1.

Medicina legală ca disciplină de studiu, sarcinile ei şi relaţiile cu alte discipline medicale şi

paramedicale.
Medicina legală este o știință care soluționează probleme de natură medicală și biologică ce apar în
procesul investigării infracțiunilor comise contra sănătății, demnității și vieții persoanelor.
Ca specialitate, medicina legală a apărut din necesităţile sociale de a aplica în practica judiciară datele
medico-biologice. Această disciplină în mare măsură corelează gândirea juridică cu cea medicală.
Ca ştiinţă, medicina legală s-a format odată cu legiferarea tendinţei de a solicita părerea unor persoane
competente (medici experţi) pentru rezolvarea problemelor de drept. Ea reprezintă o ştiinţă cu
caracter de sinteză care explică provenienţa multor fapte criminale.
Sarcini:
 Suport organelor de urmărire penală în investigarea infracțiunilor contra sănătății, integrității
corporale și vieții persoanelor
 Dezvoltarea măsurilor de prevenire a morbidității și mortalității prin cauze violente
 Susținerea și îmbunătățirea calității serviciilor medicale
Relații
SPECIALITĂȚI MEDICALE
– anatomia normală
– anatomia patologică
– traumatologia
– neurologia
– obstetrica
– ginecologia
– radiologia
– toxicologia
SPECIALITĂȚI NEMEDICALE
1. științe judiciare
2. criminalistica
3. chimia
4. fizica
5. biologia
6. jurisprudență (drept penal, procedură penală, drept civil)

2. Istoricul medicinii legale. Catedra Medicină Legală a USMF „Nicolae Testemiţanu”,

activitatea ei ştiinţifică.
 Legile egiptene vechi interziceau şi pedepseau foarte aspru avortul, iar Cartea Morţilor considera
anumite perversităţi sexuale drept vicii grave.
 Relatări cu caracter medico-legal găsim în legislaţia lui Hammurabi cu 2000 de ani înaintea erei
noastre.
 Dispoziţiile celor 12 table aprobate la Roma (anul 448 î.e.n.), care prevedeau prezenţa obligatorie a
medicului la discutarea dosarelor referitoare la victimele morţii violente, aprecierea naşterilor
„legitimat”, dreptul de tutelă asupra decedaţilor etc. Medicul Antistus, fiind invitat la cercetarea
cazului de asasinare a lui Iulius Cezar (anul 44 î.e.n.) ar fi afirmat că din cele 23 de plăgi ce i s-au
cauzat numai una a fost mortală.
 Cel mai vechi document a medicinii legale - tratatul în 5 volume a renumitului procuror Sun-Ţzi,
apărut în China în 1247. Tratatul includea capitole despre autopsii, traumatisme mortale şi
nemortale, asfixii, moarte subită.
 Primele tratate de medicină legală în Europa ţin de perioada Renaşterii şi sunt legate de numele
savanţilor medici A. Pare şi P. Zachias, iar cea mai veche catedră de medicină legală este
considerată cea de la Universitatea din Turcu, organizată în 1640 în fosta capitală a Finlandei.
 în Germania- introducerea Codului Penal al lui Carol al V-lea, care prevedea o aplicare mai amplă
a medicinii în dreptul penal. Conform acestui Cod la examinarea anumitor cazuri erau invitaţi
numai medici bine pregătiţi.
 Medicina legală s-a constituit ca ştiinţă de sine stătătoare la mijlocul secolului al XVIII-lea.
 Pe teritoriul nostru până în anul 1400 funcţionau tradiţiile medicinii empirice, practicată de către
1
 bărbieri, vrăjitoare, descântătoare, babe doftoroaie sau alte persoane anonime. Aportul vraciului în
problemele juridice apare în psaltirea Scheiană (1482), pravila de la Leud (1500) şi catehismul lui
Coresi (1560).
 Printre primele dispoziţii cu caracter medico-legal în Ţara Moldovei figurează „Pravila lui Vasile
Lupu” (Iaşi, 1646). În acest cod de legi se aminteşte despre unele forme de expertizare în caz de
otrăvire, răni etc. Concomitent sunt prevăzute şi măsuri de pedeapsă în funcţie de condiţiile în care
a acţionat factorul dăunător. Peste 6 ani (1652) după aprobarea Pravilelor lui V. Lupu în ţara
Românească au apărut Pravilele lui Matei Basarab cu un conţinut aproape similar.
 După anexarea Basarabiei la Rusia (1812) s-au format noi organe administrative şi judiciare, s-a
organizat (1813) Uprava Medicală, care a funcţionat până în anul 1918. În această perioadă se
efectua în mod obligatoriu autopsia cadavrelor persoanelor decedate subit. Se practica şi
examinarea persoanelor pătimite în scopul aprecierii caracterului de leziune corporală. Sunt
atestate documente privind examinarea medico-legală a 4 cetăţeni din Tighina (Bender), efectuată
de doctorul în medicină Iosif Volfingher în februarie 1813.
 Pe parcursul secolului XIX au existat trei instanţe ale activităţii serviciului medico-legal. Prima era
reprezentată de medicii de uezd şi de poliţie, iar în calitatea celei de-a doua instanţă servea Uprava
Medicală. Instanţa (a treia) medico-legală supremă era considerată Consiliul Medical, care
inspecta upravele medicale şi formula concluziile şi opiniile asupra expertizelor medico-legale
complicate.
 În anii 1918–1940 activitatea medico-legală se baza pe legislaţia în vigoare din România. O
contribuţie deosebită în dezvoltarea domeniului au adus-o fraţii Mina şi Nicolae Minovici.
ZILELE NOASTRE
 După al doilea război mondial asistenţa medico-legală în R.S.S.M. a fost acordată de către
medicii legişti titulari pe lângă secţiile de ocrotire a sănătăţii sau de medicii de alt profil –
experţi delegaţi. În 1951 se organizează Biroul de expertize medico-legale (B.E.M.L.), al cărui
prim conducător şi specialist principal al Ministerului Sănătăţii a fost Petru Areşev (1951–
1958), apoi în anii 1958–1987 Petru Maximov, apoi Stanislav Ungureanu (1987–1990), apoi
de Ion Cuvşinov (1990–1997).
 Prin ordinul Ministerului Sănătăţii a Republicii Moldova din 7.X.1996 (nr. 219) B.E.M.L. este
reorganizat în Centrul de Medicină Legală. 1997–2008 director -Gheorghe Baciu, urmat de
Andrei Pădure (2008–2010) şi ulterior Ion Cuvşinov (din 2010). În cadrul C.M.L. există secţii
medico-legale cu funcţiuni: teritoriale şi republicane.
 Dintre subdiviziunile cu funcţii republicane fac parte: secţia de expertize în comisie, în care se
efectuează cele mai complicate forme de expertize medico-legale, şi secţiile de laborator:
investigaţii biologice, toxico-narcologice, histopatologce şi medico-criminalistice.
 Catedra de Medicină legală a U.S.M.F. „Nicolae Testemiţanu”, fondată în 1945. Primul şef al
catedrei a fost (1945– 1949) conferenţiara Elena Ciucimariov, care a exercitat şi funcţia de
specialist principal al MS în ramură (1945–1947). Între anii 1949–1966 - Petru Areşev. La
iniţiativa Domniei Sale a fost organizată (1956) Societatea ştiinţifică în ramură, fondată o
şcoală ştiinţifică. Apoi șefi catedră: Adrian Kurdiumov (1968–1971), Gheorghe Botezatu
(1966–1968 şi 1974–1995), Gheorghe Baciu (1995–2008) şi Andrei Pădure (din 2008).
3. Bazele procesuale ale expertizei medico-legale, regulile şi cazurile de dispunere obligatorie a
acesteia.
Principiile de organizare şi efectuare a expertizei medico-legale sunt stabilite de Legea Ocrotirii sănătăţii
(nr. 411-XIII) din (31.05.1995). Expertiza medico-legală este efectuată în condiţiile legii, în unităţi
medico-sanitare în baza deciziei persoanei care face cercetarea, anchetatorului, procurorului sau în
baza deciziei instanţei judecătoreşti
Conform C.P.P. expertiza medico-legală se efectuează în mod obligatoriu pentru stabilirea:
• cauzei morţii;
• gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor corporale;
• vârstei inculpatului, bănuitului (suspectatului) sau victimei în cazurile în care această circumstanţă are
importanţă, dar lipsesc certificatele prin care s-ar putea confirma vârsta persoanei în cauză.
• stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului părţii vătămate, martorului, a persoanei în
privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane sau degradante
• altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză (art.143 CPP)
Regulile de ordonare a expertizei sunt prevăzute de C.P.P. al R.M.
2
• Ofiţerul de urmărire penală (procurorul) întocmeşte o ordonanţă referitoare la caz, în care se arată:
motivele de care dispune expertiza, denumirea instituţiei care urmează s-o efectueze sau numele şi
prenumele expertului, întrebările asupra cărora trebuie prezentate concluzii, lista de documente sau
obiecte ce vor fi puse la dispoziţia expertului.
• Ofiţerul de urmărire penală stabileşte identitatea expertului numit, în ce raport se află cu victima,
infractorul sau bănuitul. Expertului i se înmânează o copie a ordonanţei de efectuare a expertizei şi i
se explică drepturile şi obligaţiunile lui.
• In calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţele necesare pentru a
prezenta concluzii în chestiuni din domeniul ştiinţei, tehnicii şi din alte domenii speciale, ce apar în
legătură cu dosarul penal respectiv.
• Expertiza, inclusiv cea medico-legală, serveşte drept dovadă pentru organele de anchetă penală şi
judecată. Potrivit Codului de Procedură Penală, concluziile experţilor sunt echivalate cu declaraţiile
martorilor, victimelor, suspectaţilor, inculpaţilor, precum şi cu probele delicte, procesele verbale de
anchetă şi alte documente
Normele procesuale prevăd cazuri concrete, când expertul este recuzat şi nu poate participa la procesul
penal:
• personal, direct sau indirect, este interesat în cauză;
• a fost sau se află în dependenţă de serviciu cu inculpatul, pătimaşul, reclamantul sau răspunzătorul
civil;
• a efectuat, referitor la chestiunea în cauză, o revizie al cărei material a servit drept bază pentru
intentarea dosarului penal;
• vădeşte incompetenţă în cazul respectiv.

4. Obiectele de cercetare medico-legală. Obligaţiile, drepturile şi responsabilitatea expertului.

Obiectele:
• persoanele vii
• cadavrele umane
• documentele medicale (fișă medicală a bolnavului de staționar, ambulatoriu, consultații etc.) și
nemedicale (proces-verbal de cercetare la fața locului, proces-verbal de audiere a martorului etc.)
• corpurile delicte de natură biologică (sânge, salivă, transpirație, spermă, lapte, alte fluide biologice,
fire de păr, fragmente și urme de țesuturi)
OBLIGAȚII, art 88 CPP:
– să facă în raportul său concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun
– să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui de specialitate sau
dacă materialele ce i s-au pus la dispoziţie nu sînt suficiente pentru prezentarea concluziilor
– să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei
– să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa pentru darea concluziilor respective
– să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei despre experienţa sa profesională
şi despre relaţiile sale cu persoanele participante în cauza dată
– să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei
– să nu divulge circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în
urma participării la şedinţa de judecată închisă
– are și alte obligații
DREPTURI
– să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale
– să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea concluziilor
– să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte acţiuni
procesuale ce ţin de obiectul expertizei
– să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce ţin de
competenţa sa şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate
– are și alte drepturi
RESPONSABILITĂȚI
– pentru prezentarea, cu bună-ştiinţă, a concluziei false în conformitate cu art.312 CP
– pentru divulgarea datelor urmăririi penale contrar interdicţiei persoanelor care efectuează urmărirea
penală în conformitate cu art.315 CP
3
5. Formele expertizelor medico-legale.
Sunt stabilite câteva forme de organizare a expertizei medico-legale: primară, suplimentară, secundară
(contraexpertiza), în comisie şi complexă
Clasificarea expertizelor judiciare:
– După consecutivitatea efectuării cercetărilor:
• primare
• repetate
– După volumul de cercetări:
• de bază
• suplimentare
– După numărul experţilor care au participat la cercetări:
• individuale
• în comisie
– După numărul domeniilor de ştiinţă aplicate la efectuarea expertizelor judiciare:
• monospecializate
• complexe

• Expertiza primară – expertiză efectuată de către un expert judiciar sau de către o comisie de experţi
judiciari pentru prima dată, în cazul în care obiectul de cercetare nu a mai fost supus anterior
vreunei expertize
• Expertiza repetată – expertiza care se efectuează cu privire la aceleaşi obiecte, fapte, circumstanţe
şi care soluţionează aceleaşi întrebări formulate la efectuarea expertizei primare şi/sau
suplimentare
• Expertiza de bază – expertiza în care se efectuează volumul principal de examinări
• Expertiza suplimentară – expertiza se dispune în cazul în care concluziile expertului sînt
incomplete şi necesită explicaţii sau completări ori atunci cînd apar întrebări noi referitoare la
circumstanţele examinate
• Expertiza individuală – este efectuată de un singur expert judiciar
• Expertiza în comisie – este efectuată de către experţi judiciari din acelaşi domeniu sau din domenii
diferite ale expertizei judiciare
• Expertiza monospecializată – cercetările se efectuează cu aplicarea cunoştinţelor dintrun singur
domeniu al ştiinţei, tehnicii sau alt domeniu al activităţii umane
• Expertiza complexă – se efectuează când sînt necesare concomitent cunoştinţe din mai multe
domenii ale ştiinţei, tehnicii sau din alte domenii ale activităţii umane

6. Documentaţia medico-legală, cerinţele înaintate faţa de întocmirea şi eliberarea acesteia.

• Codul de procedură penală
• Codul penal
• Codul de procedură civilă
• Legea cu privire la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar
• Legea ocrotirii sănătăţii
• Alte acte normative naționale
• Normele dreptului internaţional
În Republica Moldova principalul document al expertizei medico-legale este „Raportul de expertiză
medico-legală”. Are trei părţi componente: introductivă, descriptivă şi finală.
introductivă: când, unde, cine (numele expertului, postul, gradul şi titlul ştiinţific, vechimea de lucru), la
indicaţia cui s-a efectuat expertiza, ce persoane au asistat, ce materiale sau obiecte au fost
prezentate, sunt enumerate întrebările adresate expertizei. După aceasta sunt incluse circumstanţele
faptei (preambulul) ce se conţin în ordonanţă sau în alte documente prezentate: procesul-verbal al
examinării la faţa locului, foaia de observaţie clinică etc. Din aceste documente se extrage numai
informaţia principală care se referă direct la obiectul expertizei.
Partea descriptivă - se descrie detaliat tot ce a fost examinat de expert (cadavru, victimă, haine etc.),
metodele de laborator utilizate, mersul cercetărilor efectuate etc.
4
 Partea finală -concluziile expertului şi răspunsurile la întrebări. În caz de autopsie a cadavrului, înainte
de concluzie este formulat diagnosticul medico-legal. Fiecare răspuns la întrebări trebuie să fie
motivat pe baza datelor elucidate şi incluse în partea descriptivă
Concluzia este semnată de medicul legist şi confirmată prin ştampilă. La raport se anexează toate
fotografiile şi schemele întocmite sau alte materiale ilustrative folosite în procesul expertizei.
Adesea, examinarea medico-legală a cadavrului sau a persoanei nu se efectuează prin ordonanţe, ci pe
baza unei solicitări (trimiteri) în scris din partea organelor de cercetare penală. Aceasta are loc în
cazurile în care nu se presupune intentarea unui dosar penal şi conform C.P.P. acţiunea nu se
califică drept expertiză= „Raport de constatare medico-legală”, forma de prezentare respectă
acelaşi model.
alte documente- certificatul medical constatator de deces

7. Moartea ca proces biologic, stările terminale şi agonia.

Moartea reprezintă o dereglare integrală şi ireversibilă a proceselor vitale ale organismului ce

condiţionează încetarea activităţii biologice a tuturor ţesuturilor şi organelor. Tanato-logia clasică
consideră că moartea s-a instalat atunci când sunt suprimate respiraţia, circulaţia sangvină şi activitatea
cerebrală.

STARILE TERMINALE
 Preagonia – diminuarea conștiinței, pulsul filiform, piele pată sau pătată, respirație superficială și
frecventă, scade TA. Durează până la câteva ore
• Pauza terminală – oprirea tranzitorie a respirației (durează până la 2-4 minute)
• Agonia – etapă de tranziţie de la viaţă la moartea reală. Ea poate decurge câteva ore, câteva minute sau,
în general, să lipsească. Agonia poate fi precedată de o fază preagonală. evoluează, de obicei, încet, dispare
mobilitatea în articulaţii, se reduc funcţiile fiziologice, apar tulburări ale sistemelor nervos, circulator şi
respirator, pielea se acoperă cu sudoare, devine palidă, scade temperatura corpului. Toate formele de simţ
dispar treptat. Primul dispare văzul, iar ultimul – auzul. Poate apărea urinarea şi defecaţia involuntară. În
cazurile conștiința lipsește, respirație rară și superficială/profundă, inhibiția treptată a SNC
• Moartea clinică – oprirea respirației și a activității cardiace (4-7 minute). după stoparea funcţiilor
sistemelor nervos central, respirator şi cardiovascu-lar. În această perioadă este posibilă reanimarea
tuturor func-ţiilor vitale, deoarece încă n-au survenit alterări ireversibile ale celulelor organismului.
• Moartea biologică – proces ireversibil – moartea propriu-zisă. încetarea proce-selor metabolice celulare,
condiţionând modificări ireversibile ale organelor vitale. La această etapă acţiunile de reanima-re nu sunt
eficiente. Activitatea proceselor vitale scade progresiv, apoi dispare complet. Mai întâi dispare activitatea
vitală a cortexului cerebral, sensibil la insuficienţa oxigenului.

8. Clasificarea medicală și juridică a morții.

Clasificarea medico-biologică
• naturală - cauzata de virsta inaintata
• nenaturală
- patologică – moartea subita, la persoane aparent sanatoase
- violentă

Clasificarea juridică (2 categorii)

• violentă - decesul condiţio-nat de acţiunile agenţilor externi (mecanici, fizici, chimici, termici) asupra
organismului uman. include varietăţile: forma şi genul morţii.
- Forma morţii violente caracterizează felul de acţiune a factorilor externi asupra organismului – arma
de foc, spinzurare, traumatism rutier.
- genuri de moarte violentă: prin omucidere, sinucidere şi accidentale. + consecinţele nefavorabile al
activităţii me-dicale.
5
 • neviolentă - decesul condiţionat de diferite boli sau procese patologice. Din această categorie face parte
şi moartea naturală (fiziologică), cauzată de îmbătrânirea organismului, când funcţiile vitale se sting lent
în consecinţa uzării organelor şi ţesuturilor. O formă de moarte patologică (neviolentă) este moartea
subită care sur-vine la persoane aparent sănătoase, la care evoluţia bolii nu presupune o agravare cu
consecinţe mortale.

Genul morții violente

• Accident
• Suicid
• Omucidere

9. Moartea subită, factorii favorizanţi în declanşarea ei.

M oartea subită (neviolentă) se caracterizează prin instalare instantanee în plină stare dc sănătate,
condiţionată fiind de un proces patologic sau de o maladie necunoscută anterior persoanelor apropiate,
adesea şi decedatului. Aceste circumstanţc trezesc anumite suspiciuni, din care motiv, cadavrele
persoanelor decedate subit devin obiectul cercetării mcdico-legale, în scopul excluderii morţii violente. M
oartea subită este obiectul de cercetare al medicului legist, atunci când aceasta survine în afara spitalelor şi
în primele 24 ore dc la internare în instituţiile medicale. Cauzele deceselor sunt diferite, însă cel mai
frecvent sunt condiţionate de bolile sistemului cardiovascular la persoanele adulte şi de cele ale aparatului
respirator la copii în primul an de viaţă.

Cauzele morții subite sunt, în general, de origine cardiacă, deși pot fi și de altă natură:

 provocate de factori de mediu

 hipo sau hipertermie
 traumatisme cerebrale sau spinale
 anevrism
 lovituri accidentale

poate afecta și sugari cu vârsta de până la 1 an. În general, sindromul morții subite apare la sugari între cea
de-a doua și a patra lună de viață, în somn. Este numită moarte subită pentru că nu poate fi prevazută și nici
prevenită și, cel mai adesea, cauzele rămân inexplicabile, chiar în urma efectuării unor analize complexe.
S-a observat ca băieții sunt mai afectați decât fetițele de sindromul morții subite. sunt recunoscuți factorii
de risc pentru sindromul morții subite la sugari. Greutatea mică la nastere, prematurii si lipsa de ingrijire a
mamei in timpul sarcinii sunt unii dintre factorii de risc.

Sindromul morții subite la sugari nu poate fi prevenit, pentru ca nu are niciun fel de simptome evidente.
Bebelușii par sănătosi înainte de culcare și nu manifestă niciun semn de boală. Mai mult, nu pot fi
resuscitați.

10. Principiile stabilirii diagnosticului morţii, semnele probabile şi certe.

Diagnosticul se bazează pe examinările clinice clasice, care confirmă încetarea definitivă a
- respiraţiei,
= absenţa mişcărilor toraco-abdominale şi a suflului bronho-pulmonar.
- circulaţiei sangvine
= absenţa pulsului şi a bătăilor inimii, scăderea tensiunii arteriale până la zero, venesecţia nu este urmată
de hemoragie
- activităţii sistemului nervos central
= abolirea tuturor reflexelor (corneene, olfactive, de sensibilitate doloră). == SEMNE PROBABILE
6
 SEMNE CERTE
- modificările cadaverice (tanatomorfoza)
- Probe de diagnostic
• Magnus – ligaturarea degetului nu produce cianoză
• Beloglazov – ochiul de pisica

11. Modificările cadaverice precoce şi importanţa lor medico-legală.

• Răcirea cadaverică (algor mortis) - scade în funcţie de o serie de factori: temperatura, mişcarea şi
umidi-tatea aerului, volumul cadavrului, grosimea stratului de ţesut adipos, grosimea îmbrăcămintei,
cauza morţii etc. Pierderea de căldură post-mortem se realizează prin iradiere, conducţie şi convecţie. Într-
un mediu cu temperatura de +15–20°C răcirea cadavrului are loc cu un grad pe oră în primele 3-5 ore
după moarte, iar mai târziu – cu 2 grade pe oră. Peste 10-12 ore după moarte temperatura intrarectală este
circa de +20°C.
• Deshidratarea – începe în zonele cu epidermă subţire (buze, scrot) sau în cele traumatizate (exco-riaţii).
Semne ale deshidratării. Valoarea medico-legală a deshidratării este redusă pentru stabilirea vechimii
morţii.
• pete pergamentoase (consistență dură, inițial galbene, apoi brune)
• pete triunghiulare pe sclera ochilor deschiși sau întredeschiși (petele L’Arche)
Depind de factori
• externi: temperatura și ventilarea, haine
• individuali: nutriție, gradul de deshidratare
• Lividitățile cadaverice (livor mortis)
Peste 2-4 ore după survenirea mor-ţii în regiunile inferioare ale corpului apar pete violete, numi-te
lividităţi (pete) cadaverice, ele se datorează acumulării sângelui în vasele sangvine în consecinţa
gravitaţiei. Apar pe partile libere, necomprimate

Etapa 1 – hipostaza = sângele umple vasele san-gvine şi petele se întind progresiv şi confluează.
Hipostaza apare peste 1,5-2 ore şi se instalează complet la 12-16 ore de la moarte. La presiune lividităţile
dispar, pentru ca să reapară după încetarea acesteia. Dacă se schimbă poziţia cadavrului (se întoarce),
petele cadaverice dispar peste 1-3 ore şi apar din nou în regiunile inferioare ale corpului
Etapa 2 – staza = se instalează după 12-16 ore de la moarte, când se produce o extravazare a plasmei
sangvine, care îmbibă ţesuturile şi durează până la 24-36 ore. La compresiune, pe piele, lividităţile
cadaverice devin palide, dar nu dispar complet. La schimbarea poziţiei corpului petele apar parţial în
locuri noi, dar se menţin şi în locurile iniţiale.
Etapa 3 – imbibitie = se instalează după 24 ore de la moarte. Ţesuturile sunt îmbibate cu plasmă sangvi-
nă. Lividităţile nu dispar la presiune şi nu se schimbă la mo-dificarea poziţiei cadavrului.
Prin stadiul în care se află şi localizarea lor se poate determina timpul trecut de la moarte, poziţia corpului
în momentul morţii şi eventualele schimbări
• Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) - contracția postmortem a mușchilor la 30 de minute (până la 2-4
ore. Incepe de la muschii masticatori si continua cranio-caudal.
Poate fi mai rapidă și pronunțată în caz de
- temperaturi ridicate
- convulsii
Poate fi mai puțin pronunțată sau să lipsească în caz de
- intoxicații (substanțe hemolitice, ciuperci, narcotice)
- Malnutriție
- Sepsis
- prunci

evolueaza in 3 stadii
- În primul stadiu (instalarea) rigiditatea se învinge forţat, dar va apărea din nou.
- Stadiul al doilea (de generalizare) are loc la 14-24 ore de la moarte: rigiditatea este totală, se lasă greu
învinsă şi nu mai apare din nou
7
 - Stadiul al treilea (de rezoluţie) a rigidităţii se instalează după 1-2 zile de la moarte, dispare treptat, în
aceeaşi ordine în care a apărut.
Rigiditatea cadaverică
– apare în 3-4 ore
– prezentă în toți mușchii după 8-14 ore
– nu se restabilește după 10-12 ore dacă a fost distrusă
– la 24 ore instalarea maximă
– Rezoluția completă și independentă după 3-4 zile

• Autoliza - destrucția țesuturilor și organelor de către enzimele proprii. Printre primele ţesuturi care se
autolizează este sângele.
Depind de
- saturația țesuturilor cu enzime
- temperatura mediului ambiant
- acidoza tisulară

Importanta ML
- servesc semne de certitudine a morţii reale;
- indică asupra vechimii decesului;
- pot certifica eventuala schimbare a locului de aflare a persoanei după instalarea morţii;
- uneori permite stabilirea cauzei morţii;
- permit presupunerea condiţiilor în care s-a aflat cada-vrul (locul înhumării sau aflării).

12. Modificările cadaverice tardive şi importanţa lor medico-legală.

se dezvoltă peste 2-3 zile după instalarea morţii şi pot să se desfăşoare un timp înde-lungat.
Destructive
– putrefacția = dezintegrarea țesuturilor și organelor de către microorganisme (aerobe sau anaerobe). Mai
favorabilă pentru putrefacţia cadavrului este temperatura de +20-35°C. Putrefacţia se stopează la
temperatura mai mică de 0-1°C şi mai mare de 35°C.
pata verde de putrefacţie = Primul semn al putrefacţiei este reprezentat care iniţial apare în regiunile
inghinale, apoi se răspândeşte pe tot corpul
Reţeaua venoasă de putrefacţie apare, în special, pe membre sau în jurul plăgilor. Cauzata de difuzare singe
hemolizat in peretii venelor cu accentuare desen venos
Anaerobii – acumulare gaze cu formare emfizem + miros neplacut
Tipuri ale putrefacției
1. uscată = puține lichide (hemoragii masive, cașexie) și umiditatea este joasă
2. umedă: exces de lichide (ex. edem)
3. gazoasă: infecții, putrefacția anaerobă (ex. sepsis, înec)

– destrucția cadavrului de către animale (insecte, pești, păsări, mamifere)

prezența ovipozitoarelor 1-3 zile
prezența ovipozitoarelor și a larvelor 2-3 zile
predominarea larvelor 3 zile – 2,5 zile
apariția pupelor mai mult de 2 săptămâni
apariția muștelor
la 15-20 grade = 20-30 zile.
la 20-25 grade = 15-20 zile.
la 25-30grade = 9-15 zile.

pot fi distruse de furnici şi de alte insecte (cărăbuşi). În timp de 4-8 săptămâni furnicile pot „scheletiza”
deplin cadavrul unui om adult.
câini, pisici, porci, şobolani, şoareci, care distrug ţesuturile moi

8
Lupii, vulpile, şacalii rup părţile moi şi oasele cadavrului, mâncând organele interne.
- se caracterizează prin margini festonate, amprente de dinţi; lângă cadavre pot fi găsite fragmente
osoase, precum şi mase fecale ale acestor animale.
Muşcăturile peştilor pe pielea cadavru-lui se aseamănă cu nişte adâncituri în formă de pâlnie. Racii pot
mânca ţesuturile moi până la oase.

Conservative
– mumificare = se realizează în condiţii cu tempe-ratură înaltă, umiditatea scăzută şi ventilare bună.
Mumificarea cadavrului poate fi totală sau parţială. Cadavrul unui adult se poate mumifica timp de 2-
3 luni, iar cada-vrul unui copil – cu mult mai repede.

– lignificare = se dezvoltă la ca-davrele aflate timp îndelungat în terenuri turboase, mlăştinoa-se, cu reacţie
acidă, care împiedică putrefacţia. Pielea devine dură, de o culoare brună. Părul, unghiile şi cartilajele
se conservează. Oasele devin moi şi flexibile
– saponificare= se dezvoltă în mediu umed şi lipsit de oxigen. Preponderent se înregistrează la înhumarea
cadavrelor în soluri mlăştinoase. constă în descompunerea grăsimii în acizi graşi şi glicerină. Acizii
graşi, unindu-se cu sărurile de magneziu şi calciu, contribuie la saponificarea cadavrului. Ţesuturile
capătă un aspect gal-ben-albicios. Apoi se solidifica si devin farimicioase. Procesul de saponificare
începe să se evidenţieze peste 2-4 săptămâni. Cadavrul omului adult devine saponificat peste 10 luni,
iar al unui nou-născut – pes-te 3-4 luni. Astfel de cadavre pot fi identificate, iar leziunile corporale
păstrează semnele specifice
– congelare= are loc la temperaturile mai jos de zero grade. Cadavrul se păstrează, fără a suferi modificări
de volum şi structură, atât timp cât este congelat

IMPORTANTA SEMNE TARDIVE

• estimarea vechimii morții
• păstrarea îndelungată a leziunilor (modificările conservatoare)
• aprecierea condițiilor de păstrare a cadavrului

13. Sarcinile medicului şi metodologia examinării cadavrului la faţa locului.

Examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului se efectuează într-o anumită consecutivitate:
a) se descrie localizarea, poziţia şi atitudinea cadavrului;
b) se evidenţiază obiectele de pe cadavru şi din apropierea lui imediată;
c) se notează hainele şi încălţămintea de pe cadavru;
d) se descriu datele generale despre cadavru şi fenomenele cadaverice;
e) se fixează principalele leziuni corporale exterioare etc.

Sarcinile medicului specialist la examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului se pot formula în modul
următor:
• constatarea morţii reale a persoanei;
• aprecierea timpului parcurs de la deces;
• ajutorul consultativ ofiţerului de urmărire penală sau procurorului la examinarea cadavrului;
• ajutorul la depistarea, descrierea, fixarea, ridicarea şi ambalarea probelor delicte de origine biologică sau
obi-ectele cu urmele acestora, care necesită a fi expediate pentru investigaţii suplimentare de laborator;
• expunerea opiniei preliminare asupra caracterului, meca-nismului şi vechimii producerii leziunilor
corporale, refe-ritor la obiectul cu care putea fi produsă trauma;
• consultarea reprezentantului organului de drept la întoc-mirea ordonanţei de dispunere a expertizei
medico-legale a cadavrului şi a corpurilor delicte, precum şi la formula-rea întrebărilor, care necesită
rezolvare.

Prima sarcină a medicului specialist la faţa locului este di-agnosticul pozitiv al morţii
După constatarea morţii reale se începe examinarea exterioară a cadavrului.
9
 - Localizarea, poziţia şi atitudinea cadavrului
- Obiectele de pe cadavru şi din apropierea lui
- Hainele şi încălţămintea de pe cadavru
- Datele generale despre cadavre
- Fenomenele cadaverice.
- Reacţiile supravitale
- Particuarităţile anatomice şi lezionale ale cadavrului.
- Loja cadavrului (amprenta). Aceasta reprezintă sectorul pe care a fost descoperit cadavrul. După
ridicarea cadavrului se descrie specificul ei (pat, pământ, zăpadă, etc.), prezenţa impurităţilor
specifice, a urmelor de sânge, etc.,
- Circumstanţele negative. Prin circumstanţe (fenomene) „negative” se are în vedere lipsa acelor urme,
semne, obiecte care ar trebui neapărat să fie prezente la faţa locului, reieşind din condiţiile concrete
ale evenimentului, precum şi prezenţa unor urme (semne) neadecvate circumstanţelor date.

PRELEGERE
- Examinarea la fata locului se face de catre organele de urmarire penala +/- medic legist, daca nu este medic
legist, examinarea se face de orice alt medic
- Fazele de cercetare la fata locului
1. Statica
 Fara modificarea pozitiei cadavrului
 Se fixeaza – localizare, pozitie, atitudine cadavru si obiectele din jur + se fac fotografii
2. Dinamica
 Se schimba pozitia cadavrului
 Se examineaza fiecare obiect
- Tipurile de cercetare la fata locului
o Primara
o Suplimentara – cercetarea obiectelor si sectoarelor necercetate la cercetarea primara
o Repetata

Particularitati de cercetare
Spinzurarea
- Obiectele din jurul victimei
- Lipsa obiectelor de sprijin
- Urmele de incaltaminte pe obiectele de spriji
- Fragmentele de lat de pe victima sau din corpurile delicte deja luate in cercetare
- Urmele latului pe git sau alte semne de autoaparare si violenta

Accidente rutiere si precipitari

- Locul depistarii – strada/ bloc inalt
- Fixare exacta a localizarii/ pozitiei si atitudinii victimei
- Leziuni corporale specifice
- Urme pe haine
- Urme de frinare/ singe/ sticla
- Cercetare loc de cadere + comparare leziuni existente cu cele care ar fi specifice in conditiile depistate

Strangulare
- Laturile si nodurile pastrate in starea initiala
- Leziuni asociate santului
- Leziuni de autoaparare (prezenta/ lipsa si motivul ei)

Intoxicatii
- Catamneza
- Retete/ litaratura de specialitate
- Obiecte cu toxice (recipiente/ alimente)
- Alte incaperi decit cea unde s-a depistat cadavrul
- Prezenta eliminarilor – voma urina mf saliva
- Posibilitatea cauzarii leziunilor sub efectul medicamentelor
- Prezenta mirosuri specifice/ nespecifice
- Stare piele/ mucoase/ pupile
- Culoare lividitati

1
0
 - Arsuri chimice in jurul orificiilor / muscaturi de animale/ urma de injectie

14. Necropsia medico-legală şi morfopatologică. Motivele de expertiză medico-legală a cadavrului.

MOTIVELE EXPERTIZA ML
 moartea violentă (omor, suicid, accident);
 moartea subită (suspectă, lipsa evidenței medicului, etc.);
 cadavrele persoanelor necunoscute, inclusiv nou-născuți;
 decesul în primele 24 ore de spitalizare (lipsa diagnosticului clinic);
 moartea în spital în rezultatul unui proces patologic după 24 ore de spitalizare, dacă sunt obiecții sau
solicitări ale rudelor
 malpractica (eroarea medicală, greșeala, boli iatrogene, etc.)

Particularități Autopsia medico-legală Autopsia morfopatologică

Consimțământul Nu se cere Consimțământul rudelor e necesar
Solicitant Organele de drept sau reprezentatul Medicul (curant, de familie, șef
legal (în scris) secție,spital)

Procedura Autopsia este completă, standardizată, Poate fi completă sau incompletă, în

se deschid 3 cavitati raport cu scopul

Scopul - Stabilirea cauzei morții Pentru a confirma diagnosticul clinic

- Estimarea vechimii morții

- Apreciere circumstanțelor,
naturii, genului morții
- Colectarea mostrelor și corpurilor
delicte, etc.
Cercetare la fața Este inclusă Nu se include
locului
Examinarea Frecvent este o parte esențială în Nu se include
hainelor examinarea cadavrului

Examinarea Este obligatorie Nu se include

leziunilor

15. Estimarea vechimii morții.

Se utilizează
• reacțiile supravitale
- Proba Beloglazov este pozitivă în 10-15 minute după deces.
- Excitarea mecanică a mușchilor
– Reacția tendinoasă (Zsako) - 1.5-2.5 ore
– Contracția idiomusculară – până la 10 ore
- Excitarea electrică a mușchilor scheletali
- Excitarea chimică (farmacologică) a mușchilor (irisul)
• modificările cadaverice precoce
o petele L’Arche apar după 5-6 ore
1
1
 o temperatura corpului scade în mediu cu 1 grad pe oră la temperatura aerului de 16-180C
o Lividitățile cadaverice
– hipostaza 1,5-2ore - 8-12ore
– staza – 8-12ore – 24-36ore
– imbibiție – peste 24-36 ore
o Rigiditatea cadaverică
– apare în 3-4 ore
– prezentă în toți mușchii după 8-14 ore
– nu se restabilește după 10-12 ore dacă a fost distrusă
– la 24 ore instalarea maximă
– Rezoluția completă și independentă după 3-4 zile
• modificările cadaverice tardive
• marcheri biochimici

16. Diagnosticul medico-legal şi principiile de întocmire a acestuia. Concluziile expertale şi cerinţele

înaintate faţă de acestea.
DEF = Diagnosticul medico-legal reprezintă o sinteză a modificărilor (leziunilor) constatate la autopsie
şi descrise în raportul medicolegal, urmărindu-se criteriul importanţei în procesul tanatogenerator şi
menţionându-se modificările patologice după criteriul to pografic sau al gravităţii acestora şi al
eventualei concurenţe, de rând cu leziunile traumatice în producerea morţii.

Diagnosticul se elaborează ţinându-se cont de:

a) leziunea sau boala de bază şi semnele morfologice care o confirmă;
- forma nosologică care, de sine stătător sau prin complicaţiile ei directe, a cauzat decesul

b) complicaţiile leziunii sau bolii de bază, care au servit drept cauză nemijlocită a morţii (factorul
tanatogenerator)
- procesele patologice (traumatice), care patogenetic (direct sau indirect) sunt legate de boala de bază. în
cazul câtorva complicaţii. în diagnostic se înscrie cea care patogenetic prima s-a manifestat, are legătură
de cauzalitate cu boala de bază şi cu decesul. în calitate de complicaţie pot servi şi consecinţele
intervenţiilor chirurgicale, acţiunilor dc reanimare şi ale terapiei intensive.

с) leziunile sau bolile asociate (preexistente) care nu se află în raport cauzal cu cele de bază şi care nu au
condiţionat declanşarea morţii.

In afara principiului patogenetic, la elaborarea diagnosticului medico-legal sunt necesare şi principiile:

a) nosologic - patologia (trauma) de bază poate fi menţionată doar în conformitate cu unitatea nosologică
prevăzută de Clasificaţia internaţională a bolilor (Ed. 10);
b) etiologic — obligatoriu se va indica etiologia bolii (leziunii) sau circumstanţele traumei;
c) topografic - indicarea regiunii anatomice patologic modificate sau traumatizate.

CONCLUZIILE EXPERTILOR
- se elaborează îndată după primirea rezultatelor investigaţiilor de laborator şi sunt incluse în partea
finală a raportului de cercetare medico-legală a cadavrului.
- Formularea concluziilor trebuie începută cu o prezentare introductivă, din care reiese expunerea
faptelor ulterioar
- să fie clare şi înţelese, fară folosirea termenilor pur medicali
- să prezinte răspunsuri concrete la întrebările înaintate spre soluţionare de către reprezentanţii
organelor de drept
= va răspunde consecutiv la principalele întrebări: cauza nemijlocită a morţii (boala de bază sau
leziunile^); vechimea morţii; existenţa leziunilor corporale (caracterul lor, localizarea, mecanismul
de producere, vitalitatea lor etc.); consumarea băuturilor alcoolice înainte de moarte etc
- să fie argumentate ştiinţificopractic, să se bazeze pe rezultatele cercetărilor întreprinse, să fie
obiective
1
2
PRINCIPII FORMULARE CONCLUZII
1. Motivare obiectivă - să fie confirmatc prin date real depistate la autopsie şi prin rezultatele cercetărilor
suplimentare.
2. Abordare ştiinţifică - elaborarea în baza celor mai moderne teorii şi metode contemporane ştiinţifice.
3. Argumentare exhaustivă - întemeiate profund şi multilateral, încât interpretarea lor să nu adm ită
echivocuri.
4. Expunerea concluziilor trebuie să fie deplină, concretă, consecutivă şi clară la toate întrebările.
5. Concluziile nu trebuie să depăşească limitele de competenţă profesională şi să fie acccsibile
persoanelor fără studii medicale.

17. Mecanismele de producere a leziunilor prin obiecte contondente. Particularităţile leziunilor

corporale.
În calitate de agenţi traumatici mecanici pot fi: a) corpuri contondente (boante); b) obiecte cu vârfuri sau
lame ascuţite; c) proiectilele armelor de foc.
Corpurile contondente produc leziuni corporale numai prin suprafaţa lor de interacţiune.
Clasificare dupa Ion Moraru (1967) :
-Corpurile cu suprafaţa mică(sub 16 cm pătraţi) (limitată) pot avea un caracter: a) neregulat (piatră, pumn);
b) regulat, cu diferite forme geometrice: sferică, cilindrică (băţ), cu muchi şi colţuri (ciocan, cărămidă).
Obiectele cu suprafaţa mare(peste 16 cm pătraţi)pot fi: a) plane (scândura, sol cu suprafaţa plană); b)
neregulate (vehicule, sol cu proeminenţe).
A. Muhanov (1974) propune următoarea clasificare a obiectelor contondente: 1) cu suprafaţa plată
considerabilă; 2) cu suprafaţă plată limitată: dreptunghiulară, alungită, triunghiulară, rotundă etc.; 3) cu
suprafaţa sferică; 4) cu suprafaţa cilindrică; 5) de formă triunghiulară; 6) cu două sau mai multe muchii.
Consecinţele leziunilor produse prin obiectele contondente va depinde în mare măsură de forma,
dimensiunile şi relieful corpurilor vulnerante, dar nu mai puţin va influenţa forţa, viteza şi unghiul de
acţiune a lor asupra organismului. Toate elementele menţionate modifică mecanismul traumatizării şi
caracterul morfologic al leziunilor produse.
Mecanismul de producere a leziunilor în traumatismele contondente
Mecanism de acţiune-procesul de interacţiune a agentului traumatizant cu corpul uman, care se
soldează cu formarea leziunilor. La producerea leziunilor corporale sub acţiunea unui obiect contondent se
deosebesc 4 mecanisme principale: lovirea, compresiunea, extensiunea şi fricţiunea.
Lovirea- o acţiune dinamică în care obiectul vulnerant, aflat în mişcare, interacţionează într-un
timp scurt cu corpul omului. În locul de contactare se formează diferite leziuni, caracterul cărora este
determinat de forţa şi direcţia loviturii, de forma şi dimensiunile suprafeţei de contactare, de proprietăţile şi
grosimea hainelor, de particularităţile structurale anatomice ale regiunii lezate a corpului, precum şi de alţi
factori. La acţiunea unei forţe moderate se formează numai excoriaţii şi echimoze. La o lovitură
considerabilă se formează plăgi contuze, fracturi ale oaselor, rupturi ale organelor interne şi alte leziuni. De
obicei, loviturile provoacă leziuni primare în locul acţiunii, numite şi leziuni directe.
Loviturile unui obiect cu suprafaţă mare de contactare şi cu forţă considerabilă, în afara leziunilor
primare (locale), provoacă leziuni şi în alte regiuni ale corpului (indirecte). În aceste cazuri sunt afectate
preponderent organele interne.
O contuzionare uşoară a corpului- nu provoacă modificări morfologice în organele interne, cu
excepţia creierului. O contuzionare esenţială, de exemplu, lovirea corpului aflat în mişcare (precipitare)
provoacă leziuni specifice: hemoragii imense în aparatul de fixare a organelor şi ţesutul adiacent, sub
membranele fibroase şi în ţesutul organului, apar fisuri şi rupturi în organ şi în aparatul de fixare. Devin
posibile rupturi în mai multe locuri ale organului.
Compresiunea- aplicarea a două forţe, care acţionează centripet asupra corpului din părţile opuse.
Mai frecvent în mişcare se află numai o suprafaţă de comprimare, în timp ce a doua este imobilă.
Compresiunea poate avea loc şi cu două suprafeţe, aflate în mişcare. ex.prăbuşire a solului sau a clădirilor,
cu obiecte masive şi grele, mecanismele traumelor cu trafic rutier.
La compresiunea cu obiecte masive tegumentele corpului- rămân intacte sau cu leziuni minimale, rareori,
se formează plăgi prin acţiunea fragmentelor osoase. În primul rând, se traumează oasele şi organele
interne→ deformarea şi schimbarea formei regiunii comprimate a corpului.
Compresiunea de lungă durată a ţesuturilor moi, fără consecinţă mortală, provoacă un complex de
simptome, denumit sindromul de compresiune sau toxicoză traumatică. Asemenea condiţii de acţiune se
înregistrează la aflarea victimei mult timp sub obiecte masive, acoperită de pereţi sau pământ în caz de
1
3
prăbuşire.
Extensiunea este opus compresiunii. La extindere forţele de acţiune sunt îndreptate centrifug cu
corpul omului. Leziuni: plăgile rupte şi smulgerea unei părţi a corpului.
Fricţiunea. Dacă obiectul contondent, aflat în mişcare, se atinge de corpul omului sau, invers,
corpul se mişcă în raport cu obiectul, se formează leziuni prin fricţiune. Se produc leziuni superficiale:
excoriaţii, plăgi, decolarea pielii. În unele cazuri pot apărea defecţiuni şi mai profunde, ajungând până la
oase, care, lezându-se, se „şterg”. Ex. trefilarea corpului cu mijloacele de transport.
Adesea mecanismele de traumatizare se pot combina, fapt ce face dificilă efectuarea expertizei
medico-legale.
Traumatismele contondente pot fi: excoriaţi (julituri), echimoze (vânătăi), plăgi (răni) contuze,
fracturi osoase, luxaţii în articulaţii, rupturi ale organelor interne, mutilări şi dezmembrări ale corpului.
Excoriaţia. Este o dereglare superficială a integrităţii pielii sau mucoasei. Mecanismul de
producere constă în fricţiunea unui corp dur cu tegumentele, provocând o detaşare a epidermului în direcţie
opusă mişcării. Dacă excoriaţia este produsă de un obiect relativ ascuţit (unghie, peniţă), astfel de leziune
se mai numeşte zgârietură. In locul excoriat se formează o crustă (pojghiţă), care dispare după aproximativ
7-10 zile, fără a lăsa urmă (cicatrice). Pe cadavrul excoriaţiile şi eroziunile epidermale se pergamentează,
ceea ce le fac asemănătoare cu excoriaţiile intravitale. Excoriaţia semnalează acţiunea agentului mecanic.
După localizarea şi forma ei se apreciază particularităţile traumatizării. Semnificative sunt excoriaţiile
semilunare de la unghii, de la muşcătura de dinţi ş.a.
Echimoza- un revărsat de sânge în profunzimea ţesutului subcutanat sau mucoase, cu păstrarea
integrităţii tegumentelor. Apare, de regulă, în locul de acţiune a agentului vulnerant, unde se rup vasele
sangvine şi sângele iese sub piele. Evoluţia echimozei depinde de mărimea extravazatului. În primele zile-
roşie→ albăstrievioletă→ cafenie, verzuie şi galbenă. Intr-un interval de 8-20 de zile echimozele dispar.
Rareori echimozele reflectă forma obiectului vulnerant. Mai frecvent ele apar în combinaţie cu excoriaţiile.
Importanţa medico-legală a echimozelor, ca şi a excoriaţiilor, constă în faptul că acestea atestă
realitatea traumei, uneori permit aprecierea mecanismului de formare, a timpului scurs de la producere, iar
pe cadavru confirmă şi caracterul vital al leziunii. Uneori este necesar a face un diagnostic diferenţiat între
echimoză şi lividităţile cadaverice.
Hematomul- o acumulare de sânge între ţesuturi, fiind consecinţa unei traume contuzive puternice.
La palpare el redă o fluctuaţie şi poate denivela suprafaţa respectivă.
Plaga contuză-o leziune în care se distruge integritatea anatomică a pielii sau a mucoaselor.
Adesea se distrug şi ţesuturile mai profunde sau penetrează în cavitatea corpului. Mecanismul de producere
a plăgii contuze constă în lovirea sau comprimarea ţesuturilor.
Plaga contuză:- formă neregulată, cu marginile zdrenţuite, infiltrate cu sânge, strivite, colţurile sunt
obtuze neregulate, cu excoriaţii şi echimoze în zonele adiacente. Fundul plăgii contuze conţine resturi de
ţesut devitalizat şi punţi tisulare care unesc pereţii acesteia. Dacă corpul contondent acţionează oblic, se
produce o decolare, detaşare a unei margini a plăgii, care permite a stabili direcţia de acţiune a obiectului
vulnerant. În caz că obiectul contondent acţionează asupra pielii situate imediat pe un os (craniu, cot), se
formează o plagă plesnită, având forma liniară sau stelată condiţionată de suprafaţa şi direcţia de acţiune a
obiectului vulnerant. Plaga plesnită se caracterizează prin margini relativ drepte.
Plaga zdrobită- variantă mai gravă a plăgii contuze, manifestându-se prin leziuni mai imense.
Plăgile contuze se vindecă prin formarea unor cicatrice, după care adesea se pot aprecia mecanismul lor de
producere, vechimea şi alte particularităţi de acţiune a obiectului vulnerant.
Plaga muşcată (de om, animal) poate fi cu sau fără pierderea de substanţă, uneori cu amprentele
dinţilor.
Fracturile oaselor pot fi închise, când în acest loc pielea rămâne intactă, şi cele deschise, când în
regiunea traumatizată este dereglată integritatea tegumentelor.
După mecanismul de formare deosebim fracturi primare (locale), care apar în locul de acţiune a agentului
traumatizant, şi fracturi indirecte, care apar la o anumită distanţă de locul aplicării forţei externe.
Există fracturi cu fisurarea osului, cominutive cu eschile mari şi cominutive cu eschile mici.
Fracturile cominutive cu eschile sunt condiţionate de o forţă externă imensă. De obicei, ele se formează la
loviturile cu obiecte masive, cu părţile transportului rutier, la precipitare etc.
Fracturile fenestrate (orificiale) se formează prin lovituri considerabile cu un obiect cu suprafaţa de
contactare mică. Adesea forma fracturilor coincide perfect cu suprafaţa de contactare a instrumentului
vulnerant, de exemplu, cu ciocanul.
Luxaţiile-o deplasare a capetelor articulate ale oaselor cu schimbarea raportului anatomic dintre
ele. Pot fi: complete şi incomplete (parţiale). Mai frecvent se înregistrează luxaţii în articulaţiile membrelor
1
4
(umărului, cotului, şoldului, genunchiului).
Leziunile organelor interne pot coincide cu distrugerea tegumentelor şi ţesuturilor profunde, cu
provocarea rănilor penetrante. În aceste cazuri traumatizarea organelor interne apare ca o parte a canalului
de rănire şi poate avea caracter specific al acţiunii obiectelor contondente. Dacă la acţiunea obiectului
vulnerant tegumentele corpului rămân intacte, este vorba de leziuni închise ale organelor interne. La ele se
referă hemoragiile, rupturile, strivirea şi smulgerea organului respectiv. În practica medico-legală uneori
este necesară diferenţierea rupturilor traumatice ale organelor interne de cele formate de sine stătător
(patologice). Ultimele se formează în consecinţa diferitelor procese patologice sau boli.
Strivirea şi dezmembrarea corpului. La o compresiune imensă se produce aşa numita strivire a
corpului. Ex: accidentelor rutiere, la căderea obiectelor masive peste corp sau persoana nimereşte între
mecanismele diferitelor maşini. Strivirea se caracterizează prin numeroase leziuni ale tuturor ţesuturilor şi
organelor corpului.
Dezmembrarea corpului poate fi provocată cu obiecte despicătoare.Ex:dezmembrarea cadavrului
de către agresor în scop criminal pentru tăinuirea infracţiunii. După caracterul plăgii pe piele,
particularităţile marginilor, exteriorul ei şi fracturile oaselor medicul legist va determina cu ce obiect şi în
ce mod a fost dezmembrat corpul.
18. Clasificarea leziunilor mecanice şi a cauzelor medicale ale morţii provocate de acestea.
In funcţie de origine şi mecanism, M.I. Avdeev propune următoarea clasificare a leziunilor
mecanice:
A. Leziuni prin obiecte contondente:
1. leziuni produse prin lovire cu obiecte contondente;
2. leziuni produse prin lovirea corpului de obiecte contondente (căderi, precipitări);
3. traumatism de transport;
4. traumatism sportiv;
5. traumatism dc producţie.
B. Leziuni prin obiecte ascutite:
1. leziuni prin obiecte tăietoare;
2. leziuni prin obiecte înţepătoare;
3. leziuni prin obiecte înţepător-tăietoare;
4. leziuni prin obiecte dcspicătoarc.
C. Leziuni prin arme de foc:
1. leziuni prin arme de foc;
2. leziuni prin grenade, mine, obuze;
3. leziuni prin substanţe explozibile.

1
5
 Cauzele morţii în traumele mecanice
• Şocul traumatic- dereglare a circulaţici sangvine periferice, cauzată de excitaţia mecanică a
formaţiunilor nervoase. Patogenetic, şocul traumatic generează o hipoxie tisulară. Şocul traumatic se
manifestă prin dereglări hemodinamice, respiratorii şi metabolice. Diagnosticul lui se bazează pe datele
clinice existente în traumele masive (traumă şocogenă), precum şi pc modificările morfologice
corespunzătoare stabilite la necropsie în organele interne (plămân şi rinichi „dc şoc”).
• Hemoragia acută (şocul hipovolemic) se dezvoltă ca urmare a lezării unor vase de calibru mediu
şi mare. Moartea unei persoane adulte survine la pierderea a 2-2,5 1 de sânge (40-50%). Însă, în cazul
lezării unor vase dc calibru mare, moartea poate surveni şi la pierderi de până la 1l de sânge. Copiii,
bolnavii şi persoanele cu o rezistenţă mică a organismului pot muri în urma unei hemoragii relativ mici.
Hemoragia poate avea loc atât în cavităţile corpului (hemoragie internă), cât şi în afara acestora (hemoragie
externă). Drept semne morfologice ale unei hemoragii acute sunt considerate: paloarea tegumentelor,
lividităţi cadaverice insulare sau absente, ischemia organelor interne, prezenţa hemoragiilor sub endocardul
ventriculului stâng al cordului (petele Minakov).
• Aspiraţia sângelui în plăgile gâtului cu lezarea vaselor sangvine, la fracturile oaselor bazei
craniului şi scheletului facial. Diagnosticul morfologic se bazează pc depistarea în căile respiratorii a
sângelui şi a cheagurilor sangvine.
• Comprimări de organe sunt periculoase hemoragiile în spaţiul pericardic (tamponada cardiacă),
precum şi revărsatele sangvine intraccrcbrale (epi- şi subdurale, subarahnoidiene, intracercbrale,
intravcntricularc). Letale sunt considerate acumulările sangvine ce depăşesc 250 ml în cavitatea pericardică
şi 100 ml în cavitatea craniană.
Comprimarea organelor interne poate avea loc nu doar prin sânge, ci şi prin aer. Pneumotoracele
generează deplasarea organelor mediastinului şi poate fi cauza decesului. Cel mai periculos este
pneumotoracele în supapă, d eoarece permite acumularea continuă a aerului în spaţiul pleural.
• Stopul cardiac reflector poate fi cauza morţii în cazul excitării mecanice a zonelor reflectoare
(regiunea precordială, zona sinusului carotid, a plexului celiac). Diagnosticul stopului cardiac reflector este
dificil; el se bazează preponderent pe semne indirecte (hemoragii în regiunile zonelor reflectoare).
• Embolia gazoasă- o consecinţă a lezării vaselor venoasc dc calibru mare şi constă în pătrunderea
acrului în circulaţia sangvină şi stoparea acesteia. Embolul gazos apare în circulaţia mare, se vehiculează
spre atriul drept şi ventriculul drept şi artera pulmonară.
Lipidică- consecinţă a fracturilor oaselor tubularc mari sau a strivirii imense a ţesutului adipos.
Tisulară- o consecinţă a zdrobirii ţesuturilor moi.

1
6
 • Trombembolia- o complicaţie frecventă a traumelor membrelor inferioare. Pe fundalul inflamaţiei
intimei venelor (tromboflebită) se dezvoltă trombi, care, dezlipindu-se, sunt vehiculaţi spre arterele
pulmonare.
• Toxicoza posttraumatică- se dezvoltă în cazurile comprimărilor îndelungate şi strivirii ţesuturilor,
în special a celui muscular (crush-sindromul). Necroza ţesutului muscular şi mioliza condiţionează
eliberarea unei cantităţi importante de mioglobină, fapt ce generează blocarea canaliculclor renale şi
respectiv insuficienţa renală acută.
• Insuficienţa respiratory- în cazul leziunilor pulmonare însemnate, complicaţiilor dc ordin infecţios
(pneumonia).
• Complicaţiile infecţioase- apar în perioadele tardive ale traumelor şi pot fi intratisulare (abces,
pneumonie), intracavitare (peritonită, meningită) şi generalizate (septicemie).
19. Particularităţile morfologice şi importanţa medico-legală a excoriaţiilor şi
echimozelor.
Excoriaţia. Este o dereglare superficială a integrităţii pielii sau mucoasei. Mecanismul de
producere constă în fricţiunea unui corp dur cu tegumentele, provocând o detaşare a epidermului în direcţie
opusă mişcării. Dacă excoriaţia este produsă de un obiect relativ ascuţit (unghie, peniţă), astfel de leziune
se mai numeşte zgârietură. In locul excoriat se formează o crustă (pojghiţă), care dispare după aproximativ
7-10 zile, fără a lăsa urmă (cicatrice). Pe cadavrul excoriaţiile şi eroziunile epidermale se pergamentează,
ceea ce le fac asemănătoare cu excoriaţiile intravitale. Excoriaţia semnalează acţiunea agentului mecanic.
După localizarea şi forma ei se apreciază particularităţile traumatizării. Semnificative sunt excoriaţiile
semilunare de la unghii, de la muşcătura de dinţi ş.a.
Evoluţia excoriaţiilor
1. Stadiul incipient (minute – 24 ore), suprafaţa umedă, apoi uscată, localizată sub nivelul
tegumentelor.
2. Stadiul de formare a crustei (12-24 ore – 3-4 zile) crusta la nivelul tegumentelor intacte, apoi –
ridicarea ei.
3. Stadiul de epitelizare sub crustă (4-6 zile – 7-12 zile) iniţial decolarea marginală a crustei, apoi
căderea ei
4. Stadiul urmei excoriaţiei (peste 9-15 zile) sector neted, fin, culoare roză.

Semnificaţiile excoriaţiilor
• Atestă aplicarea forţei fizice
• Indică locul acţiunii agentului traumaticâ
• Arată vechimea traumei
• Permit uneori restabilirea proprietăţilor obiectului vulnerant
Echimoza- un revărsat sangvin, cauzat de ruperea vaselor localizate în grosimea tegumentelor sau
a mucoasclor şi în stratul subcutanat (submucos). Echimozele se produc prin următoarele mecanisme:
lovire, compresiune, extensiune.
Localizare: în locul aplicării forţei, însă prezenţa ţesutului subcutanat lax permite deplasarea
sângelui sub acţiunea gravitaţiei şi, respectiv, modificarea poziţiei acesteia. Sângele se poate de plasa şi de-
a lungul fasciilor, tendoanelor, prin propagarea undei de şoc. Ex: după aplicarea unei lovituri la nivel
fronto-nazal, cât şi în fracturile bazei craniului, echimozele apar periorbital sau pe pleoapele inferioare. La
femei, lovirea la nivelul coapselor poate condiţiona apariţia echimozelor în regiunile genunchilor sau
foselor poplitee.
Forma,dimensiunile: depind de suprafaţa obiectului contondent, reproducând uneori aspectul
geometric al obiectului: baston, centură, cataramă etc. Vasele sangvine posedă o rezistenţă diferită la
acţiunea agentului traumatic, fiind mai mare la compresiune decât la extensiune. Acest fapt explică
caracterul morfologic specific al echimozelor produse prin obiectc alungite sau cilindrice, care au formă
alungită, revărsatul sangvin localizându-se doar pe marginile echimozei, unde vasele se extind, şi lipsind în
centrul accsteia, unde vasele suportă o comprimare. Un tablou similar se observă şi după aplicarea
loviturilor cu obiecte sferice, echimoza având formă circulară, iar centrul - roz pal, nemodificat.
Echimozele superficiale apar peste câteva zeci de minute sau câteva ore după aplicarea forţei, pe
când cele profunde - abia peste câteva zile.
Echimoza rccentă este roşie-purpurie, ulterior hemoglobina pierde oxigenul şi se reduce, căpătând o
culoare roşie-albastră sau violacee. Modificarea ulterioară a culorii echimozei depinde de evoluţia
hemoglobinei. Astfel, culoarea brună se datorează methemoglobinei, culoarea verde - verdocromogenului
1
7
şi biliverdinei, iar galbenă - bilirubinei.
De menţionat că în conjunctiva oculară şi în mucoase (ale buzelor, din regiunea organelor genitale)
echimozele nu au aceeaşi evoluţie ca pe tegumente, culoarea roşic-purpurie, treptat, devenind mai palidă.
Modificarea culorii echimozelor începe de la periferic spre centru, fapt datorat grosimii neuniforme
a revărsatelor sangvine, care la periferie este mai mică. în a 3-a-a 4-a zi, marginile echimozelor au o
culoare verzuie, iar în a 7-a-a 9-a zi - şi o culoare gălbuie, echimozele având un aspect tricolor (în centru -
violaccc, la mijloc - verzuie, la periferie - galben-brună). Evoluţia culorii echimozelor foarte mici are loc în
termene mult mai reduse.
Modificarea culorii echimozelor depinde de localizarea lor, de dimensiunile şi cantitatea sângelui
revărsat, de starea sănătăţii şi de vârsta victimei, de tratamentul aplicat. Aceste condiţii trebuie luate în
consideraţie la stabilirea vechimii echimozelor.
Tabloul microscopic al echimozelor vitale este diferit şi depinde de vcchimea acestora. Eritrocitele
din sângele revărsat rămân nemodificate în ţesuturile moi şi în ganglionii limfatici regionali timp de câteva
ore şi chiar zile. Hemoliza este însoţită dc transformarea hemoglobinei în hemosiderină şi hematoidină.
Hemosiderina se formează deja spre finele primei zile şi sc poate evidenţia în macrofagi. Cristalele de
hematoidină pot fi observate după o săptămână de la revărsarea sângelui. Elementele dezintegrării
hemoglobinei pot persista în ţesuturile moi luni şi chiar ani.
Uneori, apare necesitatea diferenţierii echimozelor de lividităţile cadaverice. De menţionat, în
primul rând, că echimozele sunt însoţite de edem posttraumatic al ţesuturilor moi adiacente, fapt ce
pledează şi în favoarea originii vitale a lor. Secţionarea ţesuturilor moi permite vizualizarea echimozei în
profunzime, care se prezintă drept un sector de revărsat sangvin închegat, limitat, cu aspect gelatinos. În
lividităţile cadaverice sângele se află în vase sau are loc imbibiţia difuză cu sânge a ţesuturilor moi. O altă
metodă simplă şi eficace de diagnostic diferenţial constă în spălarea ţesuturilor secţionate. Infiltraţiile de
sânge produse intravital nu se spală sub jetul de apă, iar în lividităţile cadaverice se înlătură cu uşurinţă.
Echimozele pot avea şi origine patologică: avitaminozelor, leucemiei, hemofiliei ş.a. De regulă,
echimozele nu cauzează prejudicii sănătăţii. Insă atunci când ele ocupă o suprafaţă impunătoare, pot
provoca anemic, stări febrile (drept rezultat al distrucţiei critrocitelor şi absorbţiei produselor de
dezintegrare) etc. Sângele revărsat şi ţesuturile traumatizate reprezintă un mediu favorabil pentru bacterii,
fiind posibilă infectarea şi formarea unor focare de inflamaţie purulentă.
Semnificaţiile echimozelor: permit uneori restabilirea proprietăţilor obiectului vulnerant
20. Particularităţile morfologice ale plăgilor contuze.
Plaga contuză-o leziune în care se distruge integritatea anatomică a pielii sau a mucoaselor.
Adesea se distrug şi ţesuturile mai profunde sau penetrează în cavitatea corpului. Mecanismul de producer:
lovirea/comprimarea ţesuturilor, extensiune.
Plaga contuză:- formă neregulată, cu marginile zdrenţuite, infiltrate cu sânge, strivite, colţurile sunt
obtuze neregulate, cu excoriaţii şi echimoze în zonele adiacente. Fundul plăgii contuze conţine resturi de
ţesut devitalizat şi punţi tisulare care unesc pereţii acesteia. Dacă corpul contondent acţionează oblic, se
produce o decolare, detaşare a unei margini a plăgii, care permite a stabili direcţia de acţiune a obiectului
vulnerant. În caz că obiectul contondent acţionează asupra pielii situate imediat pe un os (craniu, cot), se
formează o plagă plesnită, având forma liniară sau stelată condiţionată de suprafaţa şi direcţia de acţiune a
obiectului vulnerant. Plaga plesnită se caracterizează prin margini relativ drepte.
Plaga zdrobită- variantă mai gravă a plăgii contuze, manifestându-se prin leziuni mai imense.
Plăgile contuze se vindecă prin formarea unor cicatrice, după care adesea se pot aprecia mecanismul lor de
producere, vechimea şi alte particularităţi de acţiune a obiectului vulnerant.
Plaga muşcată (de om, animal) poate fi cu sau fără pierderea de substanţă, uneori cu amprentele
dinţilor.
Vindecarea plăgii poate fi per primam(suple, fine, superficiale) sau per secundam(mari, neregulate,
aderente de țesuturile subiacente).Constă în unirea marginilor prin țesutul cicatricial și se datorește
particularităților de regenerare a țesutului.
Cercetarea microscopică permite aprecierea vechimii plagilor.Primele 10h –fibrină, migrarea
leucocitară, 20h- apar primii fibroblaști, 3 zile-hemosiderina;la a 6 a zi :capilare de neoformație, 10 zi-
colagenul.După 1-1,5 luni –fibrele elastic, capilarele sunt puține→dispar.
21. Leziuni produse de omul neînarmat, caracteristicile morfologice
Leziuni produse de omul neînarmat(70,98%) - cu capul, pumnul, degetele, unghiile, coatele,
genunchii, picioarclc şi dinţii.
Frecvent: echimozele, excoriaţiile;rar-fracturile osoase, rupturile de organe ş.a.

1
8
 Mai periculoase sunt loviturile în zonele şocogcne şi reflectoare. Loviturile realizate cu rebordul
palmei persoanelor antrenate (arte marţiale), aplicate pe suprafaţa anterioară a gâtului sau în regiunea
precordială, se pot solda cu stop cardiac reflector, rupturi de cartilaje laringiene etc., iar la aplicarea forţei
pe suprafaţa posterioară a gâtului, pot fi înregistrate luxaţii sau chiar fracturi ale vertebrelor ccrvicale şi
leziuni medulare.
Degetele şi unghiile produc leziuni relativ specifice: echimoze ovale sau rotunde şi excoriaţii
semilunare sau liniare.
Leziuni mai grave, decesul victimei, pot fi produse prin comprimarea unor porţiuni de corp (spre
exemplu a gâtului) între braţul şi antebraţul agresorului.
Dinţii omului- leziuni sub formă dc echimoze, excoriaţii sau plăgi muşcate. Acestea sc dispun în
formă dc arcuri cu concavităţile orientate reciproc. Plăgile muşcate se formează prin strivire sau smulgere
şi deseori sc complică prin infectare. Arcul cu curbură mai pronunţată corespunde arcadei dentare
inferioare, iar cel cu curbură neînsemnată - arcadei dentare superioare. Leziunile produse prin muşcare pot
reflecta unele particularităţi ale danturii agresorului: lipsa unor dinţi, poziţia defectuoasă a dinţilor etc.
Muşcarea unor porţiuni de corp (ureche, nas) poate cauza amputarea deplină a lor.
22. Ordinea şi schema descrierii leziunilor corporale.
1. localizarea leziunii (regiunea anatomică şi suprafaţa ei,distanţa de la punctele de reper)
2. tipul leziunii (echimoză, excoriaţie, plagă, fractură etc.)
3. forma leziunii (se compară cu figurile geometrice, dacă forma nu poate fi comparată, se indică
formă neregulată)
4. orientarea leziunii faţă de linia mediană a corpului (organului, osului)
5. dimensiunile leziunii (lungimea, lăţimea, profunzimea) în centimetri
6. culoarea leziunii şi a regiunilor adiacente
7. caracterul suprafeţei leziunii (relieful, culoarea)
8. caracterul marginilor, pereţilor, capetelor, fundului plăgilor
9. prezenţa depunerilor sau impurităţilor eterogene (în cadrul leziunii sau în jurul acesteia)
10. starea ţesuturilor adiacente
11. prezenţa sau absenţa hemoragiei în ţesuturile lezate
12. prezenţa sau absenţa semnelor de regenerare a leziunii
Pentru identificarea obiectului vulnerant se indică acele semne şi particularităţi morfologice ale leziunilor,
care reflectă forma, caracterul suprafeţei şi alte caractere importante ale obiectului.
23. Principiile de identificare a obiectelor vulnerante.
1. Orientarea medico-legală adecvată a cercctărilor medico-legale în soluţionarea întrebărilor specifice
cazului rcspcctiv.
2. Cercetarea multilaterală şi deplină a obiectelor expertizei medico-legale, exprimată prin stabilirea
tuturor semnelor care reflectă proprietăţile obiectului traumatic, circumstanţele şi mecanismele de
producere a leziunilor.
3. Obiectivitatea - stabilirea informaţiilor veridice, cu caractcr medical.
4. Soluţionarea întregului spectru de întrebări expuse de organul dc anchetă sau de instanţa de judecată.
5. Iniţiativa expertală în ceea ce priveşte soluţionarea întrebărilor neprevăzute de organul de urmărire
penală, dar importante pentru anchctă.
6. Complexitatea - utilizarea unui complex de metode de cercetare şi a investigaţiilor complementare,
necesare pentru argumentarea concluziilor expcrtale.
7. Consecutivitatea - aplicarea succesivă a diferitelor metode (inofensive şi distructive) întru obţinerea
unor informaţii veridice.
8. Respectarea unei anumite succesiuni în descrierea leziunilor corporale, ceea ce va permite reflectarea
deplină a caracterului morfologic şi identificarea obiectului vulnerant.
9. Formularea clară şi argumentată a concluziilor.
10. Documentarea obiectivă a răspunsurilor.
24. Leziuni prin cădere. Particularităţile morfologice în funcţie de condiţiile traumatizării.
Forme de cădere: 1) simplă - din poziţie verticală; 2) de pc un plan superior - precipitare.
Căderea simplă (de pe acelaşi plan) este o schimbare bruscă a poziţiei verticale a corpului şi lovirea
(izbirea) lui de un plan dur de susţinere (sol, podea).
Căderile pot fi:
• pasive – din poziţie staţionară, când leziunile sunt minimale,

1
9
• active – din mers, alergare sau accelerare a corpului, când leziunile corporale devin mai pronunţate.
Starea de ebrietate, un teren lunecos, prezenţa unor obstacole, pierderea bruscă a echilibrului, în caz de
îmbrâncire, măresc considerabil volumul leziunilor.
Semne la cădere simplă
pe suprafaţa anterioară a corpului: leziuni în regiunile frontală, zigomatică, a nasului, pe bărbie, pe
suprafaţa anterioară a genunchilor şi pe mâini. + fracturi ale oaselor nazale, ale radiusului „în loc tipic” şi
traume cranio-cerebrale uşoare.
pe suprafaţa posterioară a corpului: leziuni în regiunile occipitală, scapulară, sacrală, pe coate. + fractura
liniară a osului occipital, care se orientează spre baza craniului, cuprinzând fosele cerebrale posterioară şi
medie. + contuzia cerebrală şi revărsatele sangvine, localizate în regiunile contraloviturii.
pe partea laterală a corpului: leziuni în regiunile temporale, pc pavilioanele auriculare, pe suprafeţele
postero-latcrale ale membrelor superioare, în regiunea articulaţiilor coxo-fcmurale, pe suprafeţele laterale
ale coapselor
Pentru căderea activă sunt caracteristice accleaşi leziuni, însă ele au un caracter şi un volum mai grave şi
sunt determinate de gradul acceleraţiei.
Semne la căderea de pe scări
din poziţie verticală- cea mai traumatică; Anterior- fracturile osului frontal cu trecere la baza craniului sau
concomitent la baza şi bolta craniului. Fractura bazei craniului cuprinde fosele cerebrale anterioară şi
medie; fracturi costalc indirectc, localizatc pe linia medio-claviculară, fracturi limitate ale osului frontal,
ale maxilei sau ale osului zigomatic. Posterior- fracturi costale directe (în locul impactului), localizate pe
linia scapulară, fracturi costale indirecte (la distanţă dc locul impactului), situate pe linia medio-
claviculară, fracturi ale omoplaţilor, fracturi limitate ale oaselor parietale, fracturi cranienc în regiunea
parieto-occipitală cu trecere la baza craniului, fracturi ale bazei craniului, limitate la nivelul foselor
anterioare sau posterioare, fracturi ale bazei craniului cu implicarea tuturor foselor cerebrale (anterioară,
medie, posterioară). + fracturi ale coloanci vertebrale.
pe partea laterală- leziuni corporale primare localizate pe suprafeţele laterale ale capului, corpului şi
membrelor + leziuni corporale secundare, apărute în rezultatul rostogolirii corpului pe suprafaţa anterioară
sau pc cea posterioară. + fracturi de omoplaţi şi ale oaselor temporo-parietale cu treccre la baza craniului.

25. Leziuni prin precipitare. Particularităţile morfologice în funcţie de condiţiile traumatizării.

Precipitarea are loc de pe un plan superior, începând cu 1-2 metri (pomi, acoperişuri etc.) până la înălţimi
cu mult mai considerabile, când corpul cade sub influenţa gravitaţiei.
În precipitare se evidenţiază trei faze succesive:
1. faza de pierdere a echilibrului prin modificarea spaţială a centrului de greutate a corpului faţă
de baza de sprijin;
2. faza de cădere propriu zisă, în care corpul i-a o varietate de poziţii succesive datorită contracţiei
cdiverselor grupe musculare;
3. faza de aterizare pe plan dur.
Mecanismul de producere: prin acţiune directă asupra regiunilor de interacţiune primară şi acţiune
indirectă, prin care se formează leziuni secundare, situate în alte regiuni printr-un contact suplimentar.
În mecanismul direct, când contactul se face în ax vertical (cădere în picioare, vertex), forţa traumatică se
transmite imediat prin coloana vertebrală. Mecanismul indirect cuprinde leziuni ce apar la distanţă de
locul de impact, se referă şi la efectul de contuzie.
Faze ale căderii de la înălţime:
1) deplasarea corpului faţă de punctul de sprijin fară alunecare;
2) rotirea corpului şi alunecarea picioarelor sau a altor părţi ale corpului pe suprafaţa dc sprijin;
3) desprinderea corpului de suprafaţa de sprijin;
4) cădere propriu-zisă (liberă sau în trepte, cu sau fără rotire;
5) aterizarea corpului în poziţie verticală sau orizontală;
6) deplasarea (rotirea) corpului faţă de punctul contactului primar al suprafeţei de aterizare în direcţie
anterioară, posterioară sau laterală.
Leziunile locale pot fi clasificate în primare şi secundare.
- primare sc produc în momentul contactului primar al corpului cu suprafaţa de aterizare: hemoragii
masive în ţesuturile moi ale plantelor, plăgi contuze, fracturi ale oaselor plantelor, ale tibiei şi
2
0
 fibulei, leziuni ligamentare şi articulare. Forţa aplicată la nivelul plantelor se transmite rcspectiv de-
a lungul axei longitudinale a corpului, în direcţie craniană, producând leziuni şi la distanţă.
Leziunile la distanţă: fracturi spiralate, eschiloasc, tasate ale oaselor gambelor şi coapselor; fracturi
ale colului femural;cod rupturi ale capsulci articulaţiilor coxo-fcmurale cu luxaţii postero-
superioare ale capului osului femural; fracturi marginale şi centrale ale foselor acetabulare; fracturi
ale oaselor bazinului; rupturi ale vaselor magistrale ale membrelor inferioare; rupturi ale pielii din
regiunile inghinale şi ale muşchilor drepţi abdominali; rupturi ale viscerelor şi ale vaselor
magistrale…
- secundare - în rezultatul contactului suplimentar (trecerii corpului din poziţia verticală în cea
orizontală).
Volumul şi gravitatea leziunilor formate prin precipitare depind de mai mulţi factori: viteza de cădere, care
este condiţionată de înălţimea precipitării şi masa corpului; de proprietăţile terenului de aterizare (zăpadă,
sol dur, obstacole sau obiecte proeminente etc.); de regiunea corpului care interacţionează iniţial cu locul
de aterizare (cap, picioare); de grosimea îmbrăcămintei de pe corp; de vârstă etc.
Prin precipitare se produc leziuni grave, adesea fiind mortale, se localizează pe mai multe părţi ale
corpului, sunt extrem de variate şi numeroase, predomină leziunile interne. Precipitările pot fi accidentale
(cu sau fără accelerare), pot servi ca mijloc de sinucidere şi cu mult mai rar se înregistrează în caz de
omucidere.
26. Clasificarea traumatismelor de trafic. Traumatismul auto, mecanismele de producere a
leziunilor corporale.
Traumatism prin mijloace de transport presupune un complex de leziuni mecanice produse prin
acţiunea părţilor şi pieselor externe sau interne ale unităţilor de transport aflate în mişcare, după cum şi
prin căderea din ele în timpul mersului.

Tipul traumtismului auto: Traumă prin ciocnirea automobilului cu pietonul (pietonul, ciclistul,
motociclistul); Traumă prin căderea pasagerului sau conducătorului din automobil; Traumă prin traversarea
cu roţile automobilului; Traumă în salonul automobilului; Traumă prin comprimarea între părţile
automobilului şi alte obiecte sau obstacole (a pietonului, a pasagerului, a conducătorului auto); Traumă
auto combinat.
Mecanismul formării leziunilor în funcţie de fazele şi tipul traumei auto:
Tipul traumei auto Fazele traumei Mecanismele de formare a
leziunilor
Traumă prin ciocnirea 1. Ciocnirea automobilului cu 1. Lovire cu piesele
automobilului cu pietonul corpul; automobilului;
2. Căderea corpului pe automobil; 2. Lovire de piesele
3. Bascularea corpului şi automobilului;
2
1
 proiectarea lui pe carosabil;
4. Alunecarea corpului pe
carosabil.
Traumă prin căderea 1. Ciocnirea corpului de piesele
pasagerului sau conducătorului automobilului;
din automobil 2. Căderea pe carosabil;
3. Alunecarea pe carosabil
Traumă prin traversarea cu 1. Contactul roţii cu corpul;
roţile automobilului 2. Împingerea corpului cu roata;
3. Urcarea roţii pe corp;
4. Traversarea corpului cu roata.
Traumă în salonul 1. Ciocnirea corpului de piesele
automobilului salonului;
2. Comprimarea corpului între
părţile dislocate ale salonului.
Traumă prin comprimarea între 1. Interacţiunea părţilor
părţile automobilului şi alte automobilului cu corpul;
obiecte sau obstacole 2. Comprimarea corpului între
automobil şi diverse obiecte
Traumă auto combinat Numărul fazelor este determinat de
tipurile de combinaţie a traumei
auto.
3. Lovire de carosabil;
4. Fricţiune de carosabil.
1. Lovire de piesele
automobilului;
2. Lovire de carosabil;
3. Fricţiune de carosabil
1. Lovire cu roata;
2. Fricţiune de carosabil şi de
roată
3. Compresiune şi extensiune
1. Lovire de piesele salonului;
2. Compresiune.
1. Lovire cu piesele
automobilului;
2. Compresiune.
Mecanismul formării leziunilor
este dependent de tipurile de
combinaţie a traumei auto.

27. Particularităţile leziunilor prin ciocnirea automobilului cu pietonul.

Expertiza medico-legală a cadavrului începe cu examinarea hainelor în scopul depistării (sau excluderii)
semnelor specifice: amprentele anvelopelor sau urmele altor părţi ale maşinii, prezenţa urmelor de unsoare,
sol etc. Metodele fizico-criminalistice pot contribui la depistarea unor urme invizibile de pe haine. Metoda
de difuzare prin contactare sau spectrofotometrie permite de a găsi urmele metalice (pe piele, haine).
Leziuni şi urme produse în traumatismul auto: specifice, caracteristice şi necaracteristic + simulante.
Specifice - amprentele pe piele sau haine ale diferitelor piese ale autovehiculului. Aceste urme pot fi
utilizate la identificarea tipului şi mărcii maşinii. Leziunile specifice pot fi reprezentate prin urmele farului
şi ale obezii sale, ale lanternei de semnalizare şi ale buloanelor de fixare, ale radiatorului şi căptuşelii lui,
amprentele benzii anvelopelor roţilor, urmele de acţiune a volanului şi pedalelor de comandă etc.
Caracteristice - a) echimoze, excoriaţii şi plăgi contuze ale gambelor sau coapselor dispuse orizontal
(formate prin bara de protecţie a mașinii); b) fracturi cu eschile triunghiulare ale oaselor tubulare lungi
(femur, tibia) situate la nivelul de ciocnire cu bara de protecţie a mașinii (Fractura-bară, bumper- fractura);
c) lezare unilaterală în regiunile corpului ce au contactat cu părţile maşinii; d) leziuni prin comoţie generală
a corpului etc.
Necaracteristice- nu sunt în dependență de mecanismul și tipul traumatismului, pot fi și în alte
circumstanțe
Simulate- au caracteristicele morfologice ale leziunilor prin obiecte ascuțite, arme de foc, etc.
Fazele traumei
• ciocnirea automobilului cu pietonul,
• căderea corpului pe automobil,
• proiectarea corpului pe carosabil
• alunecarea lui pe suprafaţa carosabilului.

28. Clasificarea obiectelor ascuţite şi a leziunilor produse de acestea. Particularităţile morfologice ale
plăgilor înţepate şi tăiate.
Obiectele ascuţite se caracterizcază prin margini şi vârfuri ascuţite. în funcţie de mecanismul lor de
acţiune, obiectelc ascuţite, inclusiv instrumentele şi armele cu margini şi vârfuri ascuţite, sc împart în
următoarele grupe:
1. Cu acţiunc simplă:
a) tăietoare (cuţit, brici);
b) înţepătoare (sulă, cuie);

2
2
c) despicătoare (topor, satâr, sabie).
2. Cu acţiunc combinată:
a) înţepător-tăietoare (pumnal, cuţit cu vârf, briceag);
b) înţcpător-dcspicătoare;
c) tăietor-despicătoare;
d) ferestruitoare.
Plăgile produse prin acţiunea obiectelor ascuţite dispun de anumite caractere morfologice comune, care le
deosebesc dc cele provocate prin obiecte contondente. Semnele comune ale acestor plăgi sunt: marginile
regulate, lipsa punţilor de ţesut conjunctiv, pereţii netezi ai canalului de rănire, lumenul deschis al vaselor
sangvine secţionate, care cauzează hemoragie internă sau externă. Totodată, fiecare plagă are caractere
particulare, care permit identificarea obiectului vulnerant şi aprecierea mecanismului de producere.
Leziuni tăiate
Mecanismul de formare a plăgilor tăiate (secţionate) constă în mişcarea de alunecare şi comprimare a
instrumentului ascuţit pe suprafaţa corpului. Profunzimea plăgii depinde, în mare măsură, de forţa
compresiunii şi gradul dc ascuţire sau tocire a instrumentului tăietor.
Când instrumentul acţionează perpendicular, plaga tăiată se caracterizează prin formă de fus, margini
perfect regulate, direcţie liniară. Fundul ei este neted, fară punţi tisulare, iar capetele au forma unui unghi
ascuţit. În locul iniţial plaga este mai profundă decât în punctul final, având drept continuare o incizie
superficială în formă dc codiţă. Firele de păr sunt secţionate la acelaşi nivel cu pielea. De regulă, lungimea
plăgii depăşeşte lăţimea şi profunzimea ei.
Dacă lama instrumentului acţionează sub un unghi, se pot forma plăgi în lambouri cu denudarea pielii. Pot
fi întâlnite şi plăgi semilunare (arcuite), în zigzag sau dinţate.
Dacă plaga este orientată perpendicular fibrelor conjunctive ale pielii, dehiscenţă ei va fi mai mare decât în
cazul în care secţionarea este orientată în direcţia fibrelor conjunctive.
Pentru o plagă tăiată a gâtului, produsă cu mâinile proprii ale victimei, sunt caractcristicc următoarele
semne:
- direcţia oblică a plăgii (de obicei, dc la stânga spre dreapta şi de sus în jos - pentru dreptaci);
- profunzime mai mare la capătul stâng al plăgii;
- prezenţa unei incizii superficiale în formă de codiţă la un capăt al plăgii, mai frecvent la cel din dreapta,
care denotă dirccţia mişcării obiectului tăietor;
- combinarea plăgilor tăiate ale gâtului cu alte tentative de suicid (spânzurare, împuşcare etc.);
- prezenţa unui număr mai mare de plăgi, adesea intersectate.
Pentru o plagă tăiată a gâtului, produsă de agresor, sunt semnificative următoarele semne: direcţia
orizontală a plăgii;
- profunzime relativ egală a plăgii;
- lipsa frecventă a inciziilor superficiale (codiţelor) la capetele plăgii;
- formarea unei plăgi, de regulă, profunde.
Plăgile localizate pe mâini pot fi provocate de persoane străine şi pot să prezinte semne de apărare şi luptă.
Totodată, acestea pot fi cauzate cu mâinile proprii, în scopul simulării acestor acţiuni. În momentul
autoapărării victima apucă cuţitul cu mâinile, producându-şi plăgi profunde orientate diferit, în timp ce la
simularea agresiunii şi autoapărării, plăgile formate sunt superficiale, grupate, mai frecvent situate pe
palme.
Leziuni înţepate
Mecanismul de acţiune al obiectelor (instrumentelor) înţepătoare constă în penetrarea şi îndepărtarea
ţesuturilor în sens excentric. Se formează o plagă cu un orificiu de intrare mic, un canal de rănire relativ
marc şi, rareori, un orificiu dc ieşire.
Orificiul de intrare se deosebeşte în funcţie de forma secţiunii transversale a instrumentului înţepător.
Obicetelc de formă conică şi cilindrică cu vârful ascuţit produc pe tegumente plăgi liniare, care pot căpăta
aspect fusiform sau oval, atunci când instrumentul a pătruns în direcţia fibrelor elastice ale pielii. La
plăgile produse prin instrumente cu muchii sc asociază rupturi marginale, de formă stelată. Instrumentele
cu mai mult de 5 muchii acţionează similar obiectelor conice. Forma plăgii înţepate pe piele adesea nu
corespunde formei instrumentului prin care a fost produsă, deoarece particularităţile plăgii sunt influenţate
nu numai de forma obiectului înţepător, dar şi dc proprietăţile de elasticitate. Atâta timp cât instrumentul sc
află în plagă, forma plăgii corespundc cu form a obicctului înţepător; după înlăturarea obicctului, plaga
capătă form ă ovală sau fisurată, graţie elasticităţii p ielii. Rareori, plaga înţepată poate avea capete.
Canalul de rănire se produce prin ruperea şi îndepărtarea excentrică a ţesuturilor străpunse de
instrumentul înţepător. Este relativ deschis, cu pereţii neregulaţi şi cu secţiunca transversală mai mică decât
2
3
diametrul instrumentului. Profunzimea canalului poate fi mai mică, egală sau mai mare decât lungimea
obiectului înţepător, în funcţie de localizarea topografică a plăgii şi forţa acţiunii.
Canalul rănii în ţesutul muscular se determină cu greu, întrucât, după extragerea instrumentului, fibrele
musculare îndepărtate se repoziţionează. Forma şi dimensiunile defectului osos, mai cu scamă pe lamela
externă a lui, corespund cu celc ale obiectului traumatic.
Se va ţine cont că obiectele traumatice pot tampona plaga, stopând dezvoltarea unei hemoragii
masive. Din aceste considerente, la persoanele vii, obiectele penetrante nu întotdeauna se vor extrage la
faţa locului, ci doar în condiţiile instituţiilor mcdico-sanitare.
În scopul aprecicrii dirccţiei canalului de rănire, se recomandă examinarea hainelor victimei.
Coincidenţa şi caractcrul deteriorărilor pe haine şi pe corp vor facilita determinarea poziţiei în care s-au
aflat agresorul şi victima în timpul traumatizării.
Orificiul de ieşire al plăgii transfixiante se constată mai frecvent la trecerea obicctului înţepător
prin regiunile subţiri ale corpului (membrele superioare şi inferioare, pe gât). Dc obicei, el este mai mic
decât orificiul de intrare a instrumentului în corp.
29. Leziunile produse prin obiecte despicătoare, mecanismul de traumatizare, caracteristica
morfologică a plăgilor în funcţie de condiţiile de producere.
Instrumentele despicătoare (topor, sabie, satâr etc.) produc leziuni voluminoase datorită forţei
cinetice mari. Aceasta este determinată de masa impunătoare a obiectului, de prezenţa unui tăiş ascuţit şi a
mânerului, care, asemenea unei pârghii, este capabil să mărească forţa distructivă a instrumentului
despicător. Caracterul lezional va depinde de gradul de ascuţire a lamei, de dimensiunile tăişului, de forţa
şi unghiul loviturii, de regiunea traumatizată etc.
Un instrument despicător cu lama bine ascuţită: liniară, fusiformă sau uşor arcuită; marginile sunt
regulate şi netede, capetele - ascuţite. La capetele plăgii se observă mici rupturi, formate prin acţiunea cu
vârful sau cu călcâiul lamei.
Un obiect despicător cu lama tocită neregulate, excoriate, hemoragice, capetele - insuficient de
ascuţite, iar la fundul lor pot fi depistate punţi tisulare. în profunzimea acestor plăgi, oasele nu se despică,
ci se zdrobesc şi se strivesc, formându-se eschile osoase, ceea ce influenţează caracterul fracturilor.
Plăgile despicate se produc cu toporul mai frecvent în regiunea capului, pe gât, şi mai rar - pe alte
părţi ale corpului. Instrumentele despicătoare pot penetra în cavitatea craniană fară să formeze fragmente
osoase. Aceasta se întâmplă la lovirea cu toporul ce arc o lamă subţire şi foarte ascuţită.
Prin penetrarea profundă a topoarelor masive în cavitatea craniană, se formează imense fracturi
eschiloase, de la care pornesc multiple fisuri. Aceasta se datorează lamei groase a toporului, care
acţionează ca o pană, împingând toate ţesuturile în direcţie excentrică. Fisurile pornesc, de regulă, de la
capătul defectului osos, şi mai rar - de la marginile lui. Fisurile pornite de la capete sunt orientate în
direcţia loviturii.
Toporul este instrumentul cel mai frecvent întrebuinţat la dezmembrarea cadavrului, în scopul
tăinuirii unei crime.
Toporul este instrumentul cel mai frecvent întrebuinţat la dezmembrarea cadavrului, în scopul tăinuirii unei
crime. Trasele specifice şi microrelieful secţiunii pc oase rcflectă cel mai perfect particularităţile
instrumentului despicător, unghiul şi modalitatea în care acesta a acţionat asupra corpului.

30. Armele de foc. Particularitățile leziunilor produse prin tragere din arme de vânătoare.
Def = mecanisme sau instrumente ce acţionează prin intermediul unui proiectil a cărui deplasare este
indusă de arderea pulberii explozive.

CLASIFICARE ARME DE FOC

Destinaţie Sistemul de încărcare - descărcare

- de luptă - manual
- de serviciu - semiautomat
- pentru autoapărare - automat
- criminale - de construcţie proprie
- sportive - combinat
2
4
- de vânătoare

Mecanisme de actiune a proiectilului

• rupere; hidrodinamică
• perforare şi penetrare
• de înfundare (cuneiformă)
• contuzivă

Arme de vinatoare
 intrarea a mai multor proiectile prin acelaşi orificiu
 forma şi caracterul orificiilor de intrare se schimbă în funcţie de distanţa împuşcăturii
 de regulă, sunt oarbe:
 in canalul de rănire adesea se găseşte alicele + bura
 La diagnosticarea împuşcăturii cu armele de vânătoare se vor stabili:
a) leziunile prin acţiunea compactă a alicelor (până la 1 m);
b) leziunile prin acţiunea relativ compactă a alicelor (1-3 m);
c) leziunile prin tragerea în afara limitei acţiunii compacte, când leziunile se produc de fiecare alice
aparte

teava alipita
orificiul de intrare este de formă ovală, rotundă, stelată, de dimensiuni mari, care întrec diametrul
canalului ţevii
lipsa ţesuturilor moi prin acţiunea perforativă a alicelor şi a gazelor explozibile.
La margini pielea este detaşată.

Prin actiunea compacta a alicelor

formarea unui orificiu mare de intrare, dimensiunile căruia depăşesc 3 cm. Marginile plăgii la o
împuşcătură de până la 10 cm sunt relativ netede, iar de la o distanţă de 20-25 cm sunt uşor ondulate sau
festonate.
O plaga centrala + plagi mai mici

în afara limitei acțiunii compacte a alicelor – plagile sunt asemaaoare cu orificiile de intrare la glonte =
plagi multiple separate

2
5
31. Factorii traumatici ai împuşcăturii. Distanţele de tragere din punct de vedere medico- legal.
FACTORI TRAUMATICI
• factor de bază – proiectilul (glonţul obişnuit sau special, eschilele glonţului explodat, alicele, bura şi
alte componente ale armei de vânătoare, proiectil atipic)
• factori suplimentari ai tragerii – gazele şi aerul din ţeavă, pulberea, particule de pulbere, particule
metalice
• arma de foc sau părţile acesteia (orificiul ţevii, părţile mobile ale armei, patul armei, eschilele ţevii şi
ale altor părţi ale armei)
• proiectile secundare – fragmente din obstacolul penetrat (eschilele şi particulele proiectilului,
particulele de haine, eschile osoase)

Distante
- distanţa îndepărtată - acţiunea doar a proiectilului
 se datorează imensei energii cinetice a glonţului + energia transmisa de glont catre tesuturi
 prin mecanism de comprimare si rupere a tesuturilor pe o suprafata mica de actiune
 fenomenul de „minus-ţesut” = penetrare la energie cinetica mare

SEMNE MORFOLOGICE ORIFICIU DE INTRARE ORIFICIU DE IESIRE

Forma orificiului Rotundă sau ovală Stelata, fisurata, semilunara
Defect tisular permanent Mai des lipseste
dimensiuni Mai mare decit diametrul
Mai mic decit diametrul glontului glontului
Inelul excoriatie – lipsa epiderm prezent Mai des absen
pe 1-2 mm pe marginea
defectului
Inelul de stergere – lasat de ulei Prezent pe piele si haine Absent
si funingine pe haine, in canal
marginile Festonate Neregulate, cu margini inafara

- distanţa apropiată - acţionează şi factorii suplimentari ai tragerii

- tragere cu ţeava lipită - acţionează toţi factorii traumatici, inclusiv gura ţevii

32. Semnele leziunilor produse prin gloanţe la tragere de la distanţă apropiată.

Factorii suplimentari posedă acţiune
• Mecanică (perforare şi penetrare, rupere, contuzivă)
• Termică
• Chimică CO -> COHb, ->COMb

Zonele împuşcăturii cu ţeava apropiată

• zona de acţiune maximă a gazelor explozibile (1-5 cm)
Acţioncază toate componentele impuşcăturii cu ţeava apropiată, dar predomină esenţial acţiunea gazelor
explozibile. Ultimele pot penetra şi rupe hainele, pielea şi ţesuturile subcutanate adiacente. Concomitent cu
acestea, se formează depuneri de funingine, particule de metal şi pulbere; sunt prezente şi semnele de
acţiune termică şi chimică a factorilor suplimentari ai tragerii
• zona de depunere concomitentă a funinginii, particulelor de metal şi pulberii (până la 25-35 cm)
Leziunile sunt cauzate preponderent de proiectil, la care se asociază funinginea, particulele dc metal şi
pulbere. Gazele explozibile au o acţiune mecanică minimă. in rezultatul penetrării gazelor explozibile,
firele de stofa din jurul orificiului de intrare se dispun în formă de evantai, iar temperatura înaltă a acestora
condiţionează decolorarea stofelor. Depunerile dc funingine din jurul orificiului de intrare au o formă

2
6
rotundă sau ovală, în cazul tragerilor perpendiculare în raport cu suprafaţa obiectului, şi excentrică – la
împuşcături sub un unghi ascuţit.
• zona de depunere doar a particulelor de metale şi pulbere (35-200 cm)
leziuni provocate dc glonţ, asociate cu depuneri de particule metalice şi pulbere. la limita iniţială (peste 35
cm) a acestei zone majoritatea particulelor de metal şi pulbere ajung la obiectul-ţintă şi penetrează in piele
şi haine, atunci la limita finală (sub 200 cm) majoritatea acestor elemente se lovesc doar de suprafaţa
corpului şi cad liber. in urma acestor lovituri răman urme de metalizare sau excoriaţii superficiale mici.

- Leziunile formate sunt asociate cu nişte depuneri specifice de funingine, particule mctalice, pulbere şi
ulei de puşcă din ţeava armei
- producând ruperi de haine şi tegumente, ruperi de ţesut pc traiectul canalului de rănire şi detaşarea lor
de la oase
- Acţiunca mecanică este condiţionată dc gazele explozibile şi aerul preglonţial expulzat din ţeavă in
timpul impuşcăturii şi sc manifestă printr-un efect de perforare şi penetrare
- Acţiunea mecanică a gazelor explozibile sc manifestă prin ruperea ţesuturilor moi la nivelul pielii,
ţesutului adipos şi muşchilor la trageri în limita de până la 1-3 cm.
- Acţiunce contuzivă a gazelor explozibile se manifestă prin deteriorarea epidermului in regiunea
orificiului dc intrare sau prin formarea unor echimoze superficiale, neinsemnate
- Acţiunca chimică este condiţionată de monoxidul de carbon din gazele explozibile care
interacţionează cu sângele şi mioglobina din muşchi, formând carboxihemoglobină şi
carboximioglobină. Ultimele reprezintă un complex greu disociabil şi constant, colorează sângele şi
ţesuturile din regiunea plăgii într-o culoare specifică roşie-aprinsă
- Funinginea are o acţiune combinată: mecanică, termică şi chimică. Depunerile de funingine pot fi
depistate la o distanţă de până la 25-30 cm.
- Acţiunea pulberii şi a particulelor mctalice se poate depista până la o distanţă de 100-200 cm de la
locul tragerii. Particulele de pulbere şi metale, având o masă relativ mai mare, acţionează asupra
obiectului de tragere ca nişte proiectile mici şi, în funcţie de energia lor cinetică, sunt capabile să
pătrundă în piele, haine sau în unele obstacole. Penetrând în pielea din jurul orificiului dc intrare,
particulele de pulbere şi metale lasă un desen specific, asemănător unui tatuaj, care puţin se modifică
şi poate fi supus cercetărilor suplimentare chiar şi peste mult timp după împuşcătură.

33. Leziunile balistice transfixiante. Diagnosticul orificiului de intrare şi de ieşire, aprecierea direcţiei
canalului de rănire.
LEZIUNI TRANSFIXIANTE = orificiul intrare + canalul de rănire + orificiul de ieșire

Orificiul de intrare se caracterizează printr-un defect al ţe-suturilor (pierderea de substanţă) la nivelul

pielii de formă ovală sau rotundă, cu margini fin dinţate, înconjurat de o zo-nă îngustă (1-3 mm)
dezepitelizată, de culoare roşie-întunecată, care se pergamentează după un timp şi este numi-tă inelul de
excoriaţie (guleraşul de contuzie). Pe marginea internă a acestui inel se formează altul – inelul de
ştergere sau de mânjire, de culoare negricioasă, format prin depunerea unsorii şi a fumului vehiculat de
proiectil. se pot stabili urmele acţi-unii factorilor secundari. Acţiunea flăcării se prezintă sub formă de
arsuri de diferite grade, care apar la tragerile până la 3-5 cm. Acţiunea gazelor se proiectează în jurul
orificiului de intrare, iar dacă ţeava este alipită, acestea pătrund în canal; apare în trageri până la 8-10 cm
sub forma unei zone perga-mentate a pielii.

Canalul plăgii transfixiante uneşte orificiul de intrare cu orificiul de ieşire, iar în plăgile oarbe – până în
locul unde s-a oprit proiectilul. Aspectul canalului variază în funcţie de vite-za şi forma proiectilului şi
consistenţa organului pe care-1 străbate.
ZONELE CANALULUI DE RANIRE
 canalul de rănire propriu-zis
 zona de contuzie a țesuturilor (până la 1-2 cm)
 zona de contuzie moleculară a țesuturilor (până la 4-5 cm)

Orificiul de ieşire are o formă stelată sau triunghiulară, fără pierderea de substanţă. El poate fi egal, mai
mare sau mai mic decât orificiul de intrare. În jurul orificiului de ieşire nu se constată inelele expuse la
orificiul de intrare şi va lipsi urma factorilor suplimentari. Un singur proiectil poate provoca mai multe
2
7
 orificii de ieşire prin fragmentarea lui.

SEMNE MORFOLOGICE ORIFICIU DE INTRARE ORIFICIU DE IESIRE

Forma orificiului Rotundă sau ovală Stelata, fisurata, semilunara
Defect tisular permanent Mai des lipseste
dimensiuni Mai mare decit diametrul
Mai mic decit diametrul glontului glontului
Inelul excoriatie – lipsa epiderm prezent Mai des absen
pe 1-2 mm pe marginea
defectului
Inelul de stergere – lasat de ulei Prezent pe piele si haine Absent
si funingine pe haine, in canal
marginile Festonate Neregulate, cu margini inafara

34. Plăgile oarbe şi tangenţiale. Însemnătatea criminalistică a glonţului.

Plăgi oarbe – orificiul intrare + canalul de rănire= Glonţul rămane, dc obicei, in corp atunci cand işi
epuizează toată energia cinetică cind
✓ viteza inițială a glonțului mică
✓ tragerea de la distanță mare
✓ glonțul, înainte de a pătrunde în corp, trece printr-un obstacol sau ricoșează
efectul hidrodinamic sc manifestă mai slab, glonţul care dispune de o viteză mică ricoşează de os,
schimbandu- şi direcţia de mişcare

Plăgi tangențiale – acțiune tangențială a glonțului pe suprafața corpului – formând o excoriație sau plagă
alungită de forma unui uluc îngust cu margini neregulate şi rupturi superficiale ale stratului dermal sau
chiar ale epidcrmului. Colţul plăgii din direcţia mişcării glonţului (dc intrare) poate fi rotunjit, excoriat, cu
semne ale inelului de ştergere. Colţul plăgii din partea opusă (de ieşire) este ascuţit, mai puţin excoriat.
Acţiunea tangenţială a glonţului, manifestată pe haine, poate lăsa orificii de intrare şi dc ieşire separate,
situate la o anumită distanţă unul dc altul. Prezenţa unor astfel de deteriorări pe haine facilitează
diagnosticul împuşcăturii.
35. Leziunile oaselor produse de gloanţe.
Oase plate
Trecând prin oase, glonţul formează fracturi orificiale, cu sau fără eschile, înfundări în ţesutul osos sub
formă de fisuri transversale sau oblice.
Pe oasele plate (craniu, omoplat, stern etc.) se formează, dc regulă, fracturi orificiale. Canalul de rănire
arc forma unui con retezat, baza lui fiind orientată în direcţia mişcării glonţului. După acest caracter
morfologic al fracturii se apreciază direcţia canalului de rănire.
Atunci când glonţul penetrează osul plat sub un unghi drept, pe lamela osoasă externă sc formează un
defect aproximativ egal cu diametrul acestuia
Lamela internă, împreună cu o parte din stratul spongios, se desprinde pe un sector mai marc, ceea ce îi
imprimă orificiului forma de con retezat Foarte rar, pe marginile lamelei externe sc constată desprinderi
osoase mici.
la plăgile transfixiante ale craniului, în locul de ieşire a glonţului de asemenea se va forma un orificiu de
formă conică. însă, comparativ cu orificiul de intrare, baza conului se va afla pc lamela externă.
Totodată, în locul de ieşire a glonţului, de la orificiul format pot porni fisuri radiale. în aceste cazuri, la
nivelul orificiului dc ieşire se formează mai multe fisuri osoase decât în jurul orificiului de intrare

Oase tubulare
2
8
 în regiunile epifizare se formează mai frecvent un canal orificial, iar în diafizele oaselor tubulare se
constată fracturi cominutive sau orificial-cominutive. După restaurarea integrităţii osului, pot
fi determinate locul de intrare şi locul dc ieşire a glonţului. Pe partea intrării glonţului sc observă, de
regulă, un dcfcct de formă aproape rotundă, de la care pornesc fisuri orientate oblic faţă dc axa osului,
formând pc părţile laterale ale diafizei eschilc triunghiulare sau trapezoidale, asemănătoare unui fluture.
Pe partea ieşirii glonţului se formează un defect osos mai mare decât locul dc intrare a acestuia. Dc la
acest defect osos de asemenea pornesc fisuri, multe dintre ele fiind orientate în direcţia axei osului. O
mare parte din eschilele osoase formate se situează în canalul rănii sau în ţesuturile adiacente aflate
posterior de el, iar o altă parte din eschilc pot fi expulzate în exterior prin orificiile de ieşire. Unele eschilc
însă pot penetra în ţesuturile moi din faţa osului
36. Caracteristicile leziunilor organelor interne produse prin gloanţe. Efectul
hidrodinamic.

- Dacă glonţul trece cu o viteză marc prin organele cavitare care conţin lichid (stomacul umplut,
vezica urinară plină, cordul în diastolă etc.), sc produce acţiunca hidrodinamică. Această acţiune
generează leziuni însemnate cu ruperea pereţilor organului penetrat
- Datorită efectului hidrodinamic, in organele cavitarc pot fi depistate rupturi imense de formă stelată,
iar canalul de rănire nu poate fi identificat.
37. Particularităţile leziunilor produse prin gloanțe la tragere cu țeava lipită.
- Ţeava poate fi aplicată ermetic sau neermetic şi orientată perpendicular sau sub un unghi faţă de
suprafaţa obiectului-ţintă. în toate accste cazuri, caracterul leziunilor va fi diferit.
- asupra corpului acţionează toţi factorii traumatici (ţeava armei, proiectilul şi factorii suplimentari ai
impuşcăturii), lăsand urme caracteristice orificiului de intrare. Mecanismul lezional este dominat dc
acţiunea traumatică a gazelor, prin mecanism de rupere, de penetrare, contuziv. asupra corpului
acţionează toţi factorii traumatici (ţeava armei, proiectilul şi factorii suplimentari ai împuşcăturii),
lăsând urme caracteristice orificiului de intrare. Mecanismul lezional este dominat dc acţiunea
traumatică a gazelor, prin mecanism de rupere, de penetrare, contuziv.
- Acţiunea de rupere se manifestă atunci cand gazele intalnesc in calea lor un obstacol (os), ceea ce
contribuie la extinderea, detaşarea şi ruperea ţesuturilor moi.
- acţiunea distructivă a gazelor se manifestă atat in regiunea orificiului de intrare, cat şi pc traiectul
canalului de rănire
- Orificiul de intrare a glonţului la tragere cu ţeava lipită poate fi de diverse forme: cruciform, stelat,
fusiform, unghiular, oval, rotund. Forma rotundă a orificiului de intrare se datorează acţiunii de
perforare a aerului preglonţial, dimensiunile dcfectului fiind mai mari decat calibrul glonţului.
Asemenea orificii se formează pe torace, abdomen şi coapse. Pielea de pe marginile orificiului este
desprinsă de ţesuturile adiacente. La plăgile de formă stelată lambourile de piele sunt răsfrante adesea
in afară. Marginile orificiului de intrare şi varfurile lambourilor conţin depuneri dc funingine.
- Atunci cand impuşcăturile se realizează prin contact ermetic, depunerile dc funingine rcproduc perfect
forma gurii ţevii. in tragerile prin contact neermetic se formează depuneri intense de funingine, cu un
diametru de 4-5 cm. La impuşcăturile sub un unghi, funinginea sc depune sub formă de evantai pe
suprafaţa corpului, care nu se află in contact cu ţeava
- La tragerile cu ţeava lipită pe pielea sau hainele din jurul orificiului de intrare se poate imprima gura
ţevii, caracter denumit inel de imprimare sau ştanţ-marcă, care morfologic reprezintă excoriaţii,
echimoze şi, mult mai rar, plăgi superficiale. Forma şi dimensiunile acestor imprimări rcflcctă
particularităţile constructive ale gurii ţevii, devenind semne importante pentru identificarea armei.
Mecanismul dc formare a inelului dc imprimare se explică prin acţiunca gazelor explozibile care,
pătrunzand sub haine sau sub piele şi intalnind ţesuturi dure, işi schimbă direcţia de mişcare, astfel
comprimand forţat hainele sau pielea detaşată de gura ţevii Funinginea şi particulele de pulbere se
depun, de regulă, pe pereţii canalului dc rănire, avand o intensitate mai mare in porţiunea iniţială a lui.
- in tragerile prin contact ermetic perpendicular orificiul de intrare are formă rotundă, cu un diametru de
minus-ţesut de la 7,5 pană la 8,5 mm, situat central faţă dc depunerile dc funingine. in jurul orificiului
de intrare se formează un inel neintrerupt de deteriorare a cpidcrmului, suprapus fenomenelor de
ştergere şi metalizare. Factorii suplimentari pătrund in profunzimea canalului de rănire. in jurul
orificiului de intrare se formează patru zone specifice de depunere a funinginii
2
9
La tragerile prin contact ermetic sub un unghi, acţiunea forţei cinetice a factorilor traumatici capătă altă
direcţie, influenţand aspectul lezional. In majoritatea cazurilor, forma orificiului de intrare este ovală,
marginile lui sunt moderat sau pronunţat dinţate. Gradul de deviere a unghiului sub care s-a efectuat
impuşcătura modifică forma şi dimensiunile orificiului de intrare.
Particulele de pulbere şi funingine se depun in mod diferit pe diverse sectoare ale orificiului de intrare. Pe
marginea plăgii din direcţia tragerii seformează cele patru zone de depunere a funinginii in formă dc
semicerc de culoare sur-neagră, iar in partea opusă se constată numai un singur cerc şi zona dc depunere
periferică a funinginii

38. Semnele morfologice ale morţii asfixice (rapide).

Asfixie- prezintă o stare patologică a organismului, în care, concomitent cu insuficienţa de oxigen în sânge
şi ţesuturi, se acumulează bioxid de carbon.
Asfixie mecanică - starea de anoxie sau anoxemie care apare sub influenţa agentului mecanic (exterior) şi
se manifestă printr-o dereglare acută a respiraţiei pulmonare, circulaţiei sangvine şi activităţii SNC.
În cazul morţii prin asfixie se produc două categorii de modificări morfologice: generale şi particulare.
Modificările generale sunt comune tuturor tipurilor de asfixie şi se datorează tulburărilor hemodinamice
condiţionate de insuficienţa acută de oxigen. Ele sunt nespecifice pentru o anumită formă de asfixie,
întrucât le putem constata şi în alte cazuri de moarte rapidă. Semnele generale ale morţii rapide se împart
în: externe şi interne.
Semnele generale externe: 1) echimoze punctiforme subconjunctivale; 2) cianozarea (învineţirea) feţei,
edem 3) lividităţi cadaverice abundente de culoare violet/albastru-închis intensă pe toată suprafața
corpului, precoce; 4) urme de defecare, urinare şi ejaculare involuntară a spermei, 5)cianoza extremităților
degetelor, membrelor superioare
Semnele generale interne: 1) sânge fluid de culoare roş-închisă; 2) supraumplerea cu sânge şi dilatarea
cavităţilor cardiace din dreapta; 3) staza generalizată a organelor interne; 4) anemia splinei în contrast cu
stază generalizată – splenocontracţie (semnul lui Sabinski); 5) echimoze punctiforme subpleurale şi
subepicardiale (petele Tardieu)- de la staza generalizată
Modificările morfologice particulare sunt caracteristice pentru o anumită formă de asfixie (spânzurare,
înec etc.), fiind puse la baza diagnosticului medico-legal al cauzei morţii.

39. Spânzurarea, semnele morfologice. Semnele vitalității șanțului de spânzurare.

Spânzurarea – asfixie mecanică – comprimarea formaţiunilor neurovasculare şi aeriene ale gâtului,
realizată cu un laţ traumatic strâns progresiv sub acţiunea greutăţii totale sau parţiale a corpului
asfixiatului.
1. Completă – corpul suspendat în laţ, fără contact cu punct de sprijin
2. Incompletă – corpul suspendat în laţ, are contact cu plan de reper (în genunchi, pe şezute sau orizontală)
1. Tipică – lațul este situat pe suprafața anterioară-laterală a gâtului, iar nodul – la ceafă (din spate)
2. Atipică – nodul situat sub bărbie (din față)
3. Laterală – nodul situat pe una dintre suprafețele laterale ale gâtului
Mecanismele morţii
1. Anoxia anoxică acută - oprirea aportului de aer (oxigen) în plâmâni.
2. Tulburările grave ale hemodinamicii cerebrale (comprimarea vaselor sangvine: arterei carotide și venei
jugulare).
3. Inhibiţia neuroreflectorie - excitarea nervilor vag, laringian precum și sinusului carotidian
Semne morfologice
1. Externe
Şanţul de spânzurare - semnul specific – leziune superficială a pielii gâtului sub forma unei zone
denivelate care reprezintă o reproducere negativă a reliefului lațului
• localizat în 1/3 superioară a gâtului
• direcție oblică, ascendentă, spre nod
• adâncimea neuniformă
• incomplet
SEMNELE VITALITĂȚII ȘANȚULUI
• Hemoragiile în straturile superficiale ale pielii din regiunile şanţului de spânzurare;
3
0
• hemoragiile în stratul hipodermal şi în muşchi;
• hemoragiile şi rupturile fibrelor musculare din regiunea gâtului şi a centurii scapulare;
• fracturile cartilajelor laringiene cu hemoragii în ţesuturile adiacente.
• Hemoragiile în ţesuturile moi de pe traiectul şanţului de spânzurare şi rupturile orizontale ale intimei
arterei carotidiene comune servesc drept caractere relativ obiective, întrucât ele se pot forma şi în
primele ore după spânzurarea cadavrului.
2. Interne
– Infiltratele hemoragice în țesutul celuloadipos și mușchii gâtului. Hemoragii în mușchii sterno-
cleido-mastoidieni (locul inserției pe claviculă și stern) - (semnul Walker)
– Hemoragii pericarotidiene. Hemoragii în adventiţia carotidelor - (semnul Martin)
– Rupturile transversale ale intimei carotidelor - (semnul Amusat)
– Fracturile laringiene, osului hioid
– Hemoragiile în capsula ganglionilor limfatic
– Dislocaţii atlanto-occipitale sau cervicale, fracturi axis
40. Strangularea, semnele morfologice.
Strangularea cu laţul – asfixie mecanică – comprimarea formaţiunilor neurovasculare şi aeriene ale
gâtului, realizată cu un laţ traumatic strâns progresiv sub acţiunea forţei exterioare
Mecanismele morţii =spânzurarea,+ cu excepţia unei comprimări mai puternice a nervilor gâtului şi
stoparea primară a cordului.
Semnul specific - șanţul de strangulare
• localizat la nivelul cartilajului tiroid
• direcție orizontală şi încercuieşte deplin perimetru;
• adâncimea uniformă
• continuu
• La o compresiune puternică pe traiectul şanţului se formează hemoragii.
• frecvent se fracturează cartilajele laringiene.

41. Sugrumarea, semnele morfologice.

Sugrumarea – asfixie mecanică – comprimarea formaţiunilor neurovasculare şi aeriene ale gâtului,
realizată prin intermediul mâinii sau mâinilor agresorului
Aspectele morfologice
1. Externe
• excoriaţii liniare şi semilunare
• echimoze rotunde sau ovale

2. Interne
• hemoragii masive în ţesuturile moi
• fractura osului hioid şi cartilajelor laringiene
+ producerea altor leziuni corporale în procesul agresiunii si autoapărării – multiple echimoze, excoriaţii,
fracturi ale coastelor, rupturi ale organelor interne.
42. Asfixia prin compresiune toraco-abdominală: tanatogeneza şi semnele caracteristice.
Mecanismul de formare a măştii echimotice și edemului carminat al pulmonilor.
Comprimarea toraco-abdominală – asfixie mecanică – se instalează datorită blocării mișcărilor
respiratorii, care se realizează prin compresiunea toracelui și abdomenului
Mecanismul morţii – prin asfixie mecanică, leziuni imense ale corpului, care cauzează moartea (ex. Ziduri
dărâmate, mașini răsturnate..).
Aspectele morfologice
• masca echimotică - cianoză pronunțată a feței, gâtului, a părții superioare a toracelui și multiple
echimoze cutanate
• exoftalmie
• edemul carminat al plămânilor (plămânii măriți în dimensiuni, aerați moderat, edemațiați, de culoarea
roșie-aprinsă)
• leziuni externe şi interne toraco-abdominale
3
1
• amprentele hainelor sau ale altor obiecte pe corp,
• prezenţa nisipului şi altor materiale, în dependenţă de condiţiile comprimării

43. Obstruarea căilor respiratorii cu corpuri străine. Particularităţile de vârstă ale acestor forme de
asfixie.
Obstruarea căilor respiratorii - asfixie mecanică - se instalează prin pătrunderea în aceste căi a diferitelor
corpuri străine solide
Mecanismul morții: moartea se instalează prin asfixie mecanică, consecutivă ocluziei căilor respiratorii și
spasmului laringian reflectoriu. frecvent, căile respiratorii sunt obturate cu bucăţi de carne, cârnaţ şi alte
produse alimentare (maturi); pot fi aspirate grăunţoase, fasole, monede, nasturi (copii); mase vomitive
(alcoolici, pierderea conștiinței).
Aspectele morfologice: pe lângă semnele generale de asfixie - corp străin sau un bol alimentar inclavat la
un anumit nivel în laringe sau în căile respiratorii, cu reacții vitale sub forma de sufuziuni sanguinolente la
nivelul respectiv.

44. Sufocarea, semnele morfologice.

Sufocarea – asfixie mecanică – obstrucția orificiilor respiratorii (nas, gură), realizată cu mâna sau cu
obiecte moi (pernă, plapumă)
Mecanismul morţii: asfixia
Aspectele morfologice
• echimoze rotunde, ovale – în jurul orificiilor nazo-bucale
• excoriaţii liniare, semilunare – în jurul orificiilor nazo-bucale
• echimoze, excoriaţii, plăgi – mucoasa buzelor, obrajelor
• În obstrucția orificiilor nazo-bucale cu obiecte moi (pernă, haine) sunt prezente numai semnele
generale asfixice

45. Înecul. Mecanismul morții și semnele morfologice.

Înecarea sau submersia - asfixie mecanică realizată prin ocluzia căilor și cavităților respiratorii cu un
lichid (apă, ulei, petrol)
Formele de înec:
• Aspirativ – se caracterizează prin pătrunderea lichidului în organism (înec umed)
• Spastic – se însoțește cu o spasmare a glotei în consecința excitației mucoasei căilor respiratorii, fără
pătrunderea lichidului în organism (înec uscat)
• Reflector – condiționat de diferiți factori endo- și exogeni care provoacă o stopare imediată a activității
cardiace și respiratorii, fără pătrunderea lichidului în organism
• Mixt – îmbină toate variantele tanatogenice menționate
Mecanism moarte
Faze înnec:
- Cufundare în apă- în mod reflex, respiraţia se stopează pe timp scurt
- faza dispneei inspiratorii apa pătrunde activ în căile respiratorii, provocând tusea. Mucusul eliminat
în căile respiratorii se amestecă cu apa şi aerul aflat în interiorul plămânilor= masă spumoasă de
culoare albă-surie, care astupă căile respiratorii.
- Faza dispneii expiratorii- persoana îşi pierde cunoştinţa, apa pătrunde uşor în plămâni. Moartea
survine peste 5-6 minute
- În apa dulce- apa uşor trece în circulaţia sangvină =hemodiluţie, hipervolemie şi hemoliză
- În apa sărată- Lichidele sângelui sunt atrase înspre plămâni= hemoconcentraţia. hipovolemia
sângelui.
Aspectele morfologice:
• Ciuperca înecatului – o cantitate mare de spumă stabilă și densă, perlată, în jurul gurii și nasului
(semnul Krușevski), (până la 18-20 ore după deces)
• Emfizemul pulmonar – plămânii grei, voluminoși, umplu cavitățile pleurale, acoperă inima, extinși, au
impresiuni liniare pe părțile latero- posterioare (imprimări costale)
3
2
• Petele Rascazov- Lucomski-Paltauf – peteșii subpleurale pal-roșietice, nedelimitate, mai mari decât
petele Tardieu
• Prezența lichidului de submersie în sinusul osului sfenoidal (semnul Sveșnicov) – până la 5ml
• Prezența în stomac a apei cu nisip, mâl, alge. Hemodiluţia sângelui din inima stângă
• Embolia gazoasă a venelor pulmonare, cordului stâng – pătrunde aerul alveolar în sânge prin vasele
lezate, urmare a emfizemului acut (semnul Isaev)
În tipurile spastic şi reflector de moarte prin înec modificările morfologice menţionate lipsesc, fiind
prezentate doar prin semnele generale de moarte rapidă (asfictică).
46. Semne ale retenției cadavrului în apă.
Investigaţiile de laborator
• Analiza diatomeelor – obligatorie în caz de putrefacţie avansată a cadavrului – constă în depistarea
planctonului acvatic, diatomeelor și a unor protozoare (fito - zooplancton) în organele cu circulaţie
terminală (splină, rinichi, măduva oaselor şi lichidul sinusului osului sfenoidal).
• aprecierea punctului crioscopic al sângelui – în atriul drept creşte, iar în atriul stâng scade la înec în apă
sărată şi invers în apa dulce;
• la înec în apa poluantă se pot depista unele substanţe chimice (coloranţi, fenol etc.);
• + date morfologice - prezenţa transsudatului în cavităţile pleurale şi abdominale; rupturile septurilor
alveolelor pulmonare; dilatarea părţii drepte a cordului etc.
Semnele de retenţie a cadavrului în apă
1. Prezența nisipului, mâlului pe hainele și corpul cadavrului
2. Paloarea marcată a pielii
3. Aspectul ”pielii de gâscă”, pielea devine palidă
4. Macerarea pielii pe palme, tălpi şi căderea părului:
• 3-6 ore pielea pe palme şi tălpi devine albă
• 3-5 zile – ”mâna de spălătoreasă”
• 10-15 zile – detașarea pielii de pe palme și plante ”mănușa morții”
• detașarea și căderea părului (10-20 zile)
• o lună pielea se detaşează treptat în lambouri de pe tot corpul;
5. Adipocerea – 1-3 luni
6. Acoperirea cadavrului cu alge - începe la 10-12 zile.
47. Acțiunea locală a temperaturii înalte. Identificarea agentului termic.
Acţiunea generală- şocul hipertermic şi insolaţii
Acţiunea locală- arsuri
Arsurile se produc la acţiunea temperaturii mai mari de 45-50°C asupra tegumentelor corpului. Arsurile pot
fi provocate de: corpuri incandescente sau încălzite tare; lichide fierbinţi; flăcările de gaz sau de altă
origine; vapori combustibili şi de apă. Arsurile pot fi provocate, de asemenea, de substanţe chimice, de
curentul electric, de razele ultraviolete, de emanaţiile radioactive.
Modificările în locul arsurii variază în dependenţă de temperatura sursei şi durata acţiunii factorului termic.
În funcţie de profunzimea arsurii se evidenţiază 4 grade. Arsurile de gradul IV se manifestă prin
carbonizare, care se prezintă prin necroza întregului segment, incluzând şi osul.
Diagnosticul arsurilor se face după datele examenului necropsic şi ale anchetei penale.+ diagnostic
histopatologic+ examenul hainelor.
Caracterul vital al arsurii
o coloraţie roşie a zonei lezate, prezenţa flictenelor cu conţinut lichid, lezarea mucoasei căilor respiratorii
cu depunerea funinginii, care pătrunde până la alveolele bronhice, descoperirea funinginii în stomac +
prezenţa carboxihemoglobinei în sângele victimei. Deseori funinginea lipseşte în profunzimea pliurilor
cutanate pe faţă, ce indică indirect o acţiune intravitală a factorului termic. Funinginea poate fi depistată în
cavităţile (sinusurile) oaselor frontal şi sfenoid.
Carbonizarea cadavrelor. O acţiune îndelungată a flăcării produce modificări: țesuturile moi ale capului
devin foarte tari, cu greu se taie. Rigiditatea termică a muşchilor + contractarea membrelor în articulaţii în
urma căreia cadavrul capătă o poză specifică de „boxer” sau „floretist”. Extinderea considerabilă a pielii
provoacă formarea unor fisuri adânci. Organele interne se micşorează în volum, devin tari, uscate. Oasele
devin negre, se fracturează uşor+ hemoragii subdurale postmortale în craniu.
3
3
Pentru arderea completă a unui cadavru de adult sunt necesare mai mult de 20-40 ore. Un cadavru de adult
dezmembrat se poate arde deplin într-o sobă obişnuită timp de 5-7 ore, iar folosirea petrolului îl reduce mai
mult.
Aprecierea suprafeței arsurii (in % față de suprafața corpului) – se poate calcula după regula celor 9 a lui
Wallace in care: capul =9, toracele anterior =9X2, membrul superior drept =9, sting =9, membrul inferior
drept 9X2, sting =9X2,
Aprecierea formei de energie calorică responsabilă de producerea arsurii (flacără, lichide fierbinți,
metale topite, corpuri incandescente etc.).
- arsurile prin flacără au un mers ascendent, cu interesarea părului și a hainelor; sint prezente
depunerile de funingine;
- arsurile prin lichide fierbinți au un caracter descendent, fără interesarea părului și a hainelor, fără
depuneri de funingine;
- metalele topite și corpurile incandescente produc arsuri limitate ca suprafață, dar profunde și grave
- unele hidrocarburi (benzina, petrolul etc.) se pot impregna în hainele sau aşternutul victimei și pot
fi detectate prin metode toxicologice.
Determinarea momentului producerii arsurii ca fiind in timpul vieții sau după moarte, implică
cercetarea reacțiilor vitale la nivelul flictenelor (leucocite, fibrină, trombocite), escarelor (reacțiile
inflamatorii) sau ale organismului (dozarea carboxihemogłobinei sau constatarea funinginii în alveole).
Incendiile produc ca reacții vitale necroza traheii cu depozite de funingine, infiltrate inflamatorii în
corionul traheii, necroze alveolare, edem și reacții inflamatorii și cu macrofage incărcate cu funingine in
alveole, precum și carboxihemoglobină. Funinginea poate fi depistată și in esofag, sinusurile oaselor
frontal și sienoidal, in cavitățile cordului și în lumenul vaselor sanguine, precum și chiar in urină. In
arsurile feței adesea rămin neafectate și fără depuneri de funingine regiunile pliurilor nazo-labiale și
periorbitale (din cauza mijirii ochilor).
Aprecierea cauzei morții
Aprecierea gradului de gravitate a arsurilor la persoanele supraviețuite
48. Moartea produsă prin acţiunea generală a frigului. Modificările morfologice.
Acţiunea locală -provoacă degerături. deosebim 4 grade de degerături, majoritatea dintre care sunt
accidentale.
Acţiunea generală - dereglare a activităţii întregului organism. În faza iniţială în organism are loc o reacţie
de apărare, iar mai târziu, când posibilităţile de adaptare scad, începe coborârea temperaturii corpului şi
diminuarea activităţii funcţionale vitale.
Mecanism
discoordonarea funcţionării sistemelor reglatoare fiziologice şi ale organelor omului. Declanşarea
mecanismului reglator se manifestă prin scăderea temperaturii corpului până la un anumit nivel – nulitatea
biologică (reprezintă temperatura critică pentru un organ anumit, după care funcţia lui specifică se
stopează). Fiecare organ dispune de propriul său nivel de nulitate biologică.
Modificări morfologice
• „poziţia embrionară”- nu este caracteristică pentru persoanele care au fost în stare de ebrietate
• locul depistării, unde zăpada sau gheaţa se topeşte sub el, lăsând nişte adâncituri delimitate, care repetă
configuraţia corpului.
• părţile deschise ale corpului pot avea o culoare roşie, apare aspectul „pielii de gâscă”
• În jurul orificiilor nazale şi bucale se pot depista ţurţuri de gheaţă.
• modificări în mucoasa stomacului sub forma unor sufuziuni (petele Vişnevski), culoare cafenie.
• În bazinetul rinichilor pot fi pete asemănătoare cu petele Vişnevski
• ţesuturile moi pot îngheţa (dacă mult timp la 0 C)
• La congelare, volumul creierului se măreşte provocând fisurarea oaselor şi ruperea pielii de pe cap

49. Electrotrauma. Factorii ce influenţează electrocuţia. Semnele morţii prin electrocuţie.

Electrotraumă - modificările morfofuncţionale din organism sub acţiunea curentului electric.
Electrotrauma cu consecinţe letale se numeşte electrocuţiune.
Factori- acţiunea curentului electric tehnic şi atmosferic
Condiţii: umiditatea aerului, podelei, hainelor
Moartea se poate instala:
3
4
• momentan, la faţa locului;
• prolongat, când victima efectuează un anumit timp mişcările voluntare active;
• întârziat, când starea sănătăţii victimei se ameliorează, însă sfârşitul este letal;
• tardiv.
Semnele locale:
• Marca electrică- apare în locurile de contact (de intrare şi ieşire) cu sursa electrică, prezentând un
sector al pielii de culoare cenuşie-gălbuie, de formă rotundă, ovală sau alungită, de consistenţă dură; se
aseamănă cu o bătătură uscată a pielii.
• Epidermoliza
• edemul electrogen,
• metalizarea pielii,
• arsurile pielii,
• necroza ţesuturilor moi şi a oaselor
Fulgeraţia reprezintă descărcarea energiei electrice naturale la tensiuni foarte mari.
Semne locale
Pe piele se formează arsuri „figură de fulgeraţie”, în formă de dungi arborate de o culoare roşie sau roză,
care se păstrează numai până la 24 ore după producerea ei, apoi devine palidă şi dispare.

50. Toxicele şi clasificarea lor. Condiţiile de acţiune a toxicelor. Deprinderea faţă de toxic.
Def = o substanţă, care la pătrunderea din afară în organismul uman, în cantităţi relativ mici şi în anumite
condiţii, prin acţiunea sa chimică sau fizico-chimică, provoacă dereglarea sănătăţii sau moartea.

CLASIFICARE TOXICE

GRUPA REPREZENTANTI MECANISM DE MODIFICARI DE

ACTIUNE
Corozive Acizi + baze preponderent local
coagulează şi distrug
elementele proteice
Distructive Metale grele / Metaloizi locală şi postrezorbtivă
∗ afectează organele de
eliminare a toxicului
∗ puternic toxic
neuroparalitic
∗ se cumulează în păr,
unghii, oase
Hematice CO, subs formează
methemoglobinizante carboxihemoglobina
∗ blochează transmiterea
oxigenului la ţesuturi
∗ blochează formarea
BAZA
dureri insuportabile
necrotizarea ţesuturilor
în locul contactului
∗ acizii – cu cruste
relativ dure
∗ bazele – necrotizare
de consistenţă moale
∗ modificări destructive
a organelor parenchima-
toase
∗ unele săruri atacă or-
ganele hematopoetice şi
sângele
∗ evaluarea clinică ase-
mănătoare toxico-
infecţiilor alimentare
∗ modificări ale tubului
digestiv
∗ pierderea bruscă a cu-
noştinţei
∗ tegumentele, sângele
şi ţesuturile de culoare
3
5
 oxihemoglobinei roşie aprinsă
∗ tegumentele dispun
culoare surie
∗ sângele şi ţesuturile
devin roşietice-cafenii

Functionale Cianhidre, alcool blochează enzimul

citocromoxidaza ∗ moarte momentană
∗ cauzează anoxie ∗ miros de migdal amar
celulară ∗ culoarea roşietică a
∗ inhibează activitatea tegumentelor
sistemului nervos şi ∗ semne specifice
reglarea organelor vitale lipsesc
∗ diagnosticul morţii se
bazează pe concentraţia
alcoolemiei

Conditiile de actiune depind de:

• substanţa propriu-zisă, introdusă în organism
- Origine
- Vechime
- Doza/ Concentratie
- Starea de agregare
• organismul asupra căruia acţionează
- Vârsta
- Sexul
- greutatea corporală
- predispoziţiile individuale
- hipo sau hipersensibilitatea faţă de toxic
- deprinderea faţă de toxic - se obţine prin administrarea continuă de doze mici şi treptat crescânde,
ajungând să suporte, fără manifestări clinice, doze toxice şi chiar mortale pentru persoanel neobişnuite
la acesta.
 calea de administrare
 contact direct cu singele
 contact indirect cu singele
• comportamentul toxicului în organism
• administrarea combinată a toxicelor
• condițiile mediului ambiant

51. Clasificarea socio-juridică a intoxicațiilor. Sursele şi circumstanţele lor.

A. Intentionate
 Omuciderile = heteroagresivitate cu scop premeditat de suprimare a vieţii
 Sinuciderile = autoagresivitate prin folosirea toxicului
 Toxicomaniile = intoxicaţie intenţionată periodică sau cronică, prin consumarea repetată a substanţelor
cu acţiune toxică
B. Accidentale

3
6
 propriu-zise = neatenţia, imprudenţa, ignoranţa
 medicamentoase generate de: medic, farmacist, medici neacreditati
 profesionale
- domeniul industrial = nerespectarea sau ignorarea măsurilor de protecţie şi igienă a muncii
- domeniul agricol: = neatenţia, imprudenţa, ignoranţa
 alimentare = alimente sau băuturi cu efect toxic (componentul chimic sau bacteriologic)
- confundarea unor plante, ciuperci
- mâncării sau băuturilor contrafăcute
- mâncăruri și băuturi vechi, alterate, contaminate etc.

52. Particularităţile cercetării locului faptei în caz de intoxicaţie.

- se va face cât mai repede şi mai minuţios
- Corpurile delicte vor fi examinate, ambalate şi sigilate, iar apoi ex-pediate pentru examen toxicologic.
- Corpurile delicte pot fi reprezentate prin diferite instalaţii tehnice defectate (sursele emanării
substanţelor toxice), mase vomitive, substanţe sau resturi de toxic, medicamente, cutii sau flacoane
goale care au conţinut medicamente, recipiente din care victima a putut ingera toxicul. Corpurile
delicte se pot găsi la diferite distanţe de victimă, ascunse în sobe, dula-puri sau aruncate în afara
clădirii
- va preciza profesia victimei, comportarea şi deprinderile intoxicatului, date concrete pri-vind
împrejurarea în care a fost văzută victima ultima dată
- se stabilesc modifi-cări specifice ce caracterizează acţiunea unui anumit toxic, iar în altele, toxicul nu
lasă în organe şi ţesături caractere speci-fice. Datele obţinute în urma autopsiei orientează în mare
măsură cercetările toxicologice într-o direcţie concretă
- se bazează pe un complex de date obţinute de anchetă, tabloul clinic în caz de supravieţui-re, la
examenul extern (semne cadaverice, leziuni specifice) şi intern (leziuni la poarta de intrare, mirosul,
culoarea şi as-pectul conţinutului gastric) al cadavrului, precum şi rezultate-le analizei toxicologice
- în afara cer-cetărilor toxicologice, se pot utiliza metode biologice, botani-ce, bacteriologice,
spectrografice pentru a determina originea intoxicaţiilor.

53. Căile de introducere și eliminare a toxicelor în organism.

CAI DE INTRODUCERE
Contact direct cu sângele
• hipodermică
• intramusculară
• intravenoasă...
Contact indirect cu sângele
• gastro-intestinală
• respiratorie
• transcutană...

Eliminare\
preponderent prin rinichi şi intestine.
pot fi eliminate şi prin piele sau plămâni (alcoolul, eterul, benzina).
La femei substanţele toxice pot fi eliminate prin glandele mamare. Aceasta are o importanţă în cazurile,
când femeia alăptează copilul şi poate avea loc intoxicarea lui.
54. Intoxicaţiile cu acizi, mecanismul de acţiune, particularităţile morfologice.
Acizi = sunt substanţele moleculele cărora, în soluţii apoase, disociază în ioni de H+ şi radicali salini, iar
gradul de disociere determină tăria acidului şi toxicitatea lui.
Căile de pătrundere:
• Per os (majoritatea cazurilor)
• Inhalatorie
3
7
 • Transcutană
• Transmucoasă,

Mecanismul de acţiune
• Ionii de hidrogen (H+):
– captează apa din ţesuturi
– coagulează proteinele  albumine acide
– denaturează proteinele
• HNO3 (>30%)
– Reacţia xantoproteică: proteinele denaturate ce conţin
aminoacizi ciclici (fenilalanină, tirozin, triptofan) formează
nitrocompuşi (galbeni)
• HCl, H2SO4
– Datorită emanării de căldură au acţiune termică
• СН3СООН
– Proprietăţi resorbtive înalte  hemoliză

Particularitati morfologice
A. General
o Acut
- arsuri chimice (necroză coagulativ-deshidratantă: relativ dură şi uscată (deshidratată), superficială, cu
formare de cruste duri pe suprafaţă, înconjurată de reacţii inflamatorii locale, culoarea cafeniu-întunecată
sau brun-neagră (H+ → Hb →hematoporfirina, methemo-globina, hematina acidă))
• în jurul gurii
• pe mucoasa tractului digestiv
- reacţii inflamatorii locale.
o Tardiv = stomatită / esofagită/ gastrită/ mediastinită /peritonită
B. Specifice
Acidul sulfuric H2SO4 = necroză profundă de culoare brun-neagră
Acidul azotic HNO3 = arsuri de culoare galbenă (>30%)
Acidul clorhidric = mucoasa tractului digestiv obţine o culoare sur-murdară
Acidul acetic = miros specific + tumefacţie a mucoaselor segmentelor superioare ale tractului digestiv cu
imbibiţie pigmentară de culoare roşu-întunecată
Acidul oxalic + Acidul fosforic = hiperemie pronunţată a mucoaselor, însoţită de multiple hemoragii
55. Intoxicaţiile cu baze, mecanismul de acţiune, particularităţile morfologice.
Baze = sunt substanţele ce conţin grupa hidroxil (OH) şi un anion al metalelor. Aşa cum şi acizii, tăria
bazelor depinde de gradul lor de disociere şi de eliberare a grupei OH.
Căile de pătrundere:
• Per os (majoritatea cazurilor)
• Inhalatorie
• Transcutană
• Transmucoasă
Mecanismul de acţiune.
• grupa OH tumefiază, fuzionează şi se diluează → albuminate alcaline, uşor solubile în apă.
• datorită solubilităţii sporite bazele pătrund adânc în ţesuturi, formând o necroză umedă (de colicvaţie).
• bazele tari degenerează nu numai ţesuturile moi, dar şi cele tari (păr, unghii)
 Daca sunt incalzite sunt mai periculoase

Semne morfologice
3
8
Perioada acută
• necroză profundă colicvatică:
 fără zone de demarcare
 tumefacţie sporită, edem, denivelarea pliurilor
 culoare alb-surie, uneori verzuie.

Perioada tardivă
formare de ulcere multiple, uneori perforate
mediastinită, peritonită, pneumonie.
modificări distrofice în organele interne
56. Intoxicaţiile cu mercur. Tabloul morfologic.
Proprietăţi
• cumulative cu afinitate către rinichi, ficat, vezica biliară
• se elimină lent, prin rinichi şi prin toate glandele cu secreţie externă, inclusiv şi cele ale cavităţii bucale
(salivare)

Mecanismul de acţiune
• se combină cu grupele SH ale proteinelor, inclusiv şi ale fermenţilor
→ inhibă activitatea biologică a ţesuturilor
→ disociază fosforilarea oxidativă
→ dereglează metabolismul intracelular
→ dereglări ale activităţii SNC.
• precipită proteinele din muco-membranele mucoaselor (mai mult tractul digestiv)

Modificari morfologice
- Perioada acută
mucoasele cavităţii bucale, buzelor, faringelui obţin nuanţă surie, se tumefiază şi sunt acoperite de
depuneri fine surii (la nivel de intrare)
congestia renala
- Perioada tardiva
 stomatită mercuriană (lizereu metalic gingival, tumefacţie şi edem al mucoasei bucale, depuneri surii,
ulcere, sângerări)
 colită ulceroasă (în intestinul gros mucoasa este tumefiată, hiperemiată, cu necroze adânci, cenuşii la
fund)
 necrozo-nefrita mercuriană (rinichii sunt măriţi în dimensiuni, palizi, de culoare galben-albicioasă, cu
îngroşarea stratului cortical, care apare gălbui, cu multiple sufuziuni hemoragice; mai târziu se
ratatinează ( datorită spasmului vascular şi modificărilor necrobiotice). microscopic în rinichi se
observă necroză totală a epiteliului tubilor contorţi cu formare de mase necrotice.
57. Intoxicaţiile cu arsen. Modificările morfologice.
Calea de pătrundere
• Aeriană (inhalatore)
• Digestivă (per os)
Proprietăţi
• În intoxicaţii acute are afinitate către stomac, intestine, ficat, rinichi şi pancreas
• În intoxicaţiile cronice se cumulează în piele, păr şi unghii
• Se elimină prin rinichi şi mai puţin prin mucoasele tractului digestiv, prin glandele
salivare, sudoripare, mamare.

Mecanismul de acţiune
• Se combină cu grupele SH a fermenţilor celulari, formând arseniţi (compuşi ciclici), care au toxicitate

3
9
 înaltă şi sunt foarte stabili
• Inactivarea fermenţilor tiolici duce la dereglări severe ale metabolismului
• Acţiune distructivă asupra organelor interne
• Capilarotoxic!!! (pareză şi paralizie a capilarelor tuturor organelor)

Forme clinice de intoxicatie

i. Paralitica
în primele ore: slăbiciune generală, adinamie, frică, surditate, convulsii, dereglări de coordonare, paralizii
mai târziu: pierderea cunoştinţei, colaps, comă şi moartea prin oprirea respiraţiei
ii. Gastro-intestinala
gust metalic în gură
dureri, senzaţii de arsură pe traiectul esofagului, stomacului
vomă, dureri abdominale
diaree holeriformăn (fiertură de orez), însoţită de dureri, tenesme, sete,
hepatomegalie, hemoglobinurie, oligurie sau anurie

Semne morfologice
 Moarte rapida
inflamaţii (reacţii) catarale ale mucoaselor tractului digestiv
hemoragii punctiforme în mucoase şi seroase
SGA şi edem cerebral, pulmonar
manifestări de deshidratare (forma GI): tegumente palide, uscate (intestinele au conţinut lichid (fiertură de
orez)
 Moarte tardiva
manifestări distrofice în organele interne (distrofie grasă şi proterică)
gastrită hemoragică ulceroasă cu depuneri de cristale octaedrice de arsenic la fundul ulcerelor (pot fi şi pe
suprafaţa mucoaselor)
semne de hemoliză
58. Toxicele hemolitice, modul de acţiune, semnele morfologice ale hemolizei pe cadavru.
Reprezentanţi: = Acidul acetic +Tetraclorura de carbon + Anilina şi derivaţii ei + Sulfatul de cupru +
Hidrura de arsenic + Veninul unor insecte, şerpi + Unele toxice vegetale (ciuperci, plante)

Mecanismul de acţiune:
Prin diferite mecanisme distrug stroma eritrocitelor şi eliberează hemoglobina în plasmă.
Aceste substanţe au nu numai acţiune hemolitică.

Semnele hemolizei pe cadavru:

- Recente:
• Sânge este hemolizat, dens, închis la culoare (“de lac”)
• Imbibiţie precoce a intimei arterelor, aortei
• Spleno-hepatomegalee
• Nefro-necroză pigmentară acută
- Tardive (după o perioadă de supravieţuire):
• Culoarea galbenă a tegumentelor, mucoaselor şi sclerelor (icterul)
• Spleno-hepatomegalee cu component distrofic (culoare galbenă)
• Nefrozo-nefrită pigmentară
• Hemosideroză a ficatului şi splinei
59. Intoxicaţiile cu oxid de carbon, mecanismul de acţiune, diagnosticul morfologic şi particularitățile
cercetării locului faptei.
Mecanismul de acţiune:
CO + Hb = HbCO, datorită fixării cu Fe2+
• Hb are afinitate de 200-300 ori mai mare la CO decât O2
• HbCO disociază de 3500 ori mai greu ca HbO
CO are acţiune toxică şi asupra altor sisteme biochimice, ce conţin Fe:
• Mioglobina,
• Citocromii, citocromoxidaza
• Catalazele, peroxidazele, etc.
4
0
 20% - cefalee, dispnee de efort
30% - cefalee pronunţată, greaţă, dereglări de vedere
50% - confuzii, colaps, sincopă
60% - convulsii, dereglări de respiraţie
70% - comă, insuficienţă cardio- vasculară, posibil deces
80% şi mai mult - doză letală

Morfologie
• Pielea şi mucoasele au culoare roză (culoarea omului viu)
• Lividităţile cadaverice sunt roşu-aprinse
• Sângele este fluid, roşu-aprins
• Muşchii sunt roşu-deschişi sau roşu-aprinşi
• Semne general asfixice
• Depistarea carboxihemoglobinei sau carboximioglobinei în doze letale mai mult de 70-80%, uneori
(BII, alcool, bătrâni) de la 40%

Cercetare locul faptei

La faţa locului se va atrage atenţia la mirosul specific de fum şi prezenţa lui în încăperi, precum şi la alte
fenomene care pot indica asupra unui incendiu. Dacă accidentul are loc în încăperi închise (locuinţe,
garaje), se recomandă de luat probe de aer pentru analiza componenţei lui. Se va lua în consideraţie dacă
cahla este închisă, nu există crăpături în sobe etc. În unele cazuri fumul poate nimeri în locuinţe şi din
alte locuri.

60. Intoxicaţiile cu compuşii acidului cianhidric, mecanismul de acţiune, modificările morfologice.

Mecanismul de acţiune:
• Grupa cian CN inhibă enzimele tisulare, în special mitocondriale cu component de Fe din lanţul
respirator → hipoxie tisulară

Morfologie:
Oxigenul nu este utilizat de ţesuturi şi tot sângele este îmbogăţit cu O2 →
• culoare arterială a sângelui (arterial şi venos)
• tegumentele roze-roşu-deschise
• lividităţile cadaverice roşu-deschise
• miros de migdale amare
• SGA
61. Intoxicaţiile cu alcool etilic, evoluţia clinică, modificările morfologice.
Mecanisme de acţiune:
• Deprimarea SNC
• Acţiune narcotică (dicloretanul)
• Neurovascular (alcoolul metilic)
• Acţiune toxică datorită metaboliţilor
• Alte acţiune dependente de impurităţi

Evolutie clinica
Resorbţia alcoolului etilic se produce prin mucoasa stoma-cului (20%) şi porţiunile iniţiale ale intestinului
subţire (80%). Concentraţia maximă a alcoolului în sânge se stabileş-te aproximativ peste 45-90 minute
după introducerea lui. O alimentaţie abundentă şi grasă reţine absorbţia alcoolului.
Eliminarea alcoolului din organism începe odată cu pă-trunderea lui în sânge şi se prelungeşte până la
eliminarea deplină. Cea mai mare parte a alcoolului este distrusă în or-ganism prin oxidare, iar alta este
excretată în exterior prin rinichi, plămâni şi piele.

Alcoolul etilic:
< 0,3 ‰ - lipsa influenţei alcoolului (fiziologic)
4
1
 0,3-0,5 ‰ - influenţă neînsemnată a alcoolului
0,5-1,5 ‰ - ebrietate alcoolică uşoară
1,5-2,5 ‰ - ebrietate alcoolică medie
2,5-3 ‰ - ebrietate alcoolică gravă
> 3 ‰ - intoxicaţie gravă cu alcool
5-6 ‰ - intoxicaţie alcoolică mortală
> 15 ‰ - impurificarea probei
Alcoolul metilic: = Poate varia, însă minim letală e 30ml
Etilenglicolul = 100-200ml
Dicloretanul = 20-60ml

Semne morfologice:
Nu sunt semne morfologice specifice sau caracteristice, însă pot fi:
• Edem al feţei
• Eliminări cu miros specific din gură
• Congestie şi edem cerebral
• Hemoragii în mucoasa stomacală
• Hemoragii de focar în pancreas
• Semne general asfixice (morții rapide),
62. Intoxicațiile cu droguri, evoluţia clinică, modificările morfologice și diagnosticul de laborator.
Drogurile se introduc în organism pe diferite căi, dar mai frecvent prin injecţii (subcutante, intravenoase,
intramuscula-re).
La început, injecţiile se fac de alte persoane (mai rar de medic), iar mai apoi în acest procedeu se
antrenează însuşi drogantul.
În unele cazuri este necesară examinarea locului unde s-a comis fapta. Organele de urmărire penală şi
medicul legist vor cerceta minuţios resturile de substanţe şi corpurile delicte (seringi, tampoane de vată
etc.) care sunt suspecte în acest sens. Se vor culege informaţiile cu caracter medical, toxicologic, date
referitoare la activitatea profesională a persoanei respective, rămăşiţe de toxic pe haine.
Diagnosticul drogurilor se bazează pe complexul informaţiilor acumulate a investigaţiilor de laborator,
iar în caz de moarte se iau în consideraţie datele necropsiei. În cadrul investigaţiilor de laborator pot fi
cercetate corpurile delicte (seringi, fiole etc.), materialul biologic (urină, sânge) sau cadaveric.

