1.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Definiția medicinii legale

Medicina legală sau medicina judiciară, este o disciplină care face parte din
ştiinţele medico-biologice, a cărei preocupare, pe de o parte, este asigurarea
asistenţei de specialitate, iar pe de altă parte, de cercetare şi de prelucrare a
datelor medicale, biologice, sociologice, histopatologice, toxicologice,
criminalistice, etc., în scopul furnizării de probe cât mai obiective ştiinţifice,
necesare în înfăptuirea actului de justiţie. Medicina legală reprezintă o specialitate
„de graniţă” din cadrul ştiinţelor medicale cu caracter profund inter- şi
multidisciplinar.

Acest caracter interdisciplinar, rezultă şi din faptul că medicina legală

utilizează cunoştinţele tuturor specialităţilor medicale, cărora le dă un conţinut
adecvat în folosul nemijlocit al ştiinţelor socio-juridice.Acesta este elementul
definitoriu, potrivit căruia, medicina legală este de fapt o disciplină medicală de
sinteză care vine în întâmpinarea justiţiei.

Dezvoltarea medicinii legale ca ştiinţă s-a realizat pe deplin după ce s-au

dezvoltat o serie de discipline fundamentale cum ar fi: anatomia, fiziologia,
anatomia patologică, chirurgia, obstretica-ginecologia, medicina internă, psihiatria,
farmacologia, genetica, toxicologia, etc. Cunoştiinţele dobândite au fost apoi
completate cu cele de biologie moleculară, chimie, biochimie, biofizică, etc. Astfel
mijloacele de probaţiune au căpătat un caracter profund ştiinţific.

Mathieu Orfila(1787-1853) chimist francez, fondatorul toxicologiei,

definește medicina legală ca „totalitatea cunoștințelor medicale capabile să
lumineze diversele chestiuni de drept ori să-l îndrume pe legiuitor în făurirea
legilor”.

1.2 Relaţii şi conexiuni

Din cele câteva elemente definitorii expuse, rezultă că relaţiile dintre

medicina legală şi celelalte specialităţi medico-biologice, se realizează în dublu
sens, folosind toate cuceririle ştiinţifice și cunoştinţele celorlalte discipline, iar pe
de altă parte, îşi aduce aportul la dezvoltarea ştiinţelor medicale prin metodele
proprii de cercetare. În ceea ce priveşte relaţiile medicinii legale cu ştiinţele juridice,
medicina legală are legătură cu toate ramurile dreptului şi ori de câte ori este
vătămată sau implicată fiinţa umană. Astfel, în domeniul dreptului penal, medicina
legală are un rol deosebit, ce constă în întocmirea unor expertize medico-legale
care aduc în faţa justiţiei elemente obiective medicale care, în final, permit
stabilirea legăturii de cauzalitate între diversele fapte penale şi urmările acestora.
Alteori, medicina legală poate evidenţia probe ştiinţifice care înlătură caracterul
penal al unei fapte.

Cu dreptul procesual penal, medicina legală are raporturi în ce priveşte

precizarea stării de sănătate a învinuitului sau a inculpatului în vederea participării
la procesul penal precum şi dacă bolile de care suferă pot sau nu să fie tratate în
reţeaua sanitară a penitenciarelor.

Legăturile cu dreptul civil se realizează prin stabilirea condiţiilor privind

capacitatea civilă de stabilire a tutelei sau curatelei ori privind existenţa unui
prejudiciu cauzat de fapte ilicite cum ar fi: pierderea capacităţii de muncă ori alte
raporturi contractuale. Privitor la dreptul familiei, medicina legală este solicitată în
probleme cum ar fi: stabilirea condiţiilor privind încheierea, anularea ori desfacerea
căsătoriei, stabilirea sexului civil (în anumite situaţii), stabilirea unor condiţii privind
adopţia, stabilirea filiaţiei precum şi recomandări în ce priveşte măsura educării în
familie a minorilor delicvenţi.

Relaţiile pe care le cunoaşte medicina legală cu dreptul muncii, constau în

stabilirea diferitelor traumatisme legate de procesul de producţie şi în prevenirea
accidentelor de circulaţie prin expertiza privind capacitatea de conducere auto.
Relațiile cu dreptul medical constau în încadrarea şi stabilirea unor criterii medicale,
care definesc culpa şi răspunderea legată de actul medical.

Cu criminologia, colaborarea se realizează prin studierea cauzelor medicale

şi sociale ale delicvenţei şi metodologiei ştiinţifice de combatere a acestor
fenomene. În ceea ce privește legătura cu criminalistica, medicina legală îşi aduce
aportul prin tehnici şi studii de biocriminalistică şi biocriminologice, aplicând
metode specifice de identificare ale diverselor urme biologice cum ar fi: petele de
sânge, de spermă, fir de păr precum şi alte urme biologice pentru identificarea
cărora există o metodologie de lucru bine precizată şi acceptată.

1.3 Istoricul medicinii legale

Dintre cele mai vechi dovezi care atestă colaborarea medicilor cu justiţia se
menţionează, Codul lui Hammurabi, rege al Babilonului(1792 – 1750 înainte de
Hristos). Această culegere de legi era răspândită în Asia şi Babilon, cuprinzând o
serie de articole care reglementau activităţile medicilor, prevăzând sancţiuni
pentru greşelile ce ar fi survenit.

Cărţile biblice la vechii evrei(Talmudul) conţin o serie de menţiuni privind

fapte cu implicaţii medico-legale, cum ar fi: omuciderile, sinuciderile, rănile,
sarcina, perversiunile sexuale, violul, sterilitatea etc.

În aceeaşi perioadă, în Egipt, existau prevederi prin care era obligatorie

examinarea femeii gravide (dacă aceasta era condamnată la moarte), executarea
pedepsei urmând să survină după naşterea copilului. De asemeni se prevedeau
pedepse grave pentru perversiunile sexuale şi pentru avortul provocat.

Grecia antică s-a remarcat prin preocupări în special privind normele

deontologice ale profesiei de medic, ele fiind înglobate în „Corpus Hipocraticum”
care cuprinde 53 de scrieri repartizate în 72 de cărţi.Reprezentantul principal al
acestei şcoli de medicină(de la Kos) a fost Hipocrate.Normele etice din acea
perioadă stau şi azi la baza „Jurământului lui Hipocrate” pe care îl depun absolvenţii
facultăţilor de medicină.Conform şcolii de medicină de la Kos, boala reprezenta o
afectare a întregului organism.În scrierile sale, pe lângă elementele de deontologie
medicală, se numără şi activităţi care cuprind descrierea leziunilor şi a fracturilor
craniene, semnele agoniei, cauzele sterilităţii etc.

După epoca Hipocratică, merită să fie amintite lucrările lui Aristotel (384-322
înainte de Hristos) care a făcut observaţii de embriologie şi tanatologie. Herophilus
(335-280 înainte de Hristos) a fost primul medic care ar fi efectuat autopsia cu
asistenţă publică. De asemeni Erasistratus (304-250 înainte de Hristos) a cercetat
care sunt cauzele anatomopatologice ale pericarditei.
 Medicina Romei antice s-a aflat(ca şi artele) sub puternica influenţă a şcolii
greceşti.Cel mai vestit reprezentant a fost Galenus(129-216).El a făcut pentru prima
dată afirmaţia că oricărei modificări organice îi corespunde o alterare funcţională
şi invers.A făcut de asemeni observaţii în legătură cu aspectul plămânului de înecat
precum şi în legătură cu simularea.Din aceeaