni directe şi acţiuni utile. Acţiunile directe erau acordate în cazurile pentru care
fuseseră create. Acţiunile utile erau acţiunile aplicate din considerente de echitate şi utilitate la
alte cazuri decât cele pentru care au fost create. Un exemplu de acţiuni utile erau acţiunile
ficticii. Acţiunile utile puteau fi create prin extinderea fie a acţiunilor civile fie a acţiunilor
pretoriene la noi cazuri.
C. Acţiuni reale şi acţiuni personale. Acţiunile reale erau cele care ocroteau un drept real iar
acţiunile personale ocroteau un drept de creanţă. Drepturile reale fiind opozabile erga omnes,
formula acţiunilor reale cuprindea în intentio doar numele titularului dreptului. Drepturile
personale existând în reportul dintre persoane determinate, intentio cuprindea atât numele
creditorului cât şi pe al debitorului.
D. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. Acţiunile de drept strict sancţionau
drepturi arhaice şi erau interpretate în litera lor. Acţiunile de bună credinţă sancţionau drepturi
noi ce erau interpretate în conformitate cu echitatea şi buna credinţă. Ele erau de regulă acţiuni
personale, in ius şi incerte. În intenţia lor era înscrisă clauza ex fide bona.
E. Acţiuni certe şi acţiuni incerte. Acţiunile certe cuprindeau în intentio un bun sau o sumă de
bani certe pe când acţiunile incerte cuprindeau în intentio o creanţă a cărei valoare nu fusese
stabilită.
4. Desfăşurarea procesului. Ca şi în procedura legis-acţiunilor, procedura formulară se realiza

în două faze: faza in jure şi faza in judicio.
46
A. Faza in jure se desfăşura în faţa magistratului căruia îi revenea rolul de a organiza instanţa.
Acesta îşi desfăşura activitatea în Forum dar, de la sfârşitul Republicii, ea s-a mutat în cadrul mai
restrâns dar la fel de prestigios al basilicilor.
Rolul magistratului este incomparabil mai complex decât în procedura legis-acţiunilor. El nu

mai era observatorul pasiv al formulelor şi gesturilor ritualice ale părţilor ci, în baza rolului activ
conferit de legea Aebutia şi a principiilor echităţii şi bunei credinţe, el putea ajuta (adjuvandi),
completa (supplendi) şi modifica (corrigendi) dreptul civil arhaic rigid şi formalist. De
asemenea, ca urmare a rolului său activ, autoritatea sa era considerabil sporită, contracarând rolul
esenţial jucat de părţile litigante în trecut. Din puterea magistratului în materie de organizare a
instanţei de judecată (jurisdictio) decurgeau cele două atitudini principale ale sale: acordarea
acţiunii şi refuzul acţiunii.
a) Acordarea acţiunii era procedura de stabilire a formulei de judecată. Rolul magistratului în
această procedură era esenţial: el alegea formula potrivită şi îi stabilea compoziţia (ius dicere) în
colaborare cu părţile, el emitea formula (actionem dare), autorizându-i utilizarea, şi-l
împuternicea şi obliga (judicare iubere) pe judecător să dea o sentinţă.
b) Refuzul acţiunii (denegatio actionis) avea loc atunci când judecătorul considera că nu exista o
acţiune corespondentă pretenţiei reclamantului sau că pretenţia acestuia era nefondată şi crearea
unei noi acţiuni nu se justifica.
Citarea la proces era procedura prin care reclamantul asigura prezenţa pârâtului în faţa
magistratului.
a) Expresie a rolului încă activ jucat de părţi în faţa magistratului, reclamantul trebuia să asigure
prezenţa personală a pârâtului în instanţă. Acest lucru se putea realiza prin vechea procedură a
lui in ius vocatio marcată de folosirea forţei de către reclamant şi de opunerea unui vindex de
către pârât. Pe lângă aceasta, au apărut mijloace de constrângere menite să evite folosirea forţei.
În primul rând, magistratul putea acorda reclamantului o trimitere în posesia bunurilor pârâtului
(missio in possessionem) cu dreptul de a-i vinde patrimoniul şi de a se judeca cu terţul
cumpărător în cazul în care pârâtul nu se înfăţişa. În al doilea rând, magistratul putea aplica o
amendă pârâtului pentru refuzul de a se prezenta în faţa instanţei. În al treilea rând, pârâtul putea
promite (vadimonium) că se va prezenta la o dată fixă în faţa instanţei. În cazul în care nu-şi
respecta promisiunea, se expunea unor sancţiuni pecuniare.
b) Nevoile economiei şi dreptului roman clasic au determinat renunţarea la necesitatea
prezentării personale a părţilor şi apariţia ideii de reprezentare judiciară. Imperfectă la început şi
devenită perfectă spre sfârşitul epocii clasice, reprezentarea judiciară se realiza prin intermediul
acţiunilor cu transpoziţiune. Reclamantul şi pârâtul puteau fi reprezentaţi fie de un cognitor, fie
de un procurator. Cognitor, cea mai veche formă de reprezentare judiciară, era constituit în mod
solemn, în prezenţa adversarului şi cu pronunţarea unor termeni sacramentali. În cazul în care cel
reprezentat era reclamantul, prezenţa unui cognitor ce acţiona în numele său îi consuma acţiunea
şi nu mai avea dreptul să introducă o nouă acţiune în aceeaşi cauză. Dacă cel reprezentat era
pârâtul, reclamantul putea să ceară pârâtului garanţii prin care acesta se angaja să suporte
consecinţele condamnării dacă cognitor-ul său era insolvabil. Procurator a apărut în epoca
imperiului şi era un om liber însărcinat de stăpânul lui cu administrarea tuturor afacerilor sale,
inclusiv cu reprezentarea în justiţie. Nefiind constituit prin formalităţi solemne, el nu asigura
stingerea acţiunii reclamantului. Pentru a evita reluarea procesului de către reclamantul însuşi,
pârâtul solicita procuratorului promisiunea ratificării actelor sale de către stăpânul său. În cazul
în care procuratorul reprezenta pârâtul, reclamantul îi solicita garanţii de solvabilitate.
Rolul părţilor în faţa magistratului a rămas important deşi autoritatea acestuia era în plină
creştere. În acest moment, colaborarea părţilor era necesară pentru legarea procesului. În faţa
magistratului reclamantul indica acestuia acţiunea pe care dorea s-o intenteze. Magistratul putea
47
s-o acorde sau s-o respingă. Uneori, în loc de a solicita formula de judecată, reclamantul putea
cere pârâtului să jure că nu datorează. Dacă pârâtul jura în acest sens, el era absolvit. Dacă refuza
să jure, el era obligat să satisfacă pretenţia reclamantului. Treptat s-a acordat şi pârâtului dreptul
de a-l provoca pe reclamant la a jura că i se datorează. Dacă reclamantul jura în acest sens,
pretenţia sa era considerată fondată. Ca urmare a pretenţiilor reclamantului, pârâtul putea avea
mai multe atitudini. El putea recunoaşte pretenţia reclamantului (confessio). În acest caz, pârâtul
era asimilat cu un judecat, iar procesul continua pentru stabilirea cuantumului pecuniar al
condamnării, în cazul în care litigiul nu avea ca obiect o sumă determinată. Pârâtul putea, de
asemenea, să refuze concursul său la organizarea instanţei (indefensio). În cazul în care litigiul
avea ca obiect un drept personal, pârâtul era obligat să se implice în proces prin măsuri de
constrângere patrimonială, iar în cazul în care obiectul litigiului era un drept real, magistratul
acorda bunul litigios reclamantului. În cazul în care pârâtul nega pretenţia reclamantului, se
redacta formula şi se lega instanţa. Părţile litigante contribuiau alături de magistrat la întocmirea
formulei. Ele îşi expuneau pretenţiile în mod liber, fără a urma nici un fel de formalităţi.
Litis contestatio avea loc la finalul fazei in jure şi avea un triplu rol: extinctiv, creator şi fixator.
Fără a avea un caracter contractual, el avea drept scop să constrângă părţile să permită
desfăşurarea în continuare a procesului în condiţiile stabilite în faza in jure.
a) Litis contestatio stingea acţiunea reclamantului. El nu mai avea dreptul să introducă o nouă
acţiune cu privire la acelaşi obiect şi aceleaşi persoane.
b) Litis contestatio crea în persoana reclamantului un drept de creanţă asupra sumei la care urma
să fie condamnat pârâtul.
c) În cele din urmă, litis contestatio fixa persoana judecătorului, obiectul procesului şi calitatea
de reclamant şi pârât a părţilor.
B. Faza in judicio se desfăşura în faţa judecătorului căruia îi revenea dreptul şi obligaţia,

totodată, de a da o sentinţă. Judecata avea loc în for în zilele considerate faste. Părţile puteau
compărea atât în persoană, cât şi prin reprezentare. Prezenţa părţilor nu era însă necesară pentru
darea unei sentinţe: partea care nu se prezenta pierdea procesul iar judecătorul dădea o sentinţă în
favoarea părţii prezente.
Probele. În faţa judecătorului, părţile îşi expuneau argumentele fie în persoană, fie prin
intermediul unor avocaţi. Probele erau în principal orale – martorii – dar probele scrise încep să
fie şi ele treptat uzitate. Se putea recurge, de asemenea, la confesiune, la jurământ şi la diverse
prezumţii. Sarcina probei revenea în primul rând reclamantului, conform regulii “sarcina probei
revine celui care afirmă, nu celui care neagă” (onus probandi incumbit illi qui dicit non qui
negat). Ea putea reveni prioritar şi pârâtului atunci când el ridica o excepţie (reus in excipiendo
fit actor). Dincolo de aceasta, judecătorul însuşi putea decide partea căreia îi revenea sarcina
probei. Judecătorul nu era ţinut de nici una din probele prezentate de părţi. El le putea lua sau nu
în considerare, iar deliberarea se realiza doar în baza propriei conştiinţe.
Sentinţa. După ascultarea părţilor, judecătorul dădea sentinţa. Sentinţa era pronunţată oral, fără
formalităţi şi era, probabil, redactată în scris. În ciuda lipsei de formalităţi, darea sentinţei era
supusă unor reguli foarte rigide:
a) La darea sentinţei, judecătorul trebuia să respecte cu stricteţe formula de judecată. El nu
putea să modifice cu nimic termenii acesteia, nici să adauge şi nici să scoată un anume element.
Ca urmare, judecătorul nu putea ţine cont de noile aspecte descoperite în analiza pe fond a
cauzei, aspecte pe care magistratul le ignorase la redactarea formulei. O consecinţă mai gravă
putea avea imposibilitatea judecătorului de a modifica eventualele erori înscrise în formulă. În
cazul în care reclamantul ceruse un lucru în formulă, dar i se datora un altul, judecătorul nu putea
ţine cont de noua stare de fapt. Reclamantul pierdea procesul pentru că ceruse ceea ce nu i se
48
datora şi urma să introducă o nouă acţiune pentru celălalt bun. În cazul în care reclamantul cerea
mai puţin decât i se datora (minus petitio) judecătorul putea să condamne pe pârât doar la plata
sumei înscrise în formulă. Pentru rest, reclamantul trebuia să introducă o nouă acţiune. Astfel
dacă se cereau 70 de aşi în loc de 100 de aşi, pentru restul de 30 de aşi reclamantul trebuia să
deschidă un nou proces. Situaţia era mult mai gravă dacă reclamantul pretindea mai mult decât i
se datora (plus petitio) – de ex.. 150 în loc de 100 de aşi. În acest caz, el nu obţinea nimic şi nu
putea să introducă o nouă acţiune. El nu putea obţine 100 deoarece în formulă erau prevăzuţi 150
şi nu putea primi nici 150 deoarece nu i se datora această sumă. El nu putea introduce o nouă
acţiune doarece se considera că cerând 150 a cerut implicit şi 100. Ca urmare, el îşi consumase
acţiunea în urma efectului extinctiv al lui litis contestatio. O plus petitio exista şi în cazul în care
se cerea rambursarea sumei la altă scadenţă, în alt loc decât cel fixat şi la altă cauză. Magistratul
putea evita efectele dure ale unei plus petitio acordând reclamantului restitutio in integrum. Prin
repunerea în starea de mai înainte, reclamantul putea relua procesul şi să înscrie în formulă
termenii corecţi ai acestuia.
b) La darea sentintei judecătorul trebuia să se situeze în momentul lui litis contestatio. Astfel,
chiar dacă răspundea pretenţiei reclamantului între litis contestatio şi darea sentinţei, pârâtul
trebuia să fie condamnat formal.
c) Prin sentinţă judecătorul putea doar să condamne sau să absolve pe pârât. Dacă se dovedea
că reclamantul nu avea dreptate, judecătorul nu putea să-l condamne pe acesta, ci doar să-l achite
pe pârât. Pentru condamnarea reclamantului era nevoie de un nou proces.
d) Prin sentinţă judecătorul putea să-l condamne pe pârât doar la achitarea unei sume de bani.
Autoritatea lucrului judecat. Sentinţa dată de judecător era pentru părţile în cauză expresia
adevărului (judiciar) şi avea, în consecinţă, autoritate de lucru judecat (res judicata pro veritate
accipitur). Aceast principiu împiedica reluarea procesului în aceeaşi cauză. Mult timp, autoritatea
lucrului judecat a fost asigurată indirect faţă de reclamant. În timpul procedurii legis-acţiunilor
exista principiul conform căruia nimeni nu putea folosi aceeaşi legis-acţiune de două ori pentru
acelaşi interes (bis de aedem re ne sit actio). În procedura formulară, autoritatea lucrurlui judecat
era asigurată de efectul extinctiv al lui litis contestatio. Reclamantul îşi consuma acţiunea
primind dreptul la darea unei sentinţe. În acest condiţii, el nu mai avea mijlocul procesual
necesar pentru a reporni procesul. În ceea ce-l priveşte pe pârât, deoarece el nu-şi consumase
actiunea, putea cere magistratului să i-o acorde în aceeaşi cauză. Fostul reclamant putea cere însă
să se insereze în formulă excepţia lucrului judecat (exceptio rei judicatae) care, fiind o excepţie
peremptorie, bloca definitiv acţiunea fostului pârât.În epoca imperiului principiul autorităţii
lucrului judecat a fost pe deplin constituit pe considerente de ordin public. S-a stabilit, în
consecinţă, că un proces nu putea fi reluat cu privire la acelaşi obiect, aceeaşi cauză juridică şi de
către persoane cu aceeaşi calitate procesuală.
Căile de atac. Sentinţa judecătorească avea autoritatea de lucru judecat doar în cazul în care ea
devenea definitivă după consumarea căilor de atac existente. Partea nemulţumită de sentinţă
putea invoca nulitatea judecăţii pentru vicii de formă sau de fond. În acest caz, se deschidea un
nou proces împotriva judecăţii. Partea care invocase nulitatea se expunea însă la o plată a
dublului obiectului procesului, în cazul în care recursul său se dovedea nefondat. În unele cazuri
mai grave – mituirea judecătorului, existenţa unor mărturii mincinoase, folosirea de înscrisuri
false-, pretorul putea acorda o restitutio in integrum. Aceasta avea ca efect anularea procesului şi
a sentinţei şi deschidea calea unui nou proces. Judecătorul care uzase de dol şi dăduse o sentinţă
injustă era considerat culpabil de un quasi-delict şi putea fi urmărit printr-o acţiune în daune-
interese.
C. Executarea sentinţei. După ce sentinţa rămânea definitivă, reclamantul câştigător putea

obţine executarea acesteia. În cazul în care pârâtul executa de bună voie sentinţa, toate lucrurile
erau clare.Lucrurile se complicau dacă, în termenul de 30 de zile pe care îl avea la dispoziţie,
49
pârâtul condamnat nu executa de bună voie sentinţa. În acest caz, trebuia să se recurgă la
executarea silită. Rolul reclamantului rămânea încă important în cadrul executării silite.
Deoarece sentinţa judecătorului nu avea prin sine forţă executorie, era nevoie de întărirea ei de
către magistrat. Magistratul nu putea dispune din proprie iniţiativă executarea, ci doar în urma
unei sesizări din partea reclamantului. Acesta avea acum la îndemână o actio iudicati pe care o
introducea în faţa magistratului după scurgerea celor 30 de zile puse la dispoziţia pârâtului
pentru executarea sentinţei. Un nou proces începea atunci. Pârâtul putea recunoaşte sentinţa şi, în
acest caz, pretorul emitea decretul de executare. Dacă pârâtul contesta validitatea judecăţii
anterioare sau susţinea că a executat deja procesul continua pentru stabilirea justeţei sau
injusteţei celor pretinse de acesta. Dreptul recunoscut reclamantului în primul proces nu mai era
pus în discuţie. Dacă se constata că pretenţia pârâtului era nefondată, acesta era obligat să
plătească dublul sumei la care a fost condamnat iniţial. În urma celui de-al doilea proces, pretorul
dădea o decizie de executare în baza căreia reclamantul putea să-şi satisfacă dreptul de creanţă
izvorât din sentinţă.
Executarea silită se putea face fie asupra persoanei fie asupra patrimoniului pârâtului.
Executarea asupra persoanei se făcea după regulile mai vechi ale lui manus iniectio judicati şi
avea ca efect împrizonierarea pârâtului. Cu timpul, executarea asupra persoanei a făcut loc
executării asupra patrimoniului. Aceasta a cunoscut mai multe variante:
a) Venditio bonorum a apărut în sec. II î.Hr. şi era mai mult o măsură coercitivă asupra pârâtului
pentru a-l obliga să execute şi doar în al doilea rând o execuţie silită. În primul rând, la cererea
unuia dintre creditori, magistratul emitea un decret de trimitere a creditorilor în posesia bunurilor
pârâtului. Pârâtul avea un termen de 30 de zile pentru a plăti. La expirarea acestui termen, pârâtul
era lovit de infamie. În acest moment, pretorul impunea prin decret creditorilor să constituie un
magister bonorum a cărui sarcină era de a întocmi un caiet de sarcini privind condiţiile vânzării
patrimoniului pârâtului. Dacă pârâtul nu plătea nici acum, magistratul permitea lui magister
bonorum să vândă întregul patrimoniu (venditio bonorum). Cumpărătorul patrimoniului (emptor
bonorum) se substituia complet pârâtului şi urma să satisfacă creanţele creditorilor.
b) Cessio bonorum a apărut prin legea Iulia judiciaria din 17 î.Hr. pentru a evita efectul
infamator al lui venditio bonorum. Pârâtul insolvabil punea la dispoziţia creditorilor întregul său
patrimoniu de unde aceştia îşi satisfăceau proporţional creanţele. Pe viitor pârâtul nu mai putea fi
urmărit decât în limita celor necesare pentru propria existenţă.
c) Distractio bonorum a apărut în epoca Imperiului şi era mai puţin riguroasă decât venditio
bonorum. Patrimoniul pârâtului era vândut cu amănuntul până când creditorii erau satisfăcuţi iar
procedura nu atrăgea aplicarea infamiei.

50
1) Ce reprezenta formula în procedura formulară şi ce structură avea ea?

-
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) Care erau acţiunile de judecată în procedura formulară?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
3) Cum se desfăşura procesul în procedura formulară?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
1. Procedura formulară este o procedură:
a) inchizitorială
b) maleablă
c) care se desfăsoară într-o singură fază
2. Formula de judecată reprezintă:
a) un program scris de judecată redactat de magistrat împreună cu părțile litigante

b) o sentință judecaătorească
c) un act normativ
51
3. Cea mai mare importanță asupra dezvoltării dreptului roman au avut-o:
a) acțiunile pretoriene
b) acțiunile utile
c) acțiunile de bună credință
4. Sentința în procedura formulară se dă asupra:
a) bunului aflat în litigiu

b) asupra unei sume de bani
c) asupra justetei jurîmântului părților litigante
5. Executarea silită a celui condamnat se realiza :
a) asupra patrimoniului condamnatului

b) asupra persoanei condamnatului
c) asupra rudelor condamnatului
TESTE DE EVALUARE:
1. Clausula arbitraria reprezenta:
a) un contract între reclamant și pârârt

b) o modalitate prin care se asigura recuperarea în natură de către reclamant a bunului aflat
în litigiu
c) o probă administrată în proces
2. Acțiunile in factum erau:
a) acțiuni ale legii

b) acțiuni create de pretor pentru a ocroti interese nerecunoscute de lege
c) acțiuni de executare
3. Plus petitio reprezenta:
a) solicitarea de către reclamant în instanță a unei sume mai mari decât i se datora
b) solicitarea de către reclamant a satisfacerii creanței la alt termen decât scadența
c) solicitarea de către reclamant a constituirii unui vindex
52
4. Litis contestatio avea ca efect:
a) trecerea la executarea sentinței

b) stingerea unui drept real și nașterea unui drept de creanță
c) stingerea acțiunii reclamantului
5. Autoritatea lucrului judecat reprezenta:
a) darea unei sentințe cu valoare de adevăr absolut

b) imposibilitatea de a relua un proces cu privire la aaceeași cauză și același obiect
c) darea unei sentințe cu valoare de adevăr relativ
TEMĂ PENTRU ACASĂ (TA):
Construiți o formulă de judecată cu o acțiune civilă, certă și reală

Cetăţeanul roman A.A. împrumută cetăţeanului roman N.N. suma de 100 sesterţi în anul 2
dHr. cu scadenţa la 2 ani. În anul 3 dHr. părţile convin ca rambursarea sumei să se facă în anul
5 dHr. şi nu în anul 4 dHr. aşa cum se convenise iniţial. Totuşi, în anul 4 dHr. A.A. pretinde
înapoierea sumei datorate.
N.N. refuză, invocând lipsa scadenţei. A.A. îl dă pe N.N. în judecată pentru neplată.
a. Ce procedură de judecată se aplică?
b. Expuneţi desfăşurarea procesului.
c. Ce sentinţă se poate da?
53
TEMA VII. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ –

PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
 studentul să înțeleagă importanța etatizării procesului civil roman

 studentul să fie capabil să înțeleagă importanța citării în judecată
 studentul trebuie să înțeleagă care sunt mecanismele executării silite în procedura
extraordinară
 studentul să fie capabil să etapele procedurii de judecată

TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): PROCEDURĂ,

ACȚIUNE, SENTINȚĂ, EXECUTARE SILITĂ
54
REZUMAT: Noua procedură de judecată civilă a apărut şi s-a dezvoltat în

condiţiile instaurării Imperiului şi creşterii treptate a puterii imperiale. Ea îşi avea originea în
procedura de judecată aplicată de magistraţi în materie administrativă. După instaurarea
Imperiului, rolul acestei proceduri extraordinare a sporit, pe măsură ce numărul şi importanţa
funţionarilor imperiali au crescut. Însărcinaţi cu atribuţii de judecată în materie civilă, în
defavoarea vechilor magistraţi republicani, funcţionarii imperiali au extins procedura
extraordinară şi în materie de judecată civilă. Justiţia imperială utiliza şi ea, la rândul ei, noua
procedură în materie civilă. În aceste condiţii, vechea ordo judiciorum privatorum a fost
înlocuită treptat cu noua procedură extra ordinem, pentru ca în epoca Dominatului ea să dispară
complet. Procedura extraordinară diferea fundamental de celelalte două. Ea era lipsită de
formalităţi excesive de-a lungul întregii sale desfăşurări. Procedura de judecată era acum în
întregime etatizată: judecătorul avea mijloacele necesare pentru a asigura prezenţa pârâtului în
instanţă şi executarea sentinţei. Ea şi-a pierdut caracterul public, devenind secretă: procesul nu
se mai desfăşura în Forum, ci într-o clădire unde aveau acces doar părţile şi reprezentaţii lor. Cea
mai importantă diferenţă rezida în caracterul unitar al noii proceduri: procesul nu se mai
desfăşura în două faze, ci decurgea în întregime în faţa aceluiaşi judecător. Acesta organiza
instanţa şi dădea în final o sentinţă.
CONȚINUTUL TEMEI VII: PROCEDURA CIVILĂ DE

JUDECATĂ – PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
1. Organizarea judecătorească. Locul magistraţilor republicani în organizarea procesului a fost
luat de funcţionarii imperiali numiţi de Împărat şi organizaţi într-o ierarhie în vârful căreia se afla
Împăratul însuşi. Acestuia şi consiliului auditor din jurul său îi revenea sarcina judecăţii
supreme. La nivelul celor patru prefecturi ale Imperiului (Orientul, Iliria, Galia şi Italia),
competenţă judecătorească aveau prefecţii pretoriului (praefecti pretorio), iar la nivelul
diocezelor, locţiitorii (vicarii) acestora. La nivelul provinciilor judecau în continuare
guvernatorii. În Roma aveau competenţă de judecată prefectul oraşului, prefectul gărzilor de
noapte şi prefectul aprovizionării, fiecare în domeniul atribuţiilor sale administrative.
A. Citarea pârâtului a trecut complet în sarcina judecătorului care putea recurge în acest sens la
forţă. Etatizarea citării în judecată s-a realizat în trei etape:
1. În epoca Principatului, a apărut tendinţa intervenţiei active a magistratului în citarea pârâtului.

În cadrul procedurii extra ordinem judecătorul cita, la cererea reclamantului, pe pârât, adresându-
i o chemare verbală în judecată – denuntiatio - printr-unul din agenţii săi.
2. În anul 322, împăratul Constantin cel Mare a generalizat procedura lui denuntiatio care a
dobândit denumirea de litis denuntiatio. Noua procedură a înlăturat complet citarea privată
realizată de reclamant şi s-a aplicat în perioada sec. IV-V. Litis denuntiatio era tot o citare în
judecată adresată de reclamant pârâtului. Spre deosebire de denuntiatio, ea avea un caracter scris
şi era prezentată în prealabil judecătorului însoţită de o cerere prin care îşi fonda pretenţiile.
Dacă judecătorul considera fondată pretenţia, trimitea cererea pârâtului printr-unul dintre agenţii
săi. În consecinţă, pârâtul putea astfel cunoaşte obiectul acţiunii reclamantului. La citaţie pârâtul
55
răspundea printr-un libell. În 4 luni de la citaţie, părţile erau obligate să se prezinte în instanţă.
Dacă reclamantul nu apărea, el pierdea procesul. Dacă pârâtul nu apărea, el putea fi judecat în
lipsă.
3. Parţial în sec. V şi definitiv în epoca lui Justinian, litis denuntiatio a fost înlocuită de citarea
prin libel. Cu ajutorul unui jurisconsult, reclamantul redacta o cerere (libell) prin care cerea
judecătorului autorizaţia de a-l cita pe pârât. Remiterea acestei cereri reprezenta o postulatio
simplex. În cerere erau expuse sumar pretenţiile reclamantului şi mijloacele de drept invocate.
Cererea era înregistrată iar judecătorul se pronunţa asupra ei. Dacă o găsea fondată, acesta
emitea un decret prin care autoriza citarea. Libellul şi decretul de citare erau notificate pârâtului
de către agentul instanţei (executor) care era însărcinat cu aducerea, chiar prin forţă, a pârâtului
în faţa instanţei. În urma notificării, pârâtul era obligat să se supună sau să conteste pretenţia
opunând un libellus contradictionis în care indica mijloacele sale de apărare.
B. Organizarea instanţei se realiza în zilele permise acum de către calendarul creştin. Părţile
puteau fi prezente atât în persoană cât şi prin reprezentanţi. Prezenţa pârâtului în instanţă putea fi
asigurată prin forţă. Judecătorul putea însă cere în prealabil pârâtului promisiunea întărită cu
garanţii (cautio iudicio sisti) că se va prezenta la data fixată pentru proces. Dacă pârâtul nu se
prezenta, el se expunea la o sancţiune pecuniară pentru încălcarea promisiunii sale. Dacă pârâtul
tot nu apărea în faţa instanţei, el putea, după o triplă citaţie rămasă fără răspuns, să fie declarat
neascultător (contumax) şi judecat în lipsă. În epoca lui Justinian judecata în lipsă se putea
aplica şi reclamantului.
C. Rolul părţilor era de a-şi expune, direct sau prin avocaţii lor, fără nici un fel de formalitate,
pretenţiile. Judecătorul putea interveni activ în această expunere punând întrebări în interesul
aflării adevărului. Expunerea pretenţiilor era însoţită de prezentarea probelor. Sarcina probei
revenea celui care susţinea şi nu celui care nega: de regulă reclamantului dar şi pârâtului în cazul
în care ridica o excepţie. Jurământul era practicat în continuare, fiind aşezat acum pe baze
creştine. Jurământul putea fi cerut cu privire la obiectul litigiului de către părţi una alteia
(necesar), dar şi de către judecător părţilor (supletoriu). Se puteau utiliza în continuare
prezumţiile. Probele cu martori şi-au pierdut considerabil din forţă în faţa probelor scrise. S-a
stabilit că mărturia nu putea fi folosită împotriva unui înscris autentic sau a unui înscris privat
verificat. În măsura în care probele orale au mai fost utilizate, s-a stabilit că nu putea fi acceptat
un singur martor (testis unus, testis nullus). Deoarece ideea probelor legale nu apăruse încă,
judecătorul era liber să ţină cont sau nu de probele expuse.
D. Litis contestatio avea loc în momentul expunerii pretenţiilor părţilor: naratio negotii de către
reclamant şi contradictio de către pârât. Legarea procesului nu mai avea însă efectele din epoca
procedurii formulare. Ea nu fixa ireversibil elementele procesului: se putea ţine cont de noile
fapte, se puteau corecta erorile din pretenţiile reclamantului, se puteau introduce excepţiile pe
care pârâtul nu le introdusese la debutul procesului. În acelaşi timp, litis contestatio nu mai
consuma acţiunea reclamantului, aceasta putând fi reluată în anumite condiţii. Pe de altă parte,
legarea procesului reprezenta momentul la care judecătorul se raporta pentru stabili justeţea
reclamaţiei şi elementele de drept şi de fapt ale cauzei.
E. Sentinţa era dată de judecător în baza conştiinţei sale. El se bucura de o libertate

incomparabil mai mare decât în procedura formulară: nu mai era limitat de existenţa unei
formule de judecată şi nu mai era obligat să-l condamne pe pârât la plata unei sume de bani. El
putea condamna atât pe reclamant cât şi pe pârât în funcţie de obiectul procesului: la restituirea
lucrului, la executarea prestaţiei datorate sau la plata unei sume de bani.
56
F. Căile de atac. Sentinţa putea fi atacată cu apel în faţa instanţei care a emis-o, de regulă, dar şi
direct în faţa instanţelor ierarhic superioare. Apelantul parcurgea scara ierarhică a instanţelor de
judecată până se ajungea la instanţa supremă: Împăratul. Apelul era suspensiv de executare şi
devolutiv de instanţă: sentinţa apelată nu putea fi pusă în executare până când instanţa de apel se
pronunţa, iar în judecarea apelului, instanţa trebuia să statueze din nou asupra fondului cauzei. În
cazul în care un împricinat era împiedicat să apeleze de către reaua-voinţă a judecătorului, acesta
avea o cale de atac subsidiară – supplicatio – prin care se putea adresa direct Împăratului. Acesta
urma să trimită cauza spre rejudecare unui judecător ales de el.
G. Executarea sentinţei nu mai era lăsată la latitudinea părţii ce câştiga procesul, ci era preluată
în întregime de către stat. În cazul în care condamnatul nu executa de bună voie, se aplica
executarea silită. Aceasta era fie în natură, fie pecuniară, fie personală. În cazul în care
condamnarea viza un bun, iar condamnatul nu-l restituia de bună voie, revenea agenţilor
judecătorului sarcina de a-l procura utilizând, la nevoie, chiar şi forţa. În cazul în care executarea
în natură nu era posibilă sau condamnarea viza o sumă de bani, executarea pecuniară se făcea
fie prin intermediul lui distractio bonorum, fie prin luare de gaj. Izvorâtă din judecată, această
luare de gaj (pignus ex causa iudicati captum) era realizată de agenţii judecătorului şi viza în
ordine, mobilele, imobilele şi creanţele condamnatului. Dacă acesta nu plătea, bunurile erau
vândute până la limita satisfacerii creanţei sau creanţelor în cauză. Luarea de gaj a devenit
procedura normală de executare asupra bunurilor în epoca Dominatului. Execuţia personală se
aplica doar în cazul în care acesta se opunea executării pecuniare prin vânzarea bunurilor luate în
gaj. După ce, în 388, închisoarea privată a fost interzisă, împrizonierarea se făcea în închisorile
statului.

Timpul necesar studiului: 2,5 h sau 30 min. / zi
57
1) Cum se desfăşura procesul în procedura extraordinară?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_______________________________________________________
1. Procedua extraordinară este:
a) o procedură penală de judecată

b) o procedură care se derulează într-o singură fază
c) o procedură de judecată etatizată
2. Citarea la proces a părâtului este realizată de:
a) rudele reclamantului
b) reclamant cu ajutorul statului
c) doar de către stat
3. Sarcina probei revine:
a) reclamantului
b) pârârtului
c) judecătorului
4. Sentința se dă:
a) de către același judecător care a organizat instanța

b) de către magistratul roman
c) de către împărat
58
5. Executarea silită a condamnatului se realizează cu prioritate asupra:
a) patrimoniului
b) persoanei
c) nu există executare silită
TESTE DE EVALUARE:
1. Citarea prin libel reprezenta:
a) citarea pârâtului la judecată făcută direct de către reclamant

b) citarea pârâtului la judecată printr-o cerere depusă în fața judecătorului
c) citarea pârâtului la judecată prin intermediul unei scrisori oficiale
2. Dacă pârâtul nu se prezenta la judecată:
a) procesul nu avea loc

b) pârâtul era amendat de către judecător
c) pârâtul era judecat în lipsă
3. Cele mai importante probe erau:
a) cele orale cu martori

b) jurământul
c) cele scrise
4. Sentința dată de judecător în prima instanță:
a) era definitivă
b) era provizorie
c) putea fi atacată în apel
5. Executarea silită avea loc atunci când:
a) condamnatul nu executa de bună voie sentința

b) condamnatul executa sentința în natură și nu în bani
c) condamnatul executa sentința în afara termenului stabilit de instanță
59
TEMA VIII. PERSOANELE
 studentul să înțeleagă importanța ideii de persoană în sistemul de drept roman

 studentul să înțeleagă distincția dintre capacitate de folosință și capacitate de exercițiu
 studentul să înțeleagă diferența dintre personalitate juridică și capacitate juridică
 studentul să înțeleagă ce înseamnă statut juridic
 studentul să înțeleagă care înseamnă condiții de formă și de fond în reglementarea
casătoriei romane
 studentul să fie capabil să definească personalitatea juridică

 studentul să fie capabil să dea exemple de familie agnatică și familie cognatică
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): PERSOANĂ,

CAPACITATE, CĂSĂTORIE, FAMILIE, PERSONALITATE JURIDICĂ, STATUT JURIDIC
1. Persoane și capacitate
2. Status libertatis
3. Status civitatis
4. Status familiae
60
REZUMAT: Într-un sens larg, romanii înţelegeau prin conceptul de persoană orice
fiinţă umană, indiferent că era vorba de un om liber sau de un om aflat în proprietatea unui alt
om. Într-un sens mai restrâns, se poate concepe că romanii înţelegeau prin persoană (mai ales în
epoca postclasică) doar pe oamenii liberi, cu excluderea sclavilor. Acest concept roman de
persoană se identifică cu conceptul juridic modern de persoană, ca om dotat cu o serie de
drepturi şi de obligaţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor de care se bucură o fiinţă umană ca
subiect de drept (persoană) formează personalitatea juridică a acestuia. La romani, însă,
personalitatea juridică nu era legată în mod automat şi expres de fiinţa umană liberă. Avea
personalitate juridică doar acea fiinţă umană ce se bucura de un anume status. Când vorbeau, în
consecinţă, despre existenţa sau inexistenţa unor drepturi sau obligaţii pe seama unei fiinţe
umane, romanii se refereau la status. Status nu se identifica cu personalitatea juridică. Spre
deosebire de personalitatea juridică ce desemnează prezenţa unor drepturi şi obligaţii, status
putea însemna şi lipsa unor asemenea drepturi şi obligaţii, deci lipsa personalităţii juridice. Când
o fiinţă umană avea un anume status, ea putea avea sau nu personalitate juridică. Un om liber
avea un anume status aşa cum un sclav avea obligatoriu un anume status. În consecinţă, nu orice
om avea personalitatea juridică dar orice om avea un status. Status desemna generic, cu alte
cuvinte, condiţia juridică a unei fiinţe umane în cadrul dreptului roman.
CONȚINUTUL TEMEI VIII: PERSOANELE

1. Persoane și capacitate
1a). Status-ul unei fiinţe umane se stabilea în dreptul roman în funcţie de trei elemente:
libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi familia (status familiae). Lipsa sau
inexistenţa acestor elemente pe seama unei anumite fiinţe umane îi conferea un anume status. În
funcţie de libertate, oamenii puteau fi liberi sau sclavi. În funcţie de cetăţenie, oamenii puteau fi
cetăţeni, latini sau peregrini. În funcţie de familie, existau, pe de o parte, oameni care nu se aflau
sub puterea (potestas) unei alte persoane (pater familias): bărbaţii pater familias şi femeile sui
juris. Pe de altă parte, existau cei care se aflau sub puterea unui pater familias: femeile alieni
juris şi fii şi ficele de familie (filii et filiae familias). Deţinerea tuturor celor trei elemente acorda
fiinţei umane personalitate juridică deplină. Lipsa lor, mai ales a lui status libertatis, de care
depindea şi existenţa celorlalte două, însemna lipsa personalităţii juridice. Între status-ul celor
care deţineau toate cele trei elemente şi al celor care nu deţineau pe nici unul se situau cei care
deţineau una sau două din ele (d.ex. doar libertatea şi cetăţenia). Prin statusul său o fiinţă umană
se integra, în consecinţă, unui anume grup juridic: al sclavilor, al celor aflaţi în semi-sclavie, al
cetăţenilor, al lui pater-familias, al peregrinilor, al latinilor, al celor aflaţi sub putere (alieni juris)
etc. Status-ul unei persoane putea fi îmbunătăţit sau înrăutăţit (mutatio status). În contextul
modificărilor survenite în status-ului unei persoane, romanii au acordat subiectului de drept dotat
cu personalitate juridică denumirea de caput. Pierderea unui element din status conducea la o
capitis deminutio. Aceasta putea să fie maxima dacă se pierdeau libertatea şi cetăţenia, putea fi
media dacă se pierdea doar cetăţenia şi putea fi minima dacă se pierdea statutul familial. În
măsura în care o fiinţă umană pierdea sau câştiga una din cele trei condiţii, ea trecea într-un alt
grup uman cu un alt status.
1b). Dobândirea personalităţii juridice avea loc la naşterea copilului cu condiţia ca acesta să se
nască viu, viabil şi fără malformaţii. De asemenea, el trebuia să dobândească statutul de om liber.
61
Personalitatea juridică a unei persoane se stingea prin moartea fizică a acesteia şi, în anumite
cazuri, prin moartea sa civilă (capitis deminutio).
Capitis deminutio conducea propriu-zis la stingerea personalităţii juridice doar în cazul în care
avea loc o capitis deminutio maxima. Pierderea libertăţii antrena şi pierderea cetăţeniei şi a
locului în familie. În celelalte cazuri, status-ul se deteriora, dar dreptul la personalitate juridică se
păstra. În cazul pierderii doar a locului în familie (capitis deminutio minima), “deteriorarea”
capacităţii juridice era relativă. De cele mai multe ori avea loc o îmbunătăţire a status-ului şi nu
o înrăutăţire a acestuia: d.ex. atunci când avea loc o mancipaţiune iar fiul de familie, ieşind de
sub puterea lui pater familias, devenea la rândul său un pater familias. Alteori, în urma lui capitis
deminutio minima, status-ul dobândit era identic: d.ex. atunci când avea loc o adopţie, fiul de
familie trecând în noua sa familie, îşi păstra calitatea de alieni juris pe care o avusese şi în
vechea sa familie. În alte cazuri, într-adevăr capitis deminutio minima crea un status inferior:
d.ex., în cazul în care era adrogat, un pater familias îşi pierdea calitatea de sui juris, ocupând în
noua familie locul unui fiu şi dobândea calitatea de alieni juris. În cazul lui capitis deminutio
media şi minima, individul uman nu-şi pierdea dreptul la personalitate juridică, dar nici nu-şi
păstra personalitatea juridică avută până atunci. Schimbarea status-ului existent cu un altul
însemna stingerea personalităţii juridice avute până atunci şi dobândirea unei noi personalităţi
juridice legate de noul status. Deoarece nu exista continuitate între vechea şi noua personalitate
juridică, totul se întâmpla ca şi cum individul uman s-ar fi născut din nou. În aceste cazuri
“moartea civilă” era urmată instantaneu de o “renaştere civilă”.
În toate cele trei cazuri, capitis deminutio avea consecinţe drastice asupra persoanei în cauză şi a
celor aflate în raporturi juridice cu ea în baza vechii sale personalităţi juridice. Se pierdea orice
legătură agnatică sau gentilică de rudenie cu membrii familiei civile şi se pierdea orice drept
succesoral în această familie. Uzul şi uzufructul constituite pe viaţă încetau, testamentul făcut
anterior devenea nul iar obligaţiile contractuale se stingeau. Pentru a se evita efectele negative
ale lui capitis deminutio asupra creditorilor, pretorul le-a acordat acestora o acţiune împotriva
debitorului ce suferise o capitis deminutio cu ficţiunea că “moartea civilă” nu avusese loc.
1c) Capacitate juridică avea doar fiinţa umană care se bucura de drepturi şi de obligaţii, care
avea deci personalitate juridică. Capacitatea juridică reprezenta posibilitatea subiectului de drept
de a deţine şi a se bucura de o totalitate de drepturi şi obligaţii. Persoanele care doar aveau
posibilitatea să aibă drepturi şi obligaţii fără a le putea exercita concret aveau o capacitate de
folosinţă. Persoanele care puteau să exercite concret drepturi şi să-şi asume concret obligaţii
aveau şi capacitate de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă deplină se dobândea la naşterea
persoanei respective în cazul în care se îndeplineau condiţiile necesare: copilul se năştea liber,
cetăţean roman şi nu se afla sub puterea unui pater familias (era sui juris).
Capacitatea de exerciţiu se dobândea în funcţie de trei repere: vârsta, sexul şi sănătatea mentală
a persoanei în cauză. Copiii sui juris care nu puteau vorbi (infantes) – cei sub 7 ani în epoca
Dominatului – nu aveau capacitate de exerciţiu. Impuberii – copiii care împliniseră 7 ani – aveau
o capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei puteau realiza acte juridice, însă numai cu consimţământul
tutorelui lor (auctoritas tutoris), în cazul în care erau sui juris şi nu mai erau aproape de vârsta
copilăriei (infantes proximi). Recunoscută la început impuberilor doar pentru delicte de drept
civil, răspunderea delictuală a fost impusă în epoca clasică târzie doar impuberilor aflaţi aproape
de pubertate şi care conştientizau efectele negative ale actelor lor (pubertati proximi). Atingerea
pubertăţii –14 ani la băieţi- atrăgea recunoaşterea capacităţii depline de exerciţiu. Capacitatea
restrânsă de exerciţiu putea continua însă şi după atingerea pubertăţii în cazul minorilor sub 25
de ani reglementat de legea Plaetoria din anul 200 î.Hr.. Pentru realizarea unui anume act juridic
şi, din epoca lui Marcus Aurelius, pentru realizarea tuturor actelor juridice, acest minor trebuia să
62
aibă consimţământul unui curator. Status-ul unei femei cetăţean roman liber nu cuprindea
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca status-ul unui bărbat cetăţean roman liber. Datorită structurii
patriarhale a familiei roamane, femeia nu putea fi niciodată pater familias. În acelaşi, timp, pe
lângă această capacitate de folosinţă restrânsă, femeia sui juris avea şi o capacitate de exerciţiu
permanent restrânsă. Atingerea vârstei pubertăţii –12 ani - nu-i acorda capacitate deplină de
exerciţiu. Pentru a face acte juridice, ea avea nevoie de consimţământul tutorelui ei, sub a cărui
auctoritas tutelis se afla toată viaţa. În epoca clasică şi în epoca post-clasică au apărut însă
numeroase excepţii la această regulă. Nebunii (furiosi) erau complet lipsiţi de capacitate de
exerciţiu iar risipitorii (prodigii), asimilaţi nebunilor, aveau capacitatea de exerciţiu limitată la
actele juridice ce puteau face siuaţia lor juridică mai bună.
Capacitate juridică deplină aveau doar bărbaţii pater familias, cetăţeni romani şi liberi.
Capacitate de exerciţiu deplină aveau doar bărbaţii pater familias, majori şi sănătoşi mental.
1d) Pe lângă personalitatea juridică recunoscută individului uman, romanii concepeau existenţa
unor drepturi şi obligaţii şi pe seama unor colectivităţi umane. Existenţa acestor colectivităţi sau
grupuri umane era evidentă: viaţa îi aduna pe oameni laolaltă în funcţie de nevoile lor
economice, religioase, politice şi recreative. Din aceste grupuri umane se distingea o voinţă
unică ce exprima anumite interese. Aceste interese trebuiau satisfăcute şi, în acest scop, erau
necesare mijloace, spaţii şi finanţe. Aceste grupări umane şi-au găsit inerent expresia lor juridică
fiind dotate treptat cu personalitate juridică. Pe lângă grupările umane, romanii au acordat
calitatea de subiect de drept şi unor bunuri afectate unui scop determinat. Aşa au apărut ceea ce
în dreptul modern se va numi fundaţie.
2. Status libertatis
2a). Summa divisio în materie de dreptul persoanelor era aceea între oameni liberi şi sclavi
(Gaius I.9). Oamenii liberi se împărţeau, la rândul lor, în ingenui şi liberţi (Gaius I.10). Ingenui
erau cei care se născuseră liberi, iar liberţii erau cei care fuseseră eliberaţi dintr-o sclavie legală
(Gaius I.11).
2b). Cunoscuţi sub denumirea de servi, mancipia sau homines, sclavii sunt prezenţi în societatea
romană încă din cele mai vechi timpuri. Izvorâţi în principal din războaiele duse cu vecinii
italici, sclavii epocii arhaice erau puţini la număr şi, de aceea, trataţi foarte bine. Ei făceau parte
din familia stăpânului, mâncau la masa acestuia şi participau la cultul familial. Pe măsură ce
războaiele au devenit tot mai dese şi numărul sclavilor tot mai mare, tratamentul acestora a
devenit tot mai rău. Relaţia domestică între stăpân şi sclavi a încetat, aceştia fiind folosiţi acum
pe scară largă în economie, la diverse munci, ca nişte simple unelte vorbitoare. Lipsiţi complet
de personalitate juridică la început, ei au dobândit treptat o capacitate de a fi proprietari din
interesul economic al stăpânilor lor. Sub influenţa ideilor stoicismului grec, condiţia sclavilor s-a
îmbunătăţit treptat ca urmare a intervenţiei imperiale. În epoca Dominatului, influenţele creştine,
deşi nu au determinat dispariţia completă a sclaviei, au determinat o scădere importantă a
numărului sclavilor. Scăderea numărului lor s-a datorat şi crizei economice grave parcursă de
Imperiu în această perioadă. Deşi pare improbabil, în rândul sclavilor existau diferenţe de statut.
Sclavii particulari folosiţi de stăpânii lor ca instructori, medici sau în comerţ aveau o condiţie
mult mai bună decât sclavii folosiţi la muncile câmpului sau în manufacturi. Pe de altă parte,
sclavii publici şi sclavii imperiali aveau o condiţie mult mai bună decât cei privaţi, având acces
la diversele birouri şi şansa unei eliberări mai rapide.
63
Statutul de sclav izvora atât din naştere, cât şi din evenimente ulterioare naşterii. De jure, sclavul
era considerat a fi un lucru (res mancipi). El făcea obiectul unui drept de proprietate exercitat de
stăpânul său. În baza acestuia, stăpânul putea să-l pună să muncească unde şi ce dorea, putea să-l
pedepsească fără limite şi să dispună de el după voinţă: putea să-l vândă, doneze, închirieze şi
chiar să-l omoare. Ca urmare a statutului său juridic, sclavul nu avea personalitate juridică.
Începând cu epoca sfârşitului Republicii pretorul a permis sclavului să-şi facă stăpânul debitor în
cazul în care acţiona cu acordul acestuia. Au apărut astfel mai multe cazuri în care sclavul
acţiona în numele şi pentru stăpânul său făcându-l atât creditor cât şi debitor.
Statutul juridic al sclavilor. De jure, sclavul era considerat a fi un lucru (res mancipi). El făcea
obiectul unui drept de proprietate exercitat de stăpânul său. În baza acestuia, stăpânul putea să-l
pună să muncească unde şi ce dorea, putea să-l pedepsească fără limite şi să dispună de el după
voinţă: putea să-l vândă, doneze, închirieze şi chiar să-l omoare. Ca urmare a statutului său
juridic, sclavul nu avea personalitate juridică. El nu avea nici drepturi personale – drepturi
politice sau familiale – şi nici drepturi patrimoniale. Sclavul nu putea încheia o căsătorie
legitimă, nu putea întemeia o familie – relaţia dintre doi sclavi (contubernium) era doar o stare de
fapt – şi nu putea exercita ca pater familias o putere legitimă asupra copiilor săi. Copilul unei
sclave era considerat fruct şi intra ca atare în patrimoniul stăpânului mamei. Neavând drepturi
patrimoniale, sclavul nu avea un patrimoniu, nu putea face acte între vii în nume propriu şi nu
putea primi sau transmite pentru cauză de moarte. Creanţele sau datoriile pe care le crea prin
actele sale juridice legale erau în profitul sau pe seama stăpânului său. De asemenea, sclavul nu
avea acces în tribunal: nu putea fi urmărit în justiţie şi nu putea intenta o acţiune în justiţie. Cu
toate acestea, sub influenţa gândirii greceşti, cât şi din considerente economice, sclavul era
considerat ca o fiinţă umană. În secolul II d.Hr. deja Gaius recunoştea scalvului calitatea de om
şi utiliza pentru aceasta conceptul de persoană (Gaius I.9). Acest aspect a avut consecinţe
importante în domeniul dreptului, atât în ceea ce priveşte rolul său de reprezentant al stăpânului
în diversele raporturi juridice, cât şi în ceea ce priveşte ocrotirea persoanei sclavului.
Activitatea juridică a sclavului. În epoca republicană, sclavul putea figura în locul stăpânului
său în cadrul anumitor raporturi juridice şi, împrumutând personalitatea juridică a acestuia, să-l
facă proprietar sau creditor. Simplu instrument de achiziţie, sclavul acţiona doar în numele şi
interesul stăpânului său: el putea să facă situaţia juridică a acestuia doar mai bună şi în nici un
caz mai rea. Începând cu epoca sfârşitului Republicii, în condiţiile avântului economic
extraordinar şi a înmulţirii raporturilor comerciale, vechea stare de lucru trebuia modificată.
Imaginea unui sclav acţionând doar pentru a face mai bună situţia patrimonială a stăpânului său,
nu mai corespundea nevoilor unei activităţi comerciale bazate pe acte juridice sinalagmatice. Ca
urmare, pretorul a permis sclavului să-şi facă stăpânul debitor în cazul în care acţiona cu acordul
acestuia. Au apărut astfel mai multe cazuri în care sclavul acţiona în numele şi pentru stăpânul
său făcându-l atât creditor cât şi debitor:
a) Un sclav putea face în numele stăpânului său un anume act juridic şi nimic altceva.
b) Stăpânul putea încredinţa sclavului său o afacere comercială sau industrială cu caracter
maritim sau terestru.
c) Stăpânul putea încredinţa sclavului spre administrare un peculiu. Acesta reprezenta o masă de
bunuri desprinsă de patrimoniul stăpânului – dar care rămânea în continuare în proprietatea
acestuia – ce cuprindea atât bani şi vite cât şi terenuri, case sau chiar alţi sclavi. Aceast peculiu
oferea o independenţă economică sclavului care, în baza acordului stăpânului, putea face actele
juridice administrării acestuia. Stăpânul putea oricând să retragă în total sau în parte respectivul
peculiu. Deşi se realiza în interesul stăpânului, sclavul bun administrator ce reuşea să sporească
valoarea peculiului putea oferi stăpânului său o sumă de bani în schimbul eliberării sale.
64
Neavând personalitate juridică şi, implicit, nici capacitate patrimonială, tot ceea ce dobândea
sclavul în aceste activităţi se reflecta pozitiv sau negativ asupra patrimoniului stăpânului său,
după cum acesta devenea creditor sau debitor. În cazul în care devenea debitor, stăpânul
răspundea nelimitat, cu întregul său patrimoniu, în primele două cazuri, şi răspundea doar în
limitele valorii peculiului respectiv în cel de-al treilea caz. Pe de altă parte, sclavul era legat de
obligaţiile sale naturale.
În baza actelor juridice încheiate de sclav cu terţii, stăpânul putea urmări în instanţă sau să fie
urmărit de către aceştia. În cadrul procedurii legis-acţiunilor, sclavul nu putea fi nici parte şi nici
reprezentant al stăpânului. Cu totul alta era situaţia în procedura formulară. Împotriva stăpânului,
terţilor li s-au pus la dispoziţie de către pretor o serie de acţiuni pretoriene izvorâte din
contractele încheiate cu sclavul acestuia. Pentru a facilita reprezentarea judiciară (indirectă),
pretorul a acordat acţiuni cu transpoziţiune de persoană (actione aedicticiae qualitatis) în baza
cărora, în intenţia formulei apărea numele sclavului, iar în condemnatio numele stăpânului.
Ocrotirea persoanei sclavului. De-a lungul timpului au fost luate mai multe măsuri pentru a
limita dreptul de viaţă şi de moarte pe care-l avea stăpânul asupra sclavului său. O lege Petronia
din 19 d.Hr. supunea controlului magistratului dreptul stăpânului de a-şi da sclavii spre a fi
devoraţi de fiare la jocurile de circ. Un edict al lui Claudiu (41-51) lipsea de proprietate pe
stăpânul care îşi abandona sclavul bătrân şi bolnav. Împăratul Antoninus Pius (138-161)
pedepsea printr-o constituţie imperială pentru omucid pe stăpânul care îşi ucisese fără motiv
sclavul, iar printr-o altă constituţie îngăduia magistraţilor să-i silească pe stăpânii cruzi să-şi
vândă sclavii pe care-i maltratau. Împăratul Constantin pedepsea şi el cu pierderea proprietăţii
pe stăpânii care abandonau pe noii născuţi sclavi.
Statutul de sclav înceta: a) ca urmare a acordării libertăţii de către stat: ea survenea fie ca
răsplată pentru un serviciu realizat în interesul public fie, din motive umanitare ce aveau ca scop
ocrotirea sclavului de abuzurile stăpânului său. b) prin prescripţia achizitivă a libertăţii: dacă un
sclav se comporta cu bună-credinţă vreme de 20 de ani ca un om liber, după scurgerea acestui
termen el devenea şi de jure liber. c) prin eliberarea sclavului de către stăpânul său
(manumissio): era cea mai importantă şi mai des întâlnită modalitate de stingere a sclaviei.
2c). După eliberare, fostul sclav dobândeşte denumirea de libert iar fostul său stăpân devine
patron. Denumirea de patron a fostului stăpân scotea în evidenţă persistenţa după eliberare a
unor numeroase legături cu fostul sclav. Libertul avea faţă de patronul său trei mari categorii de
obligaţii: 1. Obsequium era o obligaţie generală de respect şi asistenţă a persoanei patronului
său. Ea se traducea în dreptul clasic prin prestarea unor diverse servicii şi prin interdicţia de a-l
urmări în justiţie pe patron fără acordul magistratului sau prin interdiţia de a intenta o acţiune
infamatorie asupra acestuia; 2. Operae reprezentau anumite munci pe care libertul trebuia să le
realizeze în interesul patronului său. De regulă, libertul urma să presteze acelaşi tip de serviciu
pe care-l realiza şi înainte de eliberare. La baza acestei obligaţii stăteau două jurăminte: un prim
jurământ, de natură religioasă, intervenea înainte de eliberare şi viza depunerea unui al doilea
jurământ, de natură juridică de această dată, după eliberare; 3. Bona reprezenta, pe de o parte,
obligaţia liberţilor de a procura patronului anumite alimente. Pe de altă parte, bona reprezenta
dreptul patronului de a moşteni pe libert dacă acesta nu avea copii sau un testament, precum şi
dreptul său de a exercita tutela asupra băiatului impuber libert şi tutela asupra femeii libert toată
viaţa. Libertul putea fi constrâns de magistrat să-şi îndeplinească toate aceste obligaţii, iar în
epoca post-clasică libertul ce refuza să le respecte putea fi readus în starea de sclavie.
Statutul juridic al libertului era determinat de statutul juridic al stăpânului său. În consecinţă,
după cum stăpânul era cetăţean, latin sau peregrin, liberţii deveneau şi ei cetăţeni, latini sau
peregrini.
65
2d). Existau în dreptul roman numeroase cazuri de persoane care, fără a-şi pierde de jure
libertatea sau cetăţenia, se găseau de facto într-o stare vecină cu sclavia : omul liber ce se credea
sclavul altei persoane, debitorul insolvabil deferit (addictus) de către magistrat creditorului său
fie în baza unui proces (judicati), fie în baza unui contract (nexum), cei răscumpăraţi de la
duşman de către un terţ, persoanele care contractau cu un antreprenor de jocuri de circ (lanista)
în vederea apariţiei în arenă ca gladiatori, fii de familie care erau trecuţi de şeful lor de familie
prin mancipatio în puterea unui alt pater familias, oameni liberi ce munceau pământurile marilor
latifundiari în baza unui contract de arendă (colonii).
3. Status civitatis
3a). În Antichitate, aproape fiecare om liber era legat de o anume cetate al cărei cetăţean era şi de
al cărei drept i se aplica în exclusivitate. De aceea, erau cetăţeni romani doar locuitorii Romei,
care se bucurau singuri de drepturile şi obligaţiile oferite de dreptul roman. În baza acestui
principiu (principiul statutului personal), oriunde se afla, cetăţeanului roman i se aplica dreptul
roman.
3b). Cetăţenia romană se putea obţine în primul rând prin naştere. În al doilea rând, cetăţenia
romană se putea obţine după naştere. Cetăţenia se putea obţine prin concesiune, prin
îndeplinirea anumitor condiţii legale şi prin eliberarea sclavilor. Cetăţenia era unul din
elementele indispensabile pentru deţinerea unei personalităţi juridice depline. De aceea, doar
cetăţenii romani se bucurau de jure sau de facto de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care
dreptul roman le reglementa. Cetăţeanul roman se bucura de drepturi civile şi drepturi politice.
Drepturile civile cuprindeau în primul rând dreptul la cele trei nume (tria nomina): un prenume
(praenomen), un nume (nomen) şi o poreclă (cognomen). La acestea se adăugau numele tatălui şi
tribul de provenienţă. Astfel, numele complet al lui Cicero era: Marcus Tullius Marci fillius,
Cornelia tribu, Cicero. Tot aici intrau dreptul de a încheia o căsătorie legitimă (ius conubium) şi
dreptul de a face acte juridice după dreptul civil roman (ius commercium). Lor li se adăugau
dreptul de a face un testament, dreptul de a fi instituit moştenitor, dreptul de a fi martor şi dreptul
de a compărea în justiţie ca parte într-o legis-acţiune. Drepturile politice ale cetăţeanului roman
cuprindeau: dreptul de a vota în adunările populare (ius suffragii), dreptul de a fi ales într-o
magistratură (ius honorum) şi dreptul de a servi în legiuni (ius militiae). Drepturile civile, mai
ales ius conubium şi ius commercium, puteau fi acordate fără drepturile politice, însă acordarea
drepturilor politice implica obligatoriu acordarea drepturilor civile.
În baza statutului lor, cetăţenii romani aveau şi o serie de obligaţii: participarea la oaste şi la
plata impozitului. Datorită însă îmbogăţirii considerabile a Imperiului ca urmare a cuceririlor
făcute, din anul 167 î.Hr. cetăţenii romani au fost scutiţi de impozit. În ceea ce priveşte obligaţia
participării la oaste, campaniile tot mai lungi şi periculoase au transformat armata într-una de
profesionişti plătiţi cu soldă.
Pierderea cetăţeniei avea loc dacă cetăţeanul roman suferea o capitis deminutio media. Pierderea
cetăţeniei survenea şi în cazul naturalizării într-o altă cetate, deoarece romanii nu acceptau
existenţa dublei cetăţenii. În fine, pierderea statutului de cetăţean survenea ca urmare a aplicării
unor condamnări penale.
3c). Latinitatea era un statut juridic inferior celui de cetăţean roman, dar mult superior celui de
peregrin. statututul de latin se va menţine pentru locuitorii cetăţilor din zona Latium care vor fi
denumiţi latini veteres sau latini prisci. De asemenea, au primit acest statut locuitorii coloniilor
latine înfiinţate până în anul 268 î.Hr.. Statutul juridic al latinilor veteres se distingea de cel
66
acordat latinilor coloniari (latini coloniarii). Aceştia erau locuitorii acelor colonii înfiinţate de
romani după 268 î.Hr. pe teritoriile nou cucerite şi care se bucurau de jus latium. Statutul juridic
al latinilor coloniari era inferior celui al latinilor veteres: ei nu aveau jus conubium şi toate
drepturile ce decurgeau din acesta. Dreptul lor marital era reglementat de legislaţia naţională a
fiecărui latin în parte. Latinii puteau accede la statutul de cetăţean prin beneficiul legii sau în
baza lui jus migrandi.
3d). Locuitorii teritoriilor cucerite de Romani primeau statutul juridic de peregrin. Peregrinii
erau de două feluri: peregrini oblişnuiţi şi peregrini dediticii. Peregrinii obişnuiţi erau
locuitorii cetăţilor învinse de către romani dar care nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere
politic. Peregrinii dediticii erau locuitorii care se opuseseră prin forţă armată cucerii romane şi,
ca urmare a capitulării, cetatea lor fusese desfiinţată din punct de vedere politic.
4. Status familiae
4a). Familia romană s-a conturat treptat ca celula de bază a societăţii romane, pe măsură ce ea s-a
disociat de ginta din care făcea parte alături de alte familii. Familia romană arhaică era o familie
patriarhală dominată de autoritatea unui pater familias. Asupra tuturor acestor persoane şi
bunuri, pater familias exercita o putere reglementată juridic. În funcţie de cum se aflau sau nu
sub puterea unui pater familias, membrii familiei erau fie alieni juris –soţia căsătorită cum
manu, fii şi fiicele de familie- fie sui juris –pater familias.
4b). Familia romană era de două tipuri: agnatică şi cognatică. Erau agnaţi toţi cei care se găseau
la un moment dat sub puterea lui pater familias indiferent că erau sau nu rude de sânge (familia
proprio iure): soţia căsătorită cum manu, fii şi ficele de familie naturali sau adoptaţi, copii
legitimaţi, soţiile fiilor săi căsătorite cum manu, copii fiilor săi etc. Erau, de asemenea, rude
agnatice, toţi aceia care fuseseră sub puterea aceluiaşi pater familias (familia communi iure):
după moartea lui pater familias rudenia agnatică nu dispărea. Fii săi, deveniţi acum sui juris,
rămâneau în continuare agnaţi. În fine, erau rude agnatice şi cei care s-ar fi aflat sub puterea lui
pater familias dacă acesta ar mai fi trăit: copii născuţi sau intraţi în familie după moartea lui pater
familias erau agnaţi.
La baza familiei cognatice stătea, nu puterea lui pater familias, ci legătura de sânge. Ca urmare, o
persoană putea fi rudă cognată cu membrii familiei chiar dacă nu mai făcea parte de drept din
aceasta: de ex. băiatul emancipat nu mai era rudă agnatică cu membrii fostei sale familii dar era
rudă cognatică cu aceştia. Pe de altă parte, un copil adoptat era rudă agnatică în baza raportului
de putere, dar nu era rudă cognatică în baza legăturii de sânge. Gradul de rudenie între rudele
agnatice şi cele cognatice se calcula în funcţie de numărul de naşteri existente între membrii
familiei: de ex. între părinţi şi copii exista gradul I de rudenie, între fraţi gradul II de rudenie,
între unchi şi nepoţi gradul III de rudenie, între veri gradul IV de rudenie etc.
4c). Ca peste tot în societatea umană, şi familia romană avea la bază căsătoria. Conform unei
definiţii celebre a lui Modestin (D.23,2,1) căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, o
comuniune pentru toată viaţa, împărtăşirea dreptului divin şi uman. Căsătoria romană se încheia
în baza consimţământului viitorilor soţi, dacă aceştia erau sui juris, sau al celor doi pater familias
dacă viitorii soţi erau alieni juris. Încheierea căsătoriei romane putea fi însoţită de formalităţi
juridice specifice (conventio in manu) destinate să introducă femeia sub puterea (manus) soţului
ei. În aceste condiţii, căsătoria se încheia cum manu. Lipsa acestor formalităţi aşezau soţia în
afara puterii soţului ei iar căsătoria se realiza sine manu.
67
Pentru a exista o căsătorie legitimă, cei doi soţi trebuiau să îndeplinească cerinţele de vârstă
impuse de morală şi condiţiile necesare cerute de jus conubium.
Condiţiile de fond ale căsătoriei:
Consimţământul viitorilor soţi era condiţia fundamentală pentru încheierea unei căsătorii. În
lipsa consimţământului, căsătoria nu se considera încheiată. Persoanele alieni juris se puteau
căsători doar cu consimţămâtul şefilor lor de familie în timp ce persoanele sui juris îşi exprimau
consimţământul în mod liber. Cu timpul, s-a pus la dispoziţia persoanelor alieni juris o serie de
mijloace prin care puteau înfrânge opoziţia lui pater familias la căsătorie. În baza legii Iulia de
maritandis ordinibus din epoca lui Augustus, o fiică putea cere magistratului să-i acorde
autorizaţia de a se căsători dacă pater familias se opunea. Împăratul Justinian a acordat acelaşi
drept şi băieţilor. Tot în epoca lui Justinian consimţământul tatălui absent, nebun sau căzut în
prizonierat era suplinit de autorizaţia dată de magistrat. Consimţământul viitorilor soţi se
manifesta în lipsa oricăror formalităţi legale. Nu era însă vorba despre un simplu consimţământ
la viaţă comună sau la consumarea fizică a căsătoriei care existau şi în cazul concubinajului. El
viza intenţia mirilor de a considera reciproc ca soţ şi soţie în cadrul unei căsătorii legitime
(honor invicem matrimonii). Uneori, consimţământul făcea referire expres şi la intenţia mirilor
de a avea copii. Honor matrimonii era atestat prin prezenţa unor martori în momentul exprimării
consimţământului (testatio). Importanţa consimţământului implica necesitatea sănătăţii mentale a
viitorilor soţi. De aceea, nebunii nu se puteau căsători.
Vârsta necesară pentru încheierea unei căsătorii nu era fixată prin lege. De aceea, a revenit
jurisconsulţilor sarcina de a fixa, în funcţie de cerinţele morale ale societăţii romane, vârsta de la
care tinerii romani se puteau căsători. Pentru fete a fost stabilită vârsta de 12 ani, dar, adesea, se
practicau mariaje şi la vârste mai precoce. Pentru băieţi, proculienii s-au pronunţat asupra vârstei
de 14 ani. Sabinienii însă considerau că vârsta căsătoriei trebuia stabilită de la caz la caz în
funcţie de dezvoltarea fizică a tânărului. Vârsta de 14 ani va deveni o limită legală în epoca lui
Justinian.
Ius conubium reprezenta totalitatea condiţiilor impuse de lege pentru ca o căsătorie să fie
legitimă (legitimum matrimonium). Doar cei care îndeplineau aceste condiţii puteau să-şi dea
consimţământul la încheierea unei căsătorii atunci când îndeplineau o anume vârstă. Cei care
încălcau aceste condiţii riscau să încheie o căsătorie lipsită de efecte juridice (iniustum
matrimonium). Condiţiile necesare încheierii unei căsătorii legitime se exprimau printr-o serie de
incompatibilităţi:
 O persoană deja căsătorită nu se putea căsători.
 Rudele nu se puteau căsători între ele. Interdicţia se aplica la infinit pe linia directă şi până la
un anume grad –în funcţie de epocă- pe linia colaterală. În epoca veche limita era stabilită la
gradul 6 iar la sfârşitul Republicii la gradul 4. Justinian a stabilit această limită la gradul 3 de
rudenie. Interdicţia de căsătorie între fraţii şi surorile adoptive înceta ca urmare a emancipării.
Un senatus-consult adoptat pentru a permite căsătoria împăratului Claudiu cu nepoata sa
Agrippina a fost abrogat în 342 sub influenţa creştinismului.
 Sub influenţa creştinismului, a fost interzisă căsătoria între rudele spirituale: a naşilor cu finii
lor.
 Afinii10 aflaţi pe linia directă nu se puteau căsători între ei. Astfel, era interzisă căsătoria între
părinţii vitregi şi copii vitregi, cea între socru şi noră, cea între soacră şi ginere. Sub influenţa
Bisericii, a fost interzisă şi căsătoria afinilor colaterali: a cumnaţilor şi a cumnatelor.
 Un cetăţean nu se putea căsători cu latin sau peregrin decât dacă aceştia aveau ius conubium.
10
Afinitatea reprezenta relaţia dintre o persoană şi rudele soţului/soţiei sale.
68
 Până la legea Canuleia din 445 î.Hr. a fost interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei.
 Legea Iulia de maritandis ordinibus din anul 18 î.Hr. interzicea cetăţenilor ingenui să se
căsătorească cu prostituate, actriţe şi alte categorii infamate. Un ingenuu nu se putea căsători nici
cu o femeie condamnată pentru adulter. De asemenea, erau interzise căsătoriile senatorilor şi
urmaşilor lor cu liberţii. Căsătoriile astfel contractate erau considerate iniustum matrimonium iar
din epoca lui Marcus Aurelius ele au fost lovite de nulitate.
 Soldaţii nu aveau voie să se căsătorească pe par CURSUL stagiului militar. Orice căsătorie
încheiată în această perioadă nu producea efecte juridice.
 Un guvernator de provincie nu se putea căsători cu o femeie din provincia sa pe timpul
mandatului.
 Tutorele şi fiul acestuia –din epoca lui Marcus Aurelius şi Commodus- nu se puteau căsători
cu fata aflată sub tutelă.
 O văduvă nu se putea recăsători timp de 10 luni în epoca clasică şi timp de un an în cea
postclasică.
 Legea Iulia de adulteris din 18 î.Hr. interzicea femeii adultere să se recăsătorească.
 În epoca Dominatului, sub influenţa creştinismului, era interzisă recăsătorirea femeii rămase
văduve precum şi căsătoria călugărilor şi a preoţilor.
Condiţii de formă ale căsătoriei. Consimţământul viitorilor soţi de a întemeia o căsătorie

legitimă era însoţit de o serie de solemnităţi cu caracter religios ce nu reprezentau însă condiţii
legale de validitate a căsătoriei respective. Prezenţa sau lipsa lor erau lipsite de consecinţe
pentru existenţa unui legitimum matrimonium. Ceremonia începea cu luarea auspiciilor însoţită
de ofrande aduse zeilor şi sacrificarea unui berbec. Apoi avea loc darea consimţământului în
prezenţa a cel puţin 10 martori. Consimţământul era însoţit de strângerea mâinilor drepte
(dextrarum iunctio) iar în cazul existenţei unei conventio in manum se pronunţa formula “ubi tu
Gaius, ego Gaia”. Toate acestea marcau voinţa mirilor de a trăi în comun. Uneori
consimţământul era însoţit de redactarea unui fel de contract prenupţial (tabulae nuptiales) în
care se fixau caracterul şi scopul căsătoriei –de ex. naşterea de copii- şi se reglementa problema
dotei. Acesta reprezenta în acelaşi timp un mijloc de probă scris (neobligatoriu) al încheierii
căsătoriei. Urma un banchet ce avea loc de regulă la domiciliul părinţilor miresei. Seara, mireasa
era condusă de un cortegiu la locuinţa soţului într-o atmosferă plină de veselie şi cântece
(deductio in domun mariti). Aici soţia era primită de mama soţului şi avea loc o ceremonie de
introducere în cultul noii sale familii.
În epoca veche, darea consimţământului era însoţită de scoaterea soţiei de sub puterea şefului ei
de familie şi trecerea sub puterea (manus) soţului ei. Structura patriarhală a familiei romane
vechi, rolul de mamă şi de matroană al soţiei presupuneau intrarea acesteia sub puterea soţului ei.
Acest eveniment avea loc prin intermediul unui act juridic cunoscut sub denumirea de conventio
in manu. În acest caz, căsătoria se realiza cum manu. În dreptul roman existau trei tipuri de
conventio in manu:
a) Confarreatio era o ceremonie cu caracter religios şi juridic în acelaşi timp ce se desfăşura în
prezenţa mirilor, a 10 martori, a preotului lui Jupiter şi a lui Pontifex Maximus. În centrul
ceremoniei se afla aducerea de către miri ca sacrificiu lui Jupiter a unei pâină făcute dintr-o făină
specială (panis farreus). Ceremonia era rezervată doar patricienilor.
b) Coemptio era o vânzare fictivă (mancipatio) a femeii în prezenţa a cinci martori, a unui
purtător de balanţă (libripens) şi în schimbul unei sume de bani simbolice. Femeia avea un rol
activ în cadrul schimbului de replici ce avea loc cu această ocazie. Soţul o întreba dacă dorea să
devină pentru el o mater familias iar ea răspundea pozitiv. Coemptio era modul comun de
achiziţie a lui manus.
c) Usus reprezenta coabitarea bărbatului şi femeii căsătoriţi legitim timp de un an de zile. El
urma principiile generale ale uzucapiunii: după trecerea termenului de un an, dacă cei doi mai
69
erau împreună, bărbatul dobândea manus asupra femeii. Aceasta se putea sustrage lui manus
dacă timp de trei nopţi consecutive lipsea din domiciliul conjugal (usurpatio trinoctii).
Schimbările sociale, intelectuale, religioase şi morale ale secolului II î.Hr. au marcat treptat o
scădere a autorităţii lui pater familias şi o emancipare a femeii. Aceste lucruri s-au reflectat
direct asupra căsătoriei romane: căsătoria nu mai este însoţită de manus devenind o căsătorie
sine manu. Permisă în cazuri excepţionale de Legea celor XII Table, căsătoria sine manu va
înlocui complet căsătoria cum manu în epoca Dominatului. Usus va dispare în sec. I î.Hr.,
coemptio în sec. IV d.Hr., iar confarreatio se va mentine din considerente religioase, dar
dezbrăcat de efectele sale juridice.
Raporturile personale dintre soţi :
1. Raporturi ce rezultă din “manu”. În cadrul căsătoriei cum manu, soţia intra sub puterea
soţului sau a socrului ei dacă acesta era pater familias. În aceste condiţii, ea dobândea în familie
fie locul unei fiice (loco filiae), fie pe cel al unei nepoate (loco neptis) şi era lipsită de capacitate
patrimonială. Soţia devenea agnată cu agnaţii soţului şi primea un drept succesoral în noua
familie. Soţul avea asupra ei un drept de viaţă şi de moarte, o jurisdicţie domestică şi dreptul de a
o repudia în cazuri bine determinate: adulter, tentativă de otrăvire a copiilor sau de avort,
sterilitate şi falsificarea cheilor cramei. În cazul căsătoriei sine manu, femeia îşi păstra statutul
juridic avut anterior: dacă era alieni juris rămânea sub puterea şefului ei de familie, iar dacă era
sui juris rămânea sub autoritatea unui tutore. Ea rămânea agnată cu agnaţii familiei sale de
origine şi tot aici păstra drepturi succesorale.
2. Raporturi ce rezultă din comunitatea de viaţă. Consimţământul soţilor de a încheia o

căsătorie legitimă avea o serie de consecinţe sociale şi juridice. Soţia primea rangul social şi
numele soţului ei. Soţii aveau între ei obligaţii reciproce: femeia trebuia să-şi respecte soţul, iar
soţul să-şi ocrotească soţia. Între soţi nu exista însă o obligaţie de întreţinere alimentară. Soţia era
obligată să locuiască în casa soţului ei. În cazul în care aceasta părăsea domiciliul, soţul putea
cere pretorului ca printr-un interdict special (liberis exhibendis, uxore exhibenda) s-o constrângă
pe soţie să revină la domiciliul conjugal. În cazul în care femeia era victima unor injurii grave
sau a unor violenţe, soţul putea introduce o actio iniuriarum. În epoca post-clasică s-a interzis
soţilor să se acţioneze în justiţie fără consimţământul magistratului. Soţii îşi datorau reciproc
fidelitate. Adulterul soţiei era însă sancţionat mult mai sever decât cel al soţului11. Femeia era
pedepsită atât în cadrul privat al familiei de către soţ cu avizul rudelor –soţul o putea chiar ucide
în caz de flagrant- cât şi juridic. Legea Iulia de adulteris considera adulterul femeii un delict
public, îl obliga pe soţ să repudieze şi să urmărească în justiţie pe soţia vinovată.
Raporturile patrimoniale dintre soţi difereau după cum se încheiase o căsătorie cum manu sau
sine manu. În cazul căsătoriei cum manu, femeia alieni juris, trecând din familia tatălui ei în
familia soţului, îşi menţinea incapacitatea patrimonială specifică acestui statut. Femeia sui juris
căsătorită cum manu îşi pierdea capacitatea patrimonială şi întreaga sa avere revenea
soţului/şefului de familie al soţului. Femeia alieni juris căsătorită sine manu rămânea în
continuare lipsită de capacitate patrimonială. Femeia sui juris căsătorită sine manu rămânea
proprietara averii sale, pe care o administra cu consimţământul tutorelui ei.
11
Explicaţia rezidă în pericolul apariţiei în familie a unui copil străin de sângele soţului legitim.
Această situaţie ar fi tulburat transmiterea cu titlu succesoral a patrimoniului acestuia către copii
proprii.
70
În consecinţă, în cadrul căsătoriei încheiate sine manu se aplica regimul separaţiei de

bunuri. În principiu, fiecare soţ îşi păstra proprietatea, folosinţa şi administrarea bunurilor
proprii. Nici unul dintre soţi nu era obligat să contribuie la sarcinile menajului sau pentru
educaţia copiilor. Toate aceste cheltuieli erau acoperite de dota ce se constituia în acest scop.
Afecţiunea existentă între soţi şi considerente morale determinau însă adesea femeia să
încredinţeze administrarea bunurilor sale soţului ei. De asemenea, comunitatea de viaţă conducea
inevitabil la o folosinţă comună a bunurilor proprii fiecăruia dintre cei doi soţi.
Încheierea căsătoriei era de regulă însoţită de constituirea unei dote. Dota reprezenta o donaţie
făcută soţului cu ocazia căsătoriei. Ea era constituită pentru a conferi familiei o bază materială
dar şi pentru a asigura femeii şi copiilor ei cele necesare subzistenţei în cazul desfacerii
căsătoriei. Dota era de regulă constituită de tatăl femeii (dos profecticia). Acesta nu avea o
obligaţie juridică de a constitui dota dar aceasta s-a transformat cu timpul într-o datorie morală.
Dota reprezenta în acelaşi timp o compensaţie pentru pierderea drepturilor succesorale în familia
de origine în cazul căsătoriei cum manu. În dreptul lui Justinian, constituirea dotei a devenit o
obligaţie legală. În cazul în care femeia era sui juris, dota putea fi constituită de ea însăşi sau de
un terţ (dos adventicia).
Constând fie în bani, fie în bunuri sau creanţe, dota se putea constitui prin mai multe modalităţi
juridice: a) Dotis datio era un transfer de proprietate făcut prin modalităţile legale de înstrăinare
a proprietăţii: mancipatio, in iure cessio, traditio; b) Dotis promissio era o promisiune făcută
sub forma unei stipulaţii; c) Dotis dictio era un simplu angajament unilateral făcut în termeni
solemni al celui ce constituia dota; d) O constituţie a împăratului Theodosie al II-lea din 428
d.Hr. a permis constituirea dotei printr-un pact legitim (pactum de constituenda dote) ce consta
într-o promisiune orală neformală făcută soţului de către constituantul dotei. În epoca lui
Justinian, această modalitate a dobândit o largă aplicabilitate în dauna lui stipulatio şi dotis
dictio. Dota astfel constituită devenea proprietatea soţului.
Fiind o comuniune pentru toată viaţa, căsătoria se desfăcea, în principiu, în momentul morţii
unuia dintre soţi. Pe lângă fenomenul morţii naturale, desfacerea căsătoriei era determinată de o
serie de cauze independente de voinţa soţilor (moarte civilă, absenţa soţului militar) sau de
manifestarea de voinţă a acestora (divorţ).
Cauze involuntare. Desfacerea căsătoriei avea loc în cazul în care unul dintre soţi suferea o
moarte civilă (capitis deminutio). În caz de capitis deminutio maxima, pierderea libertăţii unuia
sau ambilor soţi antrena desfacerea căsătoriei. În cazul în care soţul cădea prizonier la duşman,
ius postliminii nu se aplica mariajului, deoarece acesta era o stare de fapt. În acest caz, cei doi
trebuiau să se recăsătorească. Dreptul post-clasic, impregnat de viziunea creştină asupra
căsătoriei, a eliminat această cauză de desfacere a căsătoriei. În cazul unei capitis deminutio
media, pierderea cetăţeniei, fie prin schimbarea cetăţii, fie prin exil, conducea la desfacerea
căsătoriei romane. În epoca lui Justinian, desfacerea căsătoriei prin exil a fost înlăturată. O
capitis deminutio minima conducea la desfacerea căsătoriei doar în cazul în care schimbarea
statutului familial antrena apariţia unei legături de rudenie cu un grad ce constituia un
impediment la căsătorie. Nebunia unuia dintre soţi intervenită în timpul căsătoriei şi absenţa
îndelungată a soţului nu conduceau la desfacerea căsătoriei. În epoca lui Constantin, căsătoria se
defăcea după 4 ani de absenţă a soţului militar iar în epoca lui Justinian după 5 ani cu condiţia să
nu existe nici o certitudine a supravieţuirii soţului.
Cauze voluntare. Căsătoria se putea dizolva prin divorţul soţilor. În epoca veche, divorţul era o
raritate, recurgerea la el fiind limitată de avizul consiliului familial şi de către sancţiunile morale
cenzoriale. În epoca Principatului, decăderea puterii lui pater familias şi schimbarea moravurilor
71
societăţii romane au condus la o frecvenţă crescândă a divorţurilor. La fel ca şi încheierea

căsătoriei, desfacerea căsătoriei prin divorţ era o simplă stare de fapt. Nu existau nici un fel de
formalităţi juridice prin respectarea cărora căsătoria să se defacă în mod legal. Aşa cum căsătoria
se încheia prin consimţământul viitorilor soţi de a întemeia o căsătorie legitimă, divorţul se
producea prin voinţa unilaterală a unuia dintre soţi de a pune capăt convieţuirii matrimoniale.
Practic această voinţă era exprimată printr-o serie de cuvinte şi gesturi care, nefiind obligatorii
pentru desfacerea validă a căsătoriei, probau divorţul. În caz de repudiere, soţul îi spunea soţiei
sale “Pleacă din casă!” (baete foras), îi putea trimite un certificat de repudiere, îi putea lua cheile
casei sau putea distruge contractul prenupţial.
În cazul în care căsătoria se încheiase cum manu, divorţul trebuia însoţit de scoaterea soţiei de
sub puterea soţului ei/şefului de familie al soţului. În cazul lui confarreatio, scoaterea de sub
putere se făcea printr-o diffarreatio ce semnifica alungarea soţiei din cultul familial al soţului ei.
În cazul lui coemptio şi usus, manus se ridica printr-o remancipatio. Soţia era vândută fictiv
fostului ei şef de familie sau unui terţ care mai apoi o elibera. În epoca Dominatului, influenţa
creştinismului a adus o nouă perspectivă asupra divorţului. Deşi Biserica şi Sfinţii Părinţi au
invocat, bazându-se pe textele nou-testamentare, caracterul indisolubil al căsătoriei, împăraţii au
acceptat divorţul însă numai în condiţiile prevăzute de lege. Constantin permitea soţului divorţul
doar în trei cazuri: de soţia adulteră, de soţia culpabilă de otrăvire şi soţia ce se dedase la intrigi
amoroase. Soţia putea divorţa de soţul ei dacă acesta era culpabil de omor, de otrăvire sau de
violarea unui mormânt. Divorţurile săvârşite în afară de aceste cauze rupeau uniunea
matromonială dar soţii se expuneau la sancţiuni legale.
Justinian, prin Novelele 22 (535) şi 117 (542), a adus o serie de precizări în privinţa
modalităţilor şi cauzelor divorţului: a) Divorţul pentru o cauză justă provenită din fapta gravă a
unuia dintre soţi: adulterul femeii sau întreţinerea unei concubine la domiciliul conjugal de către
soţ, abandonul domiciliului conjugal, viaţa libertină a femeii sau exercitarea de către aceasta a
anumitor meserii; b) Divorţul pentru cauze neimputabile soţilor: sterilitatea femeii, impotenţa
bărbatului, nebunia unuia dintre soţi şi absenţa soţului prizonier mai mult de 5 ani ; c) Divorţul
prin consimţământ mutual (desfiinţat de Justinian prin Novela 117 dar restabilit de Justin în 566).
Divorţul realizat în afara acestor cauze rupea uniunea matrimonială, dar soţii erau supuşi unor
sancţiuni legale.
4d). Convieţuirea a două persoane de sex diferit care nu îndeplineau condiţiile cerute de lege
pentru a putea realiza un legitimum matrimonium era considerată concubinaj. Concubinajul nu
producea nici un fel de efecte juridice cu privire la raporturile personale sau patrimoniale şi nici
cu privire la raporturile de paternitate.
4e). Patria potestas reprezenta puterea pe care pater familias o exercita asupra descendenţilor
săi agnatici indiferent că erau erau născuţi în familie sau proveneau dintr-o adopţie. Se aflau sub
patria potestas atât fetele cât şi băieţii până la a doua sau chiar a treia generaţie desemnaţi cu
toţii prin expresia filii familiae. Patria potestas, ca legătură juridică între pater familias şi copii,
conferea acestuia puteri extraordinare. În principiu nelimitată, această putere a început să fie
îngrădită pe măsură ce viziunea asupra familiei romane s-a schimbat iar raporturile rigide de
putere au fost înlocuite prin sentimente de afecţiune şi ideea de sprijin reciproc.
Copii dobândeau din momentul naşterii lor personalitate juridică diferenţiată după cum erau
băieţi sau fete. Capacitatea de folosinţă a băieţilor cuprindea atât o capacitate extrapatrimonială
cât şi una patrimonială. Deoarece singurul titular al patrimoniului familial era pater familias, fii
de familie nu aveau capacitate patrimonială (de exerciţiu). Ei nu puteau dobândi nimic pentru
sine şi nu puteau compărea în faţa instanţei. Tot ceea ce dobândeau, achiziţionau în numele şi
72
pentru pater familias. În aceste condiţii, situaţia lor era asemănătoare cu a unui sclav. Ca şi
acesta, ei nu puteau face decât mai bună situaţia patrimonială a lui pater familias. Pe măsură ce
viaţa comercială s-a dezvoltat, fii de familie se puteau obliga în numele şefului lor de familie.
Puterea părintească izvora fie ca urmare a naşterii de copii în cadrul căsătoriei, fie dintr-un act
juridic ulterior naşterii copilului: adopţie, adrogaţie sau legitimare.
Căsătoria. Pentru a intra sub puterea lui pater familias, copilul trebuia să se nască dintr-o
căsătorie legitimă (legitimum matrimonium). Pentru existenţa căsătoriei legitime trebuiau
îndeplinite condiţiile de fond şi de formă impuse de dreptul civil. Dacă acestea nu existau,
copilul putea fi legitimat după regulile dreptului peregrin, însă tatăl nu dobândea patria potestas
asupra acestuia. Copilul rezultat dintr-o căsătorie legitimă este prezumat a fi procreat de bărbatul
căsătorit legitim (pater is est quem nuptiae demonstrant). Această prezumţie se aplica numai în
cazul în care copilul se născuse la cel puţin 182 de zile de la consumarea căsătoriei şi nu mai
mult de 300 de zile de la desfacerea acesteia. Prezumţiile respective puteau fi însă combătute cu
probe contrarii. Pentru a se instaura legătura de putere, nu era de ajuns ca fiul sau fiica în cauză
să se nască. Ei trebuia să fie recunoscuţi de către tată prin ridicarea în braţe şi asocierea lor la
cultul familial (tollere puerum). Doar aşa copilul era integrat în familie şi patria potestas se
năştea. Tatăl, în funcţie de propria voinţă, putea să refuze realizarea acestui ritual iar, ca urmare,
copilul era respins şi expus.
Adopţia. Adopţia era un izvor juridic al lui patria potestas prin care o persoană alieni juris era
scoasă de sub puterea şefului său de familie şi trecut sub puterea unui alt pater familias –
adoptatorul. Adopţia corespundea unor multiple scopuri. Pe această cale, un pater familias putea
să compenseze lipsa unui descendent natural asigurând perpetuarea numelui, a cultului familial şi
transmiterea patrimoniului familial. În acelaşi timp, prin adopţie puteau fi introduşi în familie
copii legaţi prin sânge dar care nu făceau parte din familia agnatică: urmaşii unui fiu emancipat,
copii unei fiice căsătorite cum manu sau un copil dintr-o căsătorie nelegitimă. Nu în ultimul rând,
adopţia răspundea unor necesităţi politice: încadrarea unui plebeu într-o familie patriciană sau
transferul unui patrician într-o familie plebee putând astfel să ajungă tribun plebeu. Tot prin
adopţie, împăraţii îşi puteau desemna moştenitorul prezumtiv al tronului. Singurul care putea
adopta era pater familias. Deoarece adopţia dădea naştere unei patria potestas, femeile nu puteau
fi adoptatori. Puteau fi adoptaţi atât fii cât şi fiicele de familie. În epoca lui Justinian se cerea ca
între adoptator şi adoptat să existe o diferneţă de vârstă de 18 ani. Peregrinii puteau recurge la
adopţie doar după dreptul cetăţii lor, deoarece ei nu aveau acces la dreptul civil roman.
Adopţia se realiza în două etape. Într-o primă etapă, era ruptă legătura de putere dintre pater
familias ce dădea în adopţie şi copilul ce urma a fi adoptat. Acest lucru se realiza printr-o
mancipaţiune: fiul era vândut de trei ori – fetele şi nepoţii o singură dată - şi, conform
prevederilor Legii celor XII Table, legătura de putere se desfăcea. Copilul intra sub puterea
(mancipium) cumpărătorului de cirumstanţă. Într-o a doua etapă, avea loc dobândirea de către
adoptator a puterii paterne asupra copilului în cauză. Ea se desfăşura în cadrul unui proces fictiv
unde adoptatorul declara că respectivul copil este fiul (fiica) lui. Cumpărătorul nu se opunea (in
jure cedit), iar pretorul, luând act de această tăcere, atribuia copilul tatălui adoptiv printr-o
addictio. În epoca Dominatului, formalităţile adopţiei s-au simplificat considerabil, în condiţiile
în care rudenia agnatică a fost înlocuită prin cea cognatică. Adopţia se făcea prin nişte simple
declaraţii făcute în faţa unui funcţionar imperial de către părţile interesate.
Adopţia avea ca efect scoaterea copilului de sub puterea şefului său de familie şi introducerea
sub puterea adoptatorului. Ca urmare, cel adoptat pierdea legătura de rudenie agnatică cu fosta sa
familie şi devenea rudă agnatică cu membrii familiei sale adoptive. El pierdea totodată orice
73
drept succesoral în familia de origine şi dobândeau drepturi succesorale în familia adoptivă.

Pentru a contracara efectele extinctive de drepturi succesorale în familia de origine ale adopţiei,
în epoca lui Justinian au apărut două feluri de adopţie: una cu efecte depline, iar alta cu efecte
restrânse. Adopţia cu efecte depline avea ca rezultat aceleaşi efecte: pierderea oricăror drepturi
succesorale în familia de origine. Acest tip de adopţie se accepta însă doar în cazul în care
adoptatorul era un ascendent al copilului – un bunic, de ex. -. În cazul în care copilul era
emancipat, el venea la moştenirea bunicului său pe linie cognatică. Adopţia cu efecte restrânse
crea un drept de moştenire în familia adoptivă însă menţinea şi dreptul de moştenire în familia de
origine. În consecinţă, dacă era emancipat din noua familie, copilul venea la moştenirea
patrimoniului familiei sale de origine. Treptat, adopţia cu efecte restrânse a devenit dreptul
comun în materie.
Adrogaţiunea era acel tip de adopţie prin care un pater familias trecea sub puterea unui alt pater
familas, devenind astfel alieni juris şi supus puterii părinteşti a tatălui său adoptiv. Ea avea
aceleaşi finalităţi familiale şi politice ca şi adopţia propriu-zisă. Adrogaţiunea presupunea
îndeplinirea anumitor condiţii în persoana adrogatorului şi a celui adrogat. Adrogatorul trebuia să
aibă sub 60 de ani, să nu aibă copii nici din căsătorie şi nici dintr-o adopţie anterioară. Femeile
nu puteau fi adrogate deoarece nu aveau acces în adunarea curiată. Liberţii puteau fi adrogaţi
doar de către patronul lor sau de o altă persoană doar cu acordul acestuia. Minorii sub 25 de ani
nu puteau fi adrogaţi de curatorii lor, iar impuberii din epoca lui Antoninus Pius puteau fi
adrogaţi doar dacă era în interesul lor. Având în vedere consecinţele grave ale adrogaţiunii în
viaţa socială şi religioasă a cetăţii, realizarea ei a fost supusă unui control şi unor forme rigide.
Deoarece ea implica dispariţia unei familii din cetate şi a unui cult familial, adrogaţiunea era
precedată de o anchetă a pontifilor urmată de un vot al adunării curiate sau, mai târziu, a celor 30
de lictori ce o compuneau. Ca urmare a adrogaţiunii, cel adrogat îşi pierdea calitatea de sui juris
şi devenea alieni juris. El şi copii săi întrau sub puterea paternă a adrogatorului. Toate bunurile
adrogatului intrau în patrimoniul adrogatorului. Adrogatul suferea o capitis deminutio minima,
iar ca urmare vechea sa personalitate juridică se stingea şi apărea una nouă, limitată de noul său
loc în familie.
Legitimarea reprezenta o modalitate juridică de recunoaştere a copilului născut în afara

căsătoriei, de regulă în cadrul unui concubinaj. Deoarece nu era născut în cadrul unei căsătorii
legitime, copilul “natural” era străin juridic de tatăl său şi nu intra sub puterea acestuia. El era
legat din punct de vedere al sângelui doar de mama sa, care era certă: în timp ce la Roma existau
doar mame naturale, tot aici se găseau doar taţi legitimi. Pentru a se crea o legătură juridică între
tată şi fiu, au fost create mai multe pârghii juridice cunoscute în dreptul modern sub denumirea
generică de legitimare.
Puterea părintească se stingea prin moartea naturală sau civilă a lui pater familias ori a fiului său.
Pe de altă parte, patria potestas se putea stinge ca urmare a o serie de acte juridice ce vizau fie
persoana lui pater familias, fie persoana copilului. Cea mai importantă modalitate juridică de
stingere a puterii părinteşti era emanciparea (mancipatio). Simplă sancţiune penală aplicată în
scopul alungării din familie a copilului nedemn, emanciparea a devenit în epoca clasică o măsură
de favoare ce conferea copilului deplină capacitate şi îi lăsa libera dispoziţie a bunurilor sale.
Măsura era luată adeseori de pater familias în scopul de a utiliza mai eficient capacităţile fiului
său în afaceri. Emanciparea se realiza doar la iniţiativa lui pater familias. Fiul de familie nu o
putea pretinde. Emanciparea se realiza prin vânzarea fictivă de trei ori a fiului de familie şi o
singură dată a fiicei de familie unei terţe persoane care se angaja să-i elibereze. În epoca
Dominatului, formalităţile rigide ale mancipaţiunii au fost înlăturate. În anul 502, împăratul
Anastasie a introdus emanciparea prin obţinerea unui rescript imperial, iar împăratul Justinian a
redus-o la o simplă declaraţie a şefului de familie înaintea magistratului competent. Ca urmare a
74
emancipării, copilul devenea perosană sui juris. Dacă era băiat el putea deveni pater familias şi
dobândea personalitate juridică deplină. Dacă băiatul era titularul unui peculiu, el devenea
proprietarul acestuia. Dacă emancipatul era fată trebuia să i se numească un tutore. Emancipatul
pierdea legăturile agnatice cu familia sa şi drepturile succesorale în cadrul acesteia. El păstra însă
legătura de rudenie cognatică şi drepturile succesorale ce decurgeau din aceasta.
4f). Persoanele sui juris dotate cu personalitate juridică ce fie din cauza vârstei, fie a sexului, fie
a sănătăţii mentale nu aveau capacitate de exerciţiu erau ocrotite de legea romană. Impuberii şi
femeile se aflau sub tutelă iar nebunii, prodigii şi minorii până la 25 de ani se aflau sub
curatelă.
Tutela impuberilor. Minorii sub 14 ani (impuberes) sui juris se aflau în mod obligatoriu sub
tutelă. În epoca veche tutela era constituită atât în scopul protejării impuberului, cât şi în scopul
protejării patrimoniului familial şi a celor care puteau veni conform legii la moştenirea acestui
patrimoniu aflat în proprietatea impuberului. Considerată un drept al posibililor moştenitori,
tutela a devenit treptat o datorie a acestora, pe măsură ce ea a fost constituită exclusiv în scopul
ocrotirii intereselor impuberului.
Tutela asupra impuberului se constituia prin mai multe modalităţi juridice:
a) Tutela legală. Conform Legii celor XII Table, urma să fie tutorele impuberului agnatul cel
mai apropiat în grad al acestuia în conformitate cu ordinea legală stabilită pentru devoluţiunea
succesorală. Exercita, de asemenea, tutela legitimă, patronul asupra libertului său impuber şi
pater familias asupra fiului de familie impuber emancipat. Tutorele legal era obligat să accepte
tutela asupra impuberului. Începând cu epoca imperială, rudele cognatice au început să fie
chemate la tutela impuberului iar în epoca lui Justinian tutela legală era acordată exclusiv
cognaţilor (mama, bunica, fraţii etc.).
b) Tutela testamentară exista atunci când pater familias numea prin testament, în termeni
imperativi, un tutore pentru copilul său impuber. Tutorele astfel numit putea să refuze sarcina
fără nici o justificare iar din timpul împăratului Claudiu doar în baza unor motive bine
întemeiate.
c) Tutela dativă a fost introdusă de o lege Atilia (242-186 î.Hr.) pentru cazurile în care minorul
nu avea tutore legal sau testamentar. În aceste cazuri, tutorele era ales de către magistrat.
Tutorele ales era obligat să accepte şi să ducă până la capăt tutela. Totuşi, în anumite cazuri, el
avea dreptul de a fi absolvit de sarcină cu condiţia de a propune o persoană mai aptă în locul său.
Nu puteau fi numite tutori persoanele care aveau ele însele nevoie de tutore sau curator, cele
lovite de incapacităţi fizice (muţi, surzi), cei care nu erau cetăţeni şi cele care aveau interese
contrare cu ale minorului.
Principalele sarcini ale tutorelui erau de a administra patrimoniul impuberului în numele şi

interesul acestuia şi de a-şi da acordul cu privire la actele juridice pe care acesta dorea să le
încheie. În cazul în care impuberul nu putea vorbi sau era absent, sarcina tutorelui era de a
administra patrimoniul acestuia asemenea unui gerant de afaceri (gestio). Toate actele juridice
legate de administrarea patrimoniului celui tutelat era realizate de tutore în numele acestuia. Mult
timp dreptul roman nu acceptat reprezentarea directă astfel că toate efectele acestor acte juridice
se răsfrângeau asupra patrimoniului tutorelui. Cu timpul, a fost acceptată şi reprezentarea
perfectă: la începutul sec. II î.Hr. în ceea ce priveşte dobândirea posesiunii şi transferul
proprietăţii iar de la sfârşitul sec. II d.Hr. şi asupra obligaţiilor. Toate afectele actelor juridice
încheiate de tutore în numele impuberului se răsfrângeau direct asupra patrimoniului acestuia din
urmă. În cazul în care impuberul putea să vorbească, rolul tutorelui era de a-şi da
consimţământul asupra actelor juridice încheiate de acesta (auctoritas). În epoca imperială,
75
atribuţiile tutorelui au fost limitate în interesul impuberului. Un senatus consult din epoca lui
Septimius Severus interzicea tutorelui să alieneze pământurile cultivate ale impuberului aflate în
mediul rural sau în jurul oraşelor. Împăratul Constantin a extins această interdicţie asupra tuturor
imobilelor urbane şi asupra mobilelor mai importante.
Tutela lua sfârşit când impuberul împlinea 14 ani, la moartea naturală sau civilă a impuberului
sau tutorelui şi atunci când tutorele renunţa sau era demis din tutelă. La sfârşitul tutelei, tutorele
trebuia restituie pupilului patrimoniul şi să dea seama de gestiunea sa. Legea celor XII Table
înlătura din calitatea de tutore pe cel care se făcuse vinovat de dol sau culpă gravă şi obliga la
plata dublului bunurilor sustrase de către tutore din patrimoniul minorului. În epoca clasică,
impuberului i s-a pus la îndemână o acţiune din tutelă directă (actio tutelae directa) pentru a-şi
recupera patrimoniu şi eventualele prejudicii produse de gestiunea tutorelui. În acest scop,
gestiunea tutorelui era apreciată in abstracto fiind raportată la gestiunea unui bun gospodar ideal.
Orice prejudiciu adus patrimoniului impuberului prin nerespectarea acestui etalon trebuia reparat
de către tutore. În epoca lui Justinian, gestiunea tutorelui a fost apreciată in concreto şi raportată
în consecinţă la diligenţele pe care tutorele le depunea în administrarea propriului patrimoniu.
Tutorele avea la rândul său o acţiune din tutelă contrară (actio tutelae contraria) prin care îşi
putea recupera cheltuielile făcute cu administrarea patrimoniului pupilului său.
Tutela femeilor. Aflată sub tutelă, până la vârsta de 12 ani, pe considerente de vârstă, femeia sui
juris rămânea sub tutelă şi după această vârstă din considerente de sex. Tutela dura până la
moartea fizică sau juridică a femeii respective. Considerată incapabilă să-şi administreze singură
patrimoniul, femeia sui juris se afla sub tutelă atât în interesul agnaţilor ei, cât şi în propriul
interes. Tutela se instala prin aceleaşi modalităţi ca şi în cazul tutelei impuberilor. Tutorele
femeii sui juris avea ca sarcină doar încuviinţarea (auctoritas) actelor juridice pe care femeia le
făcea în administrarea patrimoniului propriu. El nu avea sarcina gestiunii patrimoniului femeii
(gestio) şi, în consecinţă, nu avea nici o răspundere la sfârşitul tutelei.
Începând cu epoca de sfârşit a Republicii, regimul tutelar al femeii a început să se relaxeze. Soţul
femeii putea să lase acesteia prin testament dreptul de a-şi alege propriul tutore. Pe de altă parte,
s-a acceptat ca femeia sui juris să iasă de sub tutela agnaţilor şi să-şi aleagă un tutore după bunul
plac. Acest lucru se realiza prin intermediul unei coemptio: femeia era “vândută” unei persoane
care, la rândul ei, o mancipa unui terţ de încredere care devenea tutorele ei. În anumite condiţii, o
femeie putea să iasă definitiv de sub tutelă. În epoca lui Octavian Augustus, în scopul încurajării
natalităţii, s-a hotărât ca mamele ingenue care aveau trei copii şi mamele liberte cu patru copii să
iasă de sub tutelă. În epoca post-clasică tutela femeii a dispărut complet.
Curatela nebunilor. Toţi cei care nu puteau să-şi dea seama de consecinţele actelor lor –
alienaţii mental (furiosi)- sau cei care nu puteau să-şi administreze patrimoniul datorită unui
handicap fizic – surzii, muţii – trebuiau să se afle sub curatelă. Curatorul era instituit atât în
interesul agnaţilor cât şi în interesul celui aflat sub curatelă. De aceea, curatela legală îi viza ca şi
curatori pe agnaţi sau pe gentili. În dreptul clasic a apărut curatela dativă, iar în epoca lui
Justinian curatela testamentară. Rolul curatorului era de a administra asemenea unui gerant de
afaceri (gestio) patrimoniul nebunului. La sfârşitul curatelei, el trebuia să dea seama de gestiunea
sa după regulile răspunderii tutorelui impuberului.
Curatela prodigilor. Conform Legii celor XII Table, erau consideraţi risipitori (prodigi) toţi cei
care îşi risipeau fără discernământ averea moştenită de la străbuni. Asimilaţi unor nebuni,
risipitorii trebuiau aşezaţi sub curatelă atât în interesul agnaţilor cât şi al lor înşile. În epoca
clasică, au fost consideraţi prodigi toţi cei care îşi risipeau averea, indiferent de provenienţa
acesteia. Curatorul era numit prin decret al magistratului, care stabilea şi limitele incapacităţii
76
prodigului. Sarcina curatorului era de a administra asemenea unui gerant de afaceri pentru care
trebuia să dea seama la sfârşitul curatelei. Curatela înceta, în dreptul lui Justinian, atunci când
prodigul se îndrepta, dând dovadă de discernământ.
Curatela minorilor până la 25 de ani. Pentru a ocroti interesele tinerilor până la 25 de ani ce
erau lipsiţi de experienţă în afaceri, o lege Plaetoria din 191 î.Hr. amenda şi arunca infamia
asupra tuturor celor care profitau de această inexperienţă. Mai târziu, pretorul a acordat acestui
tânăr o excepţie din aceeaşi lege (exceptio legis Plaetoriae) pe care acesta o putea opune acţiunii
creditorului profitor. Dacă tânărul executase obligaţia şi suferise un prejudiciu rezultat din lipsa
sa de experienţă, pretorul putea să-i acorde o restitutio in integrum. Pentru a încuraja terţii să
contracteze cu acest minor, s-a acordat acestuia un curator ce veghea asupra respectării
intereselor sale şi conferea co-contractanţilor siguranţa validităţii actului încheiat. Curatorul era
numit de magistrat la libera sa alegere sau la sugestia minorului. Numit la început doar pentru
acte determinate, curatorul a fost numit în mod permanent din epoca lui Marcus Aurelius. Din
epoca lui Justinian, curatela minorului până la 25 de ani a devenit obligatorie şi permanentă.
Continuând tutela, curatela minorului până la 25 de ani a fost asimilată treptat acesteia în ceea ce
priveşte atribuţiile curatorului, limitele dreptului de dispoziţie ale acestuia şi răspunderea pentru
gestiune.

M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. I, op.cit., pp. 152-188; Idem, vol. II, op.cit., pp. 225-296
1) Cum se dobândea şi cum se stingea personalitatea juridică?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
77
2) Ce reprezenta capacitatea juridică în dreptul roman?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
3) Care era statutul juridic al sclavilor?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
4) Care se realiza eliberarea sclavului prin manumissio?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
5) Care era statutul juridic al liberţilor?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
6) Care era statutul juridic al cetăţeanului?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
7) Care era statutul juridic al latinului?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
78
8) Care era statutul juridic al peregrinului?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
9) De câte feluri era familia romană?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
10) Care erau condiţiile de fond şi de formă ale căsătoriei romane?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
11) Care erau raporturile patrimoniale dintre soţi în dreptul roman?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
12) Cum se desfăcea căsătoria romană?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
13) Care era statutul juridic al fiilor de familie?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
79
14) Care erau izvoarele puterii părinteşti?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
________________________________________________________________
15) Cum se realiza ocrotirea persoanelor incapabile?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
1. Personalitatea juridică reprezintă:
a) totalitatea calităților fizice și psihice ale persoanei umane

b) o totalitate de drepturiși obligatii dobândite la naștere
c) o asociație de persoane
2. Capacitatea de exercițiu reprezintă:
a) capacitatea pesoanei umane de a avea drepturi și obligații

b) capacitatea persoanei umane de a exercita drepturi și obligații
c) capacitatea persanei umane de a-și înstrăina drepturile și obligațiile
3. Sclavii:
a) aveau personalitate juridică

b) nu aveau personalitate juridică dar puteau avea o activitate juridică
c) erau simple unelte vorbitoare
4. Latinitatea reprezenta:
a) o etnie ce locuia în centrul Italiei

b) un statut juridic intermediar între cetățean și peregrin
c) o totalitate de drepturi și obligații
80
5. Erau rude agnatice:
a) toți cei aflați sub puterea aceluiași pater familias

b) toți cei care s-ar fi putu afla sub puterea lui pater familias dacă acesta ar mai fi trăit
c) toți cei care s-a aflat cândva sub puterea aceluiași pater familias
6. Căsătoria cum manu reprezentă:
a) faptul că soțul a cerut mâna viitoarei sale soții

b) faptul că soția intră sub puterea soțului
c) faptul că soția iese de sub puterea lui pater familias din familia de origine
TESTE DE EVALUARE:
1. Condițiile de fond ale căsătoriei erau:
a) consimțământul, vârsta și ius conubium

b) consimțământul și vârsta
c) vârsta și sexul
2. Ca urmare a căsătoriei sine manu, soția:
a) intra sub puterea soțului ei

b) rămânea sub puterea tatălui ei
c) devenea sui juris
3. Adrogațiunea reprezenta:
a) o forma de căsătorie romană

b) luarea sub tutelă a unui copil
c) o formă de adopție
4. Emanciparea reprezenta:
a) dobândirea de capacitate juridică de către fiul de familie

b) ieșirea de sub puterea lui pater familias
c) dreptul de a se căsători
5. Erau considerați prodigi:
a) alienații mentali
b) persoane lipsite de discernământ
c) risipitorii patrimoniului propriu
81
Patricianul Marcellus este căsătorit cum manu cu Silvia şi are 4 copii:Sabinus, Cornelius,
Emilia şi Eusebia.
La 20 de ani Sabinus se căsătoreşte cum manu cu Lucreţia şi are 2 copii: Laurenţiu şi
Sebastian.
La 21 de ani Cornelius se căsătoreşte sine manu cu Flavia şi are un copil: Primus.
La 15 ani Emilia se căsătoreşte cum manu cu Marius şi are o fiică Corina.
La 16 ani Eusebia se căsătoreşte sine manu cu Antoniu.
La 25 de ani Sabinus încercând să-şi ucidă tatăl, este alungat din familie.
La 30 de ani Cornelius este dat în adopţie cu efecte depline patricianului Paulus.
a. Stabiliţi familia agnatică şi pe cea cognatică.
b. Calculaţi, în baza unei scheme, gradul de rudenie dintre persoanele mai sus
amintite.
c. Ce loc şi ce statut juridic au în familie aceste persoane?
d. Cum se realizează alungarea din familie a lui Sabinus?
e. Care sunt efectele adopţiei cu efecte depline a lui Cornelius?
82
TEMA IX. LUCRURILE
 studentul să înțeleagă diferența dintre bun și lucru în dreptul roman

 studentul să înțeleagă modul de apariție a instituției patrimoniului
 studentul să înțeleagă modul în care a evoluat instituția proprietății în dreptul roman
 studentul să înțeleagă ce înseamnă distincția dintre posesie și proprietate
 studentul să fie capabil să de exemple de lucruri, în funcție de clasificarea acestora

 studentul să fie capabil să explice particularitățile dreptului de proprietate în dreptul
roman
 studentul să fie capabil să dea exemple de servituți
 studentul să fie capabil să stabilească originile romane ale drepturilor reale contemporane
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): LUCRU, BUN,

PROPRETATE, POSESIE, SERVITUTE
1. Clasificarea lucrurilor
2. Proprietatea
3. Posesia
4. Dobândirea și ocrotirea proprietății
5. Drepturile
6. Dreprurile asupra bunului altuia (iura in re aliena)
83
REZUMAT: Orice lucru ce are o valoare economică şi putea fi echivalat în bani se

putea transforma într-un bun. Totalitatea bunurilor care formează în sens larg proprietatea unei
persoane a fost denumită în dreptul roman patrimoniu (patrimonium). Patrimoniul unei persoane
era constituit din bunuri corporale –fizice şi bunuri necorporale sau abstracte. În consecinţă,
patrimoniul era format din drepturile şi datoriile unei persoane evaluate în bani, precum şi din
bunurile la care acestea se referă. Summa divisio în materie de clasificare a bunurilor era,
conform jurisconsultului Gaius, cea între lucruri patrimoniale (res in patrimonio) şi lucruri
extrapatrimoniale (res extra patromonio). Res in patrimonio puteau face obiectul proprietăţii (în
sens larg) unei persoane private. Ele se aflau în comerţ şi puteau fi evaluate în bani.
CONȚINUTUL TEMEI IX: LUCRURILE

1. Clasificarea lucrurilor:
Romanii au stabilit mai multe categorii de astfel de bunuri, în funcţie de importanţa sau natura
lor: lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi, lucruri mobile şi lucruri imobile, lucruri determinate
în gen (genus) şi lucruri determinate în speţă (species), lucruri consumptibile şi lucruri
necomsumptibile, lucrurile divizibile şi indivizibile, lucruri simple, compuse şi colective, fructe şi
produse, lucruri corporale şi lucruri necorporale.
Lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi. Lucrurile mancipi formau cea mai importantă parte a
patrimoniului vechii familii romane. În rândul lor intrau toate acele lucruri indispensabile pentru
desfăşurarea activităţilor agricole prin care familia îşi asigura resursele subzistenţei materiale:
fondurile agrare şi casele din Italia, sclavii, animalele de povară şi tracţiune –boii, caii, măgarii
etc.-, servituţile prediale rustice –de ex. dreptul de a trece cu piciorul, carul sau turmele pe un
teren străin. Având în vedere importanţa lor, ele nu puteau fi înstrăinate decât prin intermediul
unor acte solemne şi publice: fie mancipatio, fie in iure cessio. Bunurile de mai mică importanţă
din patrimoniul familial formau lucrurile nec mancipi: roadele pământului, animalele mici,
servituţile urbane fără importanţă pentru agricultură, metalele etc. Ele puteau fi înstrăinate mult
mai uşor, fără forme sau ritualuri speciale. În dreptul clasic, distincţia între cele două categorii a
început să se estompeze pe măsură ce mancipatio a făcut treptat loc unor modalităţi de apropriere
mai simple, ocrotite de pretor. În epoca lui Justinian, distincţia a dispărut complet.
Lucruri mobile şi lucruri imobile. Lucrurile mobile erau cele care se puteau mişca singure:
sclavii, animalele etc., iar cele imobile erau cele care nu se puteau mişca: pământul, clădirile,
plantaţiile etc. Distingerea lor era importantă pentru aproprierea bunurilor prin uzucapiune,
pentru vânzarea pământului, în domeniul interdictelor etc.
Lucruri determinate în gen (genus) şi lucruri determinate în speţă (species). Lucrurile
determinate în gen erau determinate prin caracterele genului din care făceau parte – vin,
cereale, sclavi, pământ etc. – pe când celelalte erau strict individualizate –un anume vin, un
anume sclav, un anume teren etc.. Aşezarea unui bun într-o categorie sau alta se făcea în baza
convenţiei dintre părţile raportului juridic: de ex., când se vindea un anume număr de sclavi,
aceştia erau determinaţi în gen, iar dacă sclavii vânduţi erau individualizaţi prin numele lor, ei
erau bunuri de specie. Bunurile determinate în gen erau de regulă lucruri care se puteau cântări,
număra sau măsura (res que pondere, numero, mensurave consistunt) – vinul, alimentele,
monezile etc., iar bunurile determinate în specie nu aveau acest caracter. De asemenea, un bun
84
determinat în gen se putea înlocui cu altul de aceleaşi gen, pe când un bun determinat în specie
era de neînlocuit. De aceea, genus sunt lucruri fungibile, iar species sunt lucruri nefungibile.
Lucruri consumptibile şi lucruri necomsumptibile. Lucrurile consumptibile îşi consumau

substanţa prin folosinţă şi nu puteau fi utilizate de regulă decât o singură dată: alimentele, banii,
combustibilul, hainele etc. Lucrurile neconsumptibile nu îşi consumau substanţa prin utilizare
şi puteau fi folosite de nenumărate ori: sclavii, animalele, uneltele de muncă etc. De regulă,
lucrurile care se puteau cântări, număra şi măsura erau consumptibile, iar celelalte erau
neconsumptibile.
Lucrurile divizibile şi indivizibile. Lucrurile divizibile erau cele care nu îşi pierdeau valoarea
economică dacă erau divizate: terenul, stofele etc.. Lucrurile indivizibile îşi pierdeau valoarea
economică dacă erau divizate: sclavii, hainele, diamantele etc.. Distincţia avea valoare în cazul
obligaţiilor cu pluralitate de creditori sau debitori.
Lucruri simple, compuse şi colective. Lucrurile simple erau cele care nu se puteau prin natura
lor divide în mai multe părţi: un sclav, o scândură etc. Lucrurile compuse erau cele formate din
mai multe părţi: o corabie, o casă etc.. Lucrurile colective erau formate dintr-o colectivitate de
alte lucruri: o turmă de oi, un roi de albine.
Fructe şi produse. Fructele erau lucruri produse de alte lucruri în mod periodic în funcţie de
destinaţia sa economică: recoltele de cereale, roadele pomilor, lâna, vinul, prăsila animalelor etc.
Produsele erau lucruri produse de alte lucruri în mod neperiodic: lemnele din pădure, copii
sclavilor etc.
Lucruri corporale şi lucruri necorporale. Lucrurile corporale erau cele care puteau fi atinse
datorită materialităţii lor (que tangi possunt): un sclav, un teren, un animal, o clădire etc.
Lucrurile necorporale nu puteau cădea sub simţuri şi reprezentau totalitatea drepturilor din
patrimoniu. Acestea erau reprezentate prin excelenţă de drepturile personale deoarece drepturile
reale, fiind confundate cu bunurile asupra cărora se exercitau, era considerate lucruri corporale.
Res extra patrimonio nu făceau obiectul proprietăţii unei persoane private şi erau scoase din
circuitul comercial (res quarum commercium non est). Lucrurile nepatrimoniale se împărţeau la
rândul lor în lucruri destinate cultului religios (res divini iuris) şi lucruri destinate folosinţei
umane (res humani iuris).
2. Proprietatea
2a). Evoluţia proprietăţii romane este unul dintre cele mai ilustrative exemple ale modului în care
gândirea juridică romană a reuşit să rafineze conceptual o simplă stare de fapt şi s-o transforme
într-una din cele mai complexe şi larg răspândite instituţii ale dreptului privat modern. Procesul
de abstractizare a plecat de la proprietatea concepută ca un raport între persoană şi bun, unde
dreptul se confunda cu bunul asupra căruia purta şi a ajuns la proprietatea concepută ca un raport
între persoane, unde se face distincţie între dreptul de proprietate şi bunul ce făcea obiectul său.
De asemenea, s-a plecat de la proprietatea concepută ca o stăpânire efectivă asupra bunului la
proprietatea recunoscută ca o legătură intelectuală între om şi bun, care nu cere cu necesitate un
control fizic al bunului pentru a exista. În cadrul evoluţiei sale istorice, proprietatea romană a
cunoscut mai multe forme: în epoca veche s-a conturat proprietatea familială alături de cea
personală iar în epoca clasică se disting proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană,
proprietatea provincială.
85
Izvorâtă din proprietatea comună a ginţii, proprietatea familială nu reprezenta patrimoniul unei
colectivităţi de genul persoanei juridice moderne. Caracterul patriarhal al familiei romane şi
raporturile de putere existente înăuntrul acesteia l-au transformat pe pater familias în singurul
titular al patrimoniului familial. Acesta era singurul dotat cu capacitate juridică necesară
achiziţionării şi înstrăinării bunurilor patrimoniale. Cu toate acestea, bunurile se aflau în
folosinţa întregii familii, iar pater familias administra patrimoniul familial în vederea interesului
comun. La baza proprietăţii familiale stăteau bunurile imobile. Formată din casa de locuit şi o
bucată de teren arabil şi cunoscută sub denumirea generică de heredium12, această proprietate
imobiliară se transmitea din generaţie în generaţie în familia romană. Primind-o de la strămoşii
săi, pater familias era obligat să o conserve şi să o transmită intactă urmaşilor. Având un caracter
indivizibil, această moştenire nepartajată (ercto non cito) dădea naştere unei coproprietăţi în
devălmăşie a fiilor lui pater familias ce purta denumirea de consortium. Alături de proprietatea
imobiliară şi chiar înainte de aceasta s-a dezvoltat proprietatea familială mobiliară cunoscută sub
denumirea de familia pecuniaque (sclavi şi vite).
Proprietatea quiritară era proprietatea deţinută şi exercitată în conformitate cu normele

dreptului civil roman (ex jure Quiritium). De aceea, ea era accesibilă doar cetăţenilor romani şi
celor care deţineau ius commercium: latinii şi peregrinii obişnuiţi după caz. Ea se putea exercita
doar asupra bunurilor mancipi şi putea fi dobândită doar prin mancipatio şi in jure cessio.
Proprietatea quiritară era considerată absolută, deoarece ea oferea titularului ei o putere deplină
asupra bunului: dreptul de folosinţă (ius utendi), dreptul de a culege fructele (ius fruendi) şi
dreptul de a dispune de bun fie înstrăinându-l, fie distrugându-l (ius abutendi). Dreptul civil
roman recunoştea, de asemenea, proprietarului quiritar o exclusivitate a folosinţei bunului, cu
excluderea oricărui amestec din afară şi o perpetuitate a dreptului de proprietate care nu se
stingea după scurgerea unui anume termen. Pentru a-şi ocroti dreptul, legea a recunoscut
proprietarului quiritar o acţiune în revendicare (rei vindicatio).
Proprietatea pretoriană era proprietatea privată creată şi ocrotită de către pretor. Ea a apărut în
condiţiile dezvoltării vieţii comerciale romane când formalităţile rigide ale lui mancipatio şi in
jure cessio îngreunau considerabil transmiterea proprietăţii asupra bunurilor mancipi. Pentru
uşurarea tranzacţiilor a început să fie folosită tradiţia (traditio) – o modalitate de dreptul ginţilor
de dobândire a proprietăţii – pentru achiziţionarea bunurilor mancipi. Deoarece tradiţia nu
transmitea proprietatea quiritară asupra bunurilor mancipi, cumpărătorul de bună credinţă putea
fi păgubit în cazul în care vânzătorul introducea o acţiune în revendicare pentru recuperarea
bunului astfel vândut. Pentru a-l ocroti pe cumpărător de inechitatea la care era expus, pretorul a
acordat acestuia o excepţie a lucrului vândut şi transferat (exceptio rei venditae et traditae). În
cazul în care vânzătorul intrase din nou în stăpânirea bunului, pretorul putea acorda
cumpărătorului o acţiune publiciană, ce cuprindea în formulă ficţiunea că acesta din urmă
îndeplinise termenul de uzucapiune şi devenise astfel proprietar quiritar. Deşi i se acorda o
protecţie juridică absolută după modelul acţiunii în revedicare, cumpărătorul nu dobândea decât
o proprietate pretoriană.
Proprietatea provincială era proprietatea pe care o aveau locuitorii provinciilor asupra

terenurilor provinciale ce le aveau în stăpânire. După cucerirea unei noi provincii, teritoriul
acesteia devenea ager publicus. Din acesta, o parte era destinată creării de colonii şi municipii, o
alta era donată veteranilor, o bună parte era vândută iar restul era lăsată în stăpânirea băştinaşilor.
Persoanele private aveau doar o proprietate provincială asupra acestor terenuri. Această
proprietate era însă fărâmiţată: statul menţinea o proprietate eminentă (dominium) ce se
12
Conform legendei, Romulus ar fi dat fiecărui şef de familie două iugăre de pământ pe care să-
şi construiască o casă.
86
suprapunea proprietăţii private a provincialului denumită de texte possessio şi uzufructus.

Provincialul avea dreptul să facă acte de dispoziţie asupra terenului, putea să-l lase moştenire şi
avea la îndemână o acţiune reală pentru a-l ocroti însă trebuia să achite statului un impozit
funciar (vectigal).
Proprietatea peregrină era o proprietate de fapt deţinută de peregrini şi ocrotită de magistrat

prin acţiuni asemănătoare cu cele ce ocroteau proprietatea quiritară, în baza ficţiunii că aceştia
erau cetăţeni romani. Această protecţie permitea peregrinilor să intre în raporturi juridice cu
cetăţenii romani.
2b). Deşi i se recunoştea în principiu un drept absolut de proprietate, proprietarul roman nu-şi
putea manifesta acest drept cu încălcarea interesului public sau a intereselor vecinilor. De aici au
rezultat o serie de limitări ale dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, menite să
apere cele două tipuri de interese.
2c). Coproprietatea sau indiviziunea reprezenta proprietatea mai multor persoane asupra
aceluiaşi bun. În epoca veche, o astfel de coproprietate (consortium) lua naştere de drept între
moştenitorii (heredes sui) lui pater familias. După exemplul consorţiului succesoral, putea lua
naştere un consorţiu între persoane neînrudite, printr-o simplă declaraţie făcută în prezenţa unui
magistrat. Comun celor două tipuri de consorţiu era faptul că membrii săi nu aveau o parte
abstractă independentă din bunurile comune, ci fiecare era proprietarul întregului patrimoniu. În
consecinţă, un act juridic făcut de unul din co-proprietari asupra unui bun comun producea efecte
faţă de toţi ceilalţi – d.ex. eliberarea unui sclav sau vânzarea unui bun. Membrii consorţiului
puteau ieşi din indiviziune în baza unei actio familiae erciuscunde.
În epoca de sfârşit a Republicii, dezvoltarea economică a condus la apariţia unei coproprietăţi în

care fiecare coproprietar se bucura de o cotă-parte abstractă (nematerializată) din întregul
patrimoniu indiviz. Această cotă parte, numită şi parte indiviză (pars pro indiviso), se întindea
asupra fiecărui bun aflat în coproprietate, proporţional cu mărimea ei. Din această situaţie
rezultau mai multe consecinţe: a) fiecare coproprietar putea să folosească bunul comun după cum
credea de cuviinţă, fără a leza însă drepturile celorlalţi; b) fiecare coproprietar putea culege
fructele bunului, proporţional cu cota sa parte; c) actele de dispoziţie asupra bunului comun
trebuiau făcute cu participarea sau acordul tuturor coproprietarilor; d) fiecare coproprietar putea
dispune liber doar de cota sa parte prin orice fel de act juridic; e) fiecare coproprietar putea cere
ieşirea din indiviziune care se putea realiza fie de comun acord, fie prin introducerea unei actio
communi dividundo.
3. Posesia
3a). Posesia reprezintă stăpânirea de fapt asupra unui bun corporal care permite titularului să
dispună material de acesta. Posesia este o simplă putere (potis) asupra bunului şi nu un drept
recunoscut de lege. Este adevărat că, cel mai adesea, titularul dreptului de proprietate este şi
posesorul bunului în cauză. Se întâmplă uneori, însă, ca posesorul să nu aibă în acelaşi timp şi
dreptul de proprietate. În aceste condiţii, chiar şi un hoţ ar putea fi considerat ca fiind posesor.
Romanii au separat, în consecinţă, stăpânirea efectivă a bunului care determină posesia de
noţiunea abstractă de drept de proprietate, care presupune o putere juridică asupra unui bun şi nu
neapărat o putere de fapt.
3b). Romanii au ocrotit posesia proprietarilor şi a celor care stăpâneau bunul asemenea unui
proprietar: creditorii gagişti, cel ce deţinea un bun în sechestru, posesorii de bună credinţă care se
credeau proprietari, arendaşii pe termen lung, posesorul de rea credinţă care nu recunoaşte
dreptul veritabilului proprietar etc.. Ocrotirea posesorului de rea credinţă a fost recunoscută mai
87
ales marilor latifundiari uzurpatori şi se justifica deoarece aceştia nu aveau un titlu juridic pentru
posesia lor.
3c). Pentru a produce efecte juridice, posesia necesita întrunirea a două elemente: corpus şi
animus. Corpus reprezenta stăpânirea efectivă a bunului. Înţeles într-un sens pur material la
început, corpus a dobândit treptat un sens abstract. Astfel, corpus putea fi realizat de o punere la
dispoziţie a bunului – d.ex. arătarea cumpărătorului dintr-un turn a hotarelor unui teren de către
vânzător -, de capacitatea de supraveghere a bunului – d.ex. asupra vitelor care obişnuiesc să se
întoarcă în curte – sau de capacitatea de control a bunului – d.ex. animalele sălbatice care scapă
de sub pază sunt readuse sub stăpânire.
Animus reprezenta intenţia de a stăpâni un bun. Ea nu viza însă nici intenţia de a se considera
ca şi proprietar (animus domini) şi nici simpla intenţie de a avea şi a păstra bunul (animus
tenendi). Animus avea în vedere intenţia de deţine bunul pentru sine (rem sibi habendi) adică de
a beneficia de avantajele recunoscute de lege posesorului. Nu era de ajuns, în consecinţă, ca o
persoană ce avea corpus să dorească să fie posesor. Ea trebuia să se găsească în acele categorii a
căror posesie era ocrotită de lege. Doar aceste persoane puteau avea animus.
3d). Posesia se dobândea prin întrunirea în aceeaşi persoană a elementului material –corpus – şi
a elementului intenţional –animus. Pe de altă parte, posesia se pierdea atunci când fie corpus, fie
animus încetau.
3e). Toţi cei cărora le era recunoscută calitatea de posesor puteau beneficia de protecţia
interdictelor posesorii. Posesia acestora –possessio ad interdicta- se diferenţia de simpla detenţie
care, nefiind o posesie legală, nu putea beneficia de protecţia interdictelor. În epoca lui Justinian,
însă, sub influenţa moralei creştine, s-a acordat protecţie interdictală doar posesorilor de bună
credinţă.
Interdictele posesorii erau ordine cu caracter administrativ izvorâte din imperium-ul
magistratului. Ele erau date în favoarea celui care poseda şi împotriva celui care tulbura posesia.
Avantajul considerabil al protecţiei interdictale era faptul că posesorul nu trebuia să facă dovada
posesiei sale. El era apărat prin simplul fapt al posesiei –posed pentru că posed.
Interdictele posesorii erau de mai multe feluri:
Interdictele retinendae possessionis aveau drept scop apărarea posesorului împotriva unei
persoane care tulbura exerciţiul posesiei sale. Prin acestea, pretorul intervenea pentru a îngădui
celui ce poseda să-şi păstreze în continuare posesia şi să împiedice pe terţ să folosească violenţa.
Ele erau de două feluri:
a) Interdictele uti possidetis ocroteau posesia bunurilor imobile. La început ele au fost acordate
pentru a ocroti orice fel de posesor împotriva violenţei. Cu timpul sfera acestora a fost limitată:
se bucurau de aceste interdicte doar cei care nu dobândiseră respectivul imobil prin violenţă
(vim), pe ascuns (clam) sau cu titlu precar (precario).
b) Interdictele utrubi ocroteau posesia bunurilor mobile în aceleaşi condiţii. Aici se adăuga însă
şi o condiţie de termen: era ocrotită posesia celui care stăpânise bunul litigios cel mai mult timp
în anul care trecuse de la data emiterii interdictului.
Interdictele recuperandae possessionis aveau drept scop recuperarea unei posesii pierdute.
Acestea erau de trei feluri:
a) Interdictul unde vi permitea recuperarea posesiei unui imobil de pe care posesorul a fost
expulzat prin violenţă. Pretorul ordona ca bunul să fie restituit împreună cu fructele sale şi să fie
reparate prejudiciile produse începând cu ziua deposedării. O condiţie importantă era ca cel
deposedat să nu fi dobândit la rândul său posesia prin violenţă.
b) Interdictul de precario se acorda celui care oferise un precarium unei alte persoane cu
condiţia să-l restituie la cerere. Interdictul se acorda în cazul în care precaristul nu returna bunul.
88
c) Interdictul de clandestina possessione era dat celui care pierduse posesia unui imobil însuşit
pe ascuns, în lipsa posesorului, de altă persoană.
Interdictele care permiteau dobândirea posesiei vizau, printre altele, pe cele acordate în
materie succesorală – interdictul quorum bonorum – şi pe cele acordate în materie de garanţii
reale –interdictul salvian.
4. Dobândirea și ocrotirea proprietății
4a). Jurisconsulţii romani şi juriştii moderni au propus mai multe criterii de clasificare a
modurilor de dobândire a proprietăţii. După cum dobândirea vizează unul sau mai multe drepturi
considerate individual sau un întreg patrimoniu, este vorba de o dobândire cu titlu particular a
proprietăţii sau de o dobândire cu titlu universal. Dobândirea cu titlu universal a proprietăţii se
putea face atât prin acte între vii – d.ex. venditio bonorum – cât şi prin acte pentru cauză de
moarte –succesiunea. Dobândirea cu titlu particular a proprietăţii comporta şi ea mai multe
clasificări. În funcţie de beneficiarul modurilor de dobândire, acestea se împărţeau în moduri de
dobândire de drept civil şi moduri de dobândire de dreptul ginţilor. De primele se bucurau
doar cetăţenii romani şi cei care aveau jus commercium. De celelalte beneficiau atât cetăţenii cât
şi necetăţenii. În sfârşit, juriştii moderni au delimitat modurile originare de dobândire a
proprietăţii de modurile derivate de dobândire a proprietăţii. Modurile originare confereau
proprietatea asupra unui bun care mai înainte nu se aflase în proprietatea cuiva. Modurile
derivate confereau proprietatea asupra unui bun care înainte fusese proprietatea altei persoane.
Primele creau dreptul de proprietate, celelalte îl transferau. Modurile derivate de dobândire a
proprietăţii se împărţeau, la rândul lor, în moduri voluntare şi moduri involuntare. Primele
transferau proprietatea în urma unei convenţii, iar cele involuntare nu presupuneau existenţa unei
asemenea convenţii.
4b). Modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor erau ocupaţiunea (occupatio),
tradiţiunea (traditio), accesiunea (accesio), amestecul (confusio), specificaţia, dobândirea
fructelor. Modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul civil erau: mancipaţiunea, in jure
cessio şi uzucapiunea.
Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor :
Ocupaţiunea (occupatio) reprezenta luarea în posesie, cu intenţia de fi proprietar, a unui bun

care nu avusese un alt proprietar până atunci. Intrau aici: produsele mării – peşte, scoici, perle
etc. -, animalele sălbatice, vânatul, terenurile ce nu aparţineau nimănui şi bunurile luate de la
duşman. În dreptul clasic, s-a considerat că prada de război revenea statului după ce o parte din
ea a fost împărţită soldaţilor. Lucrurile părăsite de stăpânul lor cu intenţia de a nu mai fi
proprietar (res derelictae) puteau şi ele, în epoca lui Justinian, să fie dobândite prin ocupaţiune.
Dacă bunurile nu fuseseră părăsite cu intenţia de a se renunţa la proprietatea lor – d.ex. bunurile
aruncate dintr-o corabie pentru a o salva de la înec – nu puteau fi dobândite prin ocupaţiune. În
ceea ce priveşte comoara – bunuri de valoare care au fost ascunse în pământ de atât de mult timp
încât nu se mai ştie cine este proprietarul – aceasta revenea, prin ocupaţiune, proprietarului
terenului. Dacă ea a fost găsită din întâmplare pe terenul altei persoane, urma să fie împărţită
între proprietarul terenului şi găsitor. Dacă a fost găsită în urma unor săpături organizate de
proprietar, comoara urma să revină acestuia.
Tradiţiunea (traditio) era o modalitate de dobândire a proprietăţii complet neformală, ce consta

în remiterea unui bun de către o persoană unei alte persoane în baza unui act juridic şi cu intenţia
de a transmite proprietatea asupra respectivului bun. În epoca veche, confuzia dintre drept şi
89
lucru cerea remiterea efectivă a bunului pentru ca dreptul să se transmită şi el. Pe măsură ce
dreptul de proprietate s-a disociat de bun, tradiţia a devenit un act pur juridic ce transmitea
dreptul de proprietate fără a mai fi necesară o remitere expresă a bunului. Pentru ca tradiţiunea să
fie valabilă, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii:
 Persoana care înstrăina bunul trebuia să aibă dreptul de a dispune de acesta fie ca proprietar,
fie ca împuternicit al proprietarului. Conform lui Ulpian, tradiţiunea nu trebuia şi nici nu putea să
transfere celui care primea, mai mult decât avea cel care făcea tradiţia. Iar asta deoarece, în
dreptul roman, nimeni nu putea transfera mai multe drepturi decât avea el însuşi (nemo plus juris
ad alium transferre potest quam ipse habet).
 Persoana care aliena trebuia s-o facă cu intenţia de a transfera proprietatea lucrului, iar
dobânditorul trebuia să achiziţioneze cu intenţia de a dobândi proprietatea asupra bunului
respectiv. Aceste intenţii trebuiau să rezulte clar din actul juridic ce stătea la baza tradiţiunii.
 Intenţia părţilor trebuia să fie însoţită de remiterea efectivă a bunului în cauză. În dreptul
clasic şi cel post-clasic s-a stabilit însă că, în anumite cazuri, remiterea bunului se putea face şi
prin modalităţi simbolice. Astfel, în cazul în care bunurile se aflau închise într-o magazie, tradiţia
se considera realizată dacă proprietarul înmâna dobânditorului cheile magaziei. Ne aflăm aici în
prezenţa unei tradiţiuni simbolice (traditio symbolica). În cazul în care proprietarul unui teren îi
arăta dobânditorului de pe o înălţime hotarele imobilului, se realiza o tradiţiune prin gest
(traditio longa manu). Dacă bunul în cauză se afla în detenţia dobânditorului acesta putea să-l
reţină cu titlu de proprietar, fără a mai fi nevoie de o înmânare efectivă din partea proprietarului.
Aici se realiza o tradiţiune simplificată (traditio brevi manu). În sfârşit, în cazul în care
proprietarul, transferând dreptul de proprietate, rămânea în posesia bunului în cauză ca simplu
detentor, ne aflăm în prezenţa unui constitut posesoriu (constitutum possessorium). Fostul
proprietar se constituia astfel posesor în numele noului proprietar. În epoca lui Justinian, pentru
transferarea dreptului de proprietate, era de ajuns să se redacteze un document scris, fără a se mai
realiza remiterea materială a bunului.
 Pentru ca tradiţiunea să fie valabilă, ea trebuia să aibă o “justă cauză”. Aceasta consta într-un
act juridic prin care se transfera valid dreptul de proprietate: vânzarea cumpărarea, donaţia,
constituirea de dotă, plăţile, legatele, abandonul noxal. În cazul în care avea loc o închiriere,
arendare pe termen scurt sau comodat, tradiţiunea nu transfera proprietatea, ci doar detenţia
respectivului bun.
Accesiunea (accesio) consta în alipirea unui lucru accesoriu la un bun principal, în urma căreia
proprietarul bunului principal devenea şi proprietarul bunului accesoriu (accesio cedit
principali).
a) Accesiunea faţă de bunurile imobile. Seminţele sau plantele însămânţate sau plantate pe
terenul unei alte persoane deveneau proprietatea acestuia din urmă, de îndată ce ele au germinat
sau au prins rădăcini. De asemenea, casa construită pe un teren străin devenea proprietatea
proprietarului terenului. Atâta timp cât casa respectivă exista, celui care construise îi era interzis
să-şi revendice materialele. În epoca lui Justinian, doar constructorul de bună-credinţă putea să-şi
revendice materialele în cazul în care clădirea ar fi fost dărâmată sau un material s-ar fi desprins
din casă. Urmau soarta bunului principal şi acrescămintele încorporate unui teren mărginaş unui
râu prin intermediul aluviunilor sau avulsiunilor. Aluviunile erau creşterile malului datorate
depunerilor de mâl. Avulsiunile erau creşteri ale malului datorate alipirii unor bucăţi mari de
pământ aduse de apă din amonte. Aceleaşi reguli se aplicau în cazul în care în ape apărea o
insulă. Toate acestea deveneau proprietatea proprietarului terenului principal, cu condiţia ca
acesta să nu fi fost împărţit şi măsurat prin linii drepte geometrice de către tehnicienii
agrimensori.
b) Accesiunea faţă de bunurile mobile. Discursul sau poemul scrise pe pergamentul altei
persoane deveneau proprietatea acesteia deoarece literele erau considerate accesorii suportului
90
lor. În cazul în care se făcea o pictură pe pânza altei persoane, sabinienii considerau că tabloul
aparţinea proprietarului pânzei, iar proculienii că aparţinea pictorului. În cazul în care două
obiecte de metal erau strâns sudate între ele, proprietarul lucrului principal dobândea şi
proprietatea asupra lucrului accesoriu – d.ex. asupra unei mîini lipite unei statui. Dacă însă
identitatea bunului secundar nu se pierdea – d.ex. o perlă ataşată unui şirag de perle aparţinând
unei alte persoane -, stăpânul său putea să-l revendice.
Amestecul (confusio) reprezenta unirea într-o masă unică a unor lichide –vin, ulei, metale topite
– sau a unor bunuri solide – două cantităţi de grâu, două turme. În acest caz, identitatea
întregului era egală cu identitatea fiecărui bun în parte şi de aceea lua naştere o coproprietate.
Fiecare coproprietar dobândea o cotă parte abstractă, în funcţie de cantitatea şi calitatea bunurilor
sale amestecate. Dacă părţile erau identificate de comun acord, fiecare coproprietar putea ieşi din
indiviziune printr-o acţiune communi dividundo. Dacă bunurile se confundaseră accidental,
coproprietarii aveau în faţa instanţei o acţiune în revendicare a unei părţi incerte din întreg.
Specificaţia reprezenta confecţionarea unui lucru nou din materialul aflat în proprietatea unei
alte persoane, fără consimţământul acesteia din urmă. Sabinienii considerau că lucrul nou creat
aparţinea proprietarului materialului, deoarece fără material lucrul nu ar fi existat. Proculienii
acordau proprietatea lucrului specificatorului, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul
materialului. În epoca lui Justinian, lucrul aparţinea proprietarului materialului dacă el putea
reveni la forma iniţială. Dacă nu, proprietatea revenea specificatorului.
Dobândirea fructelor. Bunurile produse în mod periodic de un alt bun reveneau proprietarului
bunului fructifer, indiferent că fuseseră sau nu separate de acesta. Reprezentând o prelungire
firească a dreptului de proprietate, fructele respective nu trebuiau dobândite prin accesiune. Pe de
altă parte, fructele intrau prin simplă separare şi în proprietatea celor care care aveau asupra
bunului fructifer un drept modelat după acela al proprietarului: posesorul de bună credinţă şi
arendaşul pe termen lung (emfiteotul). În schimb, arendaşii pe termen scurt şi uzufructuarii,
neavând posesia bunului fructifer, intrau în proprietatea fructelor doar prin perceperea lor
directă. Ca urmare, proprietarii şi cei care se manifestau asemenea unui proprietar puteau
revendica fructele chiar dacă încă nu le percepuseră, pe când simplii detentori puteau revendica
fructele doar după ce le percepuseră.
Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul civil. Acestea erau moduri de dobândire a
proprietăţii reglementate de dreptul civil roman şi accesibile, în consecinţă, doar cetăţenilor şi
celor care aveau ius commercium.
Mancipaţiunea era un mod derivat voluntar de dobândire a proprietăţii quiritare şi unul dintre
cele mai vechi cunoscute de dreptul roman. Ea se putea utiliza doar în cazul bunurilor mancipi şi
reprezenta un act ritualic de afirmare (nu de transmitere) a dreptului de proprietate. Fiind un
raport de putere, dreptul de proprietate nu se transfera, ci se crea. Mancipaţiunea se făcea în
prezenţa a cinci martori cetăţeni romani puberi, a unui purtător de balanţă şi a părţilor interesate.
Bunul în cauză era atins şi revendicat de dobânditor, iar alienatorul primea în schimb o bucată de
aramă cântărită şi lovită de braţul cântarului pentru a i se verifica puritatea. Pe măsură ce a fost
folosită tot mai mult la înstrăinarea de bunuri fără titlu oneros – d.ex. o donaţie, o dotă – operaţia
de cântărire a devenit doar simbolică: Legea celor XII Table preciza că în cazul în care se făcea
un transfer de bunuri fără echivalent, proprietatea se transfera prin simpla simulare a cântăririi
aramei. După apariţia monedei de argint (269 î.Hr.), cântărirea a devenit simbolică şi în actele
cu titlu oneros. Ca urmare, mancipaţiunea s-a transformat într-o vânzare fictivă (venditio
imaginaria) prin intermediul căreia se putea transfera proprietatea. Respectându-se vechile sale
forme şi în schimbul unui preţ fictiv, mancipaţiunea putea transfera proprietatea fie ca urmare a
91
unei vânzări, fie ca urmare a unei donaţii sau constituire de dotă. Mancipaţiunea a fost folosită de
pater familias şi pentru a transfera puterea asupra unui membru al familiei unui alt pater familias
– d.ex. în cazul căsătoriei cum manu sau adopţiei. Formă greoaie de transmitere a dreptului de
proprietate, mancipaţiunea va fi înlocuită treptat de tradiţiune şi va dispărea complet în
CURSUL sec. V d.Hr..
In jure cessio reprezenta un mod derivat voluntar de dobândire a proprietăţii, ce avea loc în
cadrul unui proces fictiv. În faţa unui magistrat şi în prezenţa reală sau simbolică a bunului în
cauză, dobânditorul declara în termeni solemni că respectivul bun îi aparţine. Deoarece
proprietarul nu se opunea (cedit in jure), magistratul atribuia bunul reclamantului. In jure cessio
se aplica doar în cazul achiziţionării bunurilor mancipi şi era accesibilă doar cetăţenilor romani.
Având în vedere că necesitatea prezenţei unui magistrat îngreuna şi mai mult dobândirea
dreptului de proprietate, in jure cessio a dispărut cu mult înainte de mancipaţiune. Ultima
menţiune despre ea apare într-o constituţie din anul 293 d.Hr..
Uzucapiunea era o modalitate derivată nevoluntară de dobândire a dreptului de proprietate, în

baza posesiei neîntrerupte pe o anume perioadă de timp, bunului aflat în proprietatea unei alte
persoane. Uzucapiunea a apărut pentru a îndeplini o serie de finalităţi sociale. Ea a răspuns unei
stringente nevoi de stabilitate socială şi juridică, rezultată din multitudinea de situaţii de
incertitudine determinate de cazurile în care o serie de dobânditori de bună credinţă, deşi aveau
posesia bunului, nu dobândiseră dreptul de proprietate deoarece nu îndepliniseră formele legale
cerute de dreptul civil. Uzucapiunea era folositoare şi proprietarului însuşi, permiţându-i să-şi
dovedească dreptul prin îndeplinirea termenului de uzucapare şi nu prin dovada stăpânirii cu titlu
legitim a bunului de către toţi proprietarii anteriori (probatio diabolica). În sfârşit, era echitabil
ca proprietarul care timp îndelungat îşi neglijase bunul, să-l piardă în favoarea celui care îl
conservase şi fructificase. Pentru ca o persoană să dobândească proprietatea unui bun prin
uzucapiune, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii:
 Să aibă posesia şi nu detenţia bunului respectiv
 Să fi dobândit posesia printr-o justă cauză (iusta causa). Aceasta era un act juridic ce atesta
voinţa alienatorului de a transmite dreptul de proprietate şi a dobânditorului de a fi proprietar dar
care, datorită lipsei unor forme sau condiţii de fond, nu antrena transferul proprietăţii. El putea
cel mult marca debutul uzucapiunii. Erau asemenea juste cauze dobândirea unui bun prin
cumpărare, donaţie sau constituire de dotă de la un neproprietar, dobândirea unui bun mancipi
prin tradiţiune, dobândirea unei moşteniri de către o persoană care se credea eronat moştenitor
etc.
 Posesia bunului trebuia să fi fost dobândită cu bună credinţă. Uzucapantul trebuia să creadă
că în baza justului titlu dobândise proprietatea asupra bunului respectiv. Buna credinţă trebuia să
existe doar la debutul uzucapiunii. Dacă ulterior posesorul devenea de rea credinţă, cu excepţia
cazului în care bunul provenea dintr-o donaţie, uzucapiunea continua.
 Uzucapantul trebuia să posede fără întrerupere timp de un an de zile pentru mobile şi doi ani
pentru imobile. Întreruperea posesiei conducea la întreruperea uzucapiunii. S-a acceptat totuşi ca
succesorul uzucapantului să continue uzucapiunea începută de acesta (succesio in usucapionem).
 Bunul în cauză trebuia să fie susceptibil de uzucapare. Erau exceptate de la uzucapare
bunurile exceptate de la posesie sau de la proprietate, bunurile inalienabile – ale persoanelor
aflate sub tutelă, terenurile dotale italice etc. – şi bunurile unor proprietari ce erau la adăpost de
uzucapiune –cetăţile, fiscul, bisericile şi fundaţiile pioase.
Fiind accesibilă doar cetăţenilor romani, uzucapiunea nu ocrotea posesia îndelungată şi de bună
credinţă a numeroşilor peregrini din Imperiu. Pentru ocrotirea posesiei lor, a apărut în dreptul
clasic aşa numita prescripţie de lungă durată (longi temporis praescriptio). Aceasta însă nu a
funcţionat de la bun început ca o prescripţie achizitivă de proprietate, ci ca o prescripţie
92
extinctivă a acţiunii în revendicare introdusă de proprietar în vederea recuperării bunului.

Înscrisă în formula de judecată, prescripţia posesiei de lungă durată bloca doar acţiunea
proprietarului, fără a-i stinge şi dreptul de proprietate. Posesorul de lungă durată nu dobândea
dreptul de proprietate şi nu putea, în cazul în care pierdea posesia bunului, să introducă o acţiune
în revendicare. În epoca Severilor (sfârşitul sec. II d.Hr.), prescripţia extinctivă s-a transformat
într-o prescripţie achizitivă de proprietate. Pentru a dobândi proprietatea, posesorul trebuia să fie
de bună credinţă, să aibă just titlu, şi să posede neîntrerupt un lucru susceptibil de uzucapare
timp de 10 ani pentru cei ce locuiau în aceeaşi cetate şi 20 pentru cei care locuiau în cetăţi
diferite. Termenele se refereau doar la bunurile imobile. În epoca lui Justinian, uzucapiunea şi
prescripţia de lungă durată au fost contopite: se impuneau 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între
absenţi în materie de imobile şi 3 ani în materie de mobile.
În epoca Dominatului, pentru a sancţiona pe cei care îşi lăsau în părăsire bunul, s-a creat
prescripţia celei mai lungi durate (praescriptio longissimi temporis). Ea a funcţionat asemenea
unei prescripţii extinctive şi cerea o posesie de 40 de ani în epoca lui Constantin şi 30 de ani în
cea a lui Theodosie al II-lea. Cel care îndeplinise acest termen şi avea just titlu, chiar fără a fi de
bună credinţă, putea să respingă acţiunea proprietarului. Justinian a transformat prescripţia cele
mai lungi durate într-o prescripţie achizitivă, condiţionând-o de un termen de 30 de ani şi de
existenţa bunei credinţe. Nu se mai cerea în schimb un just titlu.
4c). Deşi era perpetuu, dreptul de proprietate se putea stinge în anumite cazuri: lucrul a fost
distrus din punct de vedere material –sclavul a murit sau casa a ars -, lucrul a pierit din punct de
vedere juridic – sclavul a fost eliberat sau un teren a fost consacrat zeilor -, bunul a fost părăsit
de către proprietarul său.
4d). În dreptul roman ocrotirea proprietăţii s-a făcut diferit în funcţie de epocă şi de forma de
proprietate vizată. Proprietatea quiritară aparţinea cetăţenilor romani şi era ocrotită, ca atare, de
dreptul civil roman. Pentru a-şi ocroti dreptul de proprietate, cetăţeanul roman ce pierduse
posesia bunului său avea la îndemână o acţiune în revendicare. Pe lângă acţiunea în
revendicare, proprietarul avea la îndemână şi alte acţiuni reale : acţiunea negatorie, actio ad
exhibendum şi acţiune delictuală din furt. Proprietatea pretoriană, neputând fi ocrotită prin
intermediul acţiunii în revendicare prevăzute de lege, a primit o protecţie din partea pretorului.
Proprietarul pretorian avea la îndemână acţiunea publiciană. Proprietatea provincială era
ocrotită printr-o acţiune reală asemănătoare acţiunii în revendicare şi introdusă în aceleaşi
condiţii.
5. Drepturile asupra bunului altuia (Iura in re aliena)
5a). Jura in re aliena erau drepturile pe care o persoană le avea asupra bunului aflat în
proprietatea altei persoane. Pe de altă parte, ele reprezentau o limitare a dreptului de
proprietate: proprietarul putea să-şi exercite dreptul doar în limita impusă de servitutea altei
persoane. Pentru a desemna o bună parte din aceste jura in re aliena, romanii au folosit o
metaforă: aşa cum un serv îşi slujea stăpânul, aşa un anume bun servea un alt bun sau o anume
persoană. Bunul care servea a fost denumit servitus iar drepturile exercitate asupra sa au fost
denumite servitudes. Servituţile erau de două feluri: reale şi personale. Servituţile reale sau
prediale erau constituite asupra unui teren în favoarea unui alt teren. Servituţile personale erau
constituite asupra unui bun mobil sau imobil în favoarea unei anumite persoane (uzufructul, uzul,
habitaţia, operae).
Servituţile prediale presupuneau existenţa a două terenuri (fonduri) vecine: unul în folosul
căruia se constituia servitutea şi se numea teren dominant şi altul asupra căruia se constituia
93
servitutea şi se numea teren servant. Servitutea predială permitea proprietarului fondului

dominant să facă sau să interzică ceva, dar nu şi să pretindă proprietarului fondului servant să
facă ceva. O servitute predială se putea constitui doar dacă se întruneau mai multe condiţii: a) Ea
trebuia să prezinte o utilitate pentru fondul dominant şi nu pentru proprietarul fondului. De aceea
d.ex., permisiunea dată vecinului de a se plimba pe terenul proprietate personală nu reprezenta
constituirea unei servituţi prediale. b) Servitutea trebuia constituită cu titlu perpetuu şi nu pe
termen limitat. Terenul dominant având o existenţă şi nevoi permanente, servitutea trebuia să fie
permanentă. c) Terenul servant trebuia să posede calităţi naturale care să permită exercitarea
permanentă a servituţii prediale. Astfel, nu se putea constitui o servitute asupra unei bălţi,
deoarece aceasta putea seca. d) Servituţile prediale erau indivizibile deoarece grevau fondul
servant în întregime şi foloseau fondului dominant în integralitatea sa. De aceea, servitutea
predială nu se putea constitui şi nici stinge parţial.
Servituţile prediale erau de două feluri: rustice şi urbane. Pentru marea majoritate a acestor
servituţi criteriul de distincţie îl constituia fondul dominant: dacă acesta era o construcţie
servitutea era urbană; dacă nu era o construcţie, servitutea era rustică.
A. Servituţile prediale rustice (servitutes praedorum rusticorum). Servituţile prediale rustice

sunt cele mai vechi, fiind specifice unei economii agrare de consum. Ele au apărut pe măsură ce
proprietatea privată imobiliară s-a dezvoltat în societatea romană, în vederea unei cât mai bune
puneri în valoare a pământului prin culturi şi construcţii. Cele mai vechi servituţi prediale rustice
erau dreptul de a trece cu piciorul sau călare peste fondul vecin (iter), dreptul de a trece cu vitele
(actus), o combinaţie între primele două (via) şi dreptul de a trage apa peste fondul altuia
(aquaeductus). Lor li s-au adăugat în timp dreptul de a scoate apă de pe fondul servant (aquae
haustus), dreptul de a adăpa vitele (pecoris ad aquam appellendi), dreptul de a paşte vitele (ius
pascendi) etc. Datorită importanţei lor, servituţile prediale rustice erau considerate bunuri
mancipi şi puteau fi constituite decât prin mancipaţiune.
Dreptul vechi roman nu făcea distincţie între dreptul asupra bunului altuia şi bunul respectiv. La
fel ca şi în cazul dreptului de proprietate, servitutea se confunda cu bunul servant. Astfel,
servitutea de trecere peste un teren vecin se confunda cu terenul respectiv. În consecinţă, deşi nu
avea un drept de proprietate asupra terenului vecin, titularul servituţii era pus într-o situaţie de
fapt aproape identică cu cea a proprietarului. De aici decurgea o consecinţă clară: servituţile
prediale erau considerate bunuri corporale şi de aceea ele puteau fi achiziţionate prin uzucapiune.
Pe măsură ce analiza juridică a progresat, s-a ajuns în sfârşit la distincţia între bun, proprietatea
bunului şi simplul drept real asupra aceluiaşi bun. În aceste condiţii, o lege Scribonia din anul 50
î.Hr. a abolit posibilitatea uzucapării servituţilor deoarece, în viziunea legii, servituţile fiind
bunuri necorporale, ele nu puteau fi uzucapate.
Servituţile prediale urbane (servitutes praediorum urbanorum). Apariţia lor este de dată mai
recentă şi a fost legată de creşterea numărului populaţiei Romei precum şi de problemele create
de reconstrucţia oraşului după incedierea sa de către gali în 390 î.Hr.. De cele mai multe ori
aceste servituţi deserveau un imobil clădit. Printre ele se enumerau: sprijinirea zidului pe
imobilul vecin, introducerea unei bârne în imobilul vecin pentru a asigura imobilul dominant,
dreptul de scurgere a apelor menajere, dreptul de a scurge apele de ploaie pe terenul vecin,
împiedicarea unei construcţii care să ia vederea sau lumina imobilului dominant etc. Apărând
mai târziu decât servituţile prediale rustice, cele urbane au fost considerate doar bunuri nec
mancipi. De asemenea, necesitând un contact mai redus cu fondul servant, servituţile prediale
urbane au fost considerate ca drepturi distincte de dreptul de proprietate al titularului fondului
servant.
94
Servituţile personale erau drepturi constituite asupra bunului altuia în favoarea unei terţe
persoane.
A. Uzufructul era dreptul de folosinţă şi de a culege fructele unor bunuri străine, lăsându-
le neatinsă substanţa. În cazul uzufructului, cele trei drepturi ale proprietarului – ius utendi, ius
fruendi şi ius abutendi – erau împărţite între două persoane. Una dintre ele, uzufructuarul,
deţinea folosinţa (usus) şi dreptul de a culege fructele (fructus) iar cealaltă, nudul proprietar,
avea dreptul de a dispune de bun. Uzufructul a apărut mai târziu decât servituţile prediale. Data
formării sale este aşezată în sec. III-II î.Hr. şi s-a datorat nevoii de a ocroti interesele femeii
căsătorită sine manu. Neavând nici un drept la bunurile soţului, văduvei acestuia i s-a acordat
printr-un legat (legatum usufructus), în scop de asistenţă materială, dreptul de folosinţă şi de a
culege fructelor bunurilor ce intrau în proprietatea copiilor. De aici uzufructul s-a extins şi în alte
cazuri şi asupra altor bunuri. Uzufructul se exercita, în principiu, asupra unor bunuri mobile sau
imobile corporale neconsumptibile. Existenţa unui bun necomsumptibil era de natura
uzufructului deoarece titularul său trebuia să-i păstreze nealterată substanţa. Uzufructuarul era
obligat de asemenea să respecte aspectul exterior al bunului şi să nu-i schimbe destinaţia
economică. În epoca postclasică, însă, s-a acceptat ca acesta să poată face modificări care
ameliorau sau creşteau valoarea bunului. În practică, însă, au apărut cazuri în care unei persoane
i se constituia un uzufruct asupra unui întreg patrimoniu sau o cotă parte din el. Pentru a se putea
bucura şi de bunurile comsumptibile, un senatus-consult a stabilit că uzufructuarul putea să
primească şi aceste bunuri cu condiţia să se oblige să le restituie în aceeaşi cantitate şi calitate la
sfârşitul uzufructului. Deoarece nu semăna cu uzufructul propriu-zis ce împiedica pierderea
substanţei bunului, acest drept a fost numit quasi-uzufruct. Uzufructul era strict legat de
persoana în favoarea căreia se constituise. De aceea, el era, de regulă, constituit cu titlu viager. În
aceste condiţii, dreptul strict personal de uzufruct nu putea fi înstrăinat. În schimb, beneficiarul
putea să-i cedeze exerciţiul. Indiferent că era exercitat sau nu de către uzufructuar, uzufructul se
stingea la moartea acestuia, fără a putea fi transmis succesorilor. Ca toate celelalte drepturi reale,
uzufructul a fost considerat, la început, ca un bun corporal, iar mai apoi ca un bun necorporal.
Fiind un drept real, el nu crea nici o obligaţie personală între uzufructuar şi nudul proprietar. Cei
doi erau obligaţi să-şi respecte reciproc drepturile, fără a putea pretinde celuilalt să facă ceva. De
aceea, la început, uzufructuarul nu a fost obligat să conserve bunul, ci doar să nu-i consume
substanţa şi să nu-i schimbe destinaţia. În dreptul clasic, însă, uzufructuarul era obligat să
promită că se va folosi de bun asemenea unui pater familias şi că-l va restitui la sfârşitul
uzufructului.
B. Uzul reprezenta dreptul real de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, însă numai în
limita nevolor personale.
C. Habitaţia reprezenta dreptul de a locui o casă. În epoca lui Justinian, era îngăduit titularului
acestei servituţi să-şi închirieze casa.
D. Operae reprezenta dreptul unei persoane de a folosi sclavul sau animalul aparţinând unei alte
persoane.
5b). O servitute putea fi constituită fie direct, în cazul în care proprietarul ceda în folosul unui
vecin prerogativele unei servituţi prediale, fie indirect, în cazul în care proprietarul a două
fonduri înstrăina pe unul din ele, rezervându-şi asupra lui o anume servitute. Servituţile se puteau
constitui prin mai multe acte juridice: mancipatio şi in jure cessio, testament, quasi-
tradiţiune, adjudicatio, pact, stitpulaţie.
95
5c). Titularii servituţilor aveau la îndemână o acţiune reală –vindicatio servitutis- transformată
într-o actio confessoria în epoca lui Justinian, prin care îşi ocroteau dreptul împotriva terţilor
care-l negau sau încălcau. Acţiunea urmărea recunoaşterea, restabilirea dreptului titularului
servituţii şi despăgubirea sa materială. Titularul servituţii mai beneficia şi de ocrotirea
interdictală.
5d). Superficia şi emfiteoza reprezintă alte tipuri de jura in re aliena bazate pe arendări
perpetue sau pe termen lung unei persoane a imobilului aflat în proprietatea unei alte persoane.
Superficia era dreptul unei persoane de a se folosi, în baza unui contract de închiriere viager sau
pe termen lung şi în schimbul unei sume de bani numite solarium, de o construcţie ridicată pe
terenul unei alte persoane. Superficia reprezenta în consecinţă o abatere convenţională de la
principiul accesiunii faţă de imobile, conform căruia orice construcţie făcută pe un teren
proprietatea altei persoane devenea proprietatea acesteia. În cazul în care posesorul construia
într-un asemenea loc el putea conveni cu proprietarul să păstreze dreptul de folosinţă asupra
construcţiei respective. Superficia era ocrotită de un interdict de superficie şi de o acţiune (rei
vindicatio utilis) ce putea fi intentată împotriva oricărei persoane care tulbura folosinţa
construcţiei.
Emfiteoza reprezenta arendarea cu titlu viager sau pe termen lung unei persoane a unor terenuri
imperiale nelucrate, cu îndatorirea acesteia de a le cultiva şi de a plăti o arendă. Acest tip de
arendare pe termen lung sau perpetuă era folosită şi de cetăţi sau marii proprietari de pământ.
Titularul emfiteozei avea dreptul de a dispune, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, de
terenul respectiv, cu respectarea unui drept de preemţiune acordat proprietarului.

M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. II, op.cit., pp. 296-378
96
1) Cum se definea patrimoniul în dreptul roman?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
2) Cum se clasificau lucrurile patrimoniale?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
3) Care sunt formele proprietăţii romane de-a lungul evoluţiei sale istorice?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
4) Cum era reglementată coproprietatea în dreptul roman?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
5) Ce este posesia şi cine erau posesorii ?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
97
6) Care sunt elementele posesiei?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
7) Cu se dobândea şi se pierdea posesia?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
8) Cum se realiza ocrotirea posesiei?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
9) Care erau modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
10) Care erau modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul civil?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
11) Cum era ocrotit dreptul de proprietate?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
98
12) Ce sunt servituţile prediale?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
13) Ce sunt seervituţile personale?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
________________________________________________________________
14) Ce sunt superficia şi emfiteoza?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
__________________________________________________________________
1. Lucrurile patrimoniale reprezentau:
a) lucruri care se putea afla în comerț

b) lucruri care putea fi evaluate în bani
c) lucruri cu valoare de patrimoniu
2. Drepturi depline asupra bunului aflat în proprietate avea:
a) proprietarul quiritar
b) proprietarul pretorian
c) proprietarul gentilic
3. Elementele posesiei sunt:
a) animus
b) corpus
c) interdictul
99
4. Mancipațiune aera un mod de dobândire a proprietății:
a) de drept civil
b) de dreptul ginților
c) de drept pretorian
5. Servituțile personale erau constituite:
a) în favoarea unui bun

b) în favoarea unei persoane
c) în favoarea unui prieten
TESTE DE EVALUARE:
1. Mancipațiunea reprezenta:
a) o procedură de eliberare a sclavului

b) un mijloc de dobândire a proprietății quiritare
c) un mijloc de dobândire a proprietății pretoriene
2. Dreptul de proprietate în dreptul roman era:
a) un raport între două persoane cu privire la un bun

b) un raport de putere între proprietar și bun
c) un raport între două bunuri
3. Accesiunea era un mod de dobândire a proprietății:
a) prin alipirea unui bun accesoriu la un bun principal

b) prin amestecul a două cantități de bunuri de același gen
c) prin crearea unei opere de artă cu materialul altei persoane
4. Dreptul de proprietate quiritară era ocrotit de:
a) o acțiune ficticie
b) acțiunea în revendicare
c) acțiunea publiciană
5. Uzufructul presupunea:
a) dreptul uzufructuarului de a dispune și a culege fructele

b) dreptul uzufructuarului de folosință și de a culege fructele
c) dreptul de folosință al uzufructuarului
100
TEMA X. SUCCESIUNILE
 studentul să înțeleagă semnificațiile generice ale conceptului succesiune

 studentul să facă diferența între succesiunea ab intestat și cea testamentară
 studentul să înțeleagă importanța testamentului în cadrul dreptului succesoral
 studentul să înțeleagă principiile devoluțiunii succesorale
COMPETENȚELE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENȚI :
 studentul să fie capabil să realizeze devoluțiunea succesorală după dreptul civil, pretorian
șl dreptul lui Iustinian
 studentul să fie capabil să facă distincția între hereditas și bonorum possessio
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): SUCCESIUNE,

TESTAMENT, MOȘTENITOR, DE CUJUS, CLASĂ MOȘTENITORI
1. Evoluția dreptului succesoral roman

2. Succesiunea ab intestat
3. Succesiunea testamentară
4. Acceptarea și renunțarea la succesiune
5. Legatele și fideicomisele
6. Acțiunile succesorale
101
REZUMAT: Vorbind despre dobândirea bunurilor, Gaius (II.97), urmat de

Justinian, face distincţie între dobândirea fiecărui bun în parte şi dobândirea unei universalităţi
de bunuri. Astfel, unele bunuri le putem dobândi cu titlu singular (per singulas res), iar altele le
putem dobândi cu titlu universal (per universitatem). Toate aceste moduri de dobândire a
bunurilor pot fi denumite, într-un sens foarte larg, succesiune deoarece ele au în comun urmarea
unei persoane în dreptul/drepturile unei alte persoane. Într-un sens restrâns, ordinar, al
cuvântului, succesiunea are în vedere succesiunea pentru cauză de moarte. De regulă, prin
aceasta se are în vedere succesiunea cu titlu universal (succesio mortis causa per universitatem).
Conform unei definţii celebre a lui Iulian, succesiunea reprezintă dobândirea totalităţii
bunurilor pe care le-a avut defunctul. În aceste condiţii, pentru a exista succesiune, trebuie să
existe o persoană decedată, un patrimoniu transmis prin anumite modalităţi şi unul sau mai mulţi
succesori. Defunctul al cărui patrimoniu era transmis succesorilor era denumit de cujus ca o
prescurtare a perifrazei de cujus successione agitur –“cel despre a cărui succesiune este vorba”-
prin care acesta era desemnat în textele juridice. Succesorii erau de regulă membrii familiei
agnatice (heredes sui), dar şi persoane din afara familiei. Succesiunea cu titlu universal pentru
cauză de moarte era de două feluri: o succesiune recunoscută de dreptul civil care se numea
hereditas şi o succesiune recunoscută de dreptul pretorian care se numea bonorum possessio.
Atât hereditas cât şi bonorum possessio puteau fi transmise fie în baza unui testament (succesio
testamentaria), fie în baza legii/puterii magistratului (succesio ab intestatio).
CONȚINUTUL TEMEI X: SUCCESIUNILE

1. Evoluția dreptului succesoral roman. La debutul epocii vechi a dreptului roman se aplica
exclusiv succesiunea ab intestat. Pater familias era obligat să transmită bunurile familiale
agnaţilor săi şi nu putea face testament. În epoca Legii celor XII tabla s-a recunoscut şi aplicarea
succesiunii testamentare. Cu timpul, s-au stabilit şi reguli clare în privinţa concurenţei dintre cele
două tipuri de succesiuni. Astfel, creşterea importanţei voinţei testatorului a făcut ca succesiunea
ab intestat să fie eliminată de succesiunea testamentară. Succesiunea ab intestat se aplica
doar în momentul în care nu exista testament, testamentul era invalid sau a fost anulat ulterior.
De asemenea, cele două tipuri de succesiuni nu se puteau aplica în acelaşi timp. Dacă de cujus nu
testase decât pentru o parte din bunurile sale, asupra celeilalte nu se aplicau regulile succesiunii
ab intestat, ci avea loc o creştere a părţilor succesorilor testamentari în proporţie cu cota ce le
revenea.
2. Succesiunea ab intestat reprezintă acea succesiune transmisă membrilor familiei atunci

când nu există un testament. În vechiul drept roman, succesiunea ab intestat se realiza în cadrul
familiei agnatice romane, cu toate consecinţele ce decurgeau de aici: chemarea la succesiune a
celor aflaţi sub puterea lui pater familias şi excluderea tuturor acelora care, deşi rude de sânge,
nu se aflau sub această putere. Pe măsură, însă, ce legătura de sânge dobândeşte o importanţă tot
mai mare, a revenit pretorului sarcina de a întări, suplini şi modifica dreptul civil în conformitate
cu realităţile familiei cognatice.
Succesiunea de drept civil. Legea celor XII Table împărţea moştenitorii în mai multe clase
(ordines) chemate la succesiune într-o anumită ordine. Principiul fundamental al devoluţiunii
102
succesorale cerea ca clasele superioare de moştenitori să înlăture clasele inferioare de

moştenitori:
a) Prima clasă era formată din toţi aceia care se aflau sub puterea lui pater familias şi deveneau
sui juris la moartea acestuia: fiii de familie, fiicele, soţia sa căsătorită cum manu – deoarece ea
avea poziţia unei fiice (loco filiae) şi nepoţii. Erau excluşi de la moştenire toţi cei care fuseseră
scoşi printr-un mijloc sau altul din familie: copiii emancipaţi, cei daţi în adopţie şi fiicele
căsătorite cum manu. Cei ce deveneau heredes sui – cei care se moşteneau pe ei înşişi – erau
heres prin excelenţă. Ei erau o prelungire a familiei şi moşteneau de plin drept, fără a mai fi
nevoie de o acceptare a succesiunii, deoarece ei erau consideraţi deja ca fiind, într-o anume
măsură, proprietarii acestor bunuri (Gaius, II.157). Împărţirea moştenirii se făcea pe cap (per
capita) dacă toţi heredes sui erau de gradul I – fii, fiicele şi soţia – şi pe tulpini (in stirpes) dacă
moştenitorii din această clasă erau de grade diferite –d.ex. pe lângă copii şi soţie existau şi
nepoţi. Aceştia din urmă veneau la moştenire pe tulpină prin reprezentarea părintelui lor. Astfel,
dacă un pater familias avea doi copii A şi B şi o soţie C moştenirea se împărţea în trei fracţiuni
egale între aceştia (1/3 + 1/3 + 1/3). Dacă B murise dar avea doi copii D şi E, cei doi veneau pe
tulpină la moştenirea fracţiunii tatălui lor. În acest caz, partea de 1/3 ce revenea acestuia se
împărţea în două fracţiuni egale între fii săi (1/6 + 1/6).
b) În lipsa agnaţilor privilegiaţi din clasa I, Legea celor XII Table chema la succesiune pe aşa
numiţii agnaţi colaterali. În cadrul acestei clase, agnatul cel mai apropiat în grad îi înlătura pe
cei mai îndepărtaţi. Astfel, dacă pater familias avea un frate (rudă de gradul II) şi doi nepoţi ai
unui alt frate decedat (rude de gradul III), fratele în viaţă îi înlătura de la moştenire pe cei doi
nepoţi. Dacă erau mai mulţi agnaţi colaterali de acelaşi grad, moştenirea se împărţea pe capete în
fracţiuni egale. Agnaţii colaterali nu erau consideraţi continuatori ai familiei lui pater familias
decedat şi, de aceea, nu erau heredes sui. Dacă agnatul colateral cel mai apropiat în grad refuza
succesiunea, atunci aceasta nu revenea agnaţilor colaterali de grad mai îndepărtat, ci celei de-a
treia clase de moştenitori.
c) Gentilii (gentiles) nu erau moştenitori în adevăratul sens al cuvântului. Ei nu erau denumiţi
heredes deoarece, în principiu, era vorba despre reîntoarcerea patrimoniului familial la
comunitatea gentilică din care a derivat iniţial.
Succesiunea de drept pretorian. Pentru a înlătura situaţiile inechitabile ce rezultau din

înlăturarea de la succesiune a rudelor de sânge scoase de sub puterea lui pater familias, pretorul a
intervenit în favoarea acestora, creând noi clase de moştenitori şi recunoscându-le o bonorum
possessio:
a) Bonorum possessio unde liberi era atribuită copiilor care fuseseră scoşi de sub puterea lui
pater familias prin emancipare, adopţie sau căsătorie cum manu. Iniaţial, dacă se afla în
concurenţă cu un succesor civil, cel pretorian pierdea bonorum possessio (sine re). Mai apoi
pretorul a acordat acestuia o excepţie prin care, opunând-o moştenitorului civil, putea să obţină
jumătate de moştenire (bonorum possessio cum re). Ca şi în cazul succesiunii civile,
devoluţiunea succesorală se făcea pe capete şi pe tulpină, după caz.
b) Bonorum possessio unde legitimi era acordată agnaţilor colaterali în lipsa succesorilor din
clasa I.
c) Bonorum possessio unde cognati era acordată rudelor de sânge până la al şaselea sau chiar al
şaptelea grad. Prin această clasă se putea transmite succesiunea rudelor prin femeie precum şi
rudelor de sânge scoase de sub puterea lui pater familias. Între cognaţi, devoluţiunea se făcea în
funcţie de proximitatea faţă de defunct: cei mai apropiaţi în grad îi excludeau pe cei mai
îndepărtaţi.
d) Bonorum possessio unde vir et uxor chema la succesiune pe soţul sau soţia supravieţuitoare în
lipsa oricăror moştenitori civili sau pretorieni din clasele superioare. Această nouă clasă de
moştenitori şi-a găsit utilitatea în condiţiile în care, din sec. I d.Hr., căsătoria sine manu se
generalizase, iar soţia nu mai putea veni la moştenirea soţului ei ca agnat.
103
Reformele lui Justinian. Prin novelele 118 (544) şi 127 (548), împăratul Justinian a consacrat
definitiv succesiunea pe linie cognatică, înlăturând orice urme ale vechii succesiuni agnatice.
Clasele de moştenitori s-au modificat:
a) În primul rând, veneau la succesiune, cu părţi egale, descendenţii defunctului pe capete sau pe
tulpină, după cum aceştia erau de acelaşi grad sau de grade diferite.
b) În a doua clasă de moştenitori intrau ascendenţi – părinţii, bunicii, străbunicii -, fraţii şi
surorile lor bune (născuţi din aceiaşi părinţi) şi copii acestora. Dacă veneau la succesiune doar
ascendenţi, ascendenţii mai apropiaţi în grad îi înlăturau pe cei mai îndepărtaţi –d.ex. părintele îl
înlătura pe bunic. Dacă erau chemaţi la succesiune doar colateralii, moştenirea se împărţea în
fracţiuni egale pe capete. Dacă veneau la succesiune atât ascendenţii cât şi colateralii,
succesiunea se împărţea în fracţiuni egale pe capete între aceştia. Copiii fraţilor şi surorilor
predecedaţi veneau la moştenirea fracţiunii părintelui lor pe tulpină.
c) În a treia clasă erau chemaţi la moştenire, pe capete sau tulpină, fraţii şi surorile vitregi şi copii
acestora.
d) În ultima clasă veneau restul colateralilor, probabil până la gradul şase sau şapte.
În lipsa tuturor acestor clase de moştenitori, venea la moştenire soţul supravieţuitor.
3. Succesiunea testamentară
Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o persoană îşi
instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul
era un act de ultimă voinţă deoarece el producea efecte doar după moartea celui care dispunea.
Era un act unilateral deoarece producea efecte prin simpla manifestare de voinţă a testatorului.
De aceea, el putea fi oricând revocat de acesta înainte de deces. Testamentul trebuia să instituie
un moştenitor care să continue persoana defunctului. Aceasta era o condiţie fundamentală
deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229), instituirea de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia
întregului testament”. În cele din urmă, testamentul era un act formalist deoarece trebuiau
îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la constituirea sa.
Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi instituit moştenitor în conformitate

cu normele dreptului civil roman. Pentru aceasta era nevoie de existenţa fie a capacităţii juridice
de a testa (factio testamenti pasiva), fie a capacităţii juridice de a fi instituit moştenitor (factio
testamenti pasiva).
a) Factio testamenti activa. Putea testa, conform dreptului civil, cetăţeanul roman sui juris
care deţinea capacitate de exerciţiu. Erau, în consecinţă, incapabili să testeze necetăţenii –
latinii şi peregrinii -, alieni juris şi copiii aflaţi sub puterea tatălui lor, cu excepţia fiului de
familie care putea dispune prin testament asupra peculiului castrense. Sclavul nu putea testa
deoarece nu avea capacitate patrimonială. Acestora li se adăugau cei care nu puteau înstrăina –
nebunii, prodigii, interzişii -, persoanele lovite de o decădere din drepturi ca urmare a unei
pedepse penale – cei loviţi de intestabilitate, ereticii, apostaţii -, latinii iuniani care trăiau
liberi dar mureau sclavi. Nu puteau testa prin testamentul oral muţii şi surzii, iar femeile prin
testamentul per aes et libram. În epoca lui Hadrian, însă, s-a permis femeilor să testeze cu
consimţământul tutorelui lor. Factio testamenti activa trebuia să existe în momentul întocmirii
testamentului dar şi în momentul decesului şi în perioada dintre redactare şi deces. Această
regulă nu se aplica însă celui căzut prizonier la duşman în baza lui ius postliminii. În cazul în
care testatorul a fost incapabil între întocmirea testamentului şi deces, pretorul putea să acorde
succesorilor o bonorum possessio cu condiţia ca acea capitis deminutio să fi fost involuntară sau,
chiar dacă a fost voluntară – în caz de adrogaţiune, de exemplu - testatorul, redevenit capabil, să-
şi fi exprimat intenţia de a da din nou viaţă testamentului său.
104
b) Factio testamenti pasiva. Putea fi instituit moştenitor cetăţeanul roman sau deţinătorul de ius
commercium bărbat, nelovit de decăderea din drepturi şi suficient determinat. Capacitatea de a fi
instituit moştenitor se aprecia atât în momentul redactării testamentului, cât şi în momentul
decesului testatorului. Nu aveau factio testamenti pasiva peregrinii şi latinii iuniani – cu condiţia
să nu fi devenit cetăţeni cu 100 de zile înainte de decesul testatorului. Latinii puteau primii o
succesiune în măsura în care aveau ius commercium. Pentru a evita abuzul de lux, o lege
Voconia din 169 î.Hr. interzicea persoanelor cu o avere mai mare de 100.000 de sesterţi să
testeze în favoarea femeilor. Nu puteau fi instituiţi nici cei loviţi de intestabilitate, ereticii şi
apostaţii. O regulă importantă prevedea că cel instituit moştenitor trebuia să fie bine determinat.
Ca urmare, nu puteau fi instituite persoanele incerte: postumii – cei care se născuseră după
întocmirea testamentului – şi persoanele juridice. Din epoca lui Marcus Aurelius, însă, asociaţiile
şi fundaţiile au primit dreptul de a primi legate. Puteau fi instituiţi moştenitori alieni juris şi
sclavii. Instituirea sclavilor ca moştenitori se făcea de regulă atunci când era vorba despre o
succesiune insolvabilă –deci pasivul depăşea activul succesoral. Pentru a evita refuzul moştenirii
de către eventualii succesori legitimi şi aplicarea infamiei, testatorul instituia ca moştenitor un
sclav. Acesta trebuia să accepte în mod obligatoriu succesiunea iar ca urmare era eliberat.
Pe lângă condiţiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman cerea respectarea a o serie de
formalităţi la întocmirea testamentului. Îndeplinirea lor determina validitatea testamentului
respectiv. Pentru a îndepărta însă condiţiile de formă uneori prea rigide, pretorul a intervenit,
sancţionând un testament de drept pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis
comitiis, testamentul in procintu, testamentul mancipatio familiae, testamentul per aes et libram.
a) Testamentul calatis comitiis este una dintre cele mai vechi forme de testament şi el subzista
încă în dreptul clasic. Realizarea sa avea loc în faţa comitiei curiate în datele de 24 martie şi 24
mai a fiecărui an. Comitia era prezidată de Pontifex Maximus, ceea ce dovedea atât importanţa
politică cât şi pe cea religioasă a acestui testament. Poporul nu era chemat să voteze, ci doar să ia
la cunoştinţă voinţa testatorului. Acesta dispunea asupra averii sale luând pe cei de faţă ca
martori şi pronunţând o formulă sacramantală: ...astfel testez şi voi, quiriţilor, să-mi daţi mărturia
voastră (Ita testor, itaque, vos Quirites testimonium mihi perhibetote –Gaius, II 104).
b) Testamentul in procintu permitea cetăţenilor romani să-şi întocmească testamentul înaintea

plecării la bătălie. Manifestarea de voinţă era exprimată înaintea armatei gata de bătălie (in
procintu). Nici aici nu se punea problema unui vot din partea cetăţenilor. Cele două forme de
testament erau extrem de greoaie: pe de o parte, ele putea fi realizate doar în zilele faste prescrise
sau în mometul plecării la luptă şi, pe de altă parte, fiind exprimată public, voinţa testatorului nu
putea fi retrasă, ceea ce contravenea caracterului revocabil al testamentului. În acelaşi timp,
femeile nu puteau fi prezente, deoarece ele nu aveau acces nici în comitie şi nici în armată. Ca
urmare, a apărut necesitatea unor noi forme de testament.
c) Testamentul mancipatio familiae era o mancipare a întregului patrimoniu al testatorului unei

terţe persoane numită familiae emptor. Procedura cerea prezenţa testatorului, a terţului, a 5
martori şi a unui purtător de balanţă (libripens). Pronunţând anumite formule solemne, terţul lua
în custodie bunurile lovind balanţa cu o bucată de metal pe care o înmâna testatorului ca simbol
al preţului acestei vânzări fictive. În acelaşi timp, testatorul comunica verbal terţului dorinţele
sale privind repartizarea patrimoniului succesoral. Familiae emptor nu devenea proprietarul
patrimoniului testatorului. El nu era moştenitorul acestuia, ci doar un custode al bunurilor pe care
trebuia să le remită adevăratului moştenitor la moartea testatorului. Acest tip de testament
prezenta numeroase inconveniente: el nu instituia direct un moştenitor care să continue persoana
defunctului –familiae emptor era un simplu loco heredis şi, pe de altă parte, sarcina de a remite
105
bunurile la moartea testatorului adevăratului moştenitor era o simplă datorie morală a lui familiae
emptor, pe care o putea îndeplini sau nu. În aceste condiţii, a apărut o nouă formă de testament.
d) Testamentul per aes et libram menţinea o serie din elementele mancipaţiunii. Astfel, avea
loc o vânzare fictivă a patrimoniului testatorului însă familiae emptor declara acum, în termeni
solemni, că deţinea patrimoniul ca un simplu custode. În centrul atenţiei stătea acum declaraţia
solemnă a testatorului (nuncupatio) făcută verbal în prezenţa a 5 martori, a lui libripens şi a lui
familiae emptor, prin care acesta îşi exprima voinţa cu privire la succesiune. Familiae emptor,
transformat într-un simplu martor, devenea acum un executor testamentar obligat juridic să
respecte voinţa testatorului. Cu timpul, fără a reprezenta un element de validitate, nuncupatio a
început să fie realizată în scris pe nişte tăbliţe cerate. Datorită avantajelor sale –păstra secretul
asupra dispoziţiilor testamentare- nuncupatio scrisă a început să devină un element esenţial al
acestei forme de testament. Distrugerea acestor tăbliţe a fost considerată, începând cu sec. II
d.Hr., ca o revocare a testamentului.
Testamentul pretorian era testamentul întocmit prin redactarea unui înscris întărit cu peceţile a
şapte martori. Testamentele epocii Dominatului sunt testamentul apud acta conditum,
testamentul principi oblatum, testamentul nuncupativ, testamentul olograf.
Instituirea unuia sau mai multor moştenitori era elementul şi obiectivul fundamental al oricărui
testament. Fără o astfel de instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui
moştenitor/moştenitori se făcea pentru întreg patrimoniul, cu excluderea oricăror moştenitori ab
intestat. Pentru a fi valabilă, instituirea de moştenitor trebuia să respecte anumite condiţii de
formă şi de fond.
a) Condiţii de formă. Instituirea trebuia să se facă doar printr-un testament şi nu printr-un

codicil. Ea trebuia să se facă în termeni solemni şi în limba latină – din 439, Theodosie al II-lea a
admis şi instituirea în limba greacă. De asemenea, instituirea trebuia să aibă loc în fruntea
testamentului: Titius heres esto.
b) Condiţii de fond. Instituirea de moştenitor nu se putea face sub un termen suspensiv – d.ex.
Titius să fie moştenitor după 5 ani de la moartea mea – pentru a se evita lăsarea fără titular a
patrimoniului şi nici sub termen extinctiv – d.ex. Titius să fie moştenitor până la calendele lui
Iulie – deoarece instituirea de moştenitor era perpetuă. Pe acelaşi considerent se interzicea
instituirea sub o condiţie extinctivă – d.ex. Titius să fie moştenitor până când Maevius va deveni
consul. Pentru a se proteja voinţa defunctului de nulitate, aceste termene şi condiţii era
considerate ca nescrise. Aceeaşi era soarta condiţiilor imposibile, imorale sau ilicite. Se accepta,
în schimb, instituirea de moştenitor sub o condiţie suspensivă – d.ex. Titus să fie moştenitor doar
după ce va absolvi o şcoală de retorică. Titus nu devenea moştenitor decât atunci când se realiza
condiţia respectivă. Dacă această condiţie nu se realiza, atunci se deschidea succesiunea ab
intestat.
Atunci când testatorul instituia nu unul, ci mai mulţi moştenitori, suntem în prezenţa unei
pluralităţi de instituiri. Dacă aceşti succesori veneau la moştenire în concurenţă unul cu altul,
fiecare primea partea ce-i revenea prin voinţa testatorului. În cazul în care unul din moştenitori
nu accepta moştenirea, partea sa revenea celorlaţi moştenitori, în baza unui drept de
acrescământ. Dacă testatorul nu preciza cota ce revenea fiecărui comoştenitor, aceştia primeau
fiecare o parte egală din moştenire.
Alteori, testatorul instituia un moştenitor în locul unui alt moştenitor. Aici suntem în prezenţa
unei substituţii. Exista o substituţie vulgară atunci când era instituit un moştenitor substitutor
pentru cazul în care moştenitorul originar nu putea sau nu dorea să accepte succesiunea. Exista o
106
substituţie pupilară atunci când pater familias instituia un moştenitor pentru cazul în care fiul
său ar fi murit înainte de a ajunge la vârsta la care îşi putea întocmi un testament. În acest caz,
testatorul reglementa succesiunea patrimoniului pentru două generaţii. În fine, suntem în
prezenţa unei substituţii exemplare atunci când testatorul instituia un moştenitor pentru
succesorul său care, fiind nebun, nu putea să-şi întocmească singur un testament.
Testamentul devenea nul ab initio dacă nu fuseseră respectate formele de fond şi de formă cerute
pentru validitatea acestuia. Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul în momentul în care
testatorul suferea o capitis deminutio. În cazul în care el murea în prizonierat, testamentul era
considerat valid în baza legii Cornelia ce-l considera mort în momentul căderii în prizonierat. În
cazul în care testatorului i se născuseră ulterior întocmirii testamentului copii legitimi,
testamentul devenea nul, deoarece tatăl era obligat să se pronunţe asupra fiecărui moştenitor fie
instituindu-l, fie desmoştenindu-l. Pentru a se evita totuşi nulitatea testamentului, s-a acceptat, în
epoca imperială, ca testatorul să instituie sau să dezmoştenească anticipat pe copiii ce s-ar fi
născut după întocmirea testamentului. În sfârşit, testamentul devenea nul în cazul în care nici
unul dintre succesorii instituiţi nu acceptaseră moştenirea.
Fiind un act unilateral, testamentul putea fi revocat oricând de către testator înaintea morţii sale.
În momentul în care testatorul îşi întocmea un alt testament, vechiul testament era considerat
revocat. Noul testament îl anula pe cel vechi în întregime şi nu doar cu privire la dispoziţiile
contrarii. Dacă testatorul distrugea înscrisul sau peceţile aşezate pe el, testamentul rămânea
valabil în dreptul civil, dar devenea nul în dreptul pretorian, unde existenţa acestor peceţi era
esenţială. În dreptul post-clasic, un testament putea fi revocat prin întocmirea unuia nou, prin
deschiderea intenţionată de către testator a documentului, iar în epoca lui Justinian, printr-o
declaraţie în acest sens făcută de testator în faţa a trei martori.
Deşi Legea celor XII Table recunoştea lui pater familias o libertate deplină de a testa –“după
cum a dispus prin testament de averea sa aşa să fie” (uti legassit super pecunia tutelave suae rei
ita jus esto)- dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei libertăţi. Pornind de la ideea
că succesiunea în cadrul familiei prevalează libertăţii de a testa, s-au pus la dispoziţia
succesorilor legitimi două garanţii: una de formă, privind obligaţia lui pater familias de a
dezmoşteni expres anumite categorii de prezumptibili moştenitori şi una de fond, privind
interdicţia de a dezmoşteni anumiţi moştenitori fără existenţa unor raţiuni întemeiate.
4. Acceptarea și renunțarea la succesiune
Deşi în dreptul roman s-a format în timp regula liberei acceptări sau repudieri a succesiunii, în
vechiul drept roman existau categorii de moştenitori care, fie datorită poziţiei lor speciale în
cadrul familiei romane fie datorită statutului lor juridic, erau obligaţi să accepte succesiunea.
Aceştia au primit denumirea de moştenitori necesari (heredes necessari) în opoziţie cu cei care
acceptau moştenirea ca urmare a unei manifestări libere de voinţă –moştenitorii voluntari sau
externi (heredes voluntarii, heredes extranei). Moştenitorii voluntari sau externi puteau renunţa
la succesiune printr-o manifestare de voinţă expresă, neformală, sau una tacită.
Acceptarea succesiunii se putea face expres sau tacit. În epoca veche, acceptarea expresă se
putea face prin procedura lui cretio: succesorul declara în termeni solemni în faţa unor martori
că acceptă succesiunea. Procedura va cădea treptat în desuetudine şi va dispărea în decursul sec.
IV d.Hr.. Cretio a fost înlocuită cu o declaraţie expresă neformală numită nuda voluntas. În
fine, acceptarea se putea face tacit, prin intermediul unei gestio pro herede: realizând o serie de
acte pe care le putea face doar în calitate de moştenitor – d.ex. plătea o creanţă a moştenirii – el
îşi manifesta indirect voinţa de a accepta moştenirea. În dreptul pretorian, moştenitorul accepta
107
succesiunea prin intermediul unei cereri făcute pretorului sau guvernatorului de a-i acorda
bonorum possessio.
Manifestarea voinţei de a accepta (sau repudia) moştenirea se putea face iniţial oricând.
Pentru a nu lăsa însă prea mult timp succesiunea fără titular, s-a obişnuit ca testatorul să ceară
prin testament celui instituit să se pronunţe într-un termen de 100 de zile. De asemenea, în cazul
în care nu exista o asemenea prevedere testamentară, pretorul putea, la solicitarea creditorilor,
cere moştenitorilor să se pronunţe într-un termen de cel puţin 100 de zile. În cazul în care nu se
pronunţau în acest interval, se considera că aceştia au renunţat la succesiune. În epoca lui
Justinian, termenul de reflecţie a fost extins la un an de zile, la sfârşitul căruia cel care nu se
pronunţase era considerat că a acceptat moştenirea. Succesorii de drept pretorian trebuiau şi ei să
ceară bonorum possessio în termen de 100 de zile de la deschiderea succesiunii.
Deoarece era un act cu consecinţe grave – trebuiau plătite datoriile defunctului -, acceptarea nu
putea fi făcută de nebuni sau de către impuberi. În aceste condiţii, era nevoie de con CURSUL
tutorelui sau al curatorului pentru persoanele sui juris şi de cel al lui pater familias pentru
persoanele aflate sub putere. Fiind de regulă un act de îmbogăţire, acceptarea succesiunii nu era
permisă oricui. Astfel, nu puteau accepta succesiunea latinii iuniani care, deşi aveau factio
testamenti pasiva, nu aveau dreptul de a achiziţiona (ius capiendi). Ei puteau totuşi accepta, dacă
deveneau cetăţeni romani în cadrul a 100 de zile de la deschiderea succesiunii.
Legislaţia lui Octavian Augustus – legile Julia de maritandis ordinibus şi Papia Poppaea -,
urmărind să favorizeze familiile cu mulţi copii şi să sancţioneze pe cei care nu aveau copii, a
interzis acceptarea succesiunii: la modul absolut celibatarilor care se aflau la vârsta căsătoriei
şi puteau avea copii şi pentru jumătate din partea ce le revenea celor care erau căsătoriţi dar nu
aveau copii, femeilor ingenue care nu aveau 3 copii, femeilor liberte care nu aveau 4 copii,
văduvelor şi celor divorţaţi. Aceste limite nu loveau rudele până la gradul 6 ale lui de cuius şi pe
moştenitorii militarilor.
Moştenirea vacantă. Între momentul deschiderii succesiunii şi cel al acceptării, moştenirea era
considerată vacantă (hereditas iacens). Aflându-se în aşteptarea moştenitorului, moştenirea era
administrată de către sclavi. Menţinerea unităţii patrimoniului a fost explicată fie prin
împrumutul în avans de către acesta a persoanei viitorului moştenitor, fie (aceasta fiind şi
varianta cea mai larg acceptată) prin supravieţuirea fictivă a personalităţii juridice a defunctului.
Moştenirea iacentă dispărea în urma acceptării ei de către succesor. O moştenire vacantă putea
face obiectul unei uzucapiuni (usucapio pro herede) în defavoarea moştenitorului voluntar. Ea a
apărut în epoca veche, atunci când moştenirea nu viza decât bunurile corporale ale patrimoniului
defunctului. Ea presupunea o posesie pe timp de un an fără justă cauză şi fără bună credinţă.
Usucapio pro herede mai exista încă în epoca lui Hadrian, când un senatus-consult acorda
moştenitorului dreptul de a intenta o petiţie de ereditate contra uzucapantului pentru recuperarea
bunurilor moştenirii.
Efectele acceptării. Ca urmare a acceptării succesiunii, moştenitorul continua personalitatea

juridică a lui de cuius: el devenea proprietar, creditor şi debitor aşa cum era şi defunctul. De
asemenea, cele două patrimonii se confundau: creditorii defunctului puteau urmări totalitatea
noului patrimoniu, în concurs cu creditorii proprii ai moştenitorului. De asemenea, în cazul în
care activul succesoral era mai mic decât pasivul, moştenitorul trebuia să achite debitele
defunctului din propria sa avere. Iniţial, succesorul trebuia să accepte toate aceste consecinţe fără
nici o limită. Invocând un motiv valabil, succesorul putea cel mult obţine o restitutio in integrum
din partea magistratului. Venind în ajutorul succesorilor unui patrimoniu insolvabil, împăratul
Justinian a stabilit că moştenitorii care întocmeau un inventar şi echivalau în bani patrimoniul
108
succesoral urmau să răspundă faţă de creditorii defunctului doar în limitele activului moştenirii.
Ne aflăm aici în prezenţa aşa-numitului beneficiu de inventar (beneficium inventarii). Pe de altă
parte, pentru a evita situaţia în care, din cauza patrimoniului insolvabil al moştenitorului,
creditorii defunctului puteau rămâne nesatisfăcuţi sau satisfăcuţi doar parţial, ei puteau cere
magistratului o separaţie de patrimoniu (bonorum separatio). În aceste condiţii, patrimoniul
solvabil al defunctului nu se mai confunda cu cel insolvabil al moştnitorului, iar creditorii
defunctului nu mai erau despăgubiţi la concurenţă cu cei ai moştenitorului. Activul patrimoniului
defunctului era vândut şi din el satisfăcuţi creditorii acestuia. Ceea ce rămânea revenea
moştenitorului.
Renunţarea la succesiune. Moştenitorii voluntari sau externi puteau renunţa la succesiune

printr-o manifestare de voinţă expresă, neformală, sau una tacită. În cazul în care exista un singur
moştenitor, se deschidea succesiunea ab intestat. Dacă moştenitorul avea unul sau mai mulţi
substituiţi, aceştia erau chemaţi la succesiune. În condiţiile în care erau instituiţi mai mulţi
succesori iar unul dintre ei renunţa la succesiune, partea sa de moştenire îmbogăţea părţile
rezervate celorlalţi în baza dreptului de acrescământ (ius accrescendi). Acrescământul avea loc
forţat: moştenitorii care deja au acceptat succesiunea trebuiau să preia şi partea celui care a
renunţat, fiecare proporţional cu fracţiunea sa de moştenire. Din epoca sfârşitului Republicii,
moştenirile nerevendicate de nimeni reveneau statului.
5. Legatele și fideicomisele
Pe lângă succesiunea pentru cauză de moarte cu titlu universal, exista şi o succesiune pentru
cauză de moarte cu titlu particular. Aceasta se realiza de regulă în cadrul succesiunii
testamentare fie prin intermediul unor formule solemne cu caracter imperativ – legatele – fie
prin intermediul unor rugăminţi neformale ce făceau apel la buna credinţă a unei persoane –
fideicomisele.
Legatul era o liberalitate cu titlu particular pe care testatorul o impunea în testament

pentru a gratifica o terţă persoană numită legatar. Legatul purta asupra bunurilor
patrimoniale ale defunctului însă nu conferea acestuia calitatea de moştenitor. De aceea, o
trăsătură esenţială a legatarului era aceea că el nu continua personalitatea juridică a lui de cuius.
Legatul era făcut întotdeauna prin testament sau printr-un codicil, prin intermediul anumitor
formalităţi a căror nerespectare atrăgea nulitatea legatului. În epoca lui Justinian, însă, această
regulă a căzut în desuetudine. El se făcea întotdeauna în termeni imperativi şi era înscris în
testament după instituirea moştenitorului. Legatul nu putea fi instituit decât în sarcina
moştenitorului. Dacă existau mai mulţi moştenitori, legatul putea lega pe toţi aceştia sau doar pe
o parte dintre ei.
Testatorul era liber să instituie legate cui dorea şi în ce număr dorea. Cu timpul, pentru a proteja
pe moştenitori, o serie de legi au intervenit pentru a limita libertatea testatorului. Legea Furia
testamentaria a stabilit că nimeni nu putea face legate mai mari de 1000 de aşi. O lege Voconia
stabilea că un legatar nu putea primi mai mult decât cel mai defavorizat dintre moştenitori. O
lege Falcidia stabilea că moştenitorul urma să primească un sfert din moştenire şi că legatele nu
puteau depăşi ¾ din aceasta.
Legatele puteau fi revocate expres prin intermediul unui nou testament. Revocarea tacită se
realiza prin intermediul unui fapt care făcea imposibilă executarea legatului - d.ex. vânzarea
bunului ce făcea obiectul legatului. Legatul devenea caduc ca urmare a anulării testamentului, a
morţii sau a capacităţii de a primi a legatarului, a pierderii bunului legat sau a achiziţionării sale
109
cu titlu gratuit de către legatar înainte de deschiderea succesiunii sau din cauza insuficienţei
activului succesoral.
De regulă, legatarul putea beneficia de legatul său doar din momentul acceptării succesiunii de
către moştenitor. Pentru a evita însă caducitatea legatului şi pentru a-l face transmisibil, la
sfârşitul Republicii s-a acceptat ca legatarul să poată beneficia de legatul său în momentul
decesului testatorului şi, mai apoi, la deschiderea testamentului. Începând cu aceste date, legatul
era transmisibil chiar dacă legatarul murea înainte de acceptarea succesiunii. Achiziţionarea
legatului se făcea în momentul acceptării succesiunii de către moştenitor. Cu excepţia legatului
per vindicationem, nu era necesară o acceptare expresă din partea legatarului. În cazul în care
legatul era constituit sub un termen sau o condiţie suspensivă, el era achiziţionat doar în
momentul sosirii termenului sau condiţiei respective. Legatarul putea şi refuza legatul. Pentru a
achiziţiona legatul, legatarul avea împotriva moştenitorului o acţiune ex testamento pentru
legatele per damnationem şi sinendi modo şi o acţiune familiae erciuscunde (după sabinieni) sau
acţiune reală (după proculieni) pentru legatele per praeceptionem.
Fideicomisele erau liberalităţi cu titlu particular făcute de testator în favoarea unei terţe
persoane şi a căror realizare depindea de buna credinţă a celui grevat. La început,
fideicomisul a fost o simplă rugăminte a defunctului ce făcea apel al buna credinţă a celui grevat
de fideicomis. Respectarea sa era asigurată de către cenzor ce putea sancţiona moral lipsa de
bună credinţă. Mai apoi Augustus a încredinţat consulilor sarcina supravegherii respectării
legatelor iar Claudiu unor pretori fideicomisari.
Fideicomisele puteau fi constituite printr-un testament sau un codicil neîntărit de un testament,

dar şi de o persoană care nu avea un testament făcut. El su putea constitui fără respectarea unor
condiţii rigide de formă atât oral cât şi tacit. În epoca Dominatului s-a cerut, însă, prezenţa a 5-7
martori pentru validitatea sa. Fideicomisul putea emana iniţial şi de la un incapabil sau un
peregrin însă în epoca Imperiului s-a impus obligativitatea calităţii de cetăţean şi a deţinerii de
capacitate juridică. Fideicomisul putea greva un moştenitor ab intestat, un moştenitor
testamentar, un legatar şi chiar un alt fideicomisar. El putea viza bunuri aparţinând testatorului,
moştenitorului sau legatarului. El putea viza şi un bun aparţinând unui terţ pe care cel grevat
trebuia să-l procure pentru a-l remite benficiarului.
Fideicomisul putea privi atât bunuri privite cu titlu particular dar şi o cotă parte din moştenire
sau chiar moştenirea întreagă. Ne aflăm aici în prezenţa unui fideicomis de ereditate. Prin
acesta, moştenitorul instituit era obligat să transmită întreaga moştenire unie alte
persoane. Succesorul trebuia să remită, printr-o mancipatio nummo uno întregul patrimoniu
fideicomisarului care nu devenea moştenitor, ci un simplu dobânditor (loco emptoris). În acest
caz, cel grevat de fideicomis nu primea nimic din moştenire, dar rămânea obligat în calitate de
moştenitor (heredis loco) să achite datoriile moştenirii. Deşi avea un drept de rambursare în baza
stipulaţiei încheiate între succesor şi fideicomisar, cererea sa putea rămâne fără obiect dacă
fideicomisarul era insolvabil. Pentru a evita inconvenientele, un senatus-consult Trebellian din
56 ? d.Hr. l-a considerat pe fideicomisar loco heredis. El obţinea jure praetorio proprietatea
bunurilor corporale (devenea proprietar pretorian), primea cu titlu util (cu ficţiunea că ar fi
moştenitor) acţiunile împotriva debitorilor moştenirii, dar trebuia să facă faţă şi acţiunilor
creditorilor moştenirii. De asemenea, pentru a preveni pericolul ca moştenitorul, neprimind
nimic, să respingă moştenirea – fapt care determina şi căderea fideicomisului – senatus consultul
Pegasian a acordat moştenitorului ¼ din moştenire. El urma să răspundă doar pentru acest sfert
de datoriile moştenirii.
110
6. ACȚIUNILE SUCCESORALE. După acceptarea succesiunii, moştenitorului îi reveneau toate

acţiunile reale şi personale din patrimoniul defunctului. De asemenea, împotriva lui, creditorii
moştenirii puteau intenta toate acţiunile ce decurgeau din calitatea de debitor a defunctului. Pe
lângă acestea, moştenitorul avea la îndemână o serie de mijloace procedurale pentru a intra în
stăpânirea moştenirii. Ele difereau după cum suntem în prezenţa unui succesor civil sau a unui
succesor pretorian. Petiţia de ereditate era acţiunea care sancţiona titlul de moştenitor al
succesorului de drept civil. Nefiind un succesor civil, moştenitorul pretorian nu se putea bucura
de petiţia de ereditate. În schimb, pretorul i-a recunoscut un interdict cu ajutorul căruia dobândea
doar o posesie a bunurilor ereditare corporale: interdictul quorum bonorum.

INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1) Ce reprezintă succesiunea pentru cauză de moarte?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) Ce reprezintă hereditas?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
111
3) Ce reprezintă bonorum possessio?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
4) Cum a evoluat dreptul succesoral roman?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
5) Cum se realiza succesiunea după dreptul civil?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
6) Cum se realiza succesiunea după dreptul pretorian?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
7) Cum se realiza succesiunea în dreptul lui Iustinian?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
8) Ce este capacitatea testamentară?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
112
9) Care sunt formele testamentului în dreptul roman?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
10) Cum se realiza instituirea moştenitorului?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
11) Cum se realiza succesiunea împotriva testamentului?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
12) Ce erau moştenitorii necesari?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
13) Ce erau moştenitorii voluntari?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
14) Ce sunt legatele?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
113
15) Ce sunt fideicomisele?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
1. Conceptul de succesiune reprezintă:
a) curgerea unei persoane în drepturile unei alte persoane

b) devoluțiunea succesorală pentru cauză de moarte
c) moștenire
2. Succesiunea ab intestat se aplică:
a) indiferent că există sau nu un testament

b) doar când nu există un testament
c) concomitent cu testamentul
3. De cujus reprezintă:
a) persoana despre a cărui moștenire este vorba

b) mostenitorul
c) masa succesorală
4. Instituirea moștenitorului era:
a) obligatorie pentru validitatea testamentului

b) facultativă
c) testatorul nu avea voie să instituie moștenitori
5. Legatele erau:
a) liberalități cu titlu particular

b) bunuri moștenite
c) promisiuni făcute de către moștenitor testatorului
114
TESTE DE EVALUARE:
1. Heredes sui reprezintă:
a) cei care nu aveau dreptul la moștenire

b) cei care se moșteneau pe ei înșiși
c) cei care aveau dreptul de a institui moștenitori
2. Succesiunea de drept pretorian favoriza următoarele categorii de moștenitori:
a) rudele agnatice
b) rudele cognatice
c) soțul supraviețuitor
3. Puteau întocmi un testament:
a) fii de familie aflați sub puterea lui pater familias

b) cetățenii romani sui juris
c) sclavii
4. Dreptul de acrescământ reprezenta:
a) dreptul unui moștenitor de a primi o cotă mai mare decât altul

b) dreptul unui moștenitor de a primi toată masa succesorală
c) dreptul unui moștenitor de a primi o cotă parte din partea de moștenire la care a
renunțat un comoștenitor
5. Acceptarea moștenirii sub beneficiu de inventar reprezenta:
a) acceptarea atât a activului cât și a pasivului moștenirii

b) acceptarea doar a pasivului moștenirii
c) acceptarea doar a activului moștenirii
115
TEMA XI. NOŢIUNI GENERALE DESPRE OBLIGAŢII
 studentul să înțeleagă semnificațiile și evoluția instituției obligației

 să înțeleagă elementele esențiale ale obligației
COMPETENȚE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENȚI:
 să enumere elementele obligației
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): OBLIGAȚIE
1. Elementele raportului obligațional

2. Clasificarea obligațiilor
REZUMAT: O definiţie care să reflecte esenţa acestei conceptului de obligaţie

găsim în Instituţiile lui Iustinian (III, 13, pr.): Obligaţia este o legătură juridică (juris
vinculum) prin care suntem constrânşi să plătim (solvendae) cuiva ceva conform dreptului
cetăţii noastre. Definiţia scoate explicit în evidenţă aspectul pasiv (şi cel mai important) al
raportului obligaţional: existenţa unei datorii / debit pe seama celui care se obligă. În acelaşi
timp, implicit, rezultă aspectul activ al raportului obligaţional: creanţa sau dreptul celuilalt
subiect al raportului juridic la prestaţia debitorului. Cele două aspecte nu pot fi percepute decât
împreună, ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Elementele obligaţiei rezultă cu claritate dintr-o
definiţie a lui Paul (D., 44, 7, 3, pr.) menită să facă distincţia între dreptul real şi dreptul
personal: esenţa obligaţiei nu constă în a face ca un lucru corporal să devină proprietatea
noastră, ci în a constrânge pe altul să ne dea, să ne facă sau să ne pună la dispoziţie ceva
(praestandum).
116
CONȚINUTUL TEMEI XI: NOŢIUNI GENERALE DESPRE

OBLIGAŢII
1. Elementele raportului obligațional:
Din definiţie rezultă următoarele elemente ale raportului obligaţional: subiectele, obiectul,
constrângerea.
a) Subiectele. Pentru ca o obligaţie să existe, ambele subiecte ale raportului juridic trebuie să fie
determinate. De aceea, creanţa sau dreptul personal ce rezultă din raportul obligaţional este un
drept relativ. Spre deosebire de dreptul real care, fiind opozabil tuturor, este un drept absolut,
dreptul personal nu poate fi invocat decât împotriva celui care se obligă. Ca urmare, pe când în
cazul dreptului real este suficientă determinarea titularului său, în cazul dreptului personal
trebuie determinat atât titularul dreptului –creditorul-, ca subiect activ, cât şi titularul
datoriei/debitului –debitorul-, ca subiect pasiv al raportului obligaţional.
b) Obiectul. Spre deosebire de dreptul real, ce conferă titularului său un drept direct şi imediat
asupra unui bun corporal, dreptul personal oferă titularului său doar dreptul la prestaţia
debitorului. În cazul în care raportul obligaţional vizează un bun corporal, creditorul poate
ajunge la el doar prin intermediul unei activităţi/inactivităţi a debitorului. De aceea, aici
creditorul doar oferă încredere –credere- debitorului său că acesta îi va transmite proprietatea
asupra celui lucru. Prestaţia debitorului poate lua mai multe forme: dare vizează transferul
proprietăţii unui lucru, facere constă în obligaţia de a face ceva în interesul creditorului iar
praestare în obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără constituirea unui drept real.
c) Constrângerea. Răspunderea debitorului este un element al obligaţiei ce intervine doar în

cazul în care acesta nu şi-a executat prestaţia la care s-a angajat. Este important de reţinut aici
faptul că răspunderea debitorului provine ca urmare a manifestării sale conştiente de voinţă şi nu
ca urmare a statutului juridic pe care acesta îl deţine. În scopul urmăririi dreptului său în instanţă,
procedura civilă de judecată a pus la dispoziţia creditorului o serie de acţiuni personale.
2. Clasificarea obligațiilor
Prin prisma diversităţii de criterii existente, obligaţiile pot fi grupate în mai multe categorii: a)
Obligaţii de drept civil şi obligaţii de drept pretorian, b) Obligaţii civile şi obligaţii naturale, c)
Obligaţii stricti juris şi obligaţii bonae fidei, d) Obligaţii unilaterale şi obligaţii bilaterale, e)
Obligaţii simple şi obligaţii plurale/solidare.
Într-o a doua operă ce-i este atribuită, Res cotidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică) sau
Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartită a izvoarelor obligaţiilor. Obligaţiile
pot astfel izvorî fie din contracte (ex contractu) fie din delicte (ex malificio), fie din diverse alte
cauze (variae causarum figurae). În a treia categorie au fost cuprinse actele sau faptele juridice
care nu se regăseau în primele două şi care îl obligau pe debitor asemenea unei obligaţii rezultate
din contract (quasi ex contractu teneri videntur) ori asemenea unei obligaţii izvorâte dintr-un
delict (quasi ex maleficio).
117

1) Care este definiţia obligaţiei?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) Care sunt elementele obligaţiei?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
3) Cum se clasifică obligaţiile?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
118
1. Izvoarele obligațiilor se pot clasifica în:
a) contracte și delicte
b) contracte, delicte și diverse alte cauze
c) contracte, delicte, quasicontracte și quasidelcte
2. Elementele obligației sunt:
a) obiectul, subiectul și constrângerea

b) obiectul, subiectul și capacitatea de exercițiu
c) obiectul, subiectul și cauza
Răspunsurile corecte se găsesc la sfîrșitul manualului.
TESTE DE EVALUARE:
1. Esența obligației constă în:
a) a face ca un lucru corporal să devină proprietatea noastră

b) a constrânge pe altul să dea, să facă sau să pună la dispoziție ceva
c) a executa de bună voie și la termen oblogația asumată
2. Obiectul unui raport obligațional constă în:
a) un bun corporal
b) prestația debitorului
c) masa succesorală
3. Izvoarele obligațiilor sunt:
a) contractele și delictele
b) contractele, delictele și ”diverse alte cauze”
c) contractele, delictele, cvasicontractele și cvasidelictele
119
TEMA XII. OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN

CONTRACTE
OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
 studentul să înțeleagă semnificația conceptului de contract

 studentul să înțeleagă diferența dintre contractele numite și cele nenumite
 studentul să înțeleagă diferența dintre contract și pact
 studentul să fie capabil să identifice tipurile de contracte

 studentul să fie capabil să descrie principiul consensualismului în dreptul roman
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): CONTRACT, PACT,

VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT
TRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
1. Clasificarea contractelor
2. Elementele contractului
3. Modalitățile contractului
4. Contractele formale
5. Contractele reale
6. Contractele consensuale
7. Contractele nenumite
8. Nudele pacte
120
REZUMAT: Vechiul drept civil roman refuza unei simple convenţii efectul juridic
obligatoriu. Dintr-un simplu pact nu se naşte nici o acţiune (ex nudo pacto nulla nascitur actio),
preciza jurisconsultul Paul în Sentinţele sale (2, 14, 1). Produceau efecte juridice obligatorii doar
acele convenţii recunoscute de dreptul civil şi calificate drept contracte (numite). Treptat,
dreptul roman a recunoscut efecte juridice şi unor simple pacte precum şi unor convenţii
sinalagmatice grupate sub denumirea de contracte nenumite.
CONȚINUTUL TEMEI XII: OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN

CONTRACTE
1. Clasificarea contractelor. Problema clasificării contractelor a fost abordată de către romanişti
din diverse perspective: a) Reluând criteriul modului de formare, contractele se divid în
contracte formale şi contracte neformale. b) După subiecţii de drept cărora li se aplicau,
contractele se grupează în contracte de drept civil, reglementate de vechiul drept civil roman şi
accesibile doar cetăţenilor şi celor dotaţi cu jus commercium, şi contracte de dreptul ginţilor
accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman. În funcţie de efectele juridice produse,
contractele se divid în contracte unilaterale ce dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia
dintre părţi şi contracte sinalagmatice ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale
contractului. Luând în considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât din contract,
existau contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept strict şi contracte de bună
credinţă, sancţionate de acţiuni de bună credinţă.
2. Elementele contractului. Deşi jurisconsulţii romani nu au realizat o teorie generală a

contractelor, fiind mai mult preocupaţi de un drept al contractelor decât de un drept al
contractului, o serie de elemente esenţiale validităţii tuturor contractelor se pot desprinde din
dreptul roman: consimţământul, capacitatea, obliectul şi cauza.
a) Consimţământul (consensum) este elementul central al oricărui contract sau convenţii (în
sensul general al cuvântului). El reprezintă reunirea (convenire) a două sau mai multe voinţe
în scopul de a produce efecte juridice. În aceste condiţii, dreptul roman nu recunoştea unei
simple manifestări unilaterale de voinţă (pollicitatio) efecte juridice obligatorii (ex nuda
pollicitatione nulla actio nascitur, se arăta în Sententiae Pauli, 5, 12, 9). Ea putea avea cel mult
valoarea unei oferte (Ulpian –D., 50, 12, 3). În cazul în care nu era acceptată de nici o persoană,
oferta putea fi retrasă. Cu toate acestea, existau trei cazuri în care o manifestare unilaterală de
voinţă producea singură efecte juridice: oferta făcută unei cetăţi, promisiunea făcută zeilor şi
promiterea unei recompense de către proprietarul care pierduse un anume bun.
Pentru a produce efecte juridice, consimţământul trebuia să îndeplinească anumite condiţii: a) Să

fie expres. Simpla tăcere ori consimţământul tacit nu produceau efecte juridice. b) Să fie serios.
Consimţământul dat în joacă (jocandi causa) nu era luat în considerare în dimensiunea
juridicului. c) Să fie sincer. În cazul în care consimţământul era simulat, luând altă formă juridică
decât cea proprie13, contractul nu se încheia. Prin aceasta se evitau operaţiunile menite să înşele
un terţ ori să eludeze legea ce se puteau realiza prin intermediul actului aparent. d) Să fie real.
13
D.ex., să se încheie o donaţie sub forma unui contract de vânzare-cumpărare.
121
Consimţământul nu trebuia să fie viciat de către unul dintre viciile de consimţământ: eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea.
Eroarea era o reprezentare falsă a realităţii ce împiedica pe un contractant să-şi manifeste voinţa
în deplină cunoştinţă de cauză. În dreptul roman eroarea era însă mai mult o lipsă a
consimţământului decât un viciu al acestuia. Cei care sunt în eroare nu sunt consideraţi că îşi
dau consimţământul arăta Ulpian (D., 50, 17, 116, 2). De aceea, eroarea atrăgea o nulitate
absolută a contractului încheiat. Jurisconsulţii romani şi romaniştii renaşterii dreptului roman au
stabilit existenţa mai multor tipuri de eroare:
 eroare asupra naturii actului juridic (error in negotio): apare atunci când un co-
contractant consideră că încheie un anume contract dar, în realitate, este vorba despre un altul
(dau un bun în păstrare unei alte persoane cu titlu de depozit iar aceasta crede că l-a primit cu
titlu de împrumut);
 eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore): apare atunci când un co-
contractant consideră că un raport contractual vizează un anume obect dar, în realitate, este vorba
de un altul (doresc să-l cumpăr pe sclavul Stichus dar de fapt vânzătorul doreşte să mi-l vândă pe
sclavul Pamphilius);
 eroare asupra substanţei (error in substantia): există atunci când un contractant se
înşeală asupra substanţei bunului ce formează obiectul contractului (cumpăr un obiect din bronz
pe care de fapt îl consider din aur). Nu pentru toţi jurisconsulţii romani însă acest tip de eroare
atrăgea invaliditatea contractului. Cei pentru care forma prima asupra materiei (cum era cazul
jurisconsultului Marcellus în sec. II d.Hr.) considerau contractul valid. Cei pentru care materia
prima formei (cazul lui Gaius) eroarea asupra substanţei atrăgea nulitatea contractului;
 eroare asupra persoanei (error in persona): există atunci când un contractant se înşeală
asupra identităţii fizice a celuilalt contractant (cred că încredinţez un mandat lui Titus dar în
realitate îl încredinţez lui Primus). Această eroare atrăgea nulitatea doar în contractele încheiate
intuitu personae –mandat, societate-, acolo unde determinarea persoanei co-contractatntului era
esenţială.
Dolul şi violenţa. Considerate vicii de consimţământ în dreptul civil modern, dolul (dolus) şi
violenţa (metus) au fost considerate de dreptul roman ca delicte şi sancţionate ca atare. Dolul lua
fie forma unui dolus malus ce consta în ascunderea adevărului, în orice fraudă sau maşinaţiune
menite să înşele sau să abuzeze de cineva (Labeon, D., 4, 3, 1, 2), fie forma unui dolus bonus
menit să inducă în eroare un duşman. În ceea ce priveşte violenţa, dreptul roman nu folosea
conceptul de vis care desemna forţa fizică ci pe cel de metus ce exprima teama produsă unei
persoane de o ameninţare, teamă ce determină respectiva persoană să contracteze. În calitate de
delicte, dolul şi violenţa au fost pedepsite fie prin intermediul unei acţiuni penale, fie prin
intermediul unor excepţii, fie prin intermediul unei restitutio in integrum.
Leziunea reprezenta prejudiciul suportat de către una din părţile unui contract cu titlu oneros din
cauza disproporţiei foarte mari dintre prestaţia sa şi prestaţia inferioară a co-contractantului său.
Acest viciu de consimţământ a fost însă aplicat doar în cazul minorului de 25 de ani, atunci când
co-contractantul său a profitat de lipsa sa de experienţă în afaceri, şi în cazul vânzătorului de
imobile, cu condiţia să fi suferit o leziune enormă.
b) Capacitatea contractuală era o condiţie esenţială de validitate a contractului, deoarece de

existenţa ei depindea posibilitatea subuecţilor de drept de a exprima consimţământul. Nu aveau
capacitate de folosinţă în materie contractuală sclavii, peregrinii lipsiţi de ius commercium, fii
de familie în privinţa împrumuturilor de bani, fiicele de familie şi femeile căsătorite cum manu.
Aveau capacitate de folosinţă nu însă şi capacitate de exerciţiu contractuală risipitorii, impuberii
122
şi femeile sui iuris aflate sub tutelă. În ultimele două cazuri, exista posibilitatea de a se intra în
raporturi contractuale, cu acordul tutorilor, însă doar în calitate de creditor.
c) Obiectul contractului era reprezentat de prestaţia (dare, facere, praestare) la care debitorul se
obliga faţă de creditor. Pentru ca un contract să fie valid, obiectul trebuia să cumuleze o serie de
condiţii: 1. Să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic. Astfel, debitorul nu se putea angaja
să procure un animal legendar ori un bun aflat în afara circuitului civil (extra commercium). 2.
Să fie licit. Obiectul contractului nu trebuia să fie contrar legilor, plebiscitelor, senatus-
consultelor şi constituţiilor imperiale. Dreptul public nu poate fi modificat de pactele dintre
particulari, arăta Papinian (D., 2, 14, 38). 3. Să fie conform bunelor moravuri. O stipulaţie
contrară bunelor moravuri produce efecte nule, arăta Diocleţian (C., 8,38, 4). Astfel, debitorul
nu se putea angaja la o prestaţie de genul comiterii unui omor sau a unui sacrilegiu. 4. Să fie
suficient determinat sau determinabil. Asfel, în cazul unei vânzări-cumpărări de grâu, trebuia
precizată exact cantitatea avută în vedere, în caz contrar putând apărea abuzuri din partea
vânzătorului. Determinarea obiectului era necesară şi judecătorului în momentul fixării
echivalentului în bani în cadrul executării silite a debitorului. 5. Să prezinte un interes pentru
creditor. Prin aceasta s-a urmărit anularea contractelor în care debitorul s-a obligat în favoarea
unui terţ (stipulaţia pentru altul).
d) Cauza reprezintă în dreptul civil modern unul din elementele esenţiale ale contractului. La fel
ca şi în cazul altor instituţii juridice, romanii nu au construit o teorie complexă a cauzei
contractului dar au oferit doctrinarilor moderni ingredientele necesare sintezei. Astăzi, doctrina
distinge între o cauză finală –ca element fundamental pentru validitatea contractului- constând în
scopul imediat urmărit de părţile contractului, o cauză eficentă, constând în sursa obligaţiei şi o
cauză determinantă, constând în motivul pentru care părţile au contractat. Vechiul drept roman,
dominat de formalism excesiv, a fost complet a-cauzalist. Un contract (verbal sau literal) era
valabil dacă erau îndeplinite condiţiile de formă, indiferent dacă debitorul se obligase cu sau fără
o cauză ilicită sau imorală. De asemenea, momentul conturării contractelor consensuale a marcat
aceeaşi indiferenţă faţă de ideea de cauză: instituţia rezoluţiunii contractului pentru inexecutare,
efect important al teoriei moderne a cauzei, era inexistentă. O vânzare-cumpărare putea fi
rezolvită doar în cazul în care în contract se inserase un pact comisoriu expres. O utilizare de
către romani a instituţiei cauzei (finale), în sensul apropiat de cel modern, apare doar în cazul
cvasicontractelor şi al contractelor nenumite. Astfel, în cazul unei îmbogăţiri pentru o cauză
ilicită se permitea restituirea a ceea ce fusese prestat pentru o cauză imorală 14(condictio ob
turpem causam). În ceea ce priveşte contractele nenumite, unde prestaţia unei părţi constituia
scopul prestaţiei celeilalte, s-a admis, în epoca lui Iustinian, că aceste contracte sunt nule pentru
lipsă de cauză (finală) în cazul în care una din părţi nu şi-a executat obligaţia ce-i revenea.
3. Modalitățile contractului. Pe lângă elementele esenţiale mai sus amintite, fără a căror
prezenţă nici o obligaţie contractuală nu se naşte, unele contracte pot cuprinde anumite elemente
care nu condiţionează validitatea obligaţiei ci modul în care ea se naşte, devine exigibilă ori se
stinge. În acest moment, respectivele obligaţii sunt afectate de modalităţi, fapt care le
diferenţiază de obligaţiile pure şi simple. Modalităţile (sau cauzele -causae-, cum le numeşte
Paul) reprezintă acele modificări pe care obligaţiile contractuale le suferă cu privire la
momentul naşterii, execuţia sau obiectul lor, stabilite de părţile contractante de comun
acord. Conform jurisconsultului Paul (D., 44, 7, 44) existau patru astfel de modalităţi (causae):
termenul (dies), condiţia (conditio), accesio şi modus.
14
D.ex., pentru săvârşirea unui anume delict.
123
a) Accesio reprezenta constituirea unei pluralităţi de creditori sau de debitori. Aceştia puteau
apărea cu drepturi şi obligaţii egale, în condiţiile solidarităţii contractuale, sau puteau avea
calităţi inegale: fie un creditor principal şi unul accesoriu –ca în cazul adjunctului pentru
primirea plăţii (adiectus solutionis gratia)-, fie un debitor principal şi unul accesoriu –ca în cazul
garantului personal.
b) Modus reprezenta constitutirea unei obligaţii alternative în sarcina debitorului. Acesta datora,
d. ex., fie un sclav, fie un animal creditorului său. Obligaţia urma a fi stinsă în momentul în care
debitorul plătea, la alegerea sa, unul din cele două bunuri. În acest caz, creditorul nu mai putea
reclama şi plata celuilalt bun. Pe de altă parte, în cazul în care unul din bunuri pierea fortuit,
debitorul era obligat să-şi execute obligaţia prin remiterea celuilalt.
c) Cele mai importante şi mai des întâlnite modalităţi ale contractelor au fost termenul şi
condiţia.
c.1) Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea
unei obligaţii. Atunci când termenul prevăzut este un eveniment a cărui producere este sigură şi
a cărui dată este cunoscută, ne aflăm în prezenţa unui termen cert. Dimpotrivă, atunci când nu
se cunoaşte data exactă a producerii acestui eveniment sigur, ne aflăm în prezenţa unui termen
incert. Termenul poate decurge expres din convenţia părţilor sau tacit din substanţa obligaţiei
asumate de debitor (d.ex., obligaţia de a picta a sculpta o statuie). Din punctul de vedere al
efectelor produse, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.
Termenul suspensiv (dies a quo) este un eveniment viitor şi sigur de a cărui împlinire depinde
exigibilitatea unei obligaţii. În acest caz, obligaţia debitorului există din momentul încheierii
convenţiei însă executarea ei este suspendată până termenul se împlineşte. Prezenţa termenului
suspensiv nu îl împiedica pe debitor să-şi execute obligaţia înainte de termen. Prestaţia sa era pe
deplin valabilă, fără a mai putea pretinde restituirea pentru plată nedatorată. Existenţa unui
termen suspensiv în favoarea debitorului împiedica însă pe creditor să pretindă executarea
obligaţiei înainte de împlinirea termenului. O asemenea pretenţie ar conduce atât la respingerea
acţiunii creditorului pentru plus petitio tempore cât şi la imposibilitatea de a mai introduce o
nouă acţiune la împlinirea termenului, ca urmare a efectului extinctiv al lui litis contestatio. În
cazul obligaţiilor cu executare succesivă, acest efect a fost evitat, după cum se ştie, prin
introducerea unei praescriptio.
Termenul extinctiv (dies ad quem) reprezintă un eveniment viitor şi sigur la împlinirea căruia
obligaţia se va stinge. Deşi producerea sa era sigură, termenul era totuşi incert deşi nu se ştia
exact momentul producerii sale (d.ex., stipularea unei rente viagere). Problema termenului
extinctiv a creat dificultăţi în cazul obligaţiilor cu executare succesivă şi, mai ales, al stipulaţiei
de rentă viageră. Aceasta era considerată unică, incertă şi perpetuă de către Pomponius (D., 45,
1, 16, 1): unică ori pură şi simplă deoarece era vorba despre o singură creanţă şi nu de mai
multe, incertă deoarece cuantumul ei nu era exact cunoscut şi perpetuă deoarece ea nu se stingea
ipso iure la moartea creditorului. Vechiul drept roman nu accepta stingerea unei obligaţii prin
simpla împlinire a unui termen, arătau Paul (D., 44, 7, 44) şi Instituţiile lui Iustinian (3, 15).
Contract formal, stipulaţia de rentă viageră trebuia stinsă printr-un act simetric contrar –
acceptilatio. Pentru a evita efectele negative ale caracterului pur şi simplu al obligaţiei izvorâte
din stipulaţia de rentă viageră, pretorul a introdus în formulă o praescriptio care permitea
creditorului să urmărească în instanţă fiecare din tranşele neachitate de debitor. Pentru a evita
efectele perpetuităţii stipulaţiei de rentă viageră, ce permiteau moştenitorului creditorului să
pretindă plata rentei şi după moartea benefiaciarului, pretorul a pus la dispoziţia debitorului o
excepţie de dol sau o excepţie de pact convenit care erau fondate pe intenţia reală a părţilor
contractante.
124
c.2) Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea
unei obligaţii. Condiţia putea fi pozitivă (Dacă Titius devine consul) ori negativă (Dacă Titius
nu devine consul).
În funcţie de evenimentul care forma condiţia, aceasta putea fi cazuală, potestativă şi mixtă.
Condiţia era cazuală atunci când îndeplinirea ei depindea de o întâmplare (casus) exterioară
voinţei celor două părţi contractante (Dacă o anume corabie soseşte din Asia). Condiţia devenea
potestativă atunci când îndeplinirea ei depindea de voinţa debitorului sau a creditorului (Dacă te
vei deplasa la Ostia). Introducerea însă a unei condiţii pur potestative din partea debitorului –
promite dacă vei vrea( spondesne si vulueris)- determina nulitatea contractului în condiţiile în
care lăsa naşterea obligaţiei la îndemâna simplei voinţe a acestuia. În cazul în care împlinirea
condiţiei depindea atât de voinţa uneia dintre părţile contractante cât şi de hazard, ea devenea
mixtă (Dacă o voi lua în căsătorie pe Flavia).
Pentru a produce efecte juridice, o condiţie trebuia să fie posibilă, licită şi morală. Condiţia era
imposibilă fie din punct de vedere natural (Dacă ating cerul cu degetul), fie din punct de vedere
juridic (Dacă vei vinde un bun sacru). O condiţie ilicită sau imorală venită din partea
creditorului era nulă indiferent că avea o formă pozitivă (Promiţi 100 dacă voi comite un
sacrilegiu?) sau o formă negativă (Promiţi tu 100 dacă nu voi comite un sacrilegiu?). Era nulă şi
convenţia în care condiţia ilicită sau imorală negativă venea din partea debitorului: Plătesc dacă
nu voi comite o crimă, deoarece în aces caz se instiga la omor. Era însă validă şi morală condiţia
pozitivă venită din partea aceluiaşi debitor: Plătesc dacă voi comite o crimă, deoarece în acest
caz plata reprezenta o penalitate în sarcina criminalului. Cea mai importantă distincţie în materia
condiţiei este cea între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie.
Condiţia suspensivă (condictio ad qua) este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde
naşterea unei obligaţii. O problemă mult disputată de romanişti este existenţa sau inexistenţa
obligaţiei în sarcina debitorului în intervalul de timp în care condiţia îşi aşteaptă implinirea
(pendente conditione). Fără a da un verdict clar în favoarea nici uneia dintre alternative, se poate
susţine totuşi că, până la împlinirea condiţiei, obligaţia nu există iar contractul nu este perfectat.
Cu toate acestea, în virtutea faptului că prezenţa condiţiei suspensive dă naştere unei speranţe la
existenţa unei obligaţii (spes debitum iri), se poate afirma că respectivul contract are un început
de existenţă şi produce ca atare efecte juridice. În consecinţă, deşi este ilogic ca un
drept/obligaţie să producă efecte juridice înainte de a exista, această “speranţă de a exista” dă
naştere totuşi unei semi-obligaţii şi unui semi-drept care se vor consolida în momentul în care
condiţia se îndeplineşte. Ca urmare a acestei situaţii, în momentul în care creditorul va introduce
o acţiune în instanţă, el va pierde procesul din cauza unei plus petitio tempore dar nu va pierde
posibilitatea de a intenta o nouă acţiune după împlinirea condiţiei deoarece, dreptul său
neexistând, el nu suferă efectele extinctive ale lui litis contestatio. În cazul în care debitorul
achita obligaţia, el putea cere repetare prestaţiei pentru plata lucrului nedatorat (condictio
indebiti). Inexistenţa obligaţiei împiedica, de asemenea, novarea acesteia precum şi posibilitatea
de uzucapare a unui bun vândut fără îndeplinirea condiţiei deoarece lipsea aici justul titlu. Având
în vedere speranţa la existenţa obligaţiei, putem remarca o serie de efecte juridice: creditorul
putea lua măsuri de conservare pentru protejarea posibilei sale creanţe, în cazul morţii
creditorului/debitorului creanţa/debitul se transmit moştenitorilor iar capacitatea de a contracta a
părţilor se apreciază în funcţie de ziua încheierii contractului. Toat ca urmare a “speranţei de a
exista”, în cazul în care debitorul a impiedicat realizarea condiţiei, aceasta se considera
îndeplinită (Ulpian, D., 50, 17). În cazul în care condiţia prevăzută nu se îndeplinea, contractul
era considerat inexistent. În cazul în care condiţia se îndeplinea, contractul devenea pur şi simplu
iar obligaţia devenea exigibilă.
125
Condiţia rezolutorie (condictio ad quam) este acel eveniment viitor şi nesigur de a cărui
împlinire depinde stingerea unei obligaţii. Dreptul roman nu a cunoscut condiţia rezolutorie în
forma pe care o reglementează dreptul modern. Deoarece romanii concepeau doar condiţia
suspensivă -de a cărei îndeplinire depindea naşterea unei obligaţii-, în construirea efectului
rezolutoriu ei s-au folosit de această instituţie. În acest scop, ei au ataşat unei convenţii pure şi
simple un pact afectat de o condiţie suspensivă dar a cărei împlinire determina rezolvirea primei
convenţii. De exemplu, se încheia un contract de vânzare-cumpărare prin care Maevius vindea
un sclav lui Titus în schimbul sumei de 50 de sesterţi. Acestei convenţii pure şi simple, cei doi
adăugau un pact prin care se convenea ca în cazul în care Maevius obţinea în decurs de un an de
zile un preţ mai mare de 50 de sesterţi de la un terţ, Titus să-i înapoieze sclavul. În cazul în care
condiţia suspensivă ce afecta a doua convenţie se îndeplinea – d.ex., apărea după 7 luni un terţ
care oferea 70 de sesterţi pentru sclavul lui Maevius-, obligaţia lui Titus asumată prin prima
convenţie era desfiinţată ca urmare a naşterii noii obligaţii de a restitui sclavul. În aceste condiţii,
pactul adăugat producea efectele unei condiţii rezolutorii faţă de contractul de vânzare-
cumpărare. În aceste condiţii, obligaţia iniţială exista până în momentul în care se împlinea (ad
quam) această condiţie rezolutorie. După împlinirea condiţiei, obligaţia se stingea. În cazul în
care condiţia rezolutorie se îndeplinea, părţile aveau la îndemână o serie de acţiuni personale în
rezolvirea contractului. Vânzătorul avea la îndemână, în cele trei cazuri mai sus amintite, o
acţiune venditi izvorâtă din contract. În dreptul lui Iustinian i s-a pus la dispoziţie şi o acţiune
preascriptis verbis. Cumpărătorul avea la îndemână o acţiune in factum creată de edilii curuli. Se
pare că, în epoca clasică, vânzătorul nu dispunea şi de o acţiune în revendicare pentru a urmări
bunul vândut în cazul în care cumpărătorul îl alienase pendente conditione. În dreptul lui
Iustinian o asemenea soluţie a fost însă acceptată.
În cazul în care elementele esenţiale ale contractului nu erau respectate, acesta putea fi atacat ca
invalid în faţa instanţei şi declarat nul. Unele din aceste nulităţi puteau fi invocate de drept (ipso
jure) în timp ce altele trebuiau cerute pretorului (officio pretoris).
4. Contractele formale reprezintă cele mai vechi tipuri de contracte cunoscute în istoria
dreptului roman. Vechimea lor le aşează într-o epocă în care simplul consimţământ al părţilor nu
era suficient pentru încheierea unui contract valid. De aceea, toate aceste contracte se
caracterizează prin prezenţa unor solemnităţi, adesea cu implicaţii sacramentale, absolut necesare
pentru a da naştere unor obligaţii. Având în vedere importanţa formei, toate aceaste contracte
erau de drept strict, judecătorul trebuind să ţină cont în darea unei sentinţe de litera lor. În acelaşi
timp, ele sunt contracte unilaterale deoarece dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia dintre
părţile contractante. Nu în ultimul rând, ele sunt, cu excepţia contractului literal, contracte orale,
pentru încheierea lor nefiind nevoie de formalităţi scriptice. Cele mai importante contracte
formale sunt nexum, contractele verbale şi contractele literale.
a) Nexum este unul dintre cele mai vechi contracte ale dreptului roman. La origine, nexum a fost
folosit pentru împrumutul de bani şi bunuri ce se puteau fi cântărite iar mai apoi, treptat, pentru
împrumutul altor tipuri de bunuri. Cu timpul, nexum a trecut printr-un proces de abstractizare,
transformându-se dintr-un contract de împrumut într-un mod general de a da naştere la obligaţii.
În acest caz, nexum trebuia să aibă ca obiect o sumă de bani ori lucruri care se puteau măsura şi
cântări. Ca şi mancipaţiunea, nexum se încheia prin intermediul procedurii per aes et libram,
însoţită de o declaraţie solemnă (nuncupatio) a părţilor contractante. Declaraţia preciza
(probabil) suma de bani datorată, dobânda, termenul de achitare şi faptul că debitorul devenea
nexus în cazul în care nu rambursa datoria la termen. Conform unei definiţii a lui Varro, nexus
era omul liber care muncea ca un sclav pentru banii datoraţi (LL VII, 105). În aceste condiţii,
126
debitorul devenea angajat personal, cu munca sa, faţă de creditor, acesta din urmă putând, în caz
de nerambursare a banilor, să-l ia în stăpânire.
Marele avantaj al lui nexum era faptul că, în caz de nerambursare, creditorul putea trece direct la
executarea debitorului, fără a fi nevoie de o condamnare dată de un judecător. Executarea se
făcea prin intermediul lui manus iniectio şi presupunea înlănţuirea (nexus) debitorului şi
închiderea sa în închisoarea privată a creditorului. În cazul în care, ca urmare a derulării
procedurii de afişare în public, nimeni nu se angaja să plătească datoria debitorului, el urma să
fie constrâns să muncească asemenea unui sclav până la rambursarea datoriei. După acest
moment, debitorul redevenea om liber. În urma numeroaselor revolte ale debitorilor şi
conflictelor sociale între plebei şi patricieni din primele secole ale Republicii, o lege Poetelia-
Papiria din 326 î.Hr. a decis că debitorii nu vor mai fi legaţi şi închişi de către creditorii lor. Pe
de altă parte, extinderea impresionantă a teritoriilor controlate de Roma a condus la o creştere
treptată a numărului sclavilor, ceea ce a făcut inutilă asigurarea forţei de muncă prin intermediul
lui nexum.
b) Contractele verbale cuprind în rândul lor promisiunea făcută stăpânului de către sclav în
momentul eliberării sale (iusiurandum liberti), promisiunea de dotă (dotis disctio) şi stipulaţia.
Dintre ele, vom analiza doar stipulaţia.
Stipulatio era un contract verbal ce se încheia prin pronunţarea unor cuvinte solemne sub forma
unei întrebări puse de creditor şi a unui răspuns afirmativ dat de către debitor.
Formele. Conform unei teorii larg împărtăşite, stipulatio, în forma sa arhaică –sponsio-, ar fi
provenit dintr-o sponsio cu caracter religios. În acest context, cel care nu-şi îndeplinea
promisiunea făcută prin jurământ în faţa zeilor, era pasibil de o sancţiune religioasă. Pe măsură
ce distincţia dintre ius şi fas s-a accentuat, sponsio s-a laicizat, găsindu-şi tot mai multe utilităţi
în dreptul civil roman. În vechiul drept roman, stipulaţia avea forma unei sponsio. Ea era
accesibilă doar cetăţenilor roman şi latinilor. La întrebarea Spondesne? (Promiţi ?) a creditorului,
debitorul trebuia să răspundă: Spondeo (Promit). În epoca Republicii, în urma dezvoltării
comerţului şi a creşterii numărului de peregrini, a apărut nevoia unei stipulaţii care să se aplice şi
raporturilor dintre peregrini sau cetăţeni şi peregrini. Aşa a apărut fidepromissio. În consecinţă,
dialogul părţilor ia o nouă formă: la întrebarea Fidepromittisne? a creditorului, debitorul trebuia
să răspundă: Fidepromitto. În cadrul acestui contract, rolurile sunt clar împărţite: creditorul este
cel care stipulează prin intermediul unei interogaţii iar debitorul este cel care promite (de la
fidepromissio) printr-o afirmaţie.
În acelaşi timp, stipulatia era un contract extrem de rigid şi de formalist: a) întrebarea şi

răspunsul se pronunţau oral, de aceea, surzii şi muţii nu puteau încheia acest conract; b) ambele
părţi contractante trebuiau să fie prezente în persoană, de aceea, nu se admitea reprezentarea; c)
ambele părţi trebuia să fie prezente în acelaşi timp deoarece răspunsul trebuia să urmeze imediat
întrebării; d) nici unul dintre cuvintele prevăzute nu putea fi înlocuit cu altul; trebuia să fie
folosit acelaşi verb (nu Spondesne – Fidepromitto) e) răspunsul trebuia să fie conform cu
întrebarea: dacă creditorul întreba: Spondesne centum?, debitorul trebuia să răspundă Spondeo
centum (şi nu Spondeo quinque). Orice încălcare a acestor formalităţi atrăgea nulitatea
contractului.
Atenuarea formalismului. Acest formalism excesiv a dispărut însă în epoca clasică şi postclasică
a dreptului roman. Astfel, s-a acceptat folosirea unor verbe diferite, cuvintele puteau fi folosite şi
în limba greacă nu doar în latină iar o constituţie a împăratului Leon (427) a acceptat folosirea
oricăror cuvinte, cu condiţia ca acestea să surprindă intenţia părţilor. Pe de altă parte, s-a acceptat
127
formarea contractului prin exprimarea doar a răspunsului, fără a mai exista o întrebare.
Răspunsul nu mai trebuia să fie conform cu întrebarea (la întrebarea Promiţi 100? se putea
răspunde cu Promit 50) şi nici nu mai trebuia să urmeze imediat întrebării (el putea fi dat
ulterior). O constituţie a lui Iustinian din 531 a admis chiar stipulaţia între absenţi dacă cele două
părţi se găseau în acelaşi oraş în ziua încheierii contractului. În ceea ce priveşte forma orală a
contractului, ea a început să fie înlocuită cu cea scrisă. Simplu mijloc de probă în epoca lui
Cicero, înscrisul constatator a devenit mai târziu un element esenţial al lui stipulatio. Era de
ajuns ca în înscris să se menţioneze existenţa dialogului între părţi, chiar dacă acesta nu a avut
loc efectiv, pentru ca stipulaţia să se încheie. Mai mult, o constituţie a lui Iustinian (C., 8, 37, 14)
a interzis ca în prezenţa unui act scris să se realizeze proba contrariului, cu excepţia cazului în
care se constata că părţile nu au fost în acelaşi oraş în momentul redactării înscrisului.
Utilitatea. Folosită în epoca veche doar pentru bunurile certe, stipulaţia a dobândit în epoca
clasică un domeniu de aplicare nelimitat. Ea a devenit un fel de formă contractuală prin
intermediul căreia se puteau încheia diverse obligaţii: se puteau promite donaţii, dote, vânzări, se
făceau novaţii, garanţii personale etc.
Sancţiunea. În procedura legisacţiunilor, stipulaţia a fost ocrotită, mai întâi, prin iudicis
postulatio iar, mai apoi, prin condictio. În procedura formulară a fost ocrotită printr-o condictio
certae rei, condictio certae pecuniae sau o actio ex stipualtu, după cum obiectul contractului era
cert (un bun, o sumă de bani) sau incert (a face sau a nu face ceva).
c) Contractul literal (expensilatio) era un contract solemn ce consta într-o înscriere formală
făcută de creditor în registrul său de venituri şi cheltuieli (codex accepti et expensi). Fiecare
pater familias avea, pe lângă un registru de cheltuieli curente (adversaria), şi un astfel de registru
special (codex accepti et expensi) compus dintr-o coloană de venituri (accepta) şi una de
cheltuieli (expensi). În acest registru, pater familias făcea două tipuri de operaţiuni: simple
operaţiuni de casă (nomina arcaria) privind încasarea sau plata unor sume de bani certe şi
înregistrări (nomina transcripticia), privind transformarea unor obligaţii vechi în unele noi. În
consecinţă, pe când nomina arcaria nu aveau drept efect decât să creeze instrumentul de probă al
unei obligaţii deja existente (Gaius, III, 131), nomina transcripticia erau înscrierile ce dădeau
naştere unor obligaţii. Înscrierile se făceau, de regulă, în registrul creditorului şi, probabil, se
reflectau şi în registrul debitorului. Operaţiunile erau însă pur fictive: în realitate totul era o
echilibrare abstract-juridică între cheltuieli şi venituri fără a avea loc concret nici o cheltuială şi
fără a intra concret nici un venit. La origine, contractul literal a fost rezervat doar cetăţenilor şi
nu putea avea ca obiect decât o sumă de bani. Mai apoi, în epoca clasică, aplicarea contractului
literal s-a extins şi asupra peregrinilor.
Contractele literale de drept civil. Acestea erau aplicabile doar cetăţenilor şi aveau două forme:
 Înregistrarea de la un lucru la o persoană (transcriptio a re in personam) viza transformarea în

obligaţie literală de drept strict a unei obligaţii anterioare, fără a altera identitatea creditorului şi a
debitorului. Astfel, dacă Primus avea de încasat de la Secundus o sumă de bani dintr-o vânzare-
cumpărare, încria, cu acordul lui Secundus, în coloana sa de venituri (în mod fictiv) că acesta a
achitat suma în cauză şi o trecea în coloana de cheltuieli cu titlu de împrumut. În acest fel, părţile
contractului rămâneau aceleaşi însă izvorul obligaţiei se schimba: Secundus datora lui Primus
aceeaşi sumă de bani însă nu în baza unei vânzări-cumpărări ci în baza unui contract de
împrumut.
 Înregistrarea de la o persoană la o altă persoană (transcriptio a persona in personam) viza
transformarea unei obligaţii anterioare într-o nouă obligaţie prin schimbarea persoanei
128
debitorului. Astfel, dacă Secundus datora lui Primus 100 de aşi iar, la rândul său, Primus datora
aceeaşi sumă lui Terţius, Primus putea conveni cu Terţius ca Secundus să-i achite obligaţia. În
acest scop, Terţius înscria la venituri că a primit suma de la Primus şi o încria la cheltuieli că a
împrumutat-o lui Secundus. În acest fel, în cadrul aceleiaşi obligaţii, un debitor era înlocuit cu un
alt debitor. Ca urmare se stingeau, în acelaşi timp, două debite printr-o singură plată.
Contractele literale aplicate peregrinilor. Acestora li se aplicau, mai ales în provinciile din
Orient, două tipuri de contracte literale: chirografa şi singrafa, prin care se dădea naştere unor
obligaţii ca urmare a semnării unor înscrisuri în care o persoană se declara debitor. Chirografa
era un contract literal redactat la persoana întâi, scris sau subscris de către debitor, prin care
acesta recunoştea că datorează unei alte persoane. Singrafa era un contract redactat la persoana a
treia în faţa a şase martori care sigilau actul împreună cu debitorul. În el se înscriau termenii în
care debitorul se obliga faţă de creditor.
Folosite foarte puţin în epoca lui Gaius, contractele literale dispar după sec. III d. Hr.. Instituţiile
lui Iustinian (III, 21) mai pomenesc despre contractul literal, însă aici este vorba de nişte simple
înscrisuri probatorii împotriva cărora debitorul nu se mai poate apăra deoarece a trecut termenul
de doi ani în care se mai putea invoca querela non numeratae pecuniae. În ceea ce priveşte
chirografa şi singrafa, ele au devenit nişte simple mijloace de probă a contractelor.
5. Contractele reale sunt acele convenţii pentru a căror încheiere sunt necesare consimţământul
părţilor contractante şi remiterea materială a unui bun.Având în vedere că pentru încheierea lor
nu mai sunt necesare nici un fel de solemnităţi scrise sau orale, contractele reale se încadrează în
rândul contractelor neformale. Sub aspectul efectelor pe care le produc, contractele reale se
împart în unilaterale (mutuum) şi sinalagmatice imperfecte (fiducia, depozitul, gajul şi
comodatul). Caracterul de imperfect al contractelor reale sinalagmatice rezultă din faptul că ele
nu dau automat naştere unor obligaţii de ambele părţi. Ele se nasc iniţial unilaterale (dau naştere
unei obligaţii doar în sarcina debitorului –obligaţia de a restitui bunul) însă pot da naştere unei
obligaţii reciproce pe seama creditorului atunci când debitorul face acte de conservare a bunului
remis. Din punct de vedere al sancţiunii lor juridice, contractele reale se divid în contracte de
drept strict (mutuum) şi contracte de bună credinţă (restul). Situaţia specială a lui mutuum se
explică prin apariţia sa în epoca veche a dreptului roman (254-154 î.Hr.), în timp ce restul
contractelor reale se datorează efervescenţei economice a epocii clasice a dreptului roman, când
implicarea peregrinilor în activitatea comercială şi numărul mare al contractelor au impus
renunţarea la formalismul rigid şi interpretarea literală a contractelor, în favoarea lipsei de
formalism şi a echităţii. În această epocă, buna credinţă începe să se manifeste, aşa cum arăta
Cicero, ca adevăr în vorbe şi persistenţă în convenţii. Sub aspect procesual, principiul echităţii a
fost impus prin sintagma ex fide bona introdusă în intenţia formulei de judecată.
a) Mutuum era un contract de împrumut de consumaţie prin care debitorul primea o sumă de
bani sau o cantitate de bunuri consumptibile pe care era obligat să le restituie în aceeaşi cantitate
şi cu aceeaşi calitate.
Caracteristici. Mutuum era un contract real deoarece, pentru a fi valid, trebuia să existe, pe lângă
consimţământul părţilor, şi remiterea unei sume de bani sau a unei cantităţi de bunuri. Este un
contract unilateral deoarece dădea naştere unei obligaţii doar în sarcina celui care împrumuta:
obligaţia de a restitui suma de bani sau cantitatea de bunuri. Era un contract de drept strict
deoarece era sancţionat printr-o acţiune de drept strict ( o actio certae creditae pecuniae sau o
actio certae rei) ce acorda judecătorului o marjă de apreciere foarte redusă. Nu în cele din urmă,
mutuum era un contract gratuit, deoarece creditorul nu percepea o dobândă în cazul
împrumutului de bani.
129
Formarea. Mutuum se forma prin remiterea unei sume de bani determinate sau a unei cantităţi
certe de bunuri consumptibile. Având în vedere că debitorul, prin “consumarea” lucrurilor
împrumutate, făcea un act de dispoziţie asupra acestora, mutuum transfera celui care împrumuta
proprietatea asupra respectivelor bunuri. De aceea, era esenţial ca cel care dădea cu împrumut să
fie proprietarul bunurilor consumptibile împrumutate, în caz contrar, contractul nefiind valid.
Fiind vorba despre bunuri nec mancipii, remiterea lor se făcea prin intermediul unei simple
traditio de către creditor debitorului. În scopul de a simplifica încheierea lui mutuum, în cazul în
care bunul/banii ce făceau obiectul împrumutului se găseau deja în mâna celui care dorea să
împrumute15 ori în cazul în care cel care împrumută aşteaptă o sumă de bani de la un terţ16, în
sec. III d.Hr. s-a acceptat renunţarea la cele două tradiţiuni ce trebuiau să aibă loc şi apelarea la
un transfer indirect al bunului/banilor în cauză.
Obiectul. Întotdeauna în cazul lui mutuum, obiectul contractului trebuia să fie cert. În caz
contrar, nu se putea şti exact ce datorează debitorul. Indiferent dacă era vorba de o sumă de bani
sau de o cantitate de bunuri, acestea trebuiau bine determinate. Pe de altă parte, deoarece era un
împrumut de consumaţie, obiectul contractului trebuia format din bunuri consumptibile şi, în
acelaşi timp, fungibile.
Efectele. În urma încheierii contractului, în sarcina debitorului apărea obligaţia restituirii bunului
împrumutat. Nu era vorba însă despre restituirea exact a bunurilor împrumutate (acest lucru nu
mai era posibil în urma “consumării” lor), ci despre restituirea aceluiaşi gen de bunuri în
cantitatea şi la calitatea celor împrumutate.
b) Fiducia consta în înstrăinarea către o persoană a unui lucru sau mase de bunuri printr-o
mancipaţiune sau in iure cessio însoţită de o convenţie de fiducie prin care cel ce primea bunurile
(accipiens) se angaja să le restituie. Astfel concepută, fiducia avea o varietate largă de finalităţi:
în materie succesorală, era folosită la realizarea testamentului per aes et libram, în materia
dreptului persoanelor folosea la realizarea căsătoriei prin coemptio, la realizarea formalităţilor
adopţiei şi ale emancipării sau la constituirea unei dote în favoarea unei terţe persoane. În ceea ce
priveşte domeniul patrimonial, fiducia a luat două forme: a) fiducia cu un amic (fiducia cum
amico) ce viza realizarea unui depozit sau a unui împrumut de folosinţă, b) fiducia cu un creditor
(fiducia cum creditore) ce viza constituirea unui depozit sau a unei garanţii reale. În aceste
condiţii, prin fiducie s-au putut da naştere unor raporturi juridice obligaţionale care, nefind
sancţionate de către lege, nu s-au putut constitui ca instituţii juridice distincte.
Fiducia, spre deosebire de mutuum, avea ca obiect un bun neconsumptibil. Prin efectul lui
mancipatio sau in iure cessio dobânditorul bunului devenea şi proprietarul acestuia. În baza
convenţiei de fiducie, dobânditorul se angaja să returneze acest bun fostului său proprietar.
Deoarece era creată printr-o simplă convenţie, fiducia nu era sancţionată juridic iar alienatorul
trebuia să se bazeze pe buna credinţă (fides) a dobânditorului pentru a-şi recupera bunul. Din
15
D. ex., cazul în care cel care depozitează banii unei persoane vrea să-i împrumute; cazul în
care un mandatar vrea să împrumute banii ce i-a primit de la un debitor al mandantului său; cazul
în care o persoană ce are nevoie de bani primeşte anumite obiecte de la o altă persoană pentru a
le vinde. În toate aceste cazuri este vorba de două tradiţiuni: una prin care cel care deţine banii
aparţinând unei alte persoane trebuie să-i restituie acesteia şi alta prin care proprietarul banilor îi
remite celui care doreşte să împrumute.
16
Dacă Secundus doreşte să împrumute o sumă de bani de la Primus iar acesta aşteaptă plata
sumei respective de la Tertius în baza unei obligaţii mai vechi, mutuum se putea realiza prin
reprezentare: Tertius îi remitea direct banii lui Secundus, în numele lui Primus. În acest caz,
Secundus devenea obligat faţă de Primus la rambursarea respectivei sume de bani.
130
epoca lui Q. Mucius Scaevola, însă, a apărut o acţiune directă de bună credinţă, cu efect
infamant, împotriva dobânditorului de rea credinţă care a păstrat obiectul în loc să-l utilizeze
conform înţelegerii sau să-l returneze.
Fiducia a dispărut treptat din viaţa juridică romană, pentru ca în epoca lui Iustinian ea să nu mai
fie deloc pomenită. Ea a făcut loc unor alte contracte de bună credinţă: gajul, depozitul,
comodatul, mult mai avantajoase pentru părţile contractante. Motivele dispariţiei fiduciei pot fi
descoperite, pe de o parte, în caracterul extrem de rigid al lui mancipatio şi in iure cessio, fără de
care acest contract nu putea exista. Pe de altă parte, faptul că alienatorul trebuia să transmită
proprietatea asupra bunului aflat în cauză l-a frustrat pe acesta de drepturile de urmărire şi de
preferinţă proprii deplinului proprietar17. Nu în ultimul rând, faptul că fiducia nu era accesibilă
peregrinilor a pus o serie de piedici dezvoltării comerţului, într-o epocă clasică în care rolul
peregrinilor în dezvoltarea economiei romane a devenit tot mai important.
c) Depozitul, gajul, comodatul. Contracte reale şi de bună credinţă, depozitul, gajul şi

comodatul se caracterizează prin trăsături comune: obiectul contractului este un bun
individualizat în specie (species), ceea ce implică obligaţia debitorului de a restitui exact acest
bun şi nu altul de acelaşi gen; remiterea bunului se face printr-o simplă traditio, ceea ce a aşezat
aceste contracte şi la îndemâna peregrinilor; remiterea bunului nu presupune şi un transfer de
proprietate, ceea ce îl transformă pe dobânditor într-un simplu detentor. În cazul depozitului şi
comodatului, dobânditorul nu beneficiază de o posesie interdicatală şi, în toate cele trei cazuri,
dobânditorul nu se bucură de posibilitatea de a uzucapa.
c.1) Depozitul este contractul real în baza căruia o persoană (deponentul) încredinţează unei alte
persoane (depozitarul) spre păstrare un bun cert şi mobil, cu obligaţia depozitarului de a-l restitui
la cerere. Fiind la origine un serviciu făcut unui prieten, contractul de depozit este gratuit.
Depozitarul nu are dreptul la fructele bunului depozitat şi nici să se folosească de acesta, în caz
contrar putând fi acuzat de furt al folosinţei (furtum usus). În aceste condiţii, depozitarul
răspunde doar pentru dolul său (dolus malus) şi, din epoca lui Iustinian, pentru culpa sa
grosolană (culpa lata). Depozitarul era obligat să conserve bunul încredinţat şi să-l restituie
deponentului proprietar la cerere. Acesta din urmă avea la îndemână o acţiune directă din depozit
(actio depositi directa) pentru cazul în care depozitarul refuza să restituie bunul în cauză. La
rândul său, depozitarul avea contra deponentului o acţiune contrară pentru recuperarea
cheltuielilor făcute pentru conservarea bunului.
Alături de acest depozit ordinar sau regulat existau şi o serie de depozite excepţionale. Depozitul
necesar întervenea în caz de calamitate naturală: incendiu, inundaţie, război, naufragiu etc.
Având în vedere caracterul excepţional al acestu depozit, depozitarul era sancţionat “la dublu” în
cazul în care urmărea să profite de pe urma situaţiei delicate a deponentului. Depozitul sechestru
viza încredinţarea unui bun mobil sau imobil aflat în litigiu unui sechestru care era obligat să-l
conserve până la darea unei sentinţe judecătoreşti. Depozitul neregulat se numea astfel deoarece
avea drept obiect bunuri determinate în gen –bani sau bunuri consumtibile- care trebuiau
restituite în echivalent deponentului. De aceea, depozitul neregulat implica transferul proprietăţii
asupra bunurilor depozitate. Acest tip de depozit a fost folosit pe scară largă de către cămătarii ce
urmăreau să obţină pe această cale sume considerabile din dobânzi.
c.2) Comodatul sau împrumutul de folosinţă este contractul real prin care o persoană
(comodant) împrumută spre folosinţă gratuită unei alte persoane (comodatar) un bun corporal şi
17
În locul unei acţiuni reale pe care o putea exercita anterior în calitate de proprietar, alienatorul
nu mai avea acum decât o acţiune personală izvorâtă din contract.
131
neconsumptibil cu obligaţia celui din urmă de a-l restitui la cerere. Bunul care formează obiectul
contractului trebuie folosit în conformitate cu cele prevăzute în contract, altfel comodatarul urma
să răspundă pentru furtul de folosinţă. În acelaşi timp, fiind vorba de un bun determinat în specie
şi neconsumptibil, acesta trebuia restituit ca atare şi nu prin echivalent. Folosinţa bunului îl
obligă pe comodatar la conservarea acestuia. De aceea, comodatarul răspunde atât pentru dolul
cât şi pentru culpa sa de distrugerea bunului, cu excepţia cazurilor fortuite. Pe de altă parte,
bunul aflându-se în custodia comodatarului, el era obligat să asigure paza acestuia, în caz contrar
(furt, d.ex.) urmând să răspundă. Pentru recuperarea bunului împrumutat, comodantul avea la
îndemână o acţiune directă (actio commodati directa) în timp ce comodatarul avea o acţiune
contrară pentru recuperarea cheltuielilor făcute pentru conservarea bunului.
c.3) Gajul (pignus) este contractul real prin care un debitor remite creditorului său posesia unui
bun mobil sau imobil în scopul garantării unei creanţe. Creditorul gajist era obligat să conserve
lucrul până la momentul plăţii creanţei de către creditor fără a avea dreptul de a-l folosi, în caz
contrar fiind sancţionat pentru furt de folosinţă. De asemenea, creditorul nu putea culege fructele
bunului şi nici să-l vândă în caz de neplată, cu excepţia cazului în care se realiza o convenţie
specială în acest sens (ius contrahendi). În cazul în care debitorul plătea obligaţia iar creditorul
refuza să restituie bunul gajat, debitorul avea împotriva acestuia o acţiune directă din gaj (actio
pigneraticia directa). La rândul său, creditorul avea la îndemână o acţiune contrară pentru
recuperarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului.
6. Dezbrăcate de orice formalitate, contractele consensuale se încheiau prin simplul acord de

voinţă al părţilor contractante (consensu fiunt obligationes). Apariţia acestor contracte a
impulsionat considerabil viaţa economică a Romei, în condiţiile în care ele puteau fi încheiate şi
între absenţi. Contractele consensuale erau în număr de patru: vânzarea-cumpărarea,
locaţiunea, mandatul şi societatea. Toate acestea sunt de bună credinţă, cu precizarea că
vânzarea-cumpărarea, locaţiunea şi societatea sunt contracte sinalagmatice perfecte iar mandatul
este sinalagmatic imperfect. De asemenea, în timp ce primele două sunt contracte de afaceri, fapt
reflectat în sancţiunea riguroasă oferită lor de dreptul roman, ultimele două au la bază legătura de
prietenie între mai multe persoane. De aceea, ele sunt încheiate intuitu personae, sunt gratuite şi
sunt o expresie a încrederii ce există între prieteni.
a) Vânzarea-cumpărarea (venditio-emptio) este contractul consensual prin care o persoană

numită vânzător (venditor) se obligă să transmită posesia liniştită şi îndelungată a unui bun
unei alte persoane numită cumpărător (emptor) în schimbul unei sume de bani (pretim).
Caracteristici. Contractul de vânzare-cumpărare este consensual deoarece ia naştere doar în baza

simplului consimţământ al părţilor. La temelia contractului stă exclusiv acordul de voinţă al
părţilor, eventualele acte materiale fiind doar promise şi realizate efectiv ulterior încheierii
contractului. El este un contract de dreptul ginţilor deoarece era accesibil şi peregrinilor. În
acelaşi timp, în forma oferită de dreptul roman, era un contract netranslativ de proprietate
deoarece el nu transfera direct proprietatea asupra unui bun ci doar dădea naştere unor obligaţii
pe seama părţilor contractante: vânzătorul trebuia să remită lucrul cumpărătorului iar acesta din
urmă să plătească o sumă de bani.
Istoric. Ca mai în toate societăţile arhaice, contractul de vânzare-cumpărare a fost precedat şi la

Roma de troc (schimbul de bunuri). Pe măsură ce, însă, şi-au făcut apariţia barele de aramă şi,
mai apoi, moneda, vânzarea-cumpărarea a luat forma ei propriu-zisă. În vechiul drept roman,
funcţia vânzării-cumpărării a fost realizată de mancipaţiune. Încărcat de solemnităţi şi direct
translativ de proprietate, acest act juridic a trebuit să facă loc unor procedee mai avantajoase.
Drumul parcurs de vânzare-cumpărare de la mancipaţiune la forma sa consensuală din epoca
132
clasică este foarte disputat. Una din cele mai larg împărtăşite alternative este apariţia contractului
consensual de vânzare-cumpărare dintr-o dublă stipulaţie. Pe de o parte, vânzătorul ar fi stipulat
plata sumei de bani iar cumpărătorul ar fi stipulat livrarea bunului. În aceste condiţii, spre
deosebire de mancipaţiune unde executarea obligaţiei trebuia să aibă loc în momentul încheierii
actului, în cazul stipulaţiilor executarea obligaţiilor urma să aibă loc după încheierea
contractului. Această explicaţie a originii contractului de vânzare-cumpărare este întărită şi de
dubla denumire cu care romanii au identificat această instituţie: emptio-venditio. Ea este mărturia
faptului că acest contract consensual a luat naştere prin unirea celor două stipulaţii undeva la
sfârşitul Republicii când, fiind sancţionată cu acţiuni de bună credinţă, emptio-venditio a devenit
un contract de sine stătător.
Elementele contractului de vânzare cumpărare sunt bunul, preţul şi consimţământul.

a) bunul ce formeză obiectul contractului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să fie în
comerţ şi alienabil, să fie posibil şi real. Se pot vinde/cumpăra bunuri corporale şi necorporale (o
moştenire), bunuri prezente şi bunuri viitoare ori eventuale (venditio spei), bunuri determinate în
gen sau în specie. Specific dreptului roman era faptul că vînzarea-cumpărarea putea avea ca
obiect atât un bun propriu cât şi un bun aparţinând altei persoane. Aceast lucru era posibil
deoarece vânzarea-cumpărarea avea aici ca efect nu transmiterea prorpietăţii asupra bunului ci
doar posesia liniştită a acestuia. b) preţul trebuia să fie în bani, cert şi just. Preţul plătit de
cumpărător trebuia să fie obligatoriu în bani (in numerata pecunia). Acest lucru este vital pentru
a se stabili care dintre părţile contractului este cumpărătorul şi care vânzătorul. Mai apoi, preţul
trebuia să fie serios şi cert. Astfel, el trebuia să fie cerut de către vânzător şi să fie determinat
prin contract. Nu în ultimul rând, preţul trebuia să fie just. Până în epoca post-clasică s-a acceptat
ca preţul să fie ori mai mare ori mai mic decât valoarea bunului. În dreptul lui Iustinian s-a
stabilit însă că, în materie de imobile, preţul nu putea fi sub jumătatea preţului just ce reflecta
valoarea reală a bunului. c) consimţământul era elementul central în încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, fără a mai fi nevoie de nici o altă formalitate. Uneori, pentru a marca
momentul exact al acordului de voinţă, se obişnuia oferirea unei arvune sau întocmirea unui
înscris. Arvuna (arrhae) consta fie în avansarea unei sume de bani mai mari sau mai mici
vânzătorului, fie din oferirea unui inel sau alte bijuterii. Având, la început, o simplă funcţie
probatorie a contractului (arrha confirmatoria) deja încheiat, arvuna a dobândit în epoca lui Iustinian o
funcţie penalizatoare (arrha paenitentialis) în cadrul fazei precontractuale. Cei care refuzau să încheie
un contract de vânzare-cumpărare erau sancţionaţi: cel care a oferit arvuna cu pierderea acesteia iar
cel care a primit arvuna cu plata la dublu. Întocmirea unui înscris constatator s-a practicat încă din
epoca clasică, în scopul de a înscrie aici clauzele complexe ale contractului. În epoca lui Iustinian a
apărut un contract de vânzare-cumpărare ce nu se mai încheia în momentul realizării acordului de
voinţă, ci în momentul redactării unui înscris (venditio cum scriptura). Părţile contractului aveau dreptul
de a se răzgândi cu privire la încheierea contractului până la întocmirea înscrisului.
Efectele contractului. Fiind un contract sinalagmatic perfect, vânzarea-cumpărarea dădea de la

bun început naştere unor obligaţii de ambele părţi. Contraprestaţia unei părţi nu constituie însă în
dreptul roman cauza prestaţiei celeilalte părţi, la fel ca în dreptul modern. Independenţa
obligaţiilor părţilor se justifică prin originea vânzării-cumpărării în cele două stipulaţii ale epocii
pre-clasice.
Obligaţiile vânzătorului constau în conservarea bunului până la livrarea sa către cumpărător,

livrarea efectivă a bunului, garantarea contra evicţiunii şi garantarea contra viciilor ascunse ale
bunului:
 Obligaţia de a conserva bunul până la livrare. În cazul pieirii bunului înainte de livrare,
vânzătorul răspundea doar pentru culpa sau dolul său. Dacă bunul pierea dintr-un caz fortuit sau
forţă majoră, riscul pierderii revenea cumpărătorului (res perit emptori). În aceste condiţii, chiar
133
dacă vânzătorul nu mai putea să-şi execute obligaţia de a remite posesia bunului, cumpărătorul
trebuia să achite preţul. Acest fapt se datorează independenţei dintre cele două obligaţii: obligaţia
cumpărătorului de aplăti preţul nu e condiţionată (cauzată) de obligaţia vânzătorului de a livra
bunul. Există însă nişte cazuri în care riscul pieirii bunului nu trece pe seama cumpărătorului: pe
de o parte, atunci când obiectul contractului este un bun de gen, vânzătoul este obligat, în cazul
pieirii, să livreze bunul deoarece lucrurile determinate în gen nu pier (genera non perunt). Pe de
altă parte, în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub condiţie suspensivă,
cumpărătorul nu-şi asumă riscul pieirii bunului dacă această condiţie nu se îndeplinise. Deoarece
contractul urma să se încheie doar la îndeplinirea condiţiei, în momentul împlinirii acesteia
contractul nu se mai poate realiza deoarece bunul a pierit. În aceste condiţii, cumpărătorul nu mai
datorează preţul deoarece contractul nu există.
 Obligaţia de a livra bunul. Obiectul obligaţiei de a livra bunul nu consta în transferul
proprietăţii asupra acestui bun ci doar în procurarea unei posesii liniştite (netulburate de o terţă
persoană) a acestuia. Acest fapt producea o serie de avantaje: se putea vinde (cu bună credinţă)
un bun ce se afla în proprietatea unei alte persoane, se permitea accesul peregrinilor la acest
contract, se putea livra un bun ce nu putea face obiectul proprietăţii quiritare (terenurile
provinciale) şi, nu în ultimul rând, vânzătorul era absolvit de sarcina, extrem de dificilă, a
probării dreptului său de proprietate. Cu toate acestea, în condiţiile în care vânzătorul nu era doar
posesor ci şi proprietar al bunului, el era obligat să transmită şi proprietatea asupra acestuia prin
intermediul unei mancipaţiuni, dacă era vorba de un res mancipi, sau printr-o tradiţiune, dacă era
vorba de un res nec mancipi. Având în vedere că, în cele din urmă, finalitatea acestui contract
era de a permite cumpărătorului de a se bucura de avantajele deplinei proprietăţi, faptul
vânzătorului de a nu transmite proprietatea bunului, deşi o avea, era considerat a fi un dol. În
dreptul lui Iustinian s-a hotărât că proprietatea lucrului vândut urma să se transfere doar în
momentul în care cumpărătorul achita preţul (Instituţiile, 2, 1, 41).
 Obligaţia de a garanta contra evicţiunii. Evicţiunea consta în deposedarea cumpărătorului de
bunul cumpărat fie ca urmare a intentării unei acţiuni în revendicare fie ca urmare a introducerii
unui interdict posesoriu. Văzătorul asigura posesia liniştită a cumpărătorului prin intermediul
acestei garanţii de evicţiune. Această obligaţie putea lua trei forme: abţinerea vânzătorului de a-l
evinge el însuşi pe cumpărător, asistenţa cumpărătorului în cazul unei acţiuni în revendicare
introduse contra lui şi despăgubirea cumpărătorului în cazu în care a fost evins. De-a lungul
timpului, garanţia contra evicţiunii a luat diverse forme. În epoca în care vânzarea-cumpărarea se
realiza prin mancipaţiune, cumpărătorul avea contra vânzătorului o actio auctoritatis în baza
căreia vânzătorul trebuia să plătească dublul preţului cerut, în cazul în care cumpărătorul era
evins până în momentul scurgerii timpului necesar pentru uzucaparea bunului în cauză. În epoca
în care vânzarea-cumpărarea se realiza prin intermediul stipulaţiilor, garanţia pentru evicţiune se
realiza prin intermediul unei a treia stipulaţii. Aceasta lua, în cazul bunurilor mancipi, forma unei
stipulatio duplae şi obliga pe vânzător la plata dublului preţului în caz de evicţiune. În cazul
bunurilor nec mancipi, era vorba de o stipulatio rem habere licere (stipulaţia că vom putea avea
bunul) ce obliga pe vânzător la o plată la simplu: exact contravaloarea bunului vândut. În
momentul în care vânzarea-cumpărarea a devenit pur consensuală, garanţia contra evicţiunii
venite din partea vânzătorului era realizată printr-o acţiune izvorâtă din contract: actio empti. Din
sec. III d.Hr., actio empti a fost utilizată pentru despăgubirea cumpărătorului în cazul evicţiunii
realizată de un terţ. Fiind o acţiune de bună credinţă, actio empti lăsa la decizia judecătorului
suma ce urma a fi plătită cu titlu de despăgubire.
 Garanţia contra viciilor ascunse ale lucrului. Vânzătorul era obligat să garanteze
cumpărătorului pentru viciile lucrului, existente în momentul vânzării, pe care numai el le putea
cunoaşte şi care aveau ca efect diminuarea valorii lucrului sau imposibilitatea folosirii lui. Viciile
bunului pot fi atât naturale (boala unui sclav) cât şi juridice (faptul că un sclav este delicvent).
Până în epoca clasică, problema garanţiei pentru viciile ascunse a fost reglementată de dreptul
civil. În cazul vânzării unor terenuri prin mancipaţiune, cumpărătorul avea la îndemână fie o
134
actio de modo agri, atunci când vânzătorul a vândut mai puţin decât a declarat, fie o actio
auctoritatis atunci când fondul era grevat de servituţi, deşi vânzătorul declarase că nu este. Prin
prima acţiune se cerea plata dublului valorii suprafeţei ce lipseşte iar prin a doua plata dublului
valorii terenului. În momentul apariţiei stipulaţiilor, garanţia contra viciilor ascunse se făcea prin
cea de-a treia stipulaţie care garanta, în acelaşi timp, contra evicţiunii. Acest tip de garantare s-a
folosit mai ales în cazul sclavilor şi animalelor. În cazul apariţiei unor vicii ascunse,
cumpărătorul avea la îndemână o acţiune din stipulaţie prin care putea reclama dublul sau
simplul lucrului viciat. În epoca clasică, în cadrul contractului consensual de vânzare-cumpărare,
cumpărătorul era protejat contra viciilor ascunse prin intermediul lui actio empti ce acţiona în
cazul în care vânzătorul atribuia lucrului calităţi pe care nu le deţinea şi atunci când nu declarase
viciile bunului deşi le cunoştea. Paralel cu garanţia contra viciilor ascunse oferită de dreptul
civil, a mai apărut o astfel de garanţie consacrată prin intermediul edictului edilului curul. Având
în atribuţii poliţia pieţelor, edilii au urmărit să asigure în aceste spaţii destinate comerţului o mai
bună garantare împotriva viciilor ascunse, garantare pe care dreptul civil nu o putea oferi în cazul
peregrinilor. Garantarea contra viciilor ascunse s-a făcut prin intermediul a două edicte: de
mancipiis vendundis –cu privire la vânzarea sclavilor- şi iumentis vendundis –cu privire la
vânzarea animalelor. Prin aceste edicte, s-a pus la îndemâna cumpărătorului două acţiuni: o actio
redhibitoria, ce putea fi intentată în termen de şase luni de la încheierea contractului şi avea
drept efect rezoluţia contractului, şi o actio aestimatoria sau quanti minoris, ce putea fi introdusă
în termen de un an (în epoca lui Iustinian) şi prin care cumpărătorul putea pretinde despăgubiri
echivalente cu valoarea minimă a bunului. În epoca lui Iustinian, garanţia de drept civil şi cele
din edictul edilului s-au contopit într-un unic sistem de protecţie a cumpărătorului. Actio empti s-
a aplicat în cazul în care vânzătorul era de rea credinţă iar actio redhibitoria şi actio aestimatoria
fără a se proba reaua credinţă a vânzătorului.
Obligaţia cumpărătorului era de a plăti preţul prevăzut în contract. Creanţa vânzătorului era
garantată prin intermediul unei actiuni din contract (actio venditi). În principiu, plata preţului
trebuia să se facă în momentul în care avea loc remiterea bunului. În cazul în care cumpărătorul
nu plăteşte preţul, vânzătorul are dreptul să nu predea bunul. De asemenea, cumpărătorul nu
putea cere remiterea bunului înainte de a plăti preţul sau de a fi dispus să plătească. Plata preţului
se putea face şi în alt moment decât remiterea bunului, la un termen fixat de comun acord de
părţi.Pe lângă preţ, cumpărătorul mai datora vânzătorului dobânzi, în cazul în care acesta predase
bunul iar preţul nu fuses plătit la termen, precum şi rambursarea cheltuielilor făcute cu
conservarea bunului până la predare.
b) Locaţiunea (locatio-conductio) era contractul consensual prin care o parte (locator) se

angaja faţă de o altă persoană (conductor) să-i pună la dispoziţie folosinţa unui bun, să-i
presteze un serviciu sau o muncă în schimbul unei remuneraţii (merces).
Din punct de vedere istoric, se consideră că locaţiunea s-ar fi născut tot prin unificarea a două
stipulaţii distincte: o parte stipula lucrul iar cealaltă banii. Aşa s-ar explica existenţa a două
obligaţii independente una de cealaltă exprimate atât prin numele complex al contractului:
locatio-conductio cât şi prin existenţa a câte unei acţiuni pentru fiecare obligaţie în parte: actio
locati şi actio conducti. Preluată din dreptul public în dreptul privat, locaţiunea s-a extins de la
închirierea animalelor şi a muncii sclavilor la arendarea de terenuri şi construcţia imobiliară.
Locaţiunea are două părţi determinate: o persoană, numită locator, care pune la dispoziţie într-un
anume loc (locare) ceva –un bun sau o materie- unei alte persoane, numită conductor, care ia
acel bun şi îl duce cu sine (cum ducere, conductio). Sub aspectul obiectului, locaţiunea putea viza
fie închirierea unui bun, fie prestarea unor servicii, fie realizarea unei anumite lucrări. Toate cele trei
tipuri de locaţiune erau cunoscute în epoca lui Cato cenzorul (sec. II î.Hr.) iar Q. Mucius Scaevola le
atestă ca fiind sancţionate cu acţiuni de bună credinţă.
135
Preţul trebuia să fie fixat de regulă în bani şi nu în bunuri sau servicii. În caz contrar nu mai era
vorba de o locaţiune ci de un alt contract.
Închirierea bunurilor (locatio-conductio rei) putea avea ca obiect un bun corporal, mobil (un
sclav, un animal) sau imobil (o casă, un teren agricol). Acest contract s-a dezvolatat în epoca sec.
II î.Hr., când afluxul străinilor la Roma a impus pe scară largă închirierea de locuinţe iar
dezvoltarea proprietăţii funciare a cauzat darea în arendă a unor mari terenuri agricole. Locatorul
era obligat să pună, pe o perioadă determinată, la dispoziţia conductorului folosinţa liniştită a
bunului ce formează obiectul contractului. De asemenea, el era obligat să se ocupe de
conservarea bunului şi să răspundă pentru evicţiune şi de viciile ascunse ale acestuia. La
încetarea contractului, locatorul era obligat să ramburseze toate cheltuielile pe care conductorul
le-a făcut pentru conservarea bunului. Chiriaşul, simplu detentor, era obligat să plătească suma
de bani (merces) fixată prin contract şi să folosească bunul ca un bun gospodar (bonus pater
familias). În cazul în care bunul pierea din culpa chiriaşului, acesta trebuia să-l despăgubească pe
locator. La încetarea contractului, conductorul era obligat să remită bunul locatorului.
Închirierea de servicii (locatio-conductio operarum) este strămoşul actualului contract de

muncă. Acest contract avea ca obiect închirierea de către o persoană liberă (locator) a forţei sale
de muncă unei alte persoane (conductor) în schimbul unei sume de bani (merces). Astfel,
muncitorul furnizează munca sa ce trebuia executată sub ordinele patronului. Această închiriere
viza doar munca necalificată nu şi pe cea calificată (aşa numitele profesiuni liberale) care era
gratuită şi făcea obiectul unui mandat. Muncitorul era obligat să presteze personal munca la care
se angajase, pe perioada de timp fixată. Munca trebuia să fie de calitate şi neîntreruptă, altfel
muncitorul era pasibil de sancţiuni. Totuşi, muncitorul avea în continuare dreptul la remuneraţie
dacă întreruperea lucrului se datorase unui caz de forţă majoră. Patronului îi revenea obligaţia de
a plăti la timp suma de bani convenită. În caz contrar, el urma să plătească o amendă pentru
fiecare zi de întârziere.
Locaţiunea în vederea executării unei lucrări (locatio-conductio operis faciendi) era contractul
prin care o persoană numită conductor se obligă faţă de o altă persoană, numită locator, să
execute o anume lucrare în schimbul unui preţ (merces). Prin lucrare se avea în vedere
transportul unui anume lucru, făurirea unei bijuterii, construirea unei case, repararea sau spălarea
unor haine etc. În vederea executării lucrării, locatorul punea la dispoziţia antreprenorului sau
artizanului bunul sau materialele necesare. Spre deosebire de celelalte tipuri de locaţiune, locaţia
în vederea unei lucrări aşeza în sarcina locatorului atât punerea la dispoziţie a
bunului/materialelor cât şi plata unui preţ (merces). Plata urma să se realizeze doar după ce
lucrarea fusese terminată şi recepţionată. Până în momentul recepţionării, riscul pieirii bunului
revenea antreprenorului sau artizanului. Locatorul avea obligaţia de a executa lucrarea şi dreptul
de a primi preţul după recepţionarea acesteia.
c) Mandatul este contractul consensual prin care o parte numită mandant însărcinează o
altă parte, numită mandatar, să facă ceva gratuit în interesul său (al mandantului).
Caracteristici. Mandatul este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor, exprimat între prezenţi sau prin corespondenţă. El este un contract sinalagmatic
imperfect, deoarece dă naştere unor obligaţii, la început, doar în sarcina mandatarului. De
asemenea, mandatul este un contract intuitu personae deoarece este încheiat în vederea unei
anumite persoane în care mandantul are încredere. De aceea, el este un contract în esenţă gratuit,
acest aspect făcând diferenţa dintre mandat şi locaţiune. Nu în ultimul rând, el este un contract de
dreptul ginţilor, fiind accesibil şi peregrinilor.
136
Originea mandatului trebuie căutată în epoca de sfârşit a Republicii, când extinderea continuă a
teritoriilor cucerite şi avântul fără precedent al comerţului au impus găsirea unor soluţii juridice
care să permită comerciantului roman desfăşurarea de activităţi, în acelaşi timmp, în mai multe
zone. În aceste condiţii, s-a trecut de la mandatul fără efecte juridice, bazat pe încrederea într-un
prieten, la un mandat producător de efecte juridice. Mandatul cu efecte juridice era deja atestat în
anii 123-120 î.Hr. pentru ca la începutul sec. I î.Hr. să fie deja sancţionat printr-o acţiune de
drept civil şi de bună credinţă.
Obiectul mandatului consta fie în administrarea generală a unui patrimoniu fie în realizarea unui
simplu act juridic ( a cumpăra/vinde ceva, a introduce o acţiune etc.). Mandatul putea, însă, să
constea şi în realizarea unui fapt material (construirea unei case, curăţarea unei haine etc.),
diferenţa între acest contract şi locaţie constând în lipsa remuneraţiei. Era foarte important ca
obiectul mandatului să prezinte un interes pentru mandant. Nu se acceptau mandatele ce
interesau doar pe mandatar (d.ex., rugămintea adresată mandatarului de a împrumuta cu dobândă
unei terţe persoane) şi nici mandatele ce interesau doar o terţă persoană (d.ex., rugămintea
adresată mandatarului de a administra afacerile unui terţ). Cu timpul, s-au acceptat situaţii în care
mandatul se putea realiza, în acelaşi timp, fie în interesul mandantului şi al mandatarului (d.ex.,
în cazul unei cesiuni de creanţă), fie în interesul mandantului şi al unui terţ.
Obligaţiile mandatarului. Mandatarul era obligat să realizeze, în limitele puterilor acordate prin
contract, actul juridic sau faptul material la care se angajase. El urma să răspundă pentru dolul
sau culpa sa evaluată in abstracto (comparată cu diligenţele unui bun gospodar). În principiu,
mandatul fiind un contract gratuit, mandatarul nu primea nici o plată pentru serviciile sale. Cu
toate acestea, practica a impus remunerarea anumitor servicii prestate de profesioniştii onorabili
(pedagogi, avocaţi, medici) însă nu cu titlu de salariu ci cu titlu de recompensă bazată pe o
obligaţie morală. Având în vedere că romanii nu recunoştea reprezentarea perfectă/directă, toate
efectele negative sau pozitive ale actelor sau faptelor mandatarului se reflectau asupra persoanei
sale. De aceea, nu mandantul devenea debitor sau creditor ci mandatarul său. La sfârşitul
mandatului, mandatarul era obligat să dea seama de mandatul său şi să transfere asupra
mandantului toate obligaţiile, drepturile şi bunurile rezultate ca urmare a executării mandatului.
Mandantul avea împotriva mandatarului o acţiune directă din contract (actio mandati directa)
prin care îl putea obliga la executarea obligaţiilor ce-i reveneau din mandat.
Obligaţiile mandantului. Mandantul avea obligaţia de a lua asupra sa toate obligaţiile contractate
de mandatar în baza mandatului primit. e asemenea, el era obligat să-l despăgubească pe
mandatar pentru toate prejudiciile şi cheltuielile intervenite în executarea mandatului său. În
acest scop, mandatarul avea la îndemână o acţiune contrară din mandat.
Stingerea mandatului. Mandatul se stingea, în mod firesc, prin executarea sarcinii încredinţate.
De asemenea, mandatul se putea stinge fie prin retragerea de către mandant a mandatului, fie
prin renunţarea de către mandatar la sarcina acceptată iniţial, însă cu obligaţia de a-l despăgubi
pe mandant pentru prejudiciul creat prin renunţarea sa. Nu în ultimul rând, mandatul fiind un
contract încheiat intuitu personae, el se stingea în momentul în care murea una din părţile
contractului.
d) Contractul de societate este contractul consensual prin care două sau mai multe
persoane se obligă să pună ceva în comun în vederea obţinerii unui profit.
Istoric. Societatea bazată pe manifestarea de voinţă a părţilor contractante a fost precedată în

vechiul drept roman de aşa numitul anticum consortium – o coproprietate forţată asupra
întregului patrimoniu familial în care se găseau urmaşii lui pater familias după moartea acestuia.
137
Conform lui Gaius (III, 154b), o astfel de societate s-ar fi constituit, mai apoi, în mod voluntar, şi
între persoane care nu erau înrudite prin sânge. Contractul consensual de socitate s-a format în
sec. II î.Hr., în condiţiile în care expansiunea militară romană a determinat apariţia societăţilor de
publicani ce aveau drept scop aprovizionarea armatelor romane. Obiectul de activitate al acestor
societăţi s-a extins treptat la adunarea impozitelor şi executarea de lucrări publice.
Tipurile de societăţi. Societăţile puteau avea ca obiect:

 toate bunurile asociaţilor. Era vorba despre aşa-numitele societas omnium bonorum în care
asociaţii puneau în comun toate bunurile lor prezente şi viitoare. Acest tip de societate lua
naştere mai ales între fraţi, după moartea lui pater familias, în scopul de a prezerva unitatea
patrimoniului familial. Ea seamănă cu vechiul consorţium prin accentul considerabil ce se aşeaza
pe încrederea reciprocă însă se deosebea de acesta prin caracterul său voluntar.
 un singur lucru (d.ex., un sclav) sau o singură operaţie (d.ex., cumpărarea unui imobil).
Acestea purtau numele de societas unius rei.
 achiziţiile cu titlu oneros ce urmau a fi făcute de către asociaţi (societas quaestus). Acest
tip de asociaţie viza o activitate de tip bancar şi era atât de răspândită în epoca clasică încât se
considera că orice contract de societate în care nu se specifica obiectul urma să dea naştere unei
astfel de societăţi.
 o singură activitate comercială sau industrială (societas alicuius negotii). Era vorba de
activităţi ca arendarea impozitelor statului şi a lucrărilor publice, vănzarea de sclavi, munca
terenurilor agricole etc.
Elementele contractului. Pentru ca un contract de societate să fie valid, el trebuia, pe lângă

condiţiile generale de valabilitate ale contractelor, să conţină o serie de elemente proprii: a)
Aportul părţilor era obligatoriu şi putea consta fie din bunuri (corporale şi necorporale), fie din
servicii, fie din cunoştinţe de specialitate. Serviciile şi calităţile erau acceptate, cu condiţia de a fi
relativ echivalente cu aportul asociaţilor ce aduceau bunuri în societate (Gaius, III, 149). b) Un
interes comun. Societatea trebuia să aducă beneficii patrimoniale fiecărui asociat în parte. În
principiu, în cazul în care părţile din beneficiu ce reveneau fiecărui asociat nu fuseseră stabilite
prin contract, ele urmau să fie egale (D., 17, 2, 29.pr.). În mod egal trebuiau să participe asociaţii
şi la pierderile suferite de societate. S-a acceptat însă o idee a lui Servius Sulpicius Rufus
conform căreia un asociat putea participa numai la câştiguri şi cu nimic la pierderi în cazul în
care activitatea depusă de el în cadrul asociaţiei era extrem de importantă (Gaius, III, 149). c)
Intenţia de a forma o societate (affctus societatis) diferenţia societatea de vechiul consortium d)
Un scop licit şi conform bunelor moravuri. Pe de altă parte, societatea trebuia să aibă în vedere
un scop lucrativ, deci obţinerea de profit. Doar aşa ea se deosebea de asociaţie, care era
nonprofit.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Asociaţii aveau dreptul, în condiţiile stabilite prin contract,
la o parte din beneficiile societăţii. În urmărirea drepturilor lor, asociaţii se bucurau, unii
împotriva celorlalţi, de o actio pro socio. Deoarece societatea era un contract bazat pe încrederea
dintre parteneri, acţiunea pro socio avea un efect infamant. De asemenea, asociatul găsit vinovat
se bucura de un beneficiu de competenţă, în sensul că nu putea fi condamnat decât în măsura în
care putea plăti. Părţile erau obligate să efectueze prin mancipaţiune sau tradiţie (după cum
bunurile erau mancipi sau nec mancipi) aportul la care se obligaseră. În administrarea societăţii,
fiecare asociat urma să răspundă pentru culpa sa apreciată, la început, in abstracto iar în epoca
dominatului in concreto (activitatea sa era comparată cu diligenţele pe care asociatul le depunea
în administrarea propriilor bunuri).
Stingerea contractului de societate avea loc în momentul în care scopul pentru care a fost
înfiinţată a fost atins ori era imposibil de atins. Pe de altă parte, fiind un contract intuitu
138
personae, societatea înceta în momentul în care unul dintre asociaţi murea, suferea o capitis
deminutio ori dădea faliment. Conform lui Gaius (III, 153) societatea se mai stingea prin voinţa
tuturor asociaţilor sau la cererea (renuntiatio) unuia singur. În momentul stingerii contractului
avea loc un partaj între asociaţi cu privire la activul societăţii. În acest scopaceştia aveau la
îndemână o acţiune communi dividundo. Partajul se făcea fie în părţi egale, fie, în cazul
existenţei unei convenţii în acest sens, în părţi inegale care să respecte aportul făcut de fiecare
asociat.
7. Contractele nenumite sunt acele convenţii sinalagmatice ce produc efecte juridice obligatorii
în momentul în care una dintre părţi îşi execută prestaţia sa. Practica vieţii comerciale romane a
scos la lumină o serie de convenţii cu caracter sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decât
altele. Încadrarea lor în rândul contractelor nenumite nu se referă la faptul că ele nu au un nume,
deoarece au efectiv unul, ci la faptul că, prin caracteristicile lor, aceste convenţii nu se potrivesc
nici unei categorii de contracte numite : a) Contractul estimator (aestimatio), Schimbul
(permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzacţia, e) Donaţia cu sarcini (sub modo).
a) Contractul estimator (aestimatio) este acea convenţie în baza căreia o persoană primeşte un
bun, a cărui valoare a fost prestabilită la o anume sumă de bani, cu sarcia de a-l vinde şi de a
restitui preţul. În cazul în care nu Reuşea să vândă bunul, acesta trebuia să restituie bunul în
cauză. În cazul în care reuşea însă să vândă bunul la un preţ mai mare decât cel fixat, el avea
dreptul să păstreze diferenţa.
b) Schimbul (permutatio) este convenţia în baza căreia o persoană este obligată să transmită
proprietatea asupra unui bun după ce o altă persoană i-a transmis deja, la rândul ei, proprietatea
asupra unui alt bun ( d.ex., trebuie să-mi transmiţi proprietatea asupra unui cal după ce ţi-am
transmis proprietatea asupra unui taur).
c) Precariul (precarium) era la origine o convenţie prin care o persoană de rang social superior
(patronul) acorda unei persoane de rang social inferior (clientul), la rugămintea acestuia
(precaria), folosinţa gratuită a unui teren. Simplu detentor faţă de patronul său, clientul trebuia
să restituie terenul la prima reclamare (ad nutum) a acestuia de către proprietar. Acesta din urmă
a avut la îndemână, în epoca clasică, pentru recuperarea bunului său un interdict de precario iar
în epoca postclasică o acţiune izvorâtă din contract.
d) Tranzacţia era convenţia prin care o parte dădea sau făcea ceva pentru ca cealaltă parte să
renunţe a-l acţiona în judecată. Printr-o astfel de convenţie se punea capăt unor litigii în cazul în
care părţile nu erau sigure că punctul lor de vedere va avea câştig de cauză într-un proces.
e) Donaţia cu sarcini (sub modo) era convenţia prin care o persoană (donator) dona un bun unei
alte persoane donatar), cu obligaţia acesteia din urmă de a presta ceva în favoarea donatorului
sau a unui terţ. Prestaţia donatarului putea consta din vărsarea unei rente viagere, a unei pensii
alimentare, plata unui creditor etc.
Sancţiunea contractelor nenumite. Sancţionarea contractelor nenumite s-a realizat pe deplin

doar în epoca lui Iustinian, prin trei acţiuni:
a) Actio praescriptis verbis era o acţiune în executarea contractului prin care cel care-şi
executase deja prestaţia urmărea să oblige cealaltă parte fie să-şi execute propria prestaţie, fie să
plătească o sumă de bani echivalentă prestaţiei promise şi neexecutate. Denumirea sa se pare că
provine de la acea expunere a faptului sancţionat pe care pretorul o aşeza în fruntea formulei de
judecată (de la praescripta verba –cuvinte scrise înainte).
b) Condictio ob rem dati (lit. -acţiunea în repetarea a ceea ce a fost dat pentru un bun) era o
acţiune în rezoluţia contractului şi viza restituirea bunului remis ori a contravalorii prestaţiei
139
efectuate. Partea care nu a executat contractul urma să restituie bunul sau să achite
contravaloarea prestaţiei doar în cazul în care neexecutarea avusese loc din cauza sa.
c) Condictio propter penitentiam (restituirea în virtutea unui regret) viza repetarea prestaţiei
executate chiar dacă cealaltă parte era dispusă să-şi execute propria prestaţie (d.ex., dacă o
persoană a remis unei alteia o sumă de bani pentru a face o călătorie de afaceri în interesul
remitentului, în cazul în care călătoria nu a avut încă loc, remitentul poate cere înapoierea sumei
de bani, chiar dacă dobânditorul este dispus să efectueze călătoria).
8. Sub presiunea vieţii comerciale romane, nudele pacte pur consensuale au fost sancţionate
juridic prin acţiuni proprii. Aceste acte juridice bazate doar pe consimţământ şi-au păstrat
denumirea de pacte (sancţionate –pacta vestita-), nefiind ridicate la rangul de contracte. Sub
efectul activităţii pretorilor, a jurisconsulţilor şi, în cele din urmă, a cancelariilor imperiale, au
apărut pactele adăugate, pactele pretoriene şi pactele legale.
a) Pactele adăugate (pacta adiecta) sunt acele acorduri de voinţă subsidiare prin care se
urmăreşte modificarea efectelor unui contract principal, fie mărind, fie micşorând
obligaţia ce rezultă din acest contract. Pactele adăugate nu se bucură de o autonomie proprie,
deoarece ele îşi primesc forţa juridică din contractul care le serveşte drept suport. De aceea,
jurisconsulţii au considerat că aceste pacte sunt parte integrantă din contractul principal. Din
punctul de vedere al momentului constituirii lor, pactele adăugate se împart în pacte constituite
în acelaşi timp cu contractul principal (in continenti) şi pacte constituite la un anume interval de
timp după încheierea contractului principal (ex intervallo). Din punctul de vedere al efectelor
produse, pactele adăugate se împart în pacte care micşorează o obligaţie (ad minuendam
obligationem) şi pacte care majorează o obligaţie preexistentă (ad augendam obligationem).
Pactele minutorii (ad minuendam obligationem) reduc complet sau parţial obligaţia pe care
debitorul o are faţă de creditorul său. Cel mai cunoscut astfel de pact este cel de iertare de datorie
(pactum de non patendo) prin care creditorul se obligă să renunţe la acţiunea pe care o avea
împotriva debitorului său. Obligaţia debitorului poate fi redusă şi parţial: d.ex., în cazul în care
debitorul este scutit de garanţia pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Fiind încheiate în
avantajul debitorului, pactele minutorii aşează la îndemâna acestuia o excepţie din pactul
convenit (exceptio pactum conventum) în cazul în care creditorul îl urmăreşte pentru obligaţia
iniţială. Excepţia pactului convenit poate fi ridicată indiferent că pactul a fost încheiat odată cu
contractul principal sau la un moment ulterior. De asemenea, în cazul în care ea este adăugată
unui contract de bună credinţă, înscrierea ei în formula de judecată nu este obligatorie doarece
judecătorul urma să ţină cont de pactul adăugat în virtutea principiului ex fide bona. În cazul în
care pactul era adăugat unui contract de drept strict, excepţia trebuia invocată în faza in jure şi
consemnată în formula de judecată.
Pactele de majorare (ad augendam obligationem) sporesc obligaţia pe care debitorul o are faţă
de creditorul său (d.ex., incheierea unui pact de dobândă la un depozit neregulat). Aceste pacte
au fost acceptate doar în cazul în care ele sunt constituite în acelaşi timp cu un contract principal
de bună credinţă. Neputând fi vorba despre recunoaşterea unei excepţii creditorului, acesta îşi
putea apăra creanţa stabilită prin pactul de majorare prin intermediul unei acţiuni izvorâte din
contractul principal.
b) Pactele pretoriene sunt acele convenţii care, sancţionate prin acţiuni pretoriene in
factum, au dobândit o existenţă juridică de sine stătătoare. Există mai multe tipuri de astfel
de pacte:
140
Jurământul (iusiurandum) era pactul prin care două părţi litigante convin să tranşeze diferendul
dintre ele prin intermediul unui jurământ. Dreptul roman a cunoscut, pe de o parte, jurământul
necesar. Acesta intervenea în cadrul unui proces deja început, în faza in iure, în condiţiile în care
exista o acţiune certae pecuniae sau certae rei. În cazul în care reclamantul cerea pârâtului să
jure, acesta era ţinut fie să jure, fie să defere, la rândul său, jurământul reclamantului, fie să
piardă procesul. Pe de altă parte, dreptul roman a cunoscut un jurământ voluntar ce putea
interveni atât înainte de proces cât şi în timpul procesului, ca urmare a acordului între părţi. El
putea interveni în cazul tuturor tipurilor de acţiuni. În epoca lui Iustinian, jurământul voluntar
mai putea interveni doar în afara unui proces, în scopul de a-l evita. În momentul în care
pârâtul/debitorul jura că nu datorează dar reclamantul/creditorul relua procesul, pârâtul avea la
îndemână o excepţie iusiurandi pe care o opunea reclamantului. În cazul în care reclamantul jura
că este creditor iar debitorul nu-şi executa prestaţia, creditorul se bucura de o acţiune iusiurandi
împotriva debitorului său.
Constitutul (constitutum) este pactul prin care un debitor se obligă să plătească la o dată fixă
obligaţia ce-i revine dintr-un contract anterior. Pactul intervenea în cazul în care debitorul,
incapabil să-şi achite datoria la termenul prevăzut în contractul iniţial, cerea de la creditor un nou
termen (constituere –a fixa un nou termen). Practicat doar în condiţiile existenţei unei obligaţii
băneşti, constitutul a fost extins la toate bunurile fungibile. De asemenea, obligaţia debitorului
putea fi atât civilă, cât şi pretoriană sau naturală. Dreptul roman a cunoscut două tipuri de
constitut:
a) Constitutul între aceleaşi persoane (inter aesdem personam sau debitii proprii) păstra intacte
părţile iniţiale ale contractului. El putea însă să micşoreze sau să majoreze obligaţia debitorului,
să modifice locul plăţii sau chiar obiectul obligaţiei.
b) Constitutul între noi persoane (inter novas persona) schimba, de regulă persoana debitorului.
Noul debitor urma să răspundă solidar cu vechiul debitor sau să se constituie într-o garanţie
personală pentru acesta.Creditorul avea împotriva debitorului o acţiune in factum de pecunia
constituta.
Recepta erau mai multe tipuri de pacte ce apăreau în edictul pretorului la rubrica De receptis şi
care aveau în comun faptul că o persoană primea ceva (recipere) de la o alta. Se cunosc trei
astfel de pacte mai importante:
a) Receptum argintarii era obligaţia pe care şi-o asuma un bancher (argintarius) faţă de un client
de al său de a-i plăti acestuia debitul pe care îl avea faţă de un terţ. Receptum putea să se refere şi
la o obligaţie viitoare a clientului pentru cazul în care acesta nu ar putea să o achite. În aceste
condiţii, bancherul oferea o garanţie personală clientului său. Obligaţia bacherului era
sancţionată printr-o acţiune recepticia. În epoca lui Iustinian receptum argintarii a dispărut prin
contopirea sa cu constitutul.
b) Receptum arbitrii era obligaţia pe care şi-o asuma o persoană faţă de alte două aflate în litigiu
de a soluţiona diferendul în calitate de arbitru. Pentru cazul în care acest arbitru nu şi-ar fi prestat
obligaţia de a media litigiul, pretorul nu a oferit părţilor litigante o acţiune ci a intervenit prin
intermediul măsurilor administrative izvorâte din imperium-ul de care se bucura.
c) Receptum nautarum, cauponum et stabulariorum era obligaţia pe care căpitanii de vase
(nautae), hangii (caupones) şi proprietarii de grajduri (stabularii) se angajau să răspundă de
pieirea bunurilor încredinţate lor de către călători. Ei urmau să răspundă pentru prejudiciile aduse
bunurilor dintr-un caz fortuit, însă nu şi pentru cazul de forţă majoră. Obligaţia lor era
sancţionată printr-o acţiune recepticia.
c) Pactele legitime (pacta legitima) erau acele convenţii care au fost sancţionate prin diverse
constituţii imperiale cu o acţiune de drept strict intitulată condictio ex lege. Exiatau trei
astfel de pacte legitime:
141
Promisiunea de dotă, un act juridic lipsit de formalităţi, a fost recunoscută în anul 482 printr-o
constituţie imperială a împăraţilor Theodosie al II-lea şi Valentinian al III-lea. Simplul pact de
dotă a înlocuit contractul verbal dictio dotis ce a dominat epoca clasică.
Promisiunea de donaţie a fost sancţionată de către Iustinian în 531. Prin aceasta, simpla
promisiune a unei donaţii (lipsită de forma unei stipulaţii) producea efecte juridice obligatorii. În
aceste condiţii, donatorul nu mai trebuia să remită bunurile pe care le promisese, ca o condiţie
esenţială a validităţii donaţiei, ci doar se obliga să remită aceste bunuri, prin tradiţiune, ulterior
perfectării donaţiei.
Compromisul a fost sancţionat de Iustinian prin Novela 82 din 539. Compromisul reprezenta
acea convenţie prin care două părţi între care exista un litigiu conveneau să soluţioneze acel
diferend în faţa unui arbitru şi nu în faţa judecătorului. Decizia arbitrului devenea astfel
obligatorie pentru cele două părţi litigante. Încheiat, în epoca clasică, prin intermediul unei
stipulaţii, compromisul este dezbrăcat de orice formalitate în epoca lui Iustinian.

1) Cum se clasifică contractele?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
142
2) Care sunt elementele esenţiale ale contractelor?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
3) Care sunt elementele accidentale ale contractelor?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
4)Care sunt contractele formale?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
5) Care sunt contractele reale?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
6) Care sunt contractele consensuale?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
7) Care sunt contractele nenumite?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
143
8) Care sunt pactele?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
TESTE DE AUTOCONTROL:
1. Elementele contractului sunt:
a) consimțământul
b) viciile de consimțământ
c) obiectul
d) cauza
2. Termenul reprezintă:
a) un eveniment viitor și sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obligații
b) un eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea sau stingerea unei obligații
c) un eveniment trecut și sigur de care depinde nașterea sau stingerea unei obligații
3. Contractele formale erau :
a) acele contracte ce trebuiau încheiate prin simpla exprimare a consimțământului

b) acele contracte ce trebuiau încheiate cu respectarea unor solemnități
c) acele contracte ce trebuiau încheiate prin exprimarea formală a consimțământului
4. Contractele reale sunt:
a) convenții încheiate prin simpla manifestare a consimțământului

b) convenții încheiate prin remiterea bunului
c) convenții încheiate prin manifestarea consimțământului și remiterea bunului
5. Nudele pacte erau:
a) pacte încheiate prin simplul consimțământ al părților contractante

b) convenții lipsite de orice fel de formalități
c) tipuri de contracte
Răspunsurile corecte se găsesc la sfîrșitul manualului.
144
TESTE DE EVALUARE:
1. Viciile de consimțământ reprezentau:
a) defecte de caracter ale celui care își dădea consimțământul la încheierea unui contract
b) aspecte ce împiedicau consimțământul contractantului să fie real
c) aspecte ce împiedicau consimțământul contractantului să fie sincer
2. Contractele verbale erau:
a) contracte consensuale
b) contracte formale
c) contracte reale
3. Vânzarea-cumpărarea era:
a) un contract real
b) un contract consensual
c) un contract nenumit
4. Vânzarea cumpărarea:
a) transmitea cumpărătorului proprieatea asupra bunului

b) crea pe seama cumpărătorului obligația de a plăti o sumă de bani
c) crea pe seama vânzătorului obligația de a remite bunul
5. Pactele adăugate erau:
a) acorduri de voință subsidiare prin care se modificau efectele unui contract principal
b) acorduri de voință prin care se micșora obligația debitorului față de creditorul său
c) acorduri de voință prin care se majora obligația debitorului față de creditorul său
145
Cetăţeanul roman A.A. împrumută cetăţeanului roman N.N. suma de 100 sesterţi în anul 2
dHr. cu scadenţa la 2 ani. În anul 3 dHr. părţile convin ca rambursarea sumei să se facă în anul
5 dHr. şi nu în anul 4 dHr. aşa cum se convenise iniţial. Totuşi, în anul 4 dHr. A.A. pretinde
înapoierea sumei datorate.
N.N. refuză, invocând lipsa scadenţei. A.A. îl dă pe N.N. în judecată pentru neplată.
d. Despre ce contract este vorba ?
e. Din ce categorie de contracte face parte ?
f. Ce procedură de judecată se aplică?
g. Expuneţi desfăşurarea procesului.
h. Ce sentinţă se poate da?
146
TEMA XIII. OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN DELICTE
 studentul să înțeleagă semnificațiile conceptului de delict

 studentul să înțeleagă conținutul instituției delictului în dreptul roman
 studentul să facă diferența între delict și contract
 studentui să fie capabil să facă distincția între delictul roman și delictul în dreptul modern
 studentul să fie capabil să enumere delictele de drept roman
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): DELICT, PREJUDICIU,

RĂSPUNDERE, POENA
1. Caracteristicile obligației delictuale

2. Clasificarea delictelor
3. Delictele pretoriene
4. Delictele comise de persoanele alieni iuris şi de către animale
5. Obligații născute din alte cauze
REZUMAT: Într-un sens foarte larg, delictul este un fapt ilegal care produce
prejudicii şi care dă victimei dreptul la o compensaţie bănească sancţionată de dreptul civil ori de
dreptul pretorian. Până a se putea vorbi, însă, despre delictul civil ca despre un izvor al unui
raport obligaţional între un creditor şi un debitor, delictul a trebuit să sufere două procese
majore: în primul rând, trecerea de la obligaţia de a răscumpăra un delict la obligaţia delictuală
şi, în al doilea rând, delimitarea delictelor de drept privat de delictele de drept public.
147
CONȚINUTUL TEMEI XIII: OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN

DELICTE
1. Caracteristicile obligației delictuale. Având în vedere evoluţia ei din răzbunarea privată şi

confuzia îndelungată cu delictul public, obligaţia delictuală de drept privat a dobândit nişte
caracteristici care au diferenţiat-o de obligaţia contractuală: a) Obligaţiile delictuale nu erau
transmisibile nici activ (creanţele nu erau transmise moştenitorilor) şi nici pasiv (debitele nu erau
transmise moştenitorilor). b) Obiectul obligaţiei delictuale era plata unei sume de bani ce purta
denumirea de poena. c) Delictul era sancţionat printr-o acţiune penală (de la poena), pusă la
îndemâna victimei.
2. Clasificarea delictelor. Cele mai vechi delicte au fost sancţionate în epoca Republicii prin
diverse legi şi, în special, prin Legea celor XII table. De aceea, ele au fost grupate sub denumirea
de delicte de drept civil. Jurisconsulţii romani nu au realizat o clasificare a acestora, deşi numărul
lor foarte mare ar fi impus acest demers. Instituţiile lui Iustinian, urmându-l pe Gaius (III, 182)
enumeră doar exemplificativ patru asfel de delicte: furtul (furtum), tâlhăria (rapina), producerea
de pagube ilegale (damnum iniuria datum) şi insulta (injuria). Totuşi, se poate observa că unele
delicte aduc atingere persoanei umane iar altele proprietăţii acesteia.
a) Delicte ce aduc atingere persoanei (iniuria). Într-un sens foarte larg, iniuria reprezintă orice
faptă contrară legii iar, într-un sens mai restrâns, instituţia reprezintă orice delict comis împotriva
unei persoane. Cele mai vechi delicte împotriva persoanei (iniuria) au fost sancţionate de către
Legea celor XII table. Dintre acestea, cele mai importante erau în număr de trei: membrum
ruptum, os fractum şi iniuria.
a.1) Membrum ruptum desemna orice rană suferită de o persoană în orice parte a corpului ei.
Legea decemvirală pedepsea cu legea talionului acest delict însă doar în cazul în care nu
intervenea o compoziţie (voluntară) care să răscumpere dreptul de răzbunare al victimei.
a.2) Os fractum sau delictul de os fracturat era sancţionat printr-o compoziţie legală fixată la
suma de 300 de aşi în cazul unui om liber şi 150 de aşi în cazul unui sclav.
a.3) Prin iniuria se înţelegea aici orice formă de violenţă uşoară. Compoziţia legală viza în acest
cazi o sumă de 25 de aşi.
În epoca clasică, reglementarea decemvirală a fost fost înlăturată deoarece nu mai corespundea
noilor condiţii economice şi sociale. Delictele împotriva persoanei au fost sancţionate prin
edictul pretorului (edictum generale) prin intermediul unei acţiuni pentru estimarea injuriilor
(actio iniuriarum eastimatoria). Edictul consacra această acţiune prin intermediul unei formule
generale, valabilă pentru toate tipurile de delicte aduse persoanei umane libere. Pe lângă vechile
vătămări aduse corpului uman, au fost incriminate şi orice atingeri aduse persoanei: cuvinte de
insultă, înscrisuri defăimătoare, atac la pudoare etc. Acţiunea estimatorie trebuia să fie introdusă
până la expirarea unui an de la momentul săvârşirii delictului şi era netransmisibilă activ. Poena
urma a fi acum stabilită de către judecător ţinând cont de toate circumstanţele cazului şi având
drept reper estimarea fixată de către victimă.
În epoca dictatorului Sylla, o lege Cornelia de iniuriis din 81 î.Hr. a transformat, datorită marii
lor frecvenţe, delictele private de lovire, rănire şi violare de domiciliu în delicte publice. Ele
urmau a fi judecate după procedura penală în faţa tribunalelor permanente (quaestiones
perpetuae). Legea a permis însă victimei posibilitatea de a alege între învocarea unei acţiuni
148
estimatorii sau acţiunea în faţa tribunalului penal pentru a obţine pedeapsirea corporală a
delicventului.
b) Delictele ce aduc atingere proprietăţii erau de două feluri: unele din care delicventul trăgea
un profit personal –furtul- şi altele prin care aducea prejudicii patrimoniului unei alte persoane
fără a avea nici un profit –damnum iniuria datum.
b.1) Furtul (furtum) reprezintă în opinia lui Paul (D., 47, 2, 1, 3) mânuirea frauduloasă a unui
lucru în scopul de a obţine un profit, fie a lucrului însuşi fie numai a folosinţei sau posesiei
lui.(furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia ipsius rei vel etiam usus eius
possessionisve). Din definiţia expusă rezultă că delictul de furt are două elemente esenţiale:
 Elementul material (contrectatio fraudulosa) al furtului nu consta doar din sustragerea
bunului străin ci şi din simpla mânuire (ţinere în mână), atingerea sau folosirea frauduloasă a
acestuia. În aceste condiţii, exista furt nu doar în cazul în care exista un transfer material al
bunului de la proprietar la hoţ (furtum rei), în scopul de a se bucura de toate avantajele
proprietarului, ci şi când actul fraudulos viza doar folosinţa sau posesia bunului altuia. În cazul
furtului de folosinţă (furtum usus) bunul altuia se află deja legal în mâinile hoţului însă acesta
foloseşte bunul deşi nu avea acest drept (cazul depozitarului care uzează de bun) sau foloseşte
bunul în alt mod decât cel convenit (d.ex., un cal împrumutat pentru munci agricole este folosit
în război). În cazul furtului posesiei (furtum possessionis) hoţul, proprietar al bunului în cauză,
reia în mâinile sale bunul care se află legal în posesia unei alte persoane (d.ex., în cazul în care
un debitor sustrage înainte de plată bunul încredinţat cu titlu de gaj creditorului său). Puteau face
obiectul furtului doar bunurile mobile.
 Elementul intenţional consta în intenţia de a fura (animus furandi). Era foarte important ca
furtul să se realizeze în vederea unui avantaj personal (lucri faciendi causa), în caz contrar fiind
vorba despre o damnum iniuria datum. De asemenea, era important ca actul să se realizeze fără
acordul proprietarului, în caz contrar nefiind vorba despre un furt.
Sancţiunea furtului. În Legea celor XII table intensitatea sancţiunii furtului se stabilea în funcţie
de circumstanţele agravante sau neagravante ale delictului. În funcţie de aceste circumstanţe,
exista un furt manifestum şi unul nec manifestum.
Furtum manifestum exista în cazul în care hoţul era prin asupra faptului ori fugind cu lucrul furat
în mână, precum şi în cazul în care, în urma percheziţiei realizate cu şorţ şi taler (lance et licio)
de către victimă la domiciliul hoţului, bunul era descoperit. Sancţionarea hoţului se făcea în
funcţie de statutul juridic al acestuia. Dacă hoţul era om liber, i se aplica bătaia cu vergile urmată
de încredinţarea (addictio) sa de către judecător ca sclav în puterea victimei. Dacă era vorba de
un sclav, bătaia cu vergile era urmată de aruncarea acestuia de pe stânca Tarpeiană. În cazul în
care hoţul era un impuber alieni iuris acesta era bătut cu vergile, urmând ca judecătorul să fixeze
cunatumul lui poena. Pedeapsa devenea şi mai gravă în cazul în care furtul avea loc noaptea sau
cu arma în mână. În acest caz, victima, după ce a semnalat vecinilor prezenţa hoţului prin strigăte
(plorare), putea să-l ucidă pe hoţ pe loc. Se permitea însă ca hoţul să răscumpere dreptul de
răzbunare al victimei prin intermediul unei compoziţii voluntare vizând stabilirea unui echivalent
bănesc. În epoca clasică răzbunarea privată a fost înlocuită de pretor printr-o acţiune furti
manifesti prin care victima putea cere cvadruplul valorii bunului furat.
Sancţionarea lui furtum nec manifestum nu mai cuprindea elemente de răzbunare privată. Hoţul
urma să plătească doar o poena egală cu dublul valorii bunului furat în urma intentării de către
victimă a unei acţiuni furti nec manifesti. Împotriva celui care ascunsese lucrul furat de hoţ
victima avea o acţiune pentru bunul furat şi descoperit (furti conceptum) prin care putea cere de
trei ori valoarea bunului. Pe lângă acţiunile penale izvorâte din furt, victima avea la dispoziţie
149
anumite acţiuni reipersecutorii vizând recuperarea bunului furat. Pe de o parte, el putea intenta,
în calitate de proprietar, acţiunea în revendicare contra oricărei persoane ce poseda bunul ori nu-l
mai poseda datorită dolului său. Persoana posesoare nu putea fi însă urmărită în măsura în care
bunul pierise din caz fortuit în mâinile ei. În cazul în care acţiunea în revendicare nu putea fi
introdusă, victima proprietar al bunului avea la îndemână o condictio furtiva atât împotriva
hoţului cât şi a moştenitorilor acestuia. Acţiunea putea fi introdusă chiar dacă bunul pierise din
caz fortuit în mâinile hoţului. Printr-o abatere de la principiul conform căruia nimeni nu putea
deveni creditor al propriului lucru (nemo potest rem suam condicere) proprietarul putea pretinde
lucrul furat sau contravaloarea acestuia fixată la cea mai mare valoare pe care o avea lucrul în
momentul furtului.
b.2) Damnum iniuria datum era prejudiciul produs fie cu intenţie, fie din neglijenţă unui bun
aparţinând unei alte persoane, fără a urmări obţinerea unui avantaj pentru sine. Acest tip de delict
era sancţionat deja în legea decemvirală. Legea pedepsea delicte ca tăieriea unui arbore,
incendierea unei clădiri, păscutul animalelor pe un teren străin, distrugerea recoltei etc. Cea care
a conturat însă elementele constitutive ale delictului damnum iniuria datum a fost Legea Aquilia.
Legea era, tehnic vorbind, un plebiscit votat de adunarea plebei undeva în de cursul sec. III î.Hr..
În cadrul unei construcţii cât de cât sistematice, conturată pe trei capitole, legea urmărea să
sancţioneze o gamă largă de prejudicii ilicite aduse particularilor. Capitolul întâi viza uciderea
sclavului sau a unui animal patruped ce trăia în turme aparţinând unei alte persoane. Sancţiunea
consta în plata unei sume egale cu cea mai mare valoare pe care bunul respectiv a avut-o în anul
anterior săvârşirii delictului. Capitolul doi sancţiona ca delict remiterea de datorie realizată de
către un creditor accesoriu (adstipulator) în dauna creditorului principal şi punea la îndemâna
creditorului păgubit mijloacele juridice de recuperare împotriva delicventului a creanţei
respective. Capitolul trei viza rănirea unui sclav, a unui animal ce trăia în turme precum şi
deteriorarea oricărui alt bun aparţinând unei alte persoane. Sancţiunea consta din plata unei sume
egale cu valoarea pe care respectivele bunuri o atinseseră în ultimele 30 de zile înaintea săvârşirii
delictului. Până în epoca lui Iustinian, acţiunea legii Aquilia a avut un caracter exclusiv penal. În
condiţiile în care poena plătită de delicvent avea o valoare mai mare decât valoarea bunului din
momentul săvârşirii delictului, acţiunea legii Aquilia, pusă la îndemâna victimei, avea un clar
scop punitiv. În dreptul lui Iustinian acţiunea a dobândit, pe lângă caracterul penal şi unul
reipersecutoriu ce urmărea simpal reparare a prejudiciului.
Pentru ca un prejudiciu (damnum) să existe, trebuiau cumulate mai multe elemente:

a) Prejudiciul trebuia să fi fost cauzat printr-un fapt contrar legii (iniuria). În cazul în care
prejudiciul se producea legal, d. ex. în legitimă apărare, nu exista un prejudiciu.
Responsabilitatea delicventului era apreciată pur obiectiv, printr-o simplă stabilire a raportului de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Intenţia delicventului nu conta deloc, de aceea acţiunea legii
Aquilia putea fi introdusă şi împotriva celui care cauzase prejudiciul fără intenţie.
b) Prejudiciul trebuia cauzat corpore, adică printr-un contact direct şi fizic între delicvent şi bun.
În cazul în care cineva, strigând, speria o turmă iar aceasta cădea într-o prăpastie, nu exista
prejudiciu.
c) Prejudiciul trebuia cauzat printr-un fapt pozitiv şi nu printr-o abstenţiune. Astfel, dacă cineva
vedea că o un sclav aparţinând unei alte persoane se îneacă şi nu intervenea să-l salveze, nu
exista prejudiciu.
d) Prejudiciul trebuia produs corpori adică el trebuia să provină dintr-o atingere materială adusă
bunului altuia. În cazul în care cineva închidea sclavul unei alte persoane într-o încăpere iar
acesta murea de foame, nu exista prejudiciu. La fel în cazul în care cineva mânca grâul unei alte
persoane.
e) Prejudiciul trebuia să se producă asupra unui proprietar quiritar deoarece peregrinii nu aveau
acces la legea Aquilia.
150
În epoca clasică au avut loc importante transformări ale instituţiei atât în ceea ce priveşte sfera
delictelor sancţionate cât şi în privinţa elementelor constitutive ale prejudiciului. În urma
activităţii pretorilor, efectele legii Aquilia au fost extinse la toate prejudiciile suferite de un
animal, sclav sau bun neînsufleţit aflate în proprietatea unei terţe persoane. Totuşi, în ciuda
extinderii impresionante, romanii nu au formulat niciodată principiul general al obligaţiei de a
repara orice fel de prejudiciu produs altei persoane umane. Sancţionând aceste delicte prin
acţiuni utile şi in factum, pretorii au permis accesul peregrinilor la instituţia lui damnum iniuria
datum. O evoluţie spectaculoasă a avut instituţia în privinţa elementelor sale componente.
Accentul s-a pus tot mai mult pe caracterul ilicit al faptei producătoare de prejudiciu, însă nu
dintr-o perspectivă pur obiectivă ci dintr-una subiectivă care să ia în considerare intenţia
delicventului. În aceste condiţii, ideii de ilegal i s-a suprapus cea de vină/culpă. În consecinţă,
cineva putea fi tras la răspundere pentru un delict doar dacă era vinovat pentru producerea lui.
Vinovăţia era evaluată foarte sever în materie delictuală: delicventul era tras la răspundere pentru
culpa cea mai uşoară (D., 9, 2, 44, pr.). Privită în conţinutul ei, culpa era considerată ca faptul de
a nu prevedea ceea ce ar fi prevăzut un om diligent.
3. Delictele pretoriene. Prin intermediul acţiunilor pretoriene, pretorii romani au contribuit nu

doar la sancţionarea şi extinderea delictelor de drept civil dar au sancţionat o serie de fapte
neglijate de ius civile şi care, astfel, au devenit delicte pretoriene. Sancţionarea delictelor
pretoriene s-a făcut prin intermediul unor acţiuni in factum, acordate pe timp de un an de zile şi
cu un caracter semi-penal: aceste acţiuni nu puteau fi cumulate între ele în caz de pluralitate de
delicvenţi şi nici cu acţiunile reipersecutorii. Cele mai importante delicte pretoriene au fost
violenţa, dolul, tâlhăria şi frauda contra creditorului.
a) Violenţa (metus) era presiunea fizică sau morală produsă de un act de violenţă (vis
absoluta) sau de ameninţarea cu violenţa (vis compulsiva) în urma căreia o persoană a
încheiat un act juridic sau a săvârşit un fapt material pe care altfel nu le-ar fi
realizat.Violenţa a fost sancţionată ca dol undeva în sec. I î.Hr. de către un pretor numit
Octavius, în contextul războiului civil dintre Marius şi Sylla marcat de numeroase violenţe şi
abuzuri. Cert este faptul că Cicero invoca deja în 71 î.Hr. acţiunea din violenţă în faţa instanţelor
romane. Pentru a fi în prezenţa dolului de violenţă era necesar ca actul de violenţă să provină din
partea unei persoane umane şi să fi fost de o asemenea gravitate încât să impresioneze un om
curajos (homo constantissimus).
Delictul de violenţă era sancţionat în principal printr-o acţiune metus acordată de Pretorul
Octavius (de unde şi denumirea de formuala octaviana a formulei abstracte de judecată). Era
vorba despre o acţiune in factum ce viza plata cvadruplului prejudiciului suferit de victimă sau
de patru ori valoarea îmbogăţirii obţinută de terţul ce obţinuse foloase de pe urma delictului.
Acţiunea metus îşi pierdea caracterul penal în condiţiile în care, fiind introdusă după un an de
zile sau împotriva moştenitorilor delicventului, se urmărea doar repararea prejudiciul suferit. În
acelaşi timp, acţiunea metus era in rem scripta deoarece în intenţia formulei de judecată se trecea
doar numele victimei şi faptul săvârşirii unei violenţe împotriva acesteia. Acest lucru permitea
victimei să se îndrepte împotriva tuturor celor ce dobândiseră foloase din delict indiferent că
participaseră sau nu la săvârşirea acestuia. De asemenea, acţiunea metus era o acţiune arbitrară,
în sensul că nu se mai pronunţa vreo condamnare în cazul în care delicventul pârât restituia
bunul sau despăgubea pe reclamant. Pretorul putea să mai acorde victimei, în mod subsidiar, o
repunere în starea de mai înainte izvorâtă din violenţă (restitutio in integrum ob metum).
Demersul pretorului avea ca efect anularea actului încheiat din teamă. În cazul în care victima
era urmărită în instanţă cu o acţiune izvorâtă din contractul încheiat prin violenţă, pretorul putea
să acorde victimei o exceptio metus.
151
b) Dolus malus însemna, într-o definiţie a lui Labeon (D., 4, 3, 1, 2), orice viclenie, minciună,
maşinaţiune folosită pentru a înşela, a abuza sau a induce în eroare pe cineva. Ca urmare a
acestor demersuri, persoana îndusă în eroare încheia un act juridic sau realiza un fapt
material în urma căruia suferea un prejudiciu.
La fel ca şi violenţa, dolul nu era sancţionat în epoca veche a dreptului roman din cauza
formalismului excesiv şi rarităţii raporturilor juridice. Pe măsură ce activitatea comercială s-a
dezvoltat, necesitatea pedepsirii dolului s-a făcut tot mai mult resimţită. Sancţionarea sa se pare
că a avut loc, conform lui Cicero, în anul 66 î.Hr. de către pretorul Aquilius Gallus. Acesta a pus
la îndemâna victimelor dolului o acţiune de dol (actio doli). Acţiunea de dol era o acţiune la
simplu, deoarece urmărea simpla reparare a prejudiciului cauzat. Cu toate acestea caracterul ei
penal nu dispărea complet, deoarece, spre deosebire de acţiunea din violenţă, ea avea un caracter
infamant. Era o acţiune arbitrară deoarece nu se pronunţa o condamnare în cazul în care
delicventul pârât, la somaţia pretorului, repara prejudicul produs. În acelaşi timp, era o acţiune
personală deoarece era urmărit doar delicventul. De aceea, în intenţia formulei de judecată
apărea atât numele reclamantului cât şi cel al pârâtului. Era şi o acţiune anuală deoarece după
trecerea unui an de la producerea prejudiciului (sau de la cunoaşterea acestuia de către victimă)
victima mai putea obţine doar ceea ce a mai rămas din îmbogăţire. Acţiunea de dol era acordată
de pretor doar în mod subsidiar. Ea era refuzată în cazul în care victima avea la îndemână o
excepţie de dol sau o acţiune dintr-un contract. Victima mai putea beneficia, tot în mod
subsidiar, de o restitutio in integrum utilizată mai rar în materie contractuală dar larg aplicată
atunci când dolul era comis în timpul procesului. În schimb, excepţia de dol era utilizată pe scară
largă, devenind un fel de clauză de stil în forrmulele acţiunilor de drept strict: Dacă, în această
afacere, nimic nu a fost făcut, nici nu e făcut prin dol de A.A.
c) Furtul cu violenţă (rapina) reprezenta producerea de prejudicii unor imobile sau furtul
realizat de către trupe de oameni înarmaţi.
Rapina a fost sancţionată în anul 76 î.Hr. de către pretorul peregrin M. Terentius Lucullus pentru
a pedepsi numeroasele jafuri armate realizate în perioada războaielor civile. La îndemâna
victimei pretorul a aşezat o acţiune vi bonorum raptorum (lit., pentru bunurile smulse prin
violenţă). Acţiunea avea un caracter penal, tinzând la plata cvadruplului prejudiciului produs.
Dacă era însă introdusă după un an de la producerea prejudiciului, pretorul acorda doar o
despăgubire la simplu a victimei. În epoca postclasică rapina a devenit o simplă variantă de furt
de bunuri mobile, realizată în circumstanţe agravante iar în epoca lui Iustinian acţiunea bonorum
raptorum a devenit o acţiune mixtă, pedeapsa plăţii cvadruplului implicând şi repararea
prejudiciului.
d) Frauda în dauna creditorilor (fraus creditorum) reprezenta activitatea realizată de către

debitor în scopul de a-şi diminua solvabilitatea în dauna creditorilor săi. Pentru a se produce
această fraudă în dauna creditorilor, trebuiau să se cumuleze o serie de elemente materiale şi
intelectuale: a) Activitatea debitorului trebuia să determine o scădere a solvabilităţii sale.
Sărăcirea se putea produce fie prin acte materiale - distrugerea, ascunderea unui bun sau
încredinţarea acestuia unui prieten-, fie prin acte juridice pozitive (vânzarea sau donarea unui
bun) ori negative (neurmărirea unor creanţe). b) Sărăcirea trebuia să provoace daune creditorilor
debitorului în cauză (eventus damni). c) Debitorul să fi realizat acea sărăcire cu intenţia de a
prejudicia pe creditorii săi (consilium fraudis). d) Terţul dobânditor al bunurilor să fi fost
conştient că debitorul îşi prejudicia creditorii prin actul său. Condiţia privea doar pe dobânditorii
de rea credinţă cu titlu oneros şi pe dobânditorii cu titlu gratuit fie că erau fie că nu erau de rea
credinţă. Dobânditorii cu titlu oneros de bună credinţă nu puteau fi urmăriţi. Frauda în dauna
152
creditorilor a fost sancţionată de pretor cu o restitutio in integrum, un interdict fraudatoriu şi o

excepţie din fraudă. Toate aceste pârghii era puse fie la îndemâna crditorilor înşişi, fie la cea a
unui emptor bonorum (în cadrul executării silite a debitorului prin venditio bonorum ) şi se
îndreptau contra terţului dobânditor.
Repunerea în starea de mai înainte (restitutio in integrum ob fraudem) viza, după realizarea unei
anchete, revocarea de către pretor a actului fraudulos. Interdictul fraudatoriu intervenea, în
condiţiile inexistenţei unui act juridic, pentru a recupera un bun ascuns sau încredinţat unui terţ.
Excepţia (exceptio fraudis) era pusă la îndemâna creditorilor împotriva acţiunii dobânditorului
fraudulos sau a unui fals creditor. În epoca lui lui Iustinian cele trei sancţiuni amintite au fost
înlocuite de acţiunea pauliană. Acţiunea a fost acordată creditorilor împotriva terţului dobânditor
al unui bun de la debitorul fraudulos. Caracterul penal al acestei acţiuni este incert, în condiţiile
în care ea nu tindea la plata unui multiplu, nu era acordată cu titlu noxal şi era transmisibilă
pasiv.
4. Pe lângă acestea exisitau delictele comise de persoanele alieni iuris şi de către animale.
a) Delictele comise de persoanele aflate sub putere. Din expunerea mecanismelor răspunderii
delictuale făcută în paginile de mai sus rezultă cu claritate faptul că răspunderea pentru
comiterea unui delict era, în principiu, personală: cel care a produs un prejudiciu ilicit unei alte
persoane trebuia să suporte răzbunarea privată a victimei, ori să răscumpere dreptul de răzbunare
a-l acesteia în cadrul unei compoziţii voluntare sau legale. Când obligaţia delictuală a prins
trăsăturile ei distincte, delicventul era cel urmărit de acţiunea penală introdusă de victimă. Toate
acestea se întâmplau în cazul în care delicventul era o persoană liberă şi sui iuris. În practică au
apărut însă şi cazuri în care delicventul era o persoană aflată sub putere: fii sau fiice de familie
ori sclavi. În această situaţie, pater familias avea de ales între două alternative: fie să plătească
poena ca şi cum vina ar fi fost a sa, fie să abandoneze noxal, trecând pe fiu sau pe sclav sub
puterea victimei pentru ca aceasta să se răzbune ori să-şi recupereze prejudiciul. În acest scop,
acţiunea penală ce izvora din delictul comis era introdusă cu titlu noxal.Temeiul acestei acţiuni
noxale nu se găsea într-o răspundere a lui pater familias pentru o presupusă lipsă de
supraveghere a celui aflat sub puterea sa ci în interiorul evoluţiei răspunderii delictuale. În epoca
în care se aplica doar răzbunarea privată asupra corpului delicventului, nu conta dacă acesta se
afla sau nu sub putere. În momentul în care a apărut compoziţia privată şi răscumpărarea
bănească a vinei, a survenit problema incapacităţii patrimoniale a fiului de familie şi a sclavului.
În aceste condiţii, pater familias, titular de patrimoniu, se putea angaja să plătească poena, dacă
dorea. Răspunderea delictuală pentru fapta persoanei aflate sub putere nu a pututu evolua spre
compoziţia legală deoarece pater familias, nefiind vinovat, nu putea fi obligat să plătească poena.
De aceea, s-a păstrat alternativa compoziţiei voluntare: pater familias ori plătea poena, dacă o
considera necesară, ori lăsa răzbunarea privată să-şi urmeze cursul.
Acţiunea noxală acordată de pretor victimei nu era o acţiune penală specială. Ea era acţiunea ce
decurgea normal din delictul comis doar că, delictul fiind comis de către o persoană aflată sub
putere, ea era acordată cu titlu noxal împotriva lui pater familias. Erau acţiuni noxale acţiunea
iniuria, acţiunea de furt, cele de doil şi violenţă, acţiunea legii Aquilia, acţiunea pentru bunurile
smulse prin violenţă etc. Deoarece acţiunea noxală avea în vedere o poena introdusă cu titlu
punitiv, ea nu se putea introduce în cazul delictelor ce presupuneau doar o pedeapsă corporală.
De asemenea, era exclusă cumularea ei cu o acţiune reipersecutorie. Acţiunea noxală se îndrepta
obligatoriu împotriva persoanei care, în momentul lui litis contestatio, avea în puterea sa pe
delicvent. Asta deoarece obiectul iniţial al acţiunii era corpul delicventului, conform regulii noxa
caput sequitur (delictul urmăreşte persoana fizică a autorului). Chemat în instanţă prin acţiunea
noxală, pater familias putea plăti poena cerută de victimă, în cazul în care considera că fiul său
sau sclavul erau mai importanţi decât suma plătită. În caz contrar, el recurgea la abandonul
153
noxal. Fiul de familie sau sclavul vinovat erau trecuţi prin mancipaţiune, mai târziu prin simplă
tradiţiune, sub puterea victimei. În aceste condiţii, sclavul îşi schimba pur şi simplu stăpânul iar
fiul de familie devea o persoană in mancipio. Odată delicvenţii intraţi sub puterea sa, victima
putea fie să se răzbune asupra persoanei acestora, fie să-i pună la muncă în contul prejudiciului
produs. În momentul în care munca depusă acoperea prejudiciul cauzat, pretorul o obliga pe
victimă să-l elibereze pe fiul de familie care, astfel, devenea persoană sui iuris. În epoca lui
Iustinian, abandonul noxal al fiilor de famile a fost interzis, pater familias fiind obligat să
plătească poena cerută de către victimă. Pe de altă parte, abandonul noxal căzuse în desuetudine
în condiţiile în care în epoca postclasică fii de familie dobândiseră capacitate patrimonială. În
aceste condiţii, abandonul noxal s-a aplicat doar sclavilor.
b) Delictele comise de animale atrăgeau după ele dreptul victimei, consacrat de Legea celor XII
table, de a introduce o acţiune de pauperie împotriva stăpânului unui animal ce a produs un
prejudiciu. Era important ca în producerea prejudiciului să nu fie implicată şi culpa
proprietarului animalului deoarece, atunci, acesta răspundea pentru damnum iniuria datum.
Acţiunea de pauperie avea o natură noxală: proprietarul putea fie să plătească poena cerută de
victimă, fie să treacă animalul în proprietatea victimei.
5. Obligații născute din alte cauze
Pe lângă obligaţiile care se nasc fie din acte licite, fie din fapte licite în condiţiile stabilite de
dreptul civil sau de către cel pretorian, romanii au stabilit că pot rezulta obligaţii juridice şi din
anumite fapte licite sau ilicite care nu se înscriu în formele prestabilite pentru contracte şi delicte.
Producând efecte juridice ca şi cum ar izvorî din contract (quasi ex contractu) sau ca şi cum ar
izvorî din delict (quasi ex delictu), ele au fost grupate de Gaius sub formula generică de variae
causarum figurae.
Cvasicontractele sunt fapte juridice care, deşi nu comportă forma recunoscută de dreptul roman
diverselor contracte, produc efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din contract. Diferenţa
majoră între contracte şi cvasicontracte rezidă în carcterul negativ al formării celor din urmă. Ele
nu iau naştere ca urmare a manifestării exprese a consimţământului părţilor (deci ca urmare a
unui act juridic), ci ca urmare a unui fapt licit ce produce efecte juridice obligaţionale asemenea
unui contract. Instituţiile lui Iustinian (3, 27) enumeră cinci tipuri de cvasicontracte: gestiunea de
afaceri, gestiunea tutorelui în favoarea pupilului, indiviziunea, acceptarea succesiunii şi plata
lucrului nedatorat. Dintre acestea vom aborda aici gestiunea de afaceri şi plata lucrului nedatorat
(legată de împogăţirea fără justă cauză).
a) Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) reprezintă administrarea cu bună ştiinţă de
către o persoană numită gerant (negotiorum gestor) a afacerilor altei persoanne numită
gerat (dominus) fără a avea un mandat din partea celui din urmă. Gestiunea de afaceri
seamănă la efecte cu un mandat însă nu se confundă cu un astfel de contract deoarece ea se naşte
dintr-un fapt licit al gerantului şi nu dintr-un acord de voinţă al celor două părţi. Instituţia se
manifestă, de regulă, în cazul în care o persoană, din cauza absenţei sau incapacităţii sale, nu
poate să-şi administreze propriile afaceri. Pentru a exista, gestiunea de afaceri trebuie să
cumuleze două elemente:
a) Elementul material constă în imixtiunea legală a gerantului în afacerile geratului. Imixtiunea
se poate realiza atât prin acte materiale (stingerea unui incendiu) cât şi prin acte juridice (plata
unei datorii).
b) Elementul intelectual rezidă în intenţia spontană a gerantului de a administra afacerile altei
persoane (animus aliena negotia gerendi), fără să existe un acord din partea geratului. În acelaşi
timp, gerantul trebuia să acţioneze, pe de o parte, în interesul geratului şi nu al său personal şi, pe
de altă parte, în vederea recuperării cheltuielilor făcute şi nu cu titlu gratuit.
154
Din gestiunea de afaceri decurgeau drepturi şi obligaţii reciproce. Gerantul era obligat să ducă la
bun sfârşit gestiunea sa, urmând să răspundă pentru prejudiciile cauzate din întreruperea
gestiunii. El răspundea, de asemenea, pentru dolul şi vina sa apreciată in abstracto. La sfârşitul
gestiunii, gerantul era obligat să transmită geratului tot ceea ce a dobândit pentru el. Geratul avea
obligaţia de a rambursa gerantului toate cheltuielile necesare şi utile făcute în cursul gestiunii,
cu condiţia ca acestea din urmă să fi produs un avantaj patrimoniului geratului. Geratul avea la
îndemână pentru urmărirea gerantului o acţiune negotiorum gestorum directă iar gerantul, la
rândul său, o acţiune contrară din gestiunea de afaceri (negotiorum gestorum contraria) pentru
recuperarea cheltuielilor făcute.
b) Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă îmbogăţirea patrimoniului unei anumite

persoane în detrimentul unui alt patrimoniu fără a exista pentru aceasta o cauză licită şi
morală.
Istoric. Complet ignorată de către dreptul roman arhaic, îmbogăţirea unui patrimoniu în
detrimentul altuia a fost considerată în epoca clasică o abatere de la normele dreptului natural şi
a echităţii ce stă la baza acestuia: este echitabil, în virtutea dreptului natural, ca nimeni să nu se
îmbogăţească în detrimentul altuia şi injust, generaliza jurisconsultul Pomponius (D., 12, 6, 14;
50, 17, 206). Dincolo de sancţiunea morală, sancţiunea juridică nu s-a lăsat aşteptată: ceea ce se
găseşte în virtutea unei cauze injuste asupra unei alte persoane poate da naştere unei condictio,
arăta jurisconsultul Sabinus, aprobând o mai veche soluţie a jurisconulţilor romani (D., 12, 5, 6).
Acţiune personală şi de drept strict vizând repetarea unei prestaţii având drept scop o sumă certă
de bani sau un anume bun, condictio s-a aplicat în materie de îmbogăţire fără justă cauză prin,
crede Gaius (III, 91), extinderea acelei condictio certae pecuniae/certae rei aplicată în cazul
contractului mutuum. Regula aparent generală propusă de Pomponius în sec. II d.Hr. nu a
însemnat că din epoca veche s-ar fi sancţionat orice fel de îmbogăţire în dauna unui alt
patrimoniu. Dimpotrivă, la fel ca şi în cazul altor instituţii, şi în cazul îmbogăţirii fără justă cauză
s-a plecat de la un caz concret a cărui sancţiune a fost extinsă apoi, tot cauzal, la diverse alte
situaţii. De aceea, în ciuda formulării general-abstracte a lui Pomponius, dreptul roman nu a
ajuns până acolo încât să sancţioneze toate cazurile de îmbogăţire fără justă cauză apărute în
practică. În sec. I î.Hr., condictio a fost acordată doar în cazul de îmbogăţire în urma unui
transfer de proprietate realizat în mod ilegal (ex iniusta causa). Redusă doar la prestaţia de dare şi
vizând doar bunurile corporale, îmbogăţirea fără justă cauză nu se aplica în cazul unei simple
facere şi lucrurilor incerte. Încă din sec. I î.Hr., condictio a fost extinsă şi în cazul deţinerii
injuste a oricărui lucru corporal. De aici, îmbogăţirea fără justă cauză s-a sancţionat şi pentru
cazurile în care ea s-a realizat printr-o facere sau o abstenţiune.
Tipurile de condictio. Deja în epoca lui Iustinian sancţionarea îmbogăţirii în detrimentul unui alt
patrimoniu se realiza într-o mare diversitate de cazuri. Astfel, îmbogăţirea se putea realiza fie în
cazul în care nu exista nici un fel de cauză, fie când cauza era reprobabilă, fie atunci când cauza
a dispărut. Toate aceste cazuri erau sancţionate de aceeaşi condictio certae pecuniae sau certae
rei, după caz. Această condictio primea însă diverse denumiri, în funcţie de cauza care a
determinat îmbogăţirea.
Cvasidelictele sunt acele fapte ilicite producătoare de prejudicii care au fost săvârşite fără
intenţia de a face rău ori fără vinovăţie. Instituţiile lui Iustinian (IV, 5, pr.-3) prezintă
următoarele cazuri: a) Este cvasidelict fapta judecătorului care, prin corupere sau neglijenţă,
devine imparţial. Judecătorul urma a fi condamnat la plata unei sume de bani egală cu paguba
suferită de cel ce a pierdut procesul. b) Există cvasidelict în cazul în care ocupantul unui imobil
lasă să cadă sau aruncă un obiect care produce o vătămare unui trecător. Pretorul a acordat
155
victimei o acţiune pentru lucrurile vărsate şi aruncate (de effusis et deiectis) exercitată împotriva
ocupantului imobilului. c) Era cvasidelict fapta celui care a suspendat un lucru la geam deasupra
unui drum public, bun care, căzând, a vătămat un trecător. Victima se bucura de o acţiune pentru
lucrurile puse şi suspendate ( positis et suspensis). d) Proprietarul de navă, hangiul sau
propritarul de han deveneau răspunzători pentru furturile comise de angajaţii lor. Ei se făceau
vinovaţi pentru culpa de a fi angajat persoane necorespunzătoare (culpa in eligendo).

1) Ce este delictul?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) Care sunt caracteristicile obligaţiei delictuale de drept privat?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
156
3) Care sunt delictele de drept civil?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
4) Care sunt delictele pretoriene?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
5) Care sunt cvasicontractele?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
6) Care sunt cvasidelictele?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
1. Iniuria reprezintă:
a) orice faptă contrară legii

b) orice delict comis împotriva unei persoane
c) o nedreptate produsă unei persoane în justiție
2. Delictul de furt reprezintă:
a) transferul material al unui bun de la proprietar la hoț

b) folosința frauduloasă a bunului aflat în proprietatea unei alte persoane
c) posesia frauduloasă a unui bun aflat în proprietatea unei alte persoane
157
3. Pentru ca un prejudiciu (damnum) să existe, trebuiau cumulate următoarele

elemente:
a) Prejudiciul trebuia să fi fost cauzat printr-un fapt contrar legii (iniuria)

b) Prejudiciul trebuia cauzat printr-un fapt pozitiv şi nu printr-o abstenţiune
c) Nu trebuia să existe un contact direct şi fizic între delicvent şi bun
4. Violenta (metus) era:
a) un delict de drept civil

b) un delict de drept pretorian
c) un cvasidelict
5. Abandonul noxal reprezenta:
a) punerea la dispoziția victimei, de către pater familias, a fiului de familie ce produsese

un prejudiciu
b) urmărirea în justiție a fiului de familie care produsese un prejudiciu
c) răspunderea fiului de familie pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale
TESTE DE EVALUARE:
1. Obiectul obligației delictuale era reprezentat de:
a) un bun mobil
b) o sumă de bani
c) de poena
2. Damnum iuria datum era un delict ce aducea atingere:
a) bunurilor aflate în proprietatea unei persoane

b) integrității corporale a persoanei
c) bunurilor nepatrimoniale
3. Dolus malus reprezenta:
a) o viclenie prin care un proprietar era convins să vândă

b) o minciună prin care o persoană era convinsă să-și distrugă proprietatea
c) o mașinațiune prin care o persoană era convinsă să facă o donație
158
4. Gestiunea de afaceri reprezenta:
a) administrarea afacerilor unei alte persoane în scopul producerii de profit

b) adminsitrarea cu bună știință a afacerilor unei alte persoane, fără a aexista un mandat
din partea acesteia
c) administrarea afacerilor unei persoane incapabile
5. Îmbogățirea fără justă cauză reprezenta:
a) creșterea patrimoniului unei persoane fără a exista o cauză morală

b) creșterea patrimoniului unei persoane fără a exista un act doveditor
c) creșterea patrimoniului unei persoane fără a exista această intenție
159
MODULUL XIV. EFECTELE OBLIGAŢIILOR
 studentul să înțeleagă modalitățile de executare a obligațiilor

 studentul să înțeleagă efectele nee-ecutării obligațiilor
 studentul să înțeleagă mecanismele răspunderii pentru neexecutarea obligației
 studentul să fie capabil să expună reglementarea reprezentării (ne)contractuale

 studentul să fie capabil să expună principiile răspunderii contractuale
TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE): OBLIGAȚIE,

EXECUTARE, NEEXECUTARE, DAUNE-INTERESE
1. Relativitatea efectelor contractului

2. Efectele cu privire la obiectul obligaţiei
3. Responsabilitatea contractuală pentru neexecutare
4. Reponsabilitatea contractuală pentru întârziere în executare (mora)
REZUMAT: Indiferent că se nasc din contracte, delicte sau varii alte cauze,
obligaţiile trebuie executate. Acesta este efectul normal şi fundamental al obligaţiei: în baza
legăturii juridice stabilite între creditor şi debitor, creditorul are dreptul să pretindă debitorului
executarea obligaţiei ce-i revine din această legătură. În cazul obligaţiilor contractuale, debitorul
este ţinut la “plata” prestaţiei (de a da, a face sau a nu face) ce-i revine din contract. Ca urmare a
executării, obligaţia se stinge, aspect care scoate în evidenţă caracterul temporar, tranzitoriu al
obligaţiei în comparaţie cu proprietatea. Dacă debitorul nu execută obligaţia sau nu o execută pe
deplin, creditorul poate fi tras la răspundere şi supus plăţii unor daune-interese ca urmare a
deducerii de către creditor a dreptului său în faţa instanţei printr-o acţiune. Acesta reprezintă
efectul accidental al obligaţiei.
160
CONȚINUTUL TEMEI XIV: EFECTELE OBLIGAŢIILOR

1. Relativitatea efectelor contractului:
În privinţa persoanelor, principiul fundamental care a guvernat materia obligaţiilor în dreptul

roman a fost cel al relativităţii efectelor contractului. În cazul obligaţiilor contractuale, romanii
nu concepeau ca o legătură juridică formată între două persoane să producă efecte juridice în
avantajul sau dezavantajul unui terţ. Res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest – un lucru (contract) realizat între unii nici nu vatămă, nici nu profită altora-, au stabilit
romaniştii Evului Mediu plecând de la textul Codului lui Iustinian (7, 60): Inter alios acta vel
judicata aliis non nocere. Efectele unui contract se produc doar asupra părţilor care şi-au
manifestat consimţământul la încheierea acestuia, în beneficiul creditorului şi în sarcina
exclusivă a debitorului. De aici au rezultat mai multe consecinţe esenţiale: nulitatea stitpulaţiei
pentru altul, a promisiunii pentru altul şi neacceptarea reprezentării în contracte.
a) Stipulaţia pentru altul reprezintă promisiunea pe care o face o persoană unei alte
persoane (stipulant) de a executa ceva în favoarea unui terţ (beneficiar). Redusă, iniţial, strict
la materia contractului verbal, stipulaţia pentru altul presupunea o întrebare şi un răspuns:
Promiţi să dai 100 lui Titus ? (Spondesne dare centum Tito ?) – Mă oblig ! (Spondeo !). Din
cauză că stipulantul nu este creditor, deoarece el nu are nici un interes, dar nici beneficiarul,
deoarece nu şi-a dat consimţământul, acest contract este nul de drept (ipso jure). Principiul exista
deja la Quintus Mucius Scaevola, în 95 î.Hr.: Nici prin pact, nici prin clauza unui contract, nici
printr-o stipulaţie nimeni nu poate determina o promisiune în favoarea altuia (D., 50, 17, 73, 4).
Deşi principiul s-a păstrat nealterat până în epoca lui Iustinian, necesităţile vieţii comerciale şi
ale celei familiale au impus ameliorarea regimului strict al stipulaţiei pentru altul. Pentru a veni
în sprijinul stipulantului, s-a acceptat ca stipulaţia pentru altul să fie însoţită de o clauză penală în
care se stipula: Dacă nu ai vărsat 100 lui Titus te obligi să-mi dai 500 mie ? Astfel, învestit cu un
interes, stipulantul putea cere debitorului plata unor daune-interese pentru paguba suferită, în
cazul în care acesta nu executa prestaţia în folosul beneficiarului. După sec. III d.Hr., aplicarea
principiului echităţii a impus şi crearea unor excepţii de la nulitatea stipulaţiunii pentru altul care
acordau terţului o acţiune utilă pentru a-şi pretinde dreptul ce rezulta din contract. Era vorba
despre cazul în care un comodatar sau depozitar puteau fi obligaţi să restituie unui terţ lucrul
primit şi nu comodantului sau deponentului, cazul în care un creditor gagist, vânzând bunul
primit drept gaj, stipulează că debitorul va putea reclama bunul oferind un preţ şi cazul în care
cel care a constituit o dotă putea conveni restituirea acesteia către o terţă persoană.
Un caz aparte a fost cel al stipulaţiei în favoarea unui moştenitor. Aplicând cu rigoare principiul
nemo alteri stipulare potest, jurisconsulţii romani au recunoscut doar stipulaţia făcută “pentru
mine şi moştenitorul meu” (mihi et heredi meo) deoarece unul din beneficiari îşi dădea
consimţământul. Nu se acceptau însă ca valide stipulaţia făcută “moştenitorului meu” (heredi
meo), ce făcută “pentru după moartea mea” (post mortem meam) şi nici cea făcută “pentru
ajunul morţii mele” (pridie quam moriar) deoarece moştenitorul era asimilat unui simplu terţ. În
dreptul lui ustinian însă, toate aceste stipulaţii au fost recunoscute ca producând efecte juridice.
b) Promisiunea pentru altul reprezenta promiterea de către o persoană a faptei sau

abstenţiunii unei terţe persoane. Printr-o astfel de stipulaţie se putea promite fie lipsa unei
acţiuni din partea unui terţ –în cazul promisiunii făcute cumpărătorului că va putea păstra bunul
cumpărat (rem habere licere) sau a promisiunii că nici un dol nu va fi posibil-, fie fapta altuia (Te
161
obligă că Titus îmi va da 100 ?). Orice promisiune pentru altul astfel făcută era considerată nulă
în baza principiului “Nimeni nu poate promite fapta altuia” - Nemo alterum factum promittere
potest (D., 45, 1, 38 pr.). Promitentul nu putea fi considerat un debitor deoarece nu s-a angajat
pentru sine iar terţul nu putea fi debitor deoarece nu şi-a dat consimţământul. Pentru a conferi
totuşi indirect efecte juridice promisiunii pentru altul, au intervenit şi în acest caz diverse
modalităţi de ameliorare: pe de o parte s-a recurs la aceeaşi clauză penală prin care promitentul
se obligă să plătească o amendă în cazul în care terţul nu plăteşte (Dacă Titus nu plăteşte 100, te
obligi tu să plăteşti 500 ?) iar, pe de altă parte, promitentul s-a angajat să facă tot ceea ce poate
pentru ca Titus să plătească. În acest ultim caz, fiind vorba despre o promisiune a propriei fapte,
stipulaţia producea efecte juridice.
c) Principiul nereprezentării contractuale a fost, în vechiul drept roman, o consecinţă firească

a rigidităţii şi formalismului naşterii obligaţiilor contractuale. Consimţământul părţilor
contractante, exprimat personal prin gesturi şi formule solemne, angaja direct pe debitor faţă de
creditor, fără posibilitatea intervenţiei unor intermediari. Cu toate acestea, anumite necesităţi de
ordin practic, au determinat ca anumite persoane ce nu erau în posibilitatea de a-şi exprima ele
însele consimţământul să poată fi reprezentate prin intermediul unor reprezntanţi generali şi
permanenţi. De asemenea, structura specifică a familiei romane a permis lui pater familias să
devină creditor şi, mai apoi, debitor prin intermediul persoanelor aflate sub putere. Dezvoltarea
considerabilă a comerţului la sfârşitul epocii republicane, a impus pretorilor intervenţia creatoare
în scopul de a permite reprezentarea contractuală prin intermediul oricărei persoane, atât prin
intermediul unui mandat general cât şi special.
c.1) Reprezentarea prin persoanele aflate sub putere (per liberos et servos). Singur titular al
unui patrimoniu unic, aparţinând întregii familii, pater familias putea fi reprezentat în actele
juridice de către persoanele alieni juris –fii şi fiicele de familie- precum şi de către sclavii săi, cu
condiţia de a-i face situaţia juridică doar mai bună nu şi mai rea. Pater familias devenea astfel
creditor prin intermediul unei reprezentări perfecte: prin toate actele juridice făcute de către
persoanele aflate sub puterea sa, el devenea fie proprietar, fie creditor. Lipsite de personalitate
juridică sau de capacitate patrimonială şi având calitatea de simple instrumente de achiziţie,
actele juridice ale persoanelor aflate sub putere se răsfrângeau direct asupra situaţiei patrimoniale
a lui pater familias. În condiţiile în care dezvoltarea comercială de la sfârşitul Republicii
impunea adesea încheierea de acte juridice sinalagmatice, pretorul a intervenit în scopul de a
permite lui pater familias să devină şi debitor prin intermediul persoanelor aflate sub puterea sa.
În acest scop, el a creat nişte acţiuni utile, cu transpoziţiune de persoane: în intenţia formulei de
judecată se trecea numele reprezentantului, deoarece el se obligase, iar în condemnatio se trecea
numele lui pater familias deoarece asupra patrimoniului său se răsfrângeau efectele obligaţiei
asumate. În acest fel se realiza o reprezentare “perfectă” a lui pater familias, deoarece, prin acest
subterfugiu procedural, efectele actului juridic ale fiului de familie se răsfrângeau direct (şi)
asupra patrimoniului şefului de familie. Această situaţie nu însemna însă şi descărcarea fiului de
familie de calitatea de debitor. El rămânea obligat în baza actului juridic încheiat iar calitatea sa
de debitor de drept civil se adăuga calităţii de debitor de drept pretorian pe care o dobândise
pater familias. De aici şi numele de acţiuni adiecticiae qualitatis (“cu o calitate adăugată”) pe
cale l-au dobândit aceste acţiuni cu transpoziţiune în Evul Mediu. Prin efectul lor, fiul de familie
şi pater familias răspundeau solidar pentru obligaţia astfel asumată. De aceea, acest artificiu
juridic nu crea reprezentarea perfectă a dreptului modern unde creditorul se îndreaptă exclusiv
asupra debitorului reprezentat.
Pretorii au construit mai multe astfel de acţiuni adiecticiae qualitatis: acţiunea din împuternicire
(quod iussu) era acordată creditorului în cazul în care fiul de familie sau sclavul încheiaseră un
contract din ordinul (iussus) expres al lui pater familias; acţiunea exercitoria era acordată în
162
cazul în care fiul de familie sau sclavul îl reprezentau pe pater familias într-o activitate de comerţ
maritim iar acţiunea institoria în cazul unui comerţ terestru. În toate aceste cazuri, pater familias
răspundea cu tot patrimoniul său (in solidum) alături de reprezentant. Existau însă şi cazuri în
care pater familias urma să răspundă doar parţial (pro parte): în baza unei acţiuni de peculio et de
in rem verso atunci când fiul de familie sau sclavul realizaseră un comerţ cu peculiul lor fără
ştirea lui pater familias şi în baza unei acţiuni tributoria atunci când fiul de familie sau sclavul
făcuseră un comerţ neautorizat de pater familias cu peculiul lor însă tolerat de către acesta. În
aceste cazuri, pater familias urma să răspundă doar în limita peculiului respectiv.
c.2) Reprezentarea prin terţe persoane se realiza încă din epoca veche a dreptului roman în
cazul persoanelor juridice şi a impuberilor. Persoanele juridice de drept public erau reprezentate
de către magistraţii lor iar persoanele juridice de drept privat de către diverşi actores, defensores
etc. în conformitate cu statutele lor. Impuberii erau reprezentaţi în actele juridice contractuale de
către tutorii lor. Reprezentarea avea un caracter general şi imperfect. Toate actele juridice făcute
de tutore în numele pupilului său îşi produceau efectele doar asupra patrimoniului celui dintâi.
Doar la sfârşitul tutelei, tutorele îşi descărca gestiunea trecând asupra patrimoniului pupilului
toate bunurile, creanţele şi debitele contractate în numele său. În epoca clasică, pretorul a
intervenit cu ajutorul acţiunilor cu transpoziţiune pentru a permite reprezentare “perfectă” atât a
impuberilor cât şi a minorilor de 25 de ani. Tutorele sau curatorul rămâneau totuşi obligaţi alături
de pupilul lor. Un pas important spre o reprezentare cu adevărat perfectă s-a făcut în momentul
în care s-a permis tutorelui şi curatorului ca, după descărcarea gestiunii, să opună o excepţie
oricărui creditor care ar fi îndreptat împotriva lor o acţiune directă din contract. Tot în epoca
clasică, s-au făcut şi alţi paşi împortanţi în materia reprezentării “perfecte” pasive, de această
dată în cazul reprezentării prin intermediul unui mandatar contractual. Astfel, pretorii au extins
aplicarea acţiunilor institoria şi exercitoria şi la cazurile în care pater familia era reprezentat în
activităţile sale comerciale de persoane străine familiei. Începând cu epoca lui Papinian (D., 14,
3 19, pr.), s-a acordat creditorului o acţiune quasi-institoria împotriva oricărui reprezentat pentru
orice fel de acţiune necomercială şi chiar pentru un mandat special referitor la un singur contract.
Şi de această dată, însă, reprezentantul rămânea obligat alături de reprezentat. Singurul exemplu
de reprezentare cu adevărat perfectă, pasivă sau activă, a fost cea realizată în cazul
obligaţiei/creanţei asumate printr-un contract de mutuum sau plată a lucrului nedatorat. Şi asta
deoarece se putea transfera sau dobândi o posesiune şi, implicit, o proprietate prin intermediul
unui reprezentat în măsura în care exista un just titltu.
2. Efectele cu privire la obiectul obligaţiei. Efectul normal al oricărei obligaţii contractuale este
executarea de către debitor a prestaţiei ce-i revine din contract. În cazul neexecutării, a executării
incomplete ori cu întârziere a prestaţiei, creditorul are la îndemână o acţiune din contract prin
intermediul căreia poate obţine plata unui echivalent bănesc al pretaţiei datorate, cu titlul de
daune-interese compensatorii. Tocmai de aceea, teoria daunelor-interese se aplică doar în cazu în
care obligaţia constă fie în remiterea unui bun, fie dintr-o acţiune sau inacţiune. Ea nu se aplică
în cazul în care prestaţia asumată de debitorul contractant constă chiar dintr-o sumă de bani ori în
cazul răspunderii delictuale unde obligaţia constă întotdeuna dintr-o sumă de bani.
3. Responsabilitatea contractuală pentru neexecutare. Neexecutarea era fie voluntară, în

cazul în care debitorul refuza să-şi execute în natură obligaţia, fie involuntară în cazul în care se
găsea în imposibilitatea de a executa în natură (d.ex., calul ce trebuia remis cumpărărtorului a
fost pierdut). Toate aceste elemente au fost luate în considerare de către jurisconsulţii romani
pentru a stabili felurile şi limitele răspunderii contractuale.
163
a) Răspunderea pentru neexecutare diferea după cum era vorba despre obligaţii de drept strict
sau de bună crdinţă. În cazul obligaţiilor de drept strict, răspunderea era pur obiectivă. Se avea în
vedere doar relaţia cauzală dintre fapta debitorului şi neexecutare. Obligat să execute strict ceea
ce se angajase prin contract (d.ex., să remită un anume bun), debitorul răspundea doar pentru
neexecutarea datorată unui fapt propriu (d.ex., a distrus bunul respectiv) indiferent de intenţia sa
(nu conta de ce a distrus bunul). Obligaţia de a da nu impunea, în acest caz, debitorului şi o
obligaţie de a face deoarece el nu se obligase la aşa ceva prin contract. De aceea, el nu răspundea
în cazul unei distrugeri a bunului datorate unei abstenţiuni din partea sa (d.ex., sclavul vândut a
murit din cauza acordării de îngrijiri medicale, înainte de a fi remis cumpărătorului său). În cazul
obligaţiilor de bună credinţă, răspunderea debitorului era subiectivă: el răspundea în funcţie de
gradul său de vinăvăţie pentru neexecutare. Vinovăţia sa lua fie forma dolului, fie forma culpei.
Dolul reprezenta neexecutarea cu rea credinţă, intenţionată, a prestaţiei ce decurgea din contract.
Debitorul răspundea în baza acţiunii directe din contract, fără a exista nici o posibilitate de
exonerare de răspundere.
Culpa reprezenta neexecutarea obligaţiei contractuale datorate unei neglijenţe, imprudenţe sau
inexperienţe din partea debitorului. El se făcea astfel vinovat de lipsa depunerii diligenţei
necesare în executarea obligaţiei sale. În contractele de bună credinţă, nu orice debitor răspundea
şi pentru culpa sa ci doar aceia care aveau un interes personal în contract. Astfel, depozitarul şi
mandatarul, care nu aveau nici un interes din contract (acesta era gratuit), răspundeau doar
pentru dolul lor nu şi pentru lipsa diligenţei.
În dreptul roman, diligenţa ce trebuia depusă de debitorul ce avea un câştig din contract a fost
echivalată cu diverse tipuri de activitate, de unde au rezultat mai multe grade de culpă:
 Iniţial, această diligenţă a fost echivalată, abstract, cu grija pe care un pater familias, ca un
bun gospodar, ar fi trebuit să o depună în gestionarea afacerilor sale. Debitorul care nu depunea o
astfel de diligenţă comitea o culpă uşoară evaluată în abstract - culpa levis in abstracto.
 În anumite cazuri – soţul ce administrează bunurile dotale, asociatul ce păstrează bunurile
comune, tutorele ce administrează averea pupilului său, persoanele aflate în indiviziune-
diligenţa debitorului era echivalată cu grija pe care aceste persoane o manifestau în mod normal
în propriile afaceri. Cel care nu depunea o astfel de diligenţă, realiza o culpă uşoară apreaciată în
concret -–culpa levis in concreto.
 În epoca Dominatului, diligenţa debitorului a fost asomilată cu capacitatea de a înţelege şi
face ceea ce toată lumea poate înţelege şi face. Debitorul care nu depunea o astfel de diligenţă, se
făcea vinovat de o culpă gravă – culpa lata. Fiind de o gravitate foarte mare, această culpă a fost
asimilată cu dolul.
b) Exonerarea de răspundere. Pe lângă neexecutarea obligaţiei datorate dolului sau culpei,

dreptul roman a luat în calcul şi neexecutarea obligaţiei datorată unor factori independenţi de
voinţa debitorului. În momentul intervenţiei unui caz fortuit sau a forţei majore, debitorul era
exonerat de răspundere.
Forţa majoră (vis major) era un eveniment căruia forţa umană nu-i putea rezista chiar dacă era
previzibil: incendiu, naufragiu, cutremur de pământ, răscoalele, atacurile răufăcătorilor. Cazul
fortuit (casus) era un eveniment imprevizibil care putea însă fi evitat: furt, fuga unui sclav etc.
În cazul în care bunul determinat în speţă datorat de debitor creditorului pierea datorită cazului
fortuit sau forţei majore, debitorul era exonerat de răspundere. În cazul în care obiectul
contractului viza însă un bun determinat în gen, debitorul era ţinut de plata acestuia deoarece
bunurile determinate în gen nu pier (genera non pereunt). Existau în dreptul roman şi cazuri în
care cazul fortuit, indiferent de intenţia sa, nu exonera pe debitor de răspundere. Era vorba de aşa
numitele cazuri de custodie când, deşi bunul pierise prin producerea unui caz fortuit, debitorul
164
era ţinut să răspundă. Era vorba atât de cei care se îngajaseră prin contract la o asemenea
răspundere, cât şi de anumiţi debitori –comodatarii- a căror răspundere rezulta din caracterul
gratuit al contractului.
c) Daunele-interese reprezentau suma de bani ce trebui s-o achite debitorul creditorului său ca o
compensaţie pentru neexecutarea obligaţiei ce-i revenea din contract. Daunele-interese puteau fi
fixate de către instanţă sau convenite în avans de către părţi prin contract. Daunele-interese
judiciare erau stabilite de către judecător în cadrul procesului intentat de către creditor. În epoca
veche a dreptului roman, evaloarea daunelor s-a făcut în mod obiectiv, luându-se în calcul strict
valoarea bunului datorat (vera rei estimatio). Valoarea putea fi stabilită fie în funcţie de
momentul lui litis contestatio (quanti ea res erit), fie în funcţie de momentul judecăţii (quanto ea
res est). În epoca clasică, dezvoltarea comerţului a impus luarea în considerare a valorii
subiective a bunului, adică a valorii pe care o avea bunul pentru creditor. Pentru stabilirea
cuantumului acestei valori, se avea în vedere atât paguba pricinuită (damnum emergens) prin
neexecutarea obligaţiei cât şi profitul legitim nerealizat (lucrum cessans). Pentru a nu se da
naştere la abuzuri, Iustinian a stabilit că valoarea daunelor-interese nu putea depăşi dublul valorii
celei mai mari a bunului în cauză. Daunele-interese contractuale se plăteau în baza unei clauze
penale (stipulation poenae): Dacă aceasta nu este dat sau făcut, te obligi să plăteşti această sumă?
Promit!
4. Reponsabilitatea contractuală pentru întârziere în executare (mora). În cazul în care

obligaţia a devenit exigibilă iar debitorul, fie din dolul său, fie din culpa sa, nu a executat-o la
termenul fixat în contract, creditorul îl poate pune în întârziere (in mora) printr-o somaţie
(interpellare). Punerea în întârziere avea ca efect perpetuarea obligaţiei şi, în aceleaşi timp,
trecerea riscului pieirii bunului din caz fortuit sau forţă majoră pe seama debitorului. În
consecinţă, chiar dacă bunul pierea în aceste condiţii, debitorul putea fi urmărit pentru daune-
interese de către creditor. Punerea în întârziere putea să şi sporească obligaţia debitorului în
condiţiile în care bunul fiind frugifer, el datora şi fructele acestuia. În cazul în care creditorul
refuza sa întârzia să primească, din culpa sa, prestaţia debitorului deşi acesta era gata să o
execute, creditorul însuşi putea fi pus sub întârziere (mora creditoris). Ca urmare, efectele pieirii
bunului treceau asupra sa iar debitorul era absolvit de răspunderea pentru culpa lui (nu însă şi
pentru dol sau culpa lata). Punerea în întârziere a creditorului înceta în momentul în care el
accepta plata şi-l despăgubea pe debitor pentru prejudiciile suferite.
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTRĂ, NECESARĂ APROFUNDĂRII:

165
1) Care sunt efectele obligaţiilor cu prvire la persoane?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
2) Care sunt efectele obligaţiei cu privire la obiectul lor?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
1. Stipulația pentru altul reprezintă:
a) promisiunea pe care o face o persoană unei alte persoane de a executa ceva în favoarea
unui terț
b) promisiunea făcută de o persoană unei alte persoane de a încheia un contract
c) promisiunea făcută de o persoană unei alte persoane de a da în judecată un terț
2, Promisiunea pentru altul reprezintă:
a) promisiunea pe care o face o persoană unei alte persoane de a remite un bun unui terț
b) promisiunea faptei sau abstențiunii unei alte persoane
c) promiterea pe care o face o persoană către o altă persoană de a încheia un contract
3. Dreptul roman accepta reprezentarea:
a) prin persoanele aflate sub putere

b) în cazul persoanelor juridice și impuberilot
c) în cazul țncheierii unui contract
166
4. Daunele interese reprezentau:
a) suma de bani ce trebuie s-o plătească debitorul creditorului său pentru neexecutarea
obligației
b) suma de bani pe care trebui s-o plătească creditorul debitorului pentru neexecutarea
obligației
c) suma de bani pe care trebuia s-o plătească debitorul creditorului în baza prevederilor
contractuale
5. Daunele interese se aplică în cazul în care:
a) obiectul contractului era un bun

b) obiectul contractului era o promisiune de a face
c) obiectul contractului era o sumă de bani
TESTE DE EVALUARE:
1. Debitorul era exonerat de răspundere :
a) în caz de forță majoră

b) la apariția unui caz fortuit
c) dacă creditorul nu mai pretindea satisfacerea creanței sale
2. Punerea în întârziere intervenea în cazul în care:
a) debitorul nu a executat obligația ce-i revenea din contract

b) debitorul nu a executat la timp obligația ce-i revenea din contract
c) debitorul a ececutat parțial obligația ce-i revenea din contract
167
RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT TEMA I:: 1c); 2c); 3c); 4c); 5c)
RĂSPUNS CORECT TEMA II: 1a)b); 2a)b); 3b)c); 4b)c); 5a)b)c)
RĂSPUNS CORECT TEMA III: 1b); 2b); 3b); 4b)c); 5c)
RĂSPUNS CORECT TEMA IV: 1c); 2b)c); 3a)
RĂSPUNS CORECT TEMA V: 1a)b); 2c); 3c); 4c) ; 5c)
RĂSPUNS CORECT TEMA VI: 1b) ; 2a); 3a)b)c); 4b); 5a)b)
RĂSPUNS CORECT TEMA VII: 1b); 2b)c); 3a); 4a); 5a)
RĂSPUNS CORECT TEMA VIII: 1b); 2b); 3b); 4b)c); 5a)b)c); 6b)c)
RĂSPUNSURI CORECTE TEMA IX: 1a)b); 2a); 3a)b); 4a); 5b)
RĂSPUNSURI CORECTE TEMA X: 1a)b)c); 2b); 3a); 4a); 5a)
RĂSPUNSURI CORECTE TEMA XI: 1a)b)c); 2a)
RĂSPUNSURI CORECTE TEMA XII: 1a)c)d); 2a); 3b); 4c); 5a)
RĂSPUNSURI CORECTE TEMA XIII: 1a)b); 2a)b)c); 3a)b); 4b); 5a)
RĂSPUNSURI CORECTE TEMA XIV: 1a); 2b); 3a)b); 4b); 5a)b)
168

Drept Roman - Manual Pentru ID

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Roman - Manual Pentru ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROF. UNIV. DR.

TEMA I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A STATULUI ROMAN..............................p. 7

TEMA II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI ROMAN........................p. 15

TEMA III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN....................................................................p. 21

TEMA IV. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE DREPTULUI ROMAN................................p. 29

TEMA V. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ

TEMA VI. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ

TEMA VII. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ

TEMA VIII. PERSOANELE (conține TC)..............................................................................p. 60

TEMA IX. LUCRURILE..........................................................................................................p. 83

TEMA X. SUCCESIUNILE....................................................................................................p. 100

TEMA XI. NOŢIUNI GENERALE DESPRE OBLIGAŢII...................................................p. 116

TEMA XII. OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN CONTRACTE (conține TC)..........................p. 119

TEMA XIII. OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN DELICTE......................................................p. 147

TEMA XIV. EFECTELE OBLIGAŢIILOR...........................................................................p. 160

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE........................................................p, 168

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă de studiu pe zi, pentru a nu se

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu ”Drept roman” reprezintă o sinteză realizată în manieră interactivă a

Obiectul cursului ”Drept roman”:

Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea apariţiei şi evoluţiei istorice a conceptelor,

b) abordarea comparativă a instituţiilor şi principiilor dreptului civil românesc cu cele ale

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) și

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul

II. Bibliografia generală complementară:

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie românească

1. M. Guţan, Drept privat roman, Editura ULBS, Sibiu, 2005

2. V. Hanga, Drept privat roman, Cordial, Cluj-Napoca, 1995

3. V. Hanga, M. D. Bocşan, Curs de drept privat roman, Rosetti, București, 2005

4. V. Jakotă, Drept privat roman, vol. 1 şi 2, Chemarea, Iaşi, 1993

5. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Şansa SRL, 1995

6. V. M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. 1-4, Polirom, Iaşi, 1998-2001

TEMA I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:

 studentul să înţeleagă mecanismele de organizare şi exercitare a puterii politice în statul

COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:

CUVINTE CHEIE: STAT, PUTERE STATALĂ, SENAT, ÎMPĂRAT,

STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

CONŢINUTUL TEMEI I: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

3. Epoca Imperiului. Avându-se în vedere întinderea atribuţiilor Împăratului şi modul lor de

desfăşurate pe fondul tulburărilor politice şi instabilităţii guvernamentale ce au urmat morţii lui

Mulţimea atribuţiilor Împăratului şi imensitatea teritoriului de administrat au impus apariţia unor

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

2) Care era organizarea statală în epoca republicii?

3) Care era organizarea statală în epoca imperiului?

1. Când a apărut statul roman?

a) la începutul sec. VIII î.HR.

2. Senatul roman era, în epoca republicii:

a) organul legislativ al Romei

a) Conducea legiunile romane

a) administra pieţele Romei

5. Impăratul roman, în epoca Principatului:

a) a fost un monarh constituţional