Examen de laborator
- Examen toxicologic singe si urina
- Sectiune de tegument
- Proba celor 5 borcane (examen chimic)
 Sector creier
 Cord cu singe + segment pulmonar
 Stomac cu continut + 1 m de intestin subtire
 Rinichi nesectionat cu urina
 Segment ficat + vezica biliara

63. Intoxicaţiile cu ciuperci otrăvitoare. Diagnosticul morfologic şi de laborator.

EFECTE TOXICE
Muscarina− neurotoxic (inhibarea acetilcolinesterazei)
Muscaridina− neurotoxic (colinomimetic)
Acid ibotenic− neurotoxic (psihoactiv, halucinogen)
Muscimol− ca și ac.ibotenic - premuscimol
Bufotenina− halucinogen
Amanitine− hemolitic, hepato-nefrotoxic (necroză)
Faloidine− blochează depolimerizarea actinei, inhibă activitatea ATP a actinei

La un interval de latenţă (6-24 ore) după consumarea ciu-percilor menţionate, apare greaţă, vărsături,
4
2
 colici abdominale, diaree abundentă care duce la deshidratarea organismului. Mai târziu la acestea se
asociază anurie, depresie, convulsii şi stare de comă. Mortalitatea este foarte înaltă, constituind 50-70%
din cazuri

La examenul cadavrului se observă icterizarea tegumente-lor, rigiditatea cadaverică este slab pronunţată
sau lipseşte, în mucoasele şi organele interne – multiple revărsări sangvine, semne de gastroenterocolită,
în ficat şi rinichi se constată modificări morfologice esenţiale

Diagnosticul medico-legal al intoxicaţiilor cu plante şi ciuperci otrăvitoare se bazează pe informaţiile din

ancheta de urmărire penală, din datele clinice, necropsice, histopatologi-ce şi cercetările complimentare
botanice de laborator. Un anumit ajutor poate prezenta depistarea rămăşiţelor de plante şi ciuperci
otrăvitoare în conţinutul gastric
64. Particularitățile expertizei medico-legale a intoxicațiilor alimentare. Cercetările de laborator.
DEF= maladii acute, rar cronice, apărute în rezultatul utilizării alimentelor contaminate masiv cu
microorganisme de o anumită specie sau impurificate cu substanţe toxice pentru organism, de origine
microbiană sau nemicrobiană. Intoxicaţiile pot evolua sub formă de cazuri sporadice sau sub formă de
izbucniri în masă.
- intoxicaţiile alimentare apar numai atunci când agentul cauzal, care a nimerit în produsele alimentare
se multiplică până la un număr foarte mare, de obicei nu mai mic de 105 întrun gram;
- indiferent de etiologie, intoxicaţiile alimentare nu se transmit nemijlocit de la omul bolnav la cel
sănătos

CLASIFICARE

 intoxicaţii alimentare microbiene;

 intoxicaţii alimentare nemicrobiene
 intoxicaţii alimentare cu etiologie necunoscută

Diagnostic
- se iau probe din corpurile delicte
- de la pacient
 analiza generală a sîngelui completă, timpul de sîngerare, grupul sanguin şi Rh factorul
 EAB – pentru evaluarea oxigenării, detectarea acidozei decompensate sau a alcalozei
 analize biochimice: ureea, creatinina, glicemia, ALT, AST, bilirubina, osmolaritatea · coagulograma
(în intoxicaţii specifice: salicilaţi, fier ş.a este necesar de efectuat coagulograma desfăşurată)
 examen toxicologic şi sumar de urină, densitatea urinară
 examen toxicologic specific
 ECG, Ecocardiografie la necesitate
 Imagistica: radiografie toracică şi abdominală. Imagistica organelor interne şi/sau CT cerebral (utile
în traumatismele asociate intoxicaţiei)

65. Semnele raportului sexual vaginal la persoane de sex feminin şi masculin.

FEMEIE
– leziunile (rupturile) himenului (vindecare mai putin de 14 zile)
– leziunile mucoasei vaginale
– prezența spermei în vagin (depistare mai putin 5 zile)
– prezența firelor de păr de la partener
– bolile venerice, inclusiv păduchii lați
– sarcina
BARBAT
– epiteliu vaginal pe glans penis
– leziuni ale frâului prepuțial (rapoarte violente)
– prezența firelor de păr de la partener
– bolile venerice, inclusiv păduchii lați
Diagnosticul pozitiv al raportului sexual se bazează pe următoarele semne: deflorarea, prezenţa lichidului
seminal în căile genitale ale victimei, graviditatea şi contaminarea de boli venerice.
Virginitatea- pe parcursul primelor 7-10 zile după raportul sexual. Femeie care nu e virgina- se face o
4
3
recoltare de secreţie vaginală cu ajutorul unei anse şi se prepară un frotiu. Imposibilitatea victimei de a se
apăra şi de a opune rezistenţă (vârsta înaintată sau minoră, paralizii, poziţie improprie de a se apăra etc.)
creează condiţii favorabile pentru un viol.
Opunând rezistenţă, femeia poate provoca agresorului leziuni, care se localizează pe haine şi corp (faţă,
mâini, gât), caracteristice semnelor de agresiune şi autoapărare. Pe hainele agresorului pot exista urme de
spermă şi sânge. Implicarea agresorului la infracţiune poate fi dovedită pe baza cercetării conţinutului de
sub unghii, unde se află sânge, particulele de epidermă de la femeie. Diferite suprapuneri (sânge, fire de
păr) pe penis pot fi utilizate în calitate de dovadă a introducerii penisului în vagin sau alte orificii naturale.
Ofiţerul de urmărire penală (procurorul) va ţine cont, că expertizei medico-legale vor fi supuşi neapărat
atât victima violată, cât şi agresorul.
Expertiza medico-legală a victimei se efectuează după un anumit program, care include familiarizarea cu
circumstanţele faptei, luarea anamnezei ginecologice, efectuarea unui examen general (mai ales la minore)
în special al organelor genitale, recoltarea probelor de laborator: o atenţie deosebită se atrage prezenţei,
localizării şi caracterului leziunilor corporale existente.
Dacă violul este urmat de moartea victimei, se descriu detaliat poza cadavrului, hainele de pe el, petele de
sânge şi alte urme suspecte. Comparând condiţiile de la faţa locului cu rezultatele autopsiei cadavrului, se
vor rezolva multe probleme legate de viol, inclusiv: consecutivitatea formării leziunilor corporale, dacă
raportul sexual a avut loc până sau după decesul victimei prin leziuni corporale, s-a deplasat sau nu femeia
după raportul sexual, a fost transferat cadavrul în alt loc etc.

66. Expertiza stării de graviditate, de naştere şi avort recent.

GRAVIDITATE
Dintre semnele de probabilitate fac parte: menopauza, perversiunile olfactive sau gustative, pigmentarea
unor sectoare ale pielii, secreţia de colostru a glandelor mamare, voluminizarea glandelor mamare şi a
uterului.
Aceste semne caracterizează, de obicei, prima jumătate a gravidităţii, fiind exprimate mai evident în a doua
jumătate. Uterul progresiv creşte conform timpului de graviditate.
Semnele de certitudine ale sarcinii sunt acelea care indică prezenţa fătului în uter: modificările hormonale
consecutive, care indică prezenţa în uter a embrionului. Ele se pun în evidenţă prin reacţii biologice.
Reacţiile hormonale sunt precoce şi se bazează pe eliminarea prin urină a unei cantităţi de hormoni
gonadotropi. Reacţiile biologice sunt pozitive şi în sarcină extrauterină. Intre săptămânile 16-18 ale sarcinii
apar bătăile cordului fetal, iar între săptămânile 18-20 apar mişcările fetale. Aceste semne, indiscutabil,
confirmă graviditatea. Se poate recurge şi la palparea părţilor fetale sau la examenul radiologic care pune
în evidenţă scheletul fetal. Ultima metodă se efectuează numai în cazuri excepţionale. Determinarea
gravidităţii la cercetarea cadavrelor nu prezintă dificultăţi.
NAȘTERE RECENTĂ
Pentru dovada naşterii recente se iau în consideraţie modificările din glandele mamare, organele genitale
externe şi interne, precum şi starea tegumentelor. Semnele autentice ale naşterii recente sunt: tumefierea
labiilor genitale, dilatarea orificiului uterin extern, rupturi ale organelor genitale externe, volumul mărit al
uterului şi eliminării din vagin (lohii). Spre sfârşitul săptămânii a 6-a - a 8-a semnele precoce ale naşterii
recente sunt dificile de a fi diagnosticate. Diagnosticul naşterii recente pe cadavru este mai uşor graţie
posibilităţilor pe care le oferă necropsia.
AVORT RECENT
Avort se numeşte întreruperea cursului normal al sarcinii în primele 28 de săptămâni (după acest timp se
consideră naştere prematură). Există avort spontan (patologic) şi artificial (provocat). Avortul provocat se
împarte în: medical (terapeutic), accidental şi criminal (ilegal, delictual).
Mijloacele avortului criminal sunt foarte variate: mecanice, chimice, termice, fizice, combinate. În scop de
avort criminal se efectuează masajul uterului, proceduri electrice, proceduri vaginale termice, perforarea şi
distrugerea membranelor fetale, în interiorul uterului sunt introduse diferite obiecte străine, lichide (soluţii
de săpun, iod).
Diagnosticul avortului criminal pe cadavru nu prezintă dificultăţi. Un rol important îl joacă examinarea la
faţa locului, unde se pot găsi urme de sânge pe haine sau aşternut, resturi de medicamente sau
instrumentele cu care a fost provocat avortul. Se recomandă efectuarea examenului la faţa locului cu
participarea medicului legist.
Pentru a stabili modul de provocare a avortului criminal, medicul legist va cerceta minuţios organele
genitale ale femeii cu scopul depistării urmelor manoperelor (leziuni mecanice, termice, toxice etc.). Pe
corp pot fi găsite semne de injecţii, iar la cercetarea internă a cadavrului - modificări prin acţiunea
4
4
diferitelor substanţe (medicamente) introduse pe cale bucală.
Pentru identificarea persoanei care a efectuat avortul criminal cu consecinţe mortale, se recurge şi la
examinarea altor femei, cărora mai înainte li s-a provocat prin aceeaşi metodă un avort. Expertiza medico-
legală în avort se efectuează în comisie, cu concursul obstetricianului-ginecolog.
67. Violul, problemele medico-legale şi modul de soluţionare a acestora.
Violul- raport sexual contra voinţei persoanei de sex feminin, realizat prin aplicarea forţei fizice,
ameninţării sau profitând de starea neputincioasă a victimei.
Probleme:
Dacă este virgină- himenul poate să nu se rupă, fiind antrenat
Preparate narcotice, somnifere, alcool- dau senzația de consimțământ
Influențele psihice asupra femeii- consimțământ silit
Condiții agravante- graviditate, minore, leziuni corporale, moarte victimă din cauza leziunilor, hipertoniei,
act suicidal
Nu mereu se stabilesc urmele de spermă- victima se expune expertizei peste mult timp (3-5 zile), toaleta
org genitale, ejaculatul nu nimerește în vagin
Violul poate fi simulat- din motive de profit, răzbunare, şantaj.
68. Motivele expertizei medico-legale privind persoanele.
Motivele şi formele expertizei medico-legale a persoanelor în viaţă sunt orientate spre rezolvarea
următoarelor probleme:
– determinarea prezenţei, a caracterului şi gradului de vătămare corporală;
– aprecierea gradului de pierdere a capacităţii generale şi profesionale de muncă;
– examinarea stării de sănătate, de simulare, de agravare, provocarea bolilor artificiale şi
automutilării;
– alte tipuri de expertize: stabilirea vârstei, stării de ebrietate, excluderea paternităţii şi maternităţii
etc.
De obicei examinarea persoanelor, are loc în ambulatorii, policlinici, şi mai rar în staţionare; poate fi la: la
domiciliu, în biroul ofiţerului de urmărire penală, în incinta judecătoriei sau în locurile de detenţie.
69. Gradele de gravitate a vătămării corporale și criteriile de apreciere.
Gradul de gravitate al vătămărilor corporale după criteriul dereglării sănătăţii se determină conform
timpului necesar pentru restabilirea sănătăţii în funcţie de volumul şi caracterul lezional, care se apreciază
în zile.
Grade de gravitate a vătămărilor corporale:
• vătămări grave;
• vătămări medii;
• vătămări uşoare;
• vătămări neînsemnate.

4
5
se efectuează în conformitate cu prevederile Codului Penal, Codului de Procedură Penală, Codului Civil
ale Republicii Moldova şi a altor acte normative. Expertiza medico-legală a gravităţii leziunii corporale se
efectuează numai în baza ordonanţei în scris emisă de către ofiţerul de urmărire penală, a procurorului
sau hotărârii instanţei judecătoreşti iar examinările medico-legale a persoanelor se efectuează la
solicitarea în scris a organelor de drept (procuratura, poliţia, instanţa de judecată), precum şi la cererea
persoanei interesate. În cazul efectuării expertizei medico-legale a gravităţii vătămării corporale se
întocmeşte „Raport de expertiză medico-legală”, iar în caz de examinare medico-legală la solicitarea
organelor de drept sau la cererea persoanei vătămate – „Raport de constatare medico-legală”.
Vătămare corporală= dereglarea integrităţii anatomice a organelor şi ţesuturilor sau a funcţiilor acestora,
provocate de acţiunea diferiţilor agenţi externi: mecanici, fizici, chimici, biologici, psihici.
70. Vătămarea corporală gravă periculoasă pentru viaţă.
Drept periculoase pentru viaţă sânt considerate vătămările corporale, care prezintă pericol iminent-imediat,
tardiv sau potenţial, ca leziunea să determine moartea, indiferent dacă acest pericol a fost înlăturat printr-un
tratament medical sau datorită reacţiei individuale a organismului.
Vătămări corporale grave, periculoase pentru viaţă, se consideră:
 Fracturile deschise ale craniului, inclusiv fără lezarea creierului şi a membranelor meningiene.
 Fracturile închise ale oaselor bolţii sau bazei craniului, cu excepţia oaselor scheletului facial
 Contuzia cerebrală gravă cu sau fără compresia creierului
 Hemoragiile intracraniene: hematom extra- sau subdural, hemoragii subarahnoidiene sau intracerebrale.
 Leziunile penetrante ale coloanei vertebrale, inclusiv şi cele fără lezarea măduvei spinale
 Fracturo-luxaţiile şi fracturile corpurilor sau ambelor arcuri ale vertebrelor cervicale, precum şi
fracturile unilaterale ale arcurilor vertebrelor cervicale I sau II, fractura apofizei odontoide a vertebrei
cervicale II, inclusiv şi cele fără dereglarea funcţiei măduvei spinale.
 Luxaţiile şi subluxaţiile vertebrelor cervicale.
 Leziunile închise ale regiunii cervicale a măduvei spinării însoţite de şoc spinal sau alte dereglări.
 Fracturile şi fracturo-luxaţia unei sau a câtorva vertebre toracice sau lombare, leziunile închise ale
segmentelor toracice, lombare sau sacrale ale măduvei spinării asociate cu un şoc spinal confirmat
clinic sau cu dereglarea funcţiilor organelor bazinului.
 Leziunile penetrante ale faringelui, laringelui, traheii, esofagului
 Fracturile închise ale cartilajelor laringiene sau a traheii cu lezarea mucoasei, asociate cu un şoc grav
 Fracturile închise ale osului hioid, lezarea glandelor tiroidă şi paratiroidă, însoţite de dereglarea
respiraţiei cu semnele unei hipoxii cerebrale profunde sau alte stări primejdioase pentru viaţă.
 Leziunile cutiei toracice penetrante în cavităţile pleurale, pericardică, cu sau fără lezarea organelor

4
6
 Emfizemul subcutan localizat, constatat în cazul leziunilor toracelui, nu poate fi considerat drept semn
cert al leziunilor penetrante atunci când lipsesc fenomenele hemopneumotoracelui, iar comunicarea
canalului de rănire cu cavitatea pleurală este suspectă.
 Leziunile abdomenului penetrante în cavitatea peritoneală cu sau fără lezarea organelor interne;
 Leziunile închise ale vaselor magistrale şi ale organelor cavităţii toracice, abdominale şi bazinului, ale
organelor spaţiului retroperitoneal, ale diafragmului, prostatei, ureterelor, inclusiv şi rupturile
subcapsulare ale organelor, confirmate obiectiv prin semnele periculoase pentru viaţă.
 Fracturile deschise ale oaselor tubulare lungi (humerus, femur şi tibia), leziunile deschise ale
articulaţiilor coxofemurale şi genunchiului; fracturile închise ale osului femural la nivelul canalului
medular.
 Fracturile închise complete ale femurului la nivelul capului, colului, trohanterelor, condililor şi
epicondilelor (fără implicarea canalului medular), fracturile închise marginale
 Gravitatea vătămării corporale în cazul fracturilor deschise ale radiusului, ulnei şi fibulei, a fracturilor
închise ale articulaţiilor mari (scapulo-humerală, a cotului, carpo-radială, talocrurală)
 Fracturile oaselor bazinului asociate cu un şoc grav sau cu ruptura porţiunii membranoase a uretrei.
Leziunile însoţite de un şoc grav (grad III-IV) sau de o hemoragie abundentă internă sau externă ce
antrenează un colaps; de o embolie grasă ori gazoasă clinic confirmată; de o toxicoză traumatică cu
fenomene de insuficienţă renală acută.
 Lezarea unui vas sangvin mare: aorta, arterele carotidiene, subclaviculare, axilare, brahiale, cubitale,
iliace, femurale, poplitee, precum şi a venelor ce le însoţesc.
 lezarea altor vase sangvine periferice
 Arsurile termice de gradul III şi IV cu lezarea a mai mult de 15% din suprafaţa corpului; arsurile de
gradul III a peste 20% din suprafaţa corpului; arsurile de gradul II cu antrenarea a mai mult de 30% din
suprafaţa corpului, precum şi arsurile cu o suprafaţă mai mică, dar asociate cu un şoc grav; arsurile
căilor respiratorii cu fenomene de edem şi strictură a glotei.
 Barotrauma, electrocuţia, hipotermia, stările hipertermice (insolaţia, şocul hipertermic) şi arsurile
chimice (prin acizi concentraţi, baze alcaline, diverse substanţe cauteruzante).
 Compresia organelor gâtului, precum şi alte genuri de asfixie mecanică, asociate cu un complex
pronunţat de fenomene periculoase pentru viaţă (dereglarea circulaţiei sangvine cerebrale, pierderea
cunoştinţei, amnezia etc).
 Stări periculoase pentru viaţă condiţionate de acţiuni traumatice în regiunile şocogene – plexul
sinocarotid al gâtului, ciliar, organele genitale masculine etc.
71. Vătămarea corporală gravă calificată în baza consecinţelor neprimejdioase pentru viaţă.
 Pierderea anatomică a unui organ sau funcţiei lui.
 Pierderea vederii –orbirea completă stabilă la ambii ochi sau o aşa stare când are loc diminuarea
acuităţii vederii până la enumerarea degetelor la o distanţă de doi metri şi mai puţin (acuitatea vederii
0,04 dioptrii şi mai mică). Gradul de gravitate a vătămării în cazul lezării unui ochi orb ce impune
enucleaţia acestuia se apreciază în funcţie de durata dereglării sănătăţii.
 Pierderea auzului –surditatea completă sau o aşa stare ireversibilă când victima nu percepe vorbirea
obişnuită la o distanţă de 3-5 cm de la pavilionul urechii.
 Pierderea graiului – pierderea capacităţii de a-şi exprima gândurile prin sunete articulate, recepţionate
clar. Această stare poate fi condiţionată de pierderea limbii, de afecţiuni anatomo-funcţionale ale
coardelor vocale sau de origine nervoasă (a centrelor respective din sistemul nervos central).
 Pierderea mânii sau a piciorului, adică detaşarea lor de la trunchi sau pierderea funcţiilor acestora
(paralizia sau o altă stare care exclude funcţionarea lor).
 Pierderea capacităţii de reproducere –pierderea capacităţii de coabitare, fecundare, concepere şi
naştere.
 Întreruperea sarcinii. Întreruperea sarcinii face parte din vătămările corporale grave, dacă nu este
consecinţă a particularităţilor individuale ale organismului (uter infantil, plasmoză, devieri anatomice
ale bazinului etc.) şi dacă se află în legătură cauzală directă cu trauma.
 Desfigurarea ireparabilă a feţei şi a regiunilor adiacente (pavilioanele urechilor, regiunile anterioare
şi antero-laterale ale gâtului). Medicul legist nu califică leziunea feţei şi a regiunilor adiacente drept

4
7
 desfigurare, deoarece aceasta, fiind o noţiune cu caracter nemedical, nu ţine de competenţa medicinii.
Expertul apreciază numai caracterul leziunii şi gradul de gravitate al vătămării corporale, constatând
doar, dacă acestea sunt sau nu reparabile. Leziune reparabilă- micşorare considerabilă a gradului de
pronunţare a modificărilor morfologice pe parcursul timpului sau sub influenţa mijloacelor de
tratament conservativ, nechirurgical. Leziune ireparabilă- pentru înlăturarea leziunii ori a consecinţelor
acesteia este necesară o intervenţie chirurgicală.
 Infirmitatea psihică postagresională (boala psihică) se stabileşte în cadrul expertizei psihiatrice cu
concursul medicului legist, ţinându-se cont de legătura de cauzalitate dintre traumă şi dereglarea
psihică.
 Pierderea stabilă a capacităţii generale de muncă în volum considerabil. Orice vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, care a condiţionat o incapacitate stabilă de muncă în volum considerabil, dar
nu mai mic de 33%, se califică drept vătămare gravă.
72. Vătămarea corporală medie, uşoară şi neînsemnată. Criteriile de apreciere, exemple.
Criteriile de calificare ale vătămărilor corporale medii sânt:
b) lipsa pericolului pentru viaţă;
c) lipsa tuturor consecinţelor, cu referinţă la vătămările corporale grave;
d) dereglarea sănătăţii de lungă durată;
e) incapacitatea permanentă însemnată de muncă.
Medicul legist, constatând caracterul şi durata bolii sau a dereglării sănătăţii cauzate de vătămarea
corporală, reiese din datele medicale obiective, inclusiv concretizate în cadrul efectuării expertizei.
Printr-o dereglare a sănătăţii de lungă durată se subînţeleg consecinţele determinate nemijlocit de vătămare
(maladii, dereglări de funcţii etc.), care au o durată de peste 3 (trei) săptămâni (mai mult de 21 zile).
Printr-o incapacitate permanentă şi însemnată de muncă trebuie înţeleasă o incapacitate generală de muncă
în volum mai mare de 10%, dar până la 33% (o treime) inclusiv.
Criteriile de calificare a vătămărilor corporale uşoare sânt:
a) Dereglarea sănătăţii de scurtă durată
b) Incapacitatea stabilă şi neesenţială de muncă
Dereglarea sănătăţii de scurtă durată este determinată nemijlocit de leziunea corporală şi durează mai mult
de 6 zile, dar nu mai mult de 21 zile (trei săptămâni).
Prin incapacitatea permanentă şi neînsemnată de muncă se înţelege o incapacitate generală de muncă în
volum de până la 10% inclusiv.
Din vătămările neînsemnate fac parte leziunile ce nu generează o dereglare a sănătăţii mai mult de 6 zile
sau o incapacitate permanentă de muncă.

73. Problemele soluţionate de expertiza medico-legală a cadavrelor de nou-născut. + 74

4
8
Problemele ce stau în faţa medicului sunt: diagnosticul stării de nou-născut; diagnosticul maturităţii
fătului; diagnosticul duratei vieţii intrauterine; viabilitatea fătului; estimarea vieţii extrauterine; durata
vieţii extrauterine; estimarea îngrijirilor acordate fătului după naştere; stabilirea cauzei morţii fătului.
74. Diagnosticul pozitiv de nou-născut şi estimarea vieţii extrauterine. Pag 70
se consideră drept nou-născut copilul care a trăit după naştere nu mai mult de 24 de ore.
Diagnosticul stării de nou-născut se efectuează pe baza criteriilor morfofiziologice caracteristice unui
nou-născut:
 Pe tegumentele corpului există urme de sânge matern în lipsa leziunilor pe cadavru;
 Smegmă embrionară preponderent în regiunile axilare, inghinale, ale gâtului şi alte părţi;
 Bosa serosangvină (dispare la 2-3 zile după naştere) este localizată în funcţie de prezentaţie;
 Cordonul ombilical este lucios, turgescent, de culoare roză, fără linie de demarcare. După moarte
cordonul se usucă, devine de culoare cafenie;
 Placenta nu este detaşată de la cordonul ombilical;
 Prezenţa meconiului în jurul feselor, anusului şi în intestinul gros.
Diagnosticul maturităţii fătului prevede stabilirea gradului de dezvoltare fizică a copilului imediat după
naştere. Se consideră că fătul devine matur spre sfârşitul vieţii intrauterine (10 luni lunare). Fătul se
consideră matur la talia de circa 50 cm, cu o masă între 3-3,5 kg, unghiile de la mâini trec capetele
degetelor, iar cele de la picioare ajung până la marginea degetelor, la băieţi testiculele se află în scrot, iar la
fetiţe fanta genitală este închisă şi labiile mari le acoperă pe cele mici, există nucleele de osificare în
epifizele oaselor tubulare lungi.
Diagnosticul duratei vieţii intrauterine se stabileşte după datele antropometrice şi alte criterii,
caracteristice fătului matur. Determinarea vieţii intrauterine se poate face după masa şi talia corpului, după
punctele de osificare ale oaselor şi circumferinţa capului (24-35 cm). + altele
Viabilitatea fătului depinde de dezvoltarea fizică şi starea morfo-funcţională a organelor interne.
Viabilitate - capacitatea pruncului de a supravieţui în afara organismului matern. Criteriul = talia (circa 38
cm) şi masa (mai mare de 1000 g) a corpului. Se consideră viabili pruncii născuţi la sfârşitul lunii a IX-a
calendaristice de graviditate, când talia lor atinge 48-55 cm, iar masa 2800- 3500 g, având toate semnele de
maturitate. Neviabilitatea se întâlneşte în prematuritate, malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa.
Estimarea vieţii extrauterine este determinată de instalarea respiraţiei. Respiraţia extrauterină produce
modificări de aspect, culoare, consistenţă şi structură a plămânului.
Plămânul nerespirat este mic, nu umple cavitatea toracică, se află în sinusurile costo-vertebrale. Suprafaţa
lui este netedă, uniformă, cu aspect de organ parenchimatos, de culoare cafenie, uneori roşie. La palpare
plămânul este lipsit de crepitaţii, neelastic. Pe secţiune se observă acelaşi aspect uniform, lipsit de bule
aeriene.
Plămânul respirat umple cavitatea pleurală, acoperind pe margini cordul. Suprafaţa lui este uşor
neregulată, de culoare roză, cu un desen marmorat. La palpare parenchimul pulmonar este elastic, cu
crepitaţii la presiune. Pe secţiune se obţine o spumă rozovie.
Examinarea trebuie completată cu docimazia hidrostatică pulmonară (proba lui Galen) şi gastrointestinală
(proba lui Breslau). Ex 75
Durata vieţii extrauterine se stabileşte după modificările pielii, ale cordonului şi ale plăgii ombilicale, ale
bosei serosangvine. Imediat după naştere corpul nou-născutului este acoperit cu sânge şi cu smegmă
embrionară, pielea este roşie timp de câteva zile după naştere. Cordonul ombilical este gelatinos şi
turgescent la naştere, începe să se usuce după 24 ore, iar apoi se mumifică şi cade. Inelul de demarcare se
formează numai dacă copilul a trăit. Cordonul ombilical se desprinde după 5-7 zile, iar peste 2-3 zile după
căderea lui plaga ombilicală se închide. Bosa serosangvină se resoarbe peste 2-3 zile. Aerul pătrunde în
tubul digestiv în timp de 10- 15 minute după naştere, în timp de 6 ore umple intestinul subţire, iar la 12-20
ore aerul umple colonul intestinului gros. Prezenţa meconiului în colon denotă că copilul nu a putut trăi
mai mult de 2 zile.
75. Docimazia hidrostatică: metodica şi scopul efectuării.
DACA E NASCUT MORT SAU VIU
Docimazia hidrostatică pulmonară (proba lui Galen)
Pentru aceasta se ligaturcază: 1) traheea şi esofagul mai jos de cartilajele laringiene; 2) esofagul, mai sus
dc diafragmă; 3) stomacul, în locul trecerii în duoden; 4) intestinele subţire şi gros, mai ales la nivelul
sectoarelor cu acumulări mai mari de gaze.
Docimazia hidrostatică pulmonară constă din introducerea separată a organelor buco-cervico-toracice în
4
9
vasul cu apă, apoi a ambilor plămâni separat, verificându-se dacă acestea plutesc. După aceea, cu ajutorul
foarfecelui, se recoltează fragmente mici de parenchim pulmonar (2 3 mm) din diferite zone ale plămânilor
şi se introduc în apă, pentru a se determina dacă plutesc. Câteva fragmente de parenchim pulmonar se vor
comprima între degete, pentru a determina dacă nu se elimină bule de aer.
dacă ele rămân la suprafaţă, aceasta înseamnă că copilul după naştere a trăit (a respirat) un anumit timp, iar
dacă se scufundă, copilul s-a născut mort.
Plămânii unui nou-născut mort pot să plutească: în cazul putrefacţiei, dacă acestui copil i s-a efectuat o
respiraţie artificială după naştere şi dacă probele au fost efectuate după dezgheţarea cadavrului.
Tabloul microscopic ne vine în ajutor la diagnosticarea diferenţiată dintre plămânul respirat şi nerespirat.
76. Cauzele morţii pruncilor. Noţiune de pruncucidere, formele acesteia.
Moartea fătului se poate instala intrauterin, în timpul naşterii şi după naştere. Moartea fătului poate fi
neviolentă (patologică) şi violentă.
Moartea intrauterină a fătului este condiţionată de bolile cronice sau acute ale mamei. Expertul trebuie să
dispună de informaţie despre evoluarea gravidităţii. Aceasta este greu de determinat în cazul când mama
ascunde graviditatea sau nu se adresează la medic. În alte cazuri fătul poate muri din cauza malformaţiilor
congenitale.
Moartea fătului în timpul naşterii poate fi condiţionată de diferite patologii: distocii mecanice (vicii de
bazin), de insuficienţa contracţiilor uterine, de distocii fetale (de prezentaţie, hidrocefalie, făt voluminos),
hipoxie fetală prin dezlipire prematură de placentă, hematom retroplacentar, preeclampsie. La naşterile cu
travaliu prelungit poate să se producă aspirarea masivă de lichid amniotic cu expulsia unui făt mort.
După naştere copilul poate muri de pe urma diferitelor boli sau a acţiunii factorilor externi. Moartea poate
fi condiţionată de leziuni produse conştient şi inconştient (căderea la naştere impetuoasă), precum şi
lăsarea fătului fără îngrijire. Deci pruncuciderea poate fi pasivă şi activă (Această activitate poate fi
realizată fie printr-o acțiune (comisiune), fie printr-o inacțiune (omisiune).
Pruncuciderea pasivă reprezintă moartea fătului în urma lăsării lui după naştere fără îngrijire: ombilicul
neligaturat, neprelucrat, adesea rupt; prezenţa sângelui şi a smegmei embrionare pe corp ne indică că fătul
nu a fost spălat, înfăşat. Moartea în aceste cazuri poate surveni de la hipotermie.
Metodele pruncuciderii active sunt cele mai diverse. Mai frecvent se observă asfixiile mecanice şi
leziunile corporale grave. Dintre asfixiile mecanice pot fi menţionate: obturarea orificiilor nazal şi bucal cu
mâna, materiale moi, hârtie umedă; introducerea în cavitatea bucală a căluşului; comprimarea gâtului cu
mâinile sau laţul; compresiunea toraco-abdominală; înecarea în diferite vase cu apă etc. Leziunile
corporale produse cu obiecte contondente sau ascuţite.
77. Investigaţiile de laborator în cazul examinării medico-legale a cadavrului. Pag 64 GHID
funcţionează secţiile de laborator: biologică (serologică), toxico-narcologică, histopatologică şi medico-
criminalistică.
În secţia de investigaţii biologice se cercetează probele delicte de origine biologică; pentru a determina
grupa de sânge (ex.78)
în cea toxico-narcologică se cercetează obiectele ce necesită un examen toxicologic. se expediază nu mai
puţin de 2 kg de organe interne. Nu se admite spălarea lor cu apă. In borcane curate şi uscate se prelevează
separat:
 nu mai puţin de 1/3 de ficat şi vezicula biliară cu bilă;
 stomacul cu conţinutul său, câte 0,5 m de intestin subţire şi gros cu conţinut (din sectoarele cu
modificări mai pronunţate);
 un rinichi cu toată urina;
 1/3 de creier;
 inima cu sângele din cavităţile ei, splina şi nu mai puţin de 1/4 din plămân (din sectoarele
congestionate).
Examenul histopatologic- Prelevările se fac din organe sau ţesuturi, din regiunile suspecte a fi patologic
modificate sau din sectoare cu modificări macroscopice existente. Fragmentele se taie cu cuţitul în felii
mici, cu dimensiunile dc circa 1x1, 5x2 cm (pentru histotopograme 10x10x1 cm), din zonele ce prezintă
schimbări macroscopice sau dc la limita lor cu ţesutul intact învecinat →în borcane de sticlă cu soluţie de
formol de 10%, într-o cantitate de aproximativ 10 ori mai mare decât volumul pieselor anatomice.
Pentru cercetările histochimice se folosesc fixatori speciali: azot lichid, fixatorul Carnoy etc. Pe borcane se
lipesc etichete cu numărul raportului de autopsie, fiind însoţite de o adresare a expertului către laborator,
cu următoarele date: numele şi prenumele persoanei decedate, vârsta ei, data autopsiei, organele prelevate,

5
0
diagnosticul morfopatologic macroscopic şi circumstanţele succinte.
În secţia medico-criminalistică se determină şi se verifică obiectele, la cercetarea cărora se utilizează
diferite metode fizice, tehnice, chimice, matematice etc.
Pentru examenul fizico-tehnic se recoltează ţesuturile şi organele lezate, precum şi hainele.
Plăgile cutanate se recoltează în aşa mod încât lăţimea lamboului de piele de la limita leziune- ţesut intact
să fie nu mai mică de 3—4 cm. Obiectul se întinde pe o bucată de carton pe care se indică partea
superioară şi cea inferioară ale plăgii, orientarea părţilor sale. Oasele lezate se prelevează întregi sau
ferestruite la o distanţă dc 3-4 cm de marginile leziunii. Craniul se prezintă integral. Toate oasele se
expediază împachetate în hârtie curată sau în cutii de carton. Dacă se preconizează un examen spectral,
materialul se secţionează cu foarfeccle sau cu cuţitul, carc au suprafaţa cromată şi neafectată. Concomitent,
pentru un examen de control, se recoltează şi un sector de ţesut intact (fără leziuni şi depuneri) din regiunea
simetrică a corpului.
Examenul diatomeelor- în caz de înec
Examenul bacteriologic şi bacterioscopic- moarte prin maladii infecţioase, septicemie
Examenul virusologic- când se presupune gripă epidemică şi neuroinfecţii virale (poliomielită, encefalită
etc.).
78. Expertiza urmelor de sânge. Problemele specifice.
Expertiza urmelor de sânge pe corpurile delicte va da răspuns la următoarele întrebări:
 Dacă petele de pe corpul delict sunt de sânge?
 Dacă sângele aparţine unui om sau este de origine animală (determinarea speciei)?
 Care este apartenenţa de grup a sângelui?
 Poate sângele de pe corpul delict să aparţină anumitei persoane şi de ce gen este ea?
 Stabilirea locului de provenienţă a sângelui.
 Care sunt mecanismul de producere şi vechimea urmelor de sânge
Metode: spectroscopice şi microspectrale. La baza lor se află capacitatea hemoglobinei din eritrocitele
sângelui de a absorbi anumite unde de lumină.
Examenul spectroscopic al singelui se bazează pe proprietățile soluțiilor de Hb și ale derivaților acesteia
de a absorbi radiații luminoase de anumite lungimi de undă și de a forma benzile de absorbție. Proprietățile
caracteristice ale spectrului sint constante și specifice pentru fiecare derivat concret al hemoglobinei,
obținute prin acțiunea substanțelor de reducere. Examinarea spectrelor de absorbție se efectuează cu
ajutorul spectroscoapelor, spectrografelor, spectrofotometrelor etc.
Cercetarea microspectrală permite de a determina prezenţa sângelui chiar şi după încercările de a înlătura
urmele lui prin spălarea obiectului peste mult timp.
Determinarea speciei sângelui - când se presupune că sângele aparţine nu omului, ci unor păsări sau
animale, se efectuează reacţiile de precipitare, imunologică + metode imuno-electroforetice. (Metoda
Cistovici- Uhlenhuth, Reacția de precipitare în agar, imunoeletroforeza).
Grupa sângelui + factorii din sistemul MN, Rhesus, Kell, Dufly etc. se cere determinată în petele de sânge
de pe obiectul vulnerant etc. La examinarea cadavrului cu leziuni corporale, care au provocat hemoragie
externă, determinarea grupei de sânge este obligatorie.
Pentru a determina grupa de sânge, din cavităţile cordului sau din vasele mari se prelevează 20--30 ml
de sânge fluid (într-un flacon) şi uscat (pc o bucată de tifon împăturit în 4 straturi).
Dacă cadavrul se află în stare de putrefacţie avansată, se recoltează circa 100 g dc muşchi din regiunea
coapsei (într-un vas curat de sticlă) + uneori 3 -5 ml de bilă (într-un flacon de sticlă) - pentru determinarea
capacităţii de secreţie a victimei.
Dacă pe hainele cadavrului au fost depistate pete asemănătoare celor dc sânge sau spermă, hainele se
expediază pentru examen de laborator în secţia dc investigaţii biologice.
Proba morfologică are drept scop punerea In evidență a elemetelor figurate ale singelui, in speciál a
hematiilor, cu ajutorul e microscopului.
Probele cristalografice reprezintä nişte microreactii care dau un rezultat pozitiv chiar cu singele uscat sau
putrefiat. Singele se identifica prin provocarea formärii cristalelor de hemină sau a cristalelor de
hemocromogen. Cristalele de hemină (cristalele Teihmann) apar astfel: la căldurä acidul acetic, in prezența
NaCl, transformă Hb în cristale de hemină, care apar sub formă de prisme alungite sau romboide, cu
marginile tăiate și cu unghiurile ascuțite, de culoare galben-brună sau castanie. nu se folosesc.
Analiza cromatografică este o metodă fizico-tehnică de depistare a singelui din pete. Se bazează pe
selecția prin diviziune a componentelor obiectului cercetat la trecerea soluției acestuia printr-un sorbent.

5
1
Hb poate fi depistată pe pläcile de silufol cu ajutorul reacției cu benzidină.
79. Urmele de sânge în baza formei şi mecanismului de producere.
Picăturile de sânge care cad de la o H mică (până la 1 m) pe plan orizontal vor forma pete rotunde, cu
margini netede, ușor dințate, diametrul 1 cm
H=2-3 m→ pete rotunde, cu marginidințate cu mici stropi în jur sub formă de puncte, virgule, benzi.
Dacă cade pe plan oblic sau vertical→ sg se acumulează la capătul inferior al petei; forma semnului de
exclamare !, sau piriformă, cu extremitatea în sensul deplasării sg
Pete lungi→ victima e în mișcare; unghiul căderii e mai ascuțit. Petele formate prin căderea picăturilor de
singe prezinta indicii ale hemoragiei, ale deplasării victimei ränite, ale transportării cadavrului etc.
Pete produse prin împroșcare: Se formează dintr-un jet arlerial. Picăturile de singe se dispersează sub
forma unor stropi, formind stropituri de singe primare și secundare, izolate sau confluente, orientate în jos
sau în sensul mişcării in evantai, cind jetul este mare. Stropiturile sint piriforme sau sub forma semnului de
exclamare cu extremitățile ascuțite în sensul deplasärii stropilor de singe. Stropiturile se mai formează prin
lovituri aplicate la nivelul unui corp sau obiect însingerat, precum şi prin scuturarea bruscă a obiectelor
însîngerate.
Prelingerile de singe. Se numesc prelingeri urmele alungite formate prin prelingerea singelui pe un plan
înclinat sau vertical. La extremitatea inferioară ele sint puțin ingroşate şi mai pronuntate. Prelingerile de
sînge pot indica poziția victimei și a obiectelor din jur ulterior rănirii persoanei.
Amprentele. Apar în urma unui contact static al obiectului însingerat cu un plan. Amprentele pot reflecta
desenul papilar digital, palmar, plantar, forma și dimensiunile obiectului vulnerant și ale leziunilor
corporale externe.
Ştersăturile de singe se formează in urma unui contact dinamic cu o suprafață însingerată. Ele au forne
nedefinite și provin mai frecvent prin ștergerea obiectelor, a miinilor etc. Ştersäturile indică locul
contactului primar și direceția deplasärii ulterioare a obiectului însîngerat.
Impregnările se produc prin imbibarea materialelor higroscopice (sol, zăpadă, rumeguş, stofă) cu singe
Au formă și dimensiuni diverse. Acestea pot indica locul aflării persoanei rănite și a cadavrului.
Baltoacele de singe. Se formează în urma hemoragiilor masive suprafețele care nu au proprietăți
higroscopiee. Baltoacele indică locul unde s-a aflat victima după producerea leziunii corporale. sediul
bältoacelor mari coincide cu locul unde s-a produs moartea victimei.
Spălăciturile- urme de sânge în apă, alte lichide, se formează după spălarea mâinilor, hainelor, obiectelor
vulnerante.
80. Diagnosticul pozitiv al petelor de spermă.
se solicită în cazul infracţiunilor sexuale: viol, atentat de viol, perversiuni sexuale.
Diagnosticul pozitiv - prin expertiza genetică
Probleme principale:
 dacă în petele cercetate există spermă (stabilirea prezenţei spermei);
 dacă sperma dată poate aparţine suspectatului în crimă sau această apartenenţă se exclude (stabilirea
apartenenţei de grupă a spermei)
Obligatoriu se cercetează următoarele obiecte:
1) hainele de pe victimă, inclusiv cea externă;
2) corpul victimei, pielea din regiunea organelor genitale, conţinutul vaginului;
3) urme de la locul faptei.
metode de orientare: aspectul exterior şi prin cercetarea în raze ultraviolete.
 Vizual - Pe o stofă albă ele au o culoare surie-galbenă. Pe substrat întunecat petele prezintă sectoare
albicioase, la suprafaţa cărora se evidenţiază nişte solzişori albi şi strălucitori; petele la palpare sunt
dure (aspre).
 În razele ultraviolete se observă o luminiscenţă albă-albăstrie.
 Proba lui Barseghianț- reacția cu suc de cartof: sucul provoacă aglutinația eritrocitelor omului;
sperma inactivează sucul și frânează reacția de aglutinare a eritrocitelor standarde
Identificarea spermei - prin reacţii de probabilitate (bazate pe proprietăţile chimice, enzimice şi
imunologice ale spermei) şi reacţii de certitudine/ examen morfologic (identificarea spermatozoizilor)- 1.
prin colorație Corin, Stokis selectivă a spermatozoizilor fără extracția lor din pată;. 2. Colorație după
extragerea acestora din pată, metoda Seropian.
Aprecierea apartenenței de specie a spermei din pete- spermatozoizii umani microscopic se deosebesc
5
2
de cei animali; astfel e de prisos diagnosticul dat
Stabilirea apartenenţei individuale a spermei se bazează pe:
 determinarea aglutinogenilor în petele de spermă ale sistemului izoserologic eritrocitar al sângelui;
 aprecierea caracterului secretor (nesecretor) în eliminările omului prin cercetarea salivei.
Grupa de sânge la om coincide cu grupa de spermă. Se recomandă ca de la victime şi suspectaţii de luat și
probele de sânge lichid şi salivă.
81. Actele legislative ce reglementează activitatea medicului în RM.
-Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994)
- Legea cu privire la activitatea farmaceutică nr. 1456-XII din 25.05.1993
- Legea ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.1995
- Legea cu privire la sănătatea mentală nr. 1402-XIII din 16.12.1997
- Legea cu privire la medicamente nr. 1409-XIII din 17.12.1997
- Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală nr. 1585-XIII din 27.02.1998
- Legea cu privire la circulaţia substanţelor narcotice şi psihotrope şi a precursorilor nr.382 din 06.05.1999
- Legea cu privire la sănătatea reproductivă şi planificare familială nr.185-XV din 24.05.2001
- Legea privind evaluarea şi acreditarea în sănătate nr. 552-XV din 18.10.2001
- Legea cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală nr.1593-XV din 26.12.2002
- Legea privind drepturile şi responsabilităţile pacientului nr. 263-XVI din 27.10.2005
-Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic nr. 264-XVI din 27.10.2005
- Legea cu privire la profilaxia infecţiei HIV/SIDA nr.23-XVI din 16.02.2007
- Legea cu privire la controlul și profilaxia tuberculozei nr.153 din 04.07.2008
- Legea privind transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane nr.42 din 06.03.2008
- Legea privind donarea de sânge şi transfuzia sanguină nr. 241 din 20.11.2008
- Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr10 din 03.02.2009
-Legea privind protecția datelor cu character personal, nr. 133 din 08.07.2011
- Legea cu privire la dispozitivele medicale, nr.92 din 26.04.2012
- Legea cu privire la asigurarea egalității, nr.121 din 25.05.2012
- Legea privind desfășurarea în siguranță a activităților radiologice și nucleare, nr.132 din 08.06.2012
- Legea privind sănătatea reproducerii, nr. 138 din 15.06.2012
- Legea cu privire la organizarea și funcționarea Serviciului național unic pentru apelurile de urgență 112,
nr.174 din 25.07.2014
Acte normative din domeniul ocrotirii sănătăţii
-HG pentru aprobarea Regulamentului privind condiţiile de asigurare obligatorie de asistenţă medicală a
cetăţenilor străini si apatrizilor aflaţi în Republica Moldova nr.43 din 21.01.2002
- HG cu privire la aprobarea unor acte normative (privind modul de completare, eliberare şi evidenţă a
poliţelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală) nr.1015 din 05.09.2006
- HG privind dezvoltarea Serviciului de Asistenţă Medicală de Urgenţă nr.564 din 22.05.2006
- HG cu privire la aprobarea Programului unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală nr.1387 din
10.12.2007
-Ordine ale MS, ş.a.
82. Dreptul medical: definiție, subiecți ai raportului de drept medical, obiectul, principiile.
DREPT MEDICAL ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice
profesionale patrimoniale şi nepatrimoniale, stabilite între cei care exercită profesiuni medicale şi pacienţi,
precum şi raporturile specific instituţiilor medico-sanitare, caracterizate prin poziţia de egalitate juridică a
participanţilor la aceste raporturi juridice.
Subiecţii raportului de drept medical
1. medici
2. instituţiile medico-sanitare
3. Ministerul Sănătăţii
4. societăţi de asigurare a asistenţei medicale
5. instituţii de învăţământ şi de cercetare în domeniu medical
6. Liga medicilor
7. pacienţi
Obiectul dreptului medical
- totalitatea actelor normative ce determină statutul
5
3
juridic al părților
- ansamblul acţiunilor şi inacţiunilor la care sunt îndrumate sau obligate părţile pentru a exprima conţinutul
raportului juridic medical
Principiile dreptului medical
 principiul legalităţii actului medical – actul medical trebuie să se desfăşoare numai în

condiţiile reglementărilor legale şi a evoluţiei ştiinţei

 principiul garantării dreptului la asistenţă medicală – prioritatea fiinţei umane prevalează

asupra intereselor singulare ale societăţii sau ale ştiinţei

 principiul dreptului la autodeterminare (autonomie). O intervenţie în domeniul sănătăţii

nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză
83. Noţiunile principale în dreptul medical: pacient, reprezentantul lui legal, act medical,
consimţământ.
Pacient (consumator al serviciilor de sănătate)- persoana care necesită, utilizează sau solicită
servicii de sănătate, indiferent de starea sa de sănătate
Reprezentant legal al pacientului – persoana care poate reprezenta, fără procură, interesele unui
pacient fără capacitate deplină de exerciţiu sau care a fost declarat incapabil ori cu capacitate de exerciţiu
limitată (părinte, tutore,curator)
Intervenţie medicală (act medical) - orice acţiune aplicată pacientului cu scop profilactic,
diagnostic, curativ (de tratament), de reabilitare sau de cercetare biomedicală şi executată de un medic sau
alt lucrător medical
Consimţământ - consimţământul conştientizat al pacientului sau al reprezentantului său legal (sau
al rudei apropiate) pentru efectuarea unei intervenţii medicale, exprimat benevol, în baza informaţiei
multilaterale şi exhaustive primite de la medicul curant, autentificat prin semnăturile pacientului sau ale
reprezentantului său legal (a rudei apropiate) şi a medicului în documentaţia medicală respectivă
84. Raportul medic-pacient. Modul paternalist şi antipaternalist de acordare a asistenței medicale.
Raportul medic - pacient se întemeiază pe respect şi încredere reciprocă, pe dreptul la opţiune al
pacientului.
(2) Medicul este obligat să informeze pacientul sau reprezentanţii lui legali asupra unor eventuale
riscuri ce comportă intervenţia medicală, precum şi un eventual refuz de intervenţie medicală.
(3) Medicul este în drept să refuze efectuarea intervenţiei medicale (cu excepţia situaţiilor de
urgenţă), readresând pacientul unui alt medic, în următoarele cazuri excepţionale:
a) în lipsa unei competenţe profesionale în domeniu sau a posibilităţilor tehnico-medicale necesare
efectuării intervenţiei medicale;
b) în cazul unor contradicţii între efectuarea intervenţiei medicale şi principiile etico-morale ale medicului;
c) în cazul imposibilităţii creării unui contact therapeutic cu pacientul.
(4) Orice intervenţie medicală poate fi efectuată cu acordul pacientului, cu excepţia situaţiilor când
starea lui fizică şi psihică nu-i permite să ia o decizie conştientă sau în alte situaţii stabilite de legislaţie.
(1) Raporturile dintre medici se întemeiază pe corectitudine, colaborare, respect reciproc, solidaritate de
breaslă.
(2) Pot fi supuse criticii numai acţiunile profesionale şi comportamentul deontologic.
(3) Medicul nu poate împiedica pacientul în alegerea unui alt medic curant. Reputaţia
profesională a medicului se întemeiază pe rezultatele activităţii sale.
(4) Medicul este obligat să aibă o atitudine respectuoasă faţă de personalul medical mediu şi inferior.
Modele de interacțiune în medicină
-modelul paternalist (etica monologului)
-modelul antipaternalist (etica dialogului)=acordul informat/refuzul pacientului
85. Consimțământul informat al pacientului: varietăți, conținut, mod de obținere și documentare.
Consimţământ - consimţământul conştientizat al pacientului sau al reprezentantului său legal (sau al rudei
apropiate) pentru efectuarea unei intervenţii medicale, exprimat benevol, în baza informaţiei multilaterale
şi exhaustive primite de la medicul curant, autentificat prin semnăturile pacientului sau ale reprezentantului
său legal (a rudei apropiate) şi a medicului în documentaţia medicală respective.
(1) Consimţământul pacientului este necesar pentruorice prestaţie medicală propusă (profilactică,
diagnostică, terapeutică, recuperatori)
(2) În lipsa unei opoziţii manifeste, consimţământul se presupune pentru orice prestaţie care nu prezintă
5
4
riscuri importante pentru pacient sau care nu este susceptibilă să-i prejudicieze intimitatea.
Consimţământul→explicit=oral(în prezența obligatory a martorilor)/în scris
(3) Consimţământul pacientului incapabil de discernământ este dat de reprezentantul său legal sau ruda cea
mai apropiată
(4) Consimţământul pacientului incapabil de discernământ (temporar, fie permanent) este presupus în caz
de pericol de moarte iminentă sau de ameninţare gravă a sănătăţii sale
(6) Dacă pacientul are mai puţin de 16 ani, consimţământul este dat de reprezentantul său legal. În caz de
pericol de moarte iminentă sau de ameninţare gravă a sănătăţii, prestaţia medicală se poate desfăşura şi fără
consimţământul reprezentantului legal.
Consimţământul informat şi modul de perfectare a acestuia
 Consimţământul pacientului la intervenţia medicală poate fi oral sau scris şi se perfectează prin
înscrierea în documentaţia medicală a acestuia, cu semnarea obligatorie de către pacient sau
reprezentantul său legal (ruda apropiată) şi medicul curant
 Pentru intervenţiile medicale cu risc sporit (caracter invaziv sau chirurgical), consimţământul se
perfectează obligatoriu, în formă scrisă, prin completarea unui formular special din documentaţia
medicală, denumit acord informat
 Ordinul MS nr.303 din 06.05.2010 cu privire la asigurarea accesului la informația privind propriile
date medicale și lista intervențiilor medicale care necesită perfectarea acordului informat.
 Acordul informat trebuie să conţină în mod obligatoriu informaţia, expusă într-o formă accesibilă

pentru pacient, cu privire la scopul, efectul scontat, metodele intervenţiei medicale, riscul potenţial
legat de ea, posibilele consecinţe medico-sociale, psihologice, economice etc., precum şi privind
variantele alternative de tratament şi îngrijire medical.
Informarea→ Crearea competenței→ Luarea deciziei
 Este obligatoriu consimţământul scris al pacientului pentru recoltarea, păstrarea şi folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, inclusiv a organelor şi ţesuturilor ca obiect de
transplant. Consimţământul pacientului este necesar în cazul în care aceste produse biologice se
folosesc în scopul stabilirii diagnosticului ori a tratamentului cu care bolnavul este de acord.
Instituţia medicală, la rândul său, îşi asumă în scris responsabilitatea de a păstra, utiliza şi anihila
produsele biologice
 Pacientul nu poate fi fotografiat, filmat sau expus, în orice altă formă, demonstrării ca obiect de
studiu într-o instituţie medico-sanitară fără consimţământul scris al acestuia sau al reprezentantului
său legal. Consimţământul pacientului este necesar şi în cazul participării lui la învăţământul
medical clinic

86. Refuzul pacientului: mod de obţinere şi documentare.

-Pacientul sau reprezentantul său legal are dreptul de a renunţa la intervenţia medicală sau de a cere
încetarea ei la orice etapă cu asumarea responsabilităţii pentru decizie
-În caz de refuz la intervenţia medicală, pacientului i se explică, într-o formă accesibilă, consecinţele
posibile. Refuzul categoric al pacientului se perfectează prin înscrierea respectivă în documentaţia
medicală, cu indicarea consecinţelor posibile, şi se semnează în mod obligatoriu de către pacient sau
reprezentantul său legal (ruda apropiată), precum şi de către medicul currant.
-În caz de eschivare intenţionată a pacientului de a-şi pune semnătura care certifică faptul că el a fost
informat despre riscurile şi consecinţele posibile ale refuzului la intervenţia medicală, documentul se
semnează în mod obligatoriu de către director, şeful de secţie şi medicul curant
-În cazul unei intervenţii medicale de urgenţă, necesare pentru a salva viaţa pacientului, când acesta nu-şi
poate exprima voinţa, iar consimţământul reprezentantului său legal nu poate fi obţinut la timp, personalul
medical, are dreptul de a lua decizia respectivă în interesele pacientului
87. Drepturile pacientului și condițiile de limitare legală a pacientului în drepturi.
1) asistenţă medicală gratuită în volumul stabilit
2) atitudine respectuoasă şi umană din partea prestatorului de servicii de sănătate, indifferent de vârstă, sex,
apartenenţă etnică, statut socio- economic, convingeri politice şi religioase
3) securitate a vieţii personale, integritate fizică, psihică şi morală, cu asigurarea discreţiei în timpul
acordării serviciilor de sănătate
5
5
4) reducere a suferinţei şi atenuare a durerii prin toate metodele şi mijloacele legale disponibile,
determinate de nivelul existent al ştiinţei medicale şi de posibilităţile reale ale prestatorului
5) opinie medicală alternativă şi primirea recomandărilor altor specialişti
6) asigurare de asistenţă medicală
7) informaţii cu privire la prestatorul de servicii de sănătate, profilul, volumul, calitatea, costul şi
modalitatea de prestare a serviciilor respective
8) examinare, tratament şi întreţinere în condiţii adecvate normelor sanitaro-igienice
9) informaţii exhaustive cu privire la propria sănătate, metodele de diagnostic, tratament şi recuperare,
profilaxie, precum şi la riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a acestora
10) informaţie completă privind factorii nocivi ai mediului ambiant
11) exprimare benevolă a consimţământului sau refuzului la intervenţie medicală
12) acceptare sau refuz în ce priveşte efectuarea ritualurilor religioase în perioada spitalizării în instituţia
medico-sanitară, dacă aceasta nu afectează activitatea ei şi nu provoacă prejudiciu moral altor pacienţi
13) asistenţă a avocatului sau a unui alt reprezentant în scopul protecţiei intereselor sale
14) informaţie privind rezultatele examinării plângerilor şi solicitărilor
15) atacare a acţiunilor lucrătorilor medicali şi ale altor prestatori ai serviciilor de sănătate, precum şi a
funcţionarilor responsabili de garantarea asistenţei medicale şi a serviciilor aferente în volumul prevăzut de
legislaţie
16) îngrijire terminală demnă de o fiinţă umană
17) despăgubire a daunelor aduse sănătăţii
Sociale: informaţie complete privind factorii nocivi ai mediului ambiant;
Individuale:- opinie medical alternativă şi primirea recomandărilor altor specialişti;
-exprimare benevolă a consimţământului sau refuzului la intervenţie medical
Generale:- Dreptul la informaţie despre propria sănătate
- Dreptul la o opinie medicală alternativă
-Dreptul la exprimarea acordului sau a refuzului la intervenţia medical
Ramurale:- În domeniul transplantului
- În domeniul donării de sânge
- În domeniul asistenţei psihiatrice
- În domeniul reproducerii
Limitarea drepturilor pacientului

a) spitalizare şi examinare a bolnavilor ce suferă de boli psihice, ţinând cont de solicitările pacientului, în
măsură adecvată capacităţii lui de exerciţiu
b) examinare medicală obligatorie a persoanelor care donează sânge, lichide biologice, organe, ţesuturi
c) examinările medicale obligatorii pentru angajare şi examinările periodice
d) efectuare a examinării medicale obligatorii, inclusive pentru depistarea infecţiei HIV/SIDA, a sifilisului
şi a tuberculozei la persoanele aflate în penitenciare
e) spitalizare şi izolare obligatorie a persoanelor afectate de infecţii contagioase şi a celor suspectate de
vreo boală infecţioasă ce prezintă pericol social
88. Dreptul pacientului la confidenţialitatea informaţiilor ce ţin de secretul medical și condițiile
divulgării legale a acestora.
Asigurarea dreptului pacientului la confidenţialitatea informaţiilor
(1) Toate informațiile medicale, precum şi datele cu caracter personal sânt confidenţiale şi urmează a fi
protejate şi după moartea acestuia
(2) Confidenţialitatea informaţiilor cu privire la solicitarea de asistenţă medicală, examinare şi tratament,
inclusiv a altor informaţii ce constituie secret medical, este asigurată de medicul curant şi specialiştii
implicaţi în acordarea serviciilor de sănătate, precum şi de alte persoane cărora aceste informaţii le-au
devenit cunoscute datorită exercitării obligaţiilor profesionale şi de serviciu
Asigurarea dreptului pacientului la confidenţialitatea informaţiilor ce ţin de secretul medical
(3) Informaţiile confidenţiale pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul sau reprezentantul său legal
consimte acest lucru în mod explicit
(4) Prezentarea informaţiei confidenţiale fără consimţământul pacientului sau al reprezentantului său legal
se admite:
a) pentru a implica în procesul curativ alţi specialişti în domeniu, dar numai în volumul necesar pentru
luarea unei decizii adecvate
b) pentru a informa serviciul sanitaro-epidemiologic în cazul unui pericol real de extindere a bolilor
5
6
infecţioase şi a contaminărilor în masă
c) la solicitarea motivată a organului de urmărire penală, a instanţei judecătoreşti în legătură cu urmărirea
penală sau procesul judiciar
c(1)) la solicitarea avocatului parlamentar şi a membrilor consiliului consultativ creat de Centrul pentru
Drepturile Omului, în scopul asigurării protecţiei persoanelor împotriva torturii şi a altor rele tratamente
d) pentru informarea părinţilor sau a reprezentanţilor legali ai persoanelor în vârstă de până la 18 ani în caz
de acordare acestora a asistenţei medicale
e) la existenţa temeiului de a crede că prejudicial adus sănătăţii persoanei este rezultatul unor acţiuni
ilegale sau criminale, informaţia urmând a fi prezentată, în acest caz, organelor de drept competente
- acte normative ce obligă personalul medical să informeze despre acordarea asistenței medicale
victimelor infracțiunilor:
 ordin comun MS și MAI nr.371/388 din 03.11.2009 cu privire la măsurile de îmbunătățire a
conlucrării dintre organele ocrotirii sănătății și afacerilor interne
 ordin MS nr.155 din 24.02.2012 cu privire la aprobarea Instrucțiunii privind intervenția instituțiilor
medicale în cazurile de violență în familie
 ordin comun PG, MJ, MAI, SV, CNA, MS din 31.12.2013 pentru aprobarea Regulamentului cu
privire la procedura de identificare, înregistrare și raportare a pretinselor cazuri de tortură, tratament
inuman sau degradant
 HG nr.270 din 08.04.2014 cu privire la aprobarea Instrucțiunii privind mecanismul intersectorial de
cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistența și monitorizarea copiilor victime și
potențiale victime ale violenței, neglijării, exploatării și traficului


89. Responsabilităţile pacientului prevăzute de legislaţia RM.

a) să aibă grijă de propria sănătate şi să ducă un mod de viaţă sănătos
b) să respecte măsurile de precauţie în contactele cu alte persoane, inclusiv lucrătorii medicali, în cazul în
care ştie că suferă de o boală cu pericol social
c) să comunice lucrătorului medical informaţii complete despre bolile suportate, despre maladiile sale ce
prezintă pericol social, inclusiv în caz de donare benevolă a sângelui, a organelor şi ţesuturilor
d) să întreprindă, în lipsa contraindicaţiilor medicale, măsuri profilactice obligatorii, inclusiv prin
imunizări, a căror neîndeplinire ameninţă propria sănătate şi creează pericol social
e) să respecte regulile de comportament în instituţia medico-sanitară, precum şi recomandările medicului în
perioada tratamentului
f) să excludă utilizarea produselor farmaceutice şi a substanţelor medicamentoase fără prescrierea şi
acceptul medicului curant, inclusiv a drogurilor, a altor substanţe psihotrope şi a alcoolului în perioada
tratamentului
g) să respecte drepturile şi demnitatea altor pacienţi, precum şi ale personalului medico-sanitar
90. Drepturile profesionale ale lucrătorilor medico-farmaceutici. Modurile de apărare a lor.
Medicul este în drept:
a) să fie asigurat cu loc de muncă după încheierea studiilor postuniversitare şi să-şi desfăşoare
activitatea medicală conform specializării şi calificării obţinute;
b) să fie asigurat cu condiţii pentru a-şi desfăşura activitatea profesională cu respectarea regulilor şi
tehnologiilor de acordare a asistenţei medicale;
să-şi ridice nivelul de pregătire profesională şi să fie atestat;
d) să fie remunerat conform funcţiei ocupate, gradului de calificare profesională, ştiinţifico- didactică,
rezultatelor activităţii sale;
e) să i se repare prejudiciul cauzat prin vătămare a sănătăţii în legătură cu activitatea profesională;
f) să-şi apere, inclusiv pe cale judiciară, dreptul la muncă şi alte drepturi profesionale;
g) să cunoască drepturile şi obligaţiile sale deserviciu;
h) să exercite alte drepturi, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Modul de apărare a drepturilor medicului

(1) Dreptul exercitării profesiunii de medic este protejat de stat.

(2) Întru apărarea drepturilor sale profesionale şi cetăţeneşti, medicul este în drept:
5
7
a) să apeleze la organele de drept naţionale şi internaţionale conform legislaţiei în vigoare;
b) să ceară soluţionarea de către instanţa contenciosului administrativ a unui litigiu generat de un act
administrativ, fie de nesoluţionarea în termene legale a unei cereri privind recunoaşterea unui drept
consfinţit de lege, în care cealaltă parte este o autoritate publică sau un funcţionar al acestei autorităţi;
c) să i se repare prejudiciul cauzat prin vătămare a sănătăţii în legătură cu activitatea profesională
specifică în condiţii de permanent risc pentru sănătate şi viaţă;
d) să apeleze la susţinerea organizaţiilor neguvernamentale întru apărarea drepturilor şi intereselor
profesionale;
e) să i se garanteze independenţă morală, economică şi profesională, protecţie socială;
f) să fie susţinut de angajator la etapa examinării în instanţă a litigiilor în cazul exercitării activităţii
conform reglementărilor în vigoare;
g) să folosească fără restricţii orice mijloc de transport din contul statului pentru exercitarea de urgenţă a
obligaţiilor profesionale, în funcţie de situaţii concrete;
h) să se asocieze în organizaţii sindicale, asociaţii obşteşti ce vor participa la apărarea şi promovarea
drepturilor şi intereselor profesionale ale medicului;
i) să apeleze la Liga Medicilor din Republica Moldova, care apără interesele profesionale ale medicului,
participă la aprecierea exercitării funcţiei de medic, la susţinerea prestigiului acestei profesiuni în societate.
(3) Medicul are dreptul la apărare contra intervenţiei unor persoane şi autorităţi ale administraţiei publice
în exerciţiul profesiunii sale, excepţie făcând cazurile de incompetenţă şi culpă profesională.
91. Asistenţa medicală în cazuri de urgenţă şi cele extremale: prevederile legislaţiei.
Legea ocrotirii sănătăţii (nr. 411-XIII din 28.03.1995)
(1) Persoanele sunt asigurate cu asistenţă medical urgentă în caz de pericol pentru viaţă
(2) Se acordă asistenţă medicală urgentă prin servicii speciale (staţii şi secţii de salvare, aviaţia sanitară,
spitale de urgentă, alte unităţii de salvare)
(3) Asistenţa medicală urgentă se acordă şi de unităţile medico-sanitare proxime, indiferent de tipul de
proprietate şi forma de organizare juridică
(4) Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici sânt obligaţi să acorde primul ajutor medical de urgenţă în
drum, pe stradă, în alte locuri publice şi la domiciliu, în orice oră de zi sau noapte. În caz de accidente,
primul ajutor medical trebuie să fie acordat şi de lucrătorii poliţiei, ai serviciului de pompieri, de
conducătorii auto
(5) Neacordarea de asistenţă medicală urgentă fără motive întemeiate sânt pedepsite conform legii
(6) Orice persoană care este de faţă la producerea unei accidentări sau îmbolnăviri grave este obligată să
acorde primul ajutor în limita posibilităţilor sale, să anunţe unitatea medico-sanitară proximă, să ajute
personalului medico-sanitar la acordarea de prim ajutor, să dea vehiculele de care dispune pentru
transportarea gratuită a accidentaţilor sau bolnavilor la unitatea medico-sanitară proximă. Identic se
procedează şi în cazul femeilor gravide care necesită asistenţă medicală urgentă
(8) Dacă viaţa pacientului este în pericol, medicul sau un alt lucrător medical poate folosi gratuit orice tip
de vehicul pentru a se deplasa la bolnav sau pentru a-l transporta la unitatea medico-sanitară proximă
92. Răspunderea juridică a personalului medical. Infracțiunile profesionale ale lucrătorilor medicali
și farmaceutici prevăzute de Codul Penal al RM.
 răspunderea juridică constituie cea mai gravă formă de răspundere socială şi este una din instituţiile
fundamentale ale dreptului
 răspunderea constă în obligaţia de a suporta sancţiunea regulii de drept pentru un fapt imputabil
Răspunderea profesională medicală
Urmăreşte:
 protejarea intereselor bolnavului
 stimularea iniţiativei medicului în interesul bolnavului
 valoare profilactică

Formele răspunderii juridice

a) răspunderea penală
b) răspunderea civilă
c) răspunderea contravențională
d) răspunderea disciplinară
e) răspunderea material
Condiţiile (temeiurile) răspunderii juridice
5
8
a) conduita ilicită – faptul ilicit
b) prejudiciul – rezultatul produs
c) legătura cauzală dintre conduita ilicită şi rezultatul produs
d) vinovăţia subiectului actului ilicit
e) inexistenţa cauzelor sau împrejurărilor care înlătură răspunderea juridică
Răspunderea penală
- Infracţiunea - „o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală” [art.14 CPP]
- Acţiunea - o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce interzice o anumită activitate
- Inacţiunea - o comportare pasivă, neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege sau de alte acte normative
- Infracţiunea poate fi săvârşită:
 cu intenţie (art. 17):
 directă
 indirectă
 din imprudenţă (art.18)

-Infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în
mod conştient, survenirea acestor urmări:
a) intenţia directă - persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede
urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte survenirea acestor urmări (eutanasia);
b) intenţia indirectă - persoana îşi dă seama de gradul prejudiciului faptei, prevede urmările ei
prejudiciabile, nu doreşte, însă admite în mod conştient survenirea acestor urmări (avortul ilegal).
Infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă:
-persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate (sineîncredere
exagerată);
- nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţă). [ex.: practicarea
ilegală a medicinii, răspândirea bolilor epidemice]
Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei (cap. II)

 lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia)(art. 148)

 provocarea ilegală a avortului (art. 159)
 efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale (art.160)
 efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţământul scris al
pacientei (art. 161)
 neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162)

Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei (cap. III)

 internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169)

Infracţiunile contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale (cap. VIII)

 contaminarea cu maladia SIDA (art. 212)
 încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale (art. 213)
 practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice (art. 214)
 răspândirea bolilor epidemice (art. 215)
 prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor narcotice sau psihotrope
(art. 218)

Infracţiunile economice (cap. X)

 primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei (art.
256)

5
9
Infracţiuni contra bunei desfășurări a activității în sfera publică (cap. XV)
 coruperea pasivă (art. 324)
 abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 327)
 excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu (art. 328)
 neglijenţa în serviciu (art. 329)
 falsul în acte publice (art. 332)
 confecționarea actelor publice (art.361)

93. Neacordarea asistenţei medicale bolnavului. Prevederile legislaţiei.

Neacordarea de ajutor unui bolnav(art. 162 CP)
- Medicul este obligat să acorde primul ajutor medical de urgenţă, indiferent de timpul, locul şi de alte
circumstanţe ale situaţiei [17 (1) g), Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic]
-Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici sînt obligaţi să acorde primul ajutor medical de urgenţă în drum,
pe stradă, în alte locuri publice şi la domiciliu, în orice oră de zi sau noapte [art.24 (4) Legea ocrotirii
sănătăţii]
-Neacordarea de ajutor, fără motive întemeiate, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a
regulilor speciale, era obligată să îl acorde se pedepseşte [art. 162 CP]
Neacordare de ajutor:
 neprezentarea la chemare
 refuzul de a primi bolnavul în instituţia medicală
 refuzul de a aplica respiraţia artificială
 refuzul de a efectua pansamentul rănii
 refuzul de a administra medicamentele necesare
 refuzul de a expedia bolnavul la spital etc.

Motive întemeiate, care împiedică acordarea ajutorului unui bolnav sunt:

 forţa majoră (ex.: calamitatea naturală)
 extrema necesitate (ex.: necesitatea de a acorda în acelaşi timp ajutor unui bolnav aflat în stare
gravă)
 boala lucrătorului medico-sanitar însuşi
 lipsa instrumentelor sau a medicamentelor necesare
 lipsa la lucrătorul medical a calificării necesare intervenţiei în acest caz
 opunerea agresivă a bolnavului sau a persoanelor care îl însoţesc, când este pusă în pericol viaţa
sau sănătatea celui care doreşte să acorde ajutor etc.

94. Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale.

Prevederile legislaţiei.
Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale (art. 213 CP)
- Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici poartă răspundere pentru incompetenţa profesională şi încălcare
a obligaţiilor profesionale [art.14 Legea ocrotirii sănătăţii]
- Răspunderea pentru încălcarea din neglijenţă a regulilor sau metodelor de acordare a asistenţei medicale
de către medic sau de către un alt lucrător medical survine doar în cazurile vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii sau decesului pacientului [art.213 CP]
- Lucrător medical:
 personalul medical superior (medicul)
 personalul medical mediu (asistenta medicală, felcer)
 personalul medical inferior (infirmieră)

Încălcarea regulilor sau metodelor de acordare a asistenţei medicale poate lua următoarele forme:
 examinarea insuficientă a bolnavilor
 neefectuarea examenelor diagnostice speciale
 îngrijirea şi supravegherea neatentă a copiilor
 spitalizarea întârziată sau nerealizată

6
0
  externarea prematură a pacientului
 pregătire insuficientă şi executarea necalitativă a operaţiei chirurgicale sau a altor măsuri curative
 administrarea incorectă a preparatelor medicamentoase etc.

95. Greșeala și eroarea medicală: clasificare și cauzele apariției lor.

EROAREA DE FAPT (ţine de natura actului medical)
- este neimputabilă
- nu a putut fi prevăzută
- se produce în contextul unei activităţi perfect normale
EROAREA DE NORMĂ (ţine de lacune de atitudine profesională); se omologhează cu greşeala poate fi :
- comisivă (faci ceva ce nu trebuie)
- omisivă (nu faci ceea ce trebuie)
Eroarea medicală
- posibilitatea admisă şi recunoscută ca generatoare de interpretări greşite
- eroarea se poate datora insuficienţei elementelor ştiinţifice în stabilirea unui diagnostic, al unei evoluţii cu
totul particulare şi de aşa natură, încât diagnosticul nu era posibil în condiţiile date
- eroarea poate fi comisă chiar şi în condiţiile unei activităţi corecte
- situaţia în care medicului nu i se poate reproşa conduita aleasă, întrucât orice alt cadru medical ar fi
reacţionat identic in condiţii similar
Greşeala medical
- o încălcare a îndatoririlor profesionale care se stabileşte prin comparaţie cu modul de acţiune al unui alt
medic, plasat în aceleaşi condiţii de lucru
- o culpă profesională, se realizează prin omisiuni de examinare, intervenţii inadecvate etc.
Eroarea Greşeala
- de domeniul cunoaşterii - de domeniul corectitudinii medicale
-deseori inevitabilă, deoarece ţine de natura - evitabilă, deoarece ţine de conduit medicului
lucrurilor - de regulă previzibilă când lipseşte
- de regulă imprevizibilă în condiţii de comportamentul medical competent şi prudent
comportament medical competent şi prudent - comisă numai de cei care în aceleaşi condiţii de
- poate fi comisă de orice persoană plasată în lucru nu respectă regulile de comportament
aceleaşi condiţii de lucru profesional
-Progresul tehnic poate creşte riscul erorilor, - Indiferent de progresul tehnic:
făcându-le şi mai vizibile  informare insuficientă
 încălcarea consimţământului
 nesupravegherea pacientului
 greşeala de diagnostic
 tehnica medicală etc.

greşelile medicale se realizează prin omisiuni de examinare, intervenţii inadecvate etc. Drept exemplu pot
servi lezarea vaselor sangvine mari, a ureterului, nervilor, alunecarea ligaturilor de pe locurile lor, precum
şi alte greşeli de ordin tehnic. Pentru a-1 recunoaşte pe lucrătorul medical vinovat de comiterea
infracţiunilor imprudente sau neglijente, se cere dovedită legătura de cauzalitate dintre acţiunile
(inacţiunile) lui şi consecinţele nefavorabile ale tratamentului.
Eroarea prevede o posibilitate admisă şi recunoscută ca generatoare de interpre-tări greşite, cauzată de
insuficienţe ale metodelor de diagnos-ticare şi tratament, precum şi de condiţiile obiective care nu dau
posibilitatea efectuării unui lucru calitativ. În aceste ca-zuri medicul nevrând dăunează sănătăţii
bolnavului. Eroarea reprezintă o asemenea situaţie, în care medicului nu i se poate reproşa conduita aleasă,
întrucât orice alt cadru medical ar fi reacţionat identic în condiţii similare. Despre o eroare medi-cală se
poate vorbi numai atunci când sunt excluse impruden-ţa şi acţiunile intenţionate sau lipsa de atenţie.
Cele mai frecvente erori medicale cu consecinţe grave se înregistrează în practica chirurgilor,
obstetricienilor-ginecologi, mai ales la efectuarea unor operaţii complicate şi de urgenţă. Eroare medicală
nu prezintă o infracţiune şi nu e pasibilă de pedeapsa penală.
Eroarea
 de domeniul cunoaşterii
6
1
 deseori inevitabilă, deoarece ţine de natura lucrurilor
 de regulă imprevizibilă în condiţii de comportament medical competent şi prudent
 poate fi comisă de orice persoană plasată în aceleaşi condiţii de lucru
 Progresul tehnic poate creşte riscul erorilor, făcându-le şi mai vizibile

Greşeala
 de domeniul corectitudinii medicale
 evitabilă, deoarece ţine de conduita medicului
 de regulă previzibilă când lipseşte comportamentul medical competent şi prudent
 comisă numai de cei care în aceleaşi condiţii de lucru nu respectă regulile de comportament profesional
 Indiferent de progresul tehnic:
n informare insuficientă
n încălcarea consimţământului
n nesupravegherea pacientului
n greşeala de diagnostic
n tehnica medicală etc.
96. Bolile iatrogene: noțiune, clasificare.
DEF = bolile, tulburările morbide cauzate de medicamente, tratamente medicale și chirurgicale, de
atitudini medicale neadaptate sau prost controlate = efectele nocive produse pacientului de acțiunile
medicale realizate în scopul ameliorării stării sale de sănătate.

Printre erorile principale, generatoare de boli iatrogene se numără:

 tehnicile de diagnostic insuficient verificate;
 tratamentul medicamentos necorespunzător;
 intervențiile chirurgicale nereușite;
 condițiile de spitalizare inadecvate, spitalizarea prelungită;
 atitudinea incorectă a medicului;
 intervențiile psihoterapeutice efectuate necorespunzător

CLASIFICARE
A. Psihice
B. Somatice
- Toxice
- Septice
- Traumatice
- Organizatorice

SAU

Iatrogenia medicamentoasă. Aceasta cuprinde totalitatea tulburărilor psihosomatice determinate fie de

administrarea eronată a medicamentelor ca doză, durată, tip de medicament, asociere medicamentoasă
(referindu-se la reacțiile adverse sau intoleranță), fie de reacții individuale variate, imprevizibile. Se
consideră că iatrogenia medicamentoasă este tipul cel mai frecvent de inducere a bolii iatrogene, din
cauza faptului că există o cerere crescută de terapie medicamentoasă în rândul populației și, de asemenea,
există o creștere a ofertei de medicamente de către firmele farmaceutice.
Iatrogenia psihică sau de comunicare este determinată, în mare măsură de adoptarea unor strategii
deficitare de comunicare între medic și pacient. Întreaga activitate medicală se desfășoară pe fundalul
psihologic realizat de comunicarea dintre medic și pacient. Nu doar tratamentul, ci și cuvintele, și

6
2
 comportamentul medicului pot leza omul bolnav. Răul pe care un medic îl poate provoca pacientului nu
se limitează la utilizarea fără prudență a medicației sau a efectuării procedurilor medicale. La fel de
importante sunt comentariile lipsite de considerație sau nejustificate
Iatrogenia de intervenție, investigație și explorare. Aceasta se poate datora fie erorilor apărute în folosirea
tehnicilor de investigație, fie tehnicizării excesive a medicinei, ceea ce duce la dezumanizarea actului
medical. Progresele tehnicii și ale medicinei, concretizate în investigații paraclinice de ultimă oră (de
exemplu, rezonanța magnetică nucleară, tomografia computerizată, ultrasonografia Doppler etc.), sunt
remarcabile și în conformitate cu progresele civilizației umane. Ori de câte ori este absolut necesar,
medicul poate și trebuie să opteze pentru aceste mijloace de investigație, dar în prealabil pacientul trebuie
informat cu privire la investigațiile care urmează să fie efectuate, în ce constau ele și ce riscuri presupun.
Astfel, vor fi prevenite efectele nedorite: anxietatea, stările depresive, atacurile de panică
Iatrogenia de spital. Aceasta este determinată de condițiile incompatibile din punct de vedere fizic,
emoțional sau moral. Factorii de stres la care este supus pacientul spitalizat sunt suficienți pentru
iatrogenizare, și anume: izolarea și, în același timp pierderea intimității, conviețuirea cu alți bolnavi,
limitarea contactului cu familia, reguli impersonale de ordine interioară, tratamentul depersonalizat
(centrat asupra bolii), o multitudine de proceduri și gesturi medicale care au un caracter incomprehensibil,
zgomotul, așteptarea, monotonia etc. Pentru unii pacienți, complexitatea acestor schimbări determină
disfuncții majore ce depășesc potențialele avantaje ale spitalizării (supravegherea atentă de către
personalul medical a întregului proces terapeutic), rezultând suferințe iatrogene.
Imitația apare în urma relațiilor cu alți pacienți (bolnavi) sau în urma informațiilor de natură medicală
primite prin diverse surse.
sugestia, putem diferenția două căi posibile: autosugestia pacientului în urma relației cu medicul, tehnicile
de investigație, diagnosticul, tratamentul etc.; inducția sugestivă, determinată de relațiile cu medicul sau
cu alți bolnavi.
Cogniția poate duce la iatrogenie prin distorsiune cognitivă (în cazul exprimării pretențioase, academice a
personalului medical), interpretarea eronată a diagnosticului sau tratamentului, interpretarea efectelor în
raport cu starea proprie sau a altor pacienți cu aceleași afecțiuni.
97. Eutanasia: probleme medicale şi juridice.
Produsă la dorinţa persoanei interesate în exterminarea propriei vieţi. Se poate manifesta ca o acţiune sau o
inacţiune a medicului în faţa unui pacient în stadiul terminal al vieţii. Modul de implicare al medicului dă
naştere celor două forme de eutanasie: activă şi pasivă.
Problema eutanasiei s-a evidenţiat în ultimele decenii, fapt legat de „Declaraţia drepturilor omului”
conform căreia, dreptul la viaţă este un drept absolut. Omul are dreptul la viaţă, la sănătate şi la o moarte
demnă. Când este vorba despre bolnavi disperaţi, adesea, apare dilema: o moarte rapidă, nedureroasă şi
uşoară sau o moarte lentă şi chinuitoare?
În Spania- sunt invocate o serie de argumente care solicită legalizarea eutanasiei ca formă de evitare a
posibilelor abuzuri. În Olanda, guvernul a propus recunoaşterea eutanasiei şi a suicidului asistat la cererea
bolnavilor aflaţi în stări terminale, fapt ce a fost aprobat în parlament. Suicidul asistat medical este
considerat de medicii olandezi drept sinonim cu eutanasia.
Altă problemă legată de stările terminale, anume de responsabilitatea pentru întreruperea unei reanimări a
persoanei aflate în comă depăşită. Posibilităţile contemporane de a menţine viaţa vegetală în condiţiile
morţii cerebrale, aduc în discuţie necesitatea normativelor care prevăd momentul când medicul poate
abandona procesul de reanimare. Reieşind din aceste considerente, în unele legislaţii s-a precizat că dacă
după 20-60 ore de supravieţuire artificială în comă depăşită (cu excepţia copiilor, gravidelor, intoxicaţiilor,
când este nevoie de recoltarea organelor pentru transplant) şi subiectul nu îşi revine, întreruperea
reanimării este legitimă şi neimputabilă.
Rugămintea pacientului de a i se scurta viaţa prin mijloace medicale (eutanasie) nu poate fi satisfăcută.
Pacientul are dreptul să moară în demnitate [art. 34, Legea ocrotirii sănătăţii].
Dreptul la o moarte demnă nu este un drept de a omorî şi nici un drept la sinucidere, ci un drept la moarte
netulburată, cu toată demnitatea omenească şi creştină. În faţa producerii morţii apropiate şi inevitabile,
când sunt epuizate toate posibilităţile medicinii moderne, medicului îi este permis să ia decizia de
întrerupere a unei astfel de asistenţe care doar ar prelungi viaţa, în condiţii de suferinţe irezistibile, pentru
6
3
un scurt timp. Însă, nu poate fi întrerupt cursul unui tratament obişnuit, prescris tuturor pacienţilor în
asemenea situaţii (ex.: alimentarea, hidratarea, îndepărtarea secreţiilor bronhiale, tratamentul extern al
plăgilor, decubitsurilor şi infecţiilor de piele etc.
98. Avortul medical: condițiile legalității și ilegalității avortului
Avortul medical este întreruperea cursului sarcinii în termen de 6-12 săptămâni de la concepţie la dorinţa
femeii. După acest termen întreruperea artificială a gravidităţii se efectuează numai în baza indicaţiilor
medicale (naştere prematură provocată).
Avortul criminal reprezintă întreruperea sarcinii în cazurile neprevăzute de lege. Spre exemplu, de însăşi
femeie, de persoane care n-au studii medicale, în condiţii antisanitare, chiar dacă acesta este efectuat de
medic. Mai frecvent avortul criminal se efectuează în cazurile când femeia ascunde graviditatea, se sfieşte
a arăta medicului când are contraindicaţii la un avort medical.
Mijloacele avortului criminal sunt foarte variate: mecanice, chimice, termice, fizice, combinate. În scop de
avort criminal se efectuează masajul uterului, proceduri electrice, proceduri vaginale termice, perforarea şi
distrugerea membranelor fetale, în interiorul uterului sunt introduse diferite obiecte străine, lichide (soluţii
de săpun, iod).
Avortul criminal poate fi provocat de femeia gravidă, dar mai frecvent ea apelează la ajutorul altor
persoane. Adesea avortul provocat în condiţii ilegale duce la moartea femeii în timpul efectuării lui sau în
scurt timp după aceasta. În majoritatea cazurilor moartea este condiţionată de hemoragiile acute, de şocul
cauzat de perforarea uterului şi lezarea intestinului, de embolia gazoasă în consecinţa introducerii în uter a
soluţiilor de săpun, prin intoxicaţii cu diferite substanţe toxice, prin insuficienţă renală acută, sepsis etc.
Un rol important îl joacă examinarea la faţa locului, unde se pot găsi urme de sânge pe haine sau aşternut,
resturi de medicamente sau instrumentele cu care a fost provocat avortul. Se recomandă efectuarea
examenului la faţa locului cu participarea medicului legist.
Diagnosticul avortului criminal pe cadavru nu prezintă dificultăţi. Expertiza medico-legală în avort se
efectuează în comisie, cu concursul obstetricianului-ginecolog.
ILEGAL
 în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop
 de către o persoană care nu are studii medicale superioare speciale
 în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa indicaţiilor medicale, stabilite de Ministerul
Sănătăţii
 în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operaţii
 în condiţii antisanitare

 Femeilor li se acordă dreptul să-şi hotărască personal problema maternităţii [art.32 Legea ocrotirii
sănătăţii]
 Orice persoană are dreptul de a lua liber decizia referitoare la numărul copiilor şi la timpul naşterii
lor în căsătorie sau în afara căsătoriei [art. 5 al Legii cu privire la ocrotirea sănătăţii reproductive şi
planificarea familială]
 A da naştere unei fiinţe umane este un act personal, nu unul social. Urmările acestui act le suportă
mai mult ca oricine femeia şi, când ea nu doreşte să le suporte, societatea, care nu contribuie în mod
eficient la uşurarea acestor greutăţi, nu are dreptul să-i impună contrar voinţei ei obligaţia de a avea
copii
 Operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată până la sfârşitul primelor 12 săptămâni
de sarcină
 Modul de efectuare a acestei operaţii după primele 12 săptămâni de sarcină este stabilit de
Ministerul Sănătăţii [art.32 Legea ocrotirii sănătăţii]  Întreruperea sarcinii poate avea loc doar cu
consimţământul femeii însărcinate
 Efectuarea avortului la indicaţii medicale după primele 12 săptămâni de sarcină este admisă în
cazurile existenţei unei patologii care pune în pericol viaţa femeii gravide
 Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina prezintă un factor de risc major şi imediat
pentru viaţa mamei [art. 9 (al.4) Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului]
 În astfel de cazuri, o viaţă certă este salvată prin renunţarea la menţinerea unei probabilităţi de viaţă
 Persoană care nu are studii medicale superioare speciale - orice colaborator medical care nu este
deţinător de studii medicale superioare, specializarea – obstetrică şi ginecologie
6
4
  Chiar şi aceşti specialişti pot fi atraşi la răspundere penală în cazul nerespectării celorlalte condiţii
prevăzute de art. 159 CP

99.Sterilizarea chirurgicală: condițiile legalității și ilegalității.

Sterilizarea chirurgicală voluntară [art.32 Legea ocrotirii sănătăţii]:
(1) Sterilizarea chirurgicală voluntară la femei şi la bărbaţi poate fi efectuată la dorinţa lor sau la
indicaţia medicului cu consimţământul scris al persoanei în unităţi medico-sanitare publice sau private
acreditate în cazurile şi în modul stabilit de Ministerul Sănătăţii
(2) Efectuarea sterilizării chirurgicale de către persoane fără studii medicale corespunzătoare,
precum şi în unităţi medico-sanitare nespecializate, se pedepseşte conform legii
Aplicarea metodei chirurgicale de contracepţie poate avea loc doar în baza acordului benevol
informat [art. 11 Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii reproductive şi planificarea familială]
 Sub incidenţa dispoziţiei de la art. 160 din CP RM intră numai sterilizarea săvârşită prin metoda
chirurgicală. Dacă sterilizarea a fost efectuată prin alte metode (de exemplu, prin iradiere cu raze
ionizante), fapta urmează a fi calificată în funcţie de gravitatea vătămării corporale sau a sănătăţii

100. Reanimare şi transplantare: aspectele legale, etice şi medicale.

REANIMARE
Orice persoană care este de faţă la producerea unei accidentări sau îmbolnăviri grave este obligată să
acorde primul ajutor în limita posibilităţilor sale, să anunţe unitatea medico-sanitară proximă, să ajute
personalului medico-sanitar la acordarea de prim ajutor, să dea vehiculele de care dispune pentru
transportarea gratuită a accidentaţilor sau bolnavilor la unitatea medico-sanitară proximă. Identic se
procedează şi în cazul femeilor gravide care necesită asistenţă medicală urgentă
Dacă viaţa pacientului este în pericol, medicul sau un alt lucrător medical poate folosi gratuit orice tip de
vehicul pentru a se deplasa la bolnav sau pentru a-l transporta la unitatea medico-sanitară proximă
Rugămintea pacientului de a i se scurta viaţa prin mijloace medicale (eutanasie) nu poate fi satisfăcută.
Pacientul are dreptul să moară în demnitate [art. 34, Legea ocrotirii sănătăţii].
 Dreptul la o moarte demnă nu este un drept de a omorî şi nici un drept la sinucidere, ci un drept la moarte
netulburată, cu toată demnitatea omenească şi creştină. În faţa producerii morţii apropiate şi inevitabile,
când sunt epuizate toate posibilităţile medicinii moderne, medicului îi este permis să ia decizia de
întrerupere a unei astfel de asistenţe care doar ar prelungi viaţa, în condiţii de suferinţe irezistibile, pentru
un scurt timp. Însă, nu poate fi întrerupt cursul unui tratament obişnuit, prescris tuturor pacienţilor în
asemenea situaţii (ex.: alimentarea, hidratarea, îndepărtarea secreţiilor bronhiale, tratamentul extern al
plăgilor, decubitsurilor şi infecţiilor de piele etc.)

TRANSPLANT
Problema transplantului are cîteva aspecte: medical, juridic şi bioetic. Primul aspect cel medical, practic e
soluţionat de ştiinţa biomedicală, în tehnică, adică actualmente e posibil orişice transplant, orişice grefă.
Aici performanţele sunt uriaşe. Aspectul juridic – acesta-i problema statului. E nevoie de legi, care ar
împiedica deviaţiile de ordin moral, medical şi financiar.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a stabilit cîteva criterii pe care trebuie să le îndeplinească
prelevarea de organe şi inclusiv grefa: (a) să fie un gest gratuit (donatorul nu poate fi remunerat); (b) să fie
anonim (cele două familii - donatorul şi recipientul - să nu se cunoască între ele); (c) să fie o acţiune
publică şi nu privată; (d) să respecte demnitatea umană; (e) să existe o separare totală între echipa de
reanimare care diagnostichează moartea cerebrală şi echipele de transplant, în vederea suprimării
posibilului conflict de interese.
Aspectul bioetic al problemei transplantului, grefei are cîteva momente. Primul ne spune că organele sau
ţesuturile grefabile au doar două surse: organisme vii (donatori) sau cadavre. Un donator în viaţă poate
dona doar unul dintre rinichii săi sau o anumită cantitate de măduvă osoasă, uneori poate ceda şi o porţie
6
5
de ficat sau fragmente de ţesuturi. Donarea se efectuează de obicei de la persoane înrudite sau se
organizează rînduri (cozi). Aici intervine a dona sursă de colectare a organelor – de la cadavre. Astăzi în
lume în aceste rînduri (cozi) mor mii de recipienţi, care n-au putut solicita la vreme, de exemplu, cordul.
Alt moment al problemei în cauză: cum de stabilit moartea individului, ca organul donatorului să rămînă
viu? Răspunsul la această problemă este extrem de dificil. Actualmente se divizează decisiv moartea
biologică (inima, cordul nu se zbate, dispare pulsul) şi cea cerebrală (moartea doar a creierului). Anume
aici se ciocnesc interesele bisericii şi a biologiei, unde prima recunoaşte moartea biologică, pe cînd ştiinţa
pledează pentru moartea cerebrală. Acest fapt ne conturează frecvent şi momentul bioetic. În goană după
organe se pot face accidente „planificate”, se pot cumpăra medicii. În lume există „o piaţă neagră” de
organe ce pune organismele bioetice în gardă. Al treilea moment ţine de faptul că problema deficitului de
organe se încearcă a fi rezolvată prin intermediul organelor prelevate de la animale, de exemplu, de la
maimuţe, porci etc. Viitorul se axează spre xenogrefe, adică transplante de la animale modificate genetic
(s-a realizat deja o îmbinare a AND-lui porcin şi cel uman). Reacţia societăţii este diversă, unii acceptă să
supravieţuiască cu o inimă de porc, alţii nu, mai ales acei tare credincioşi

6
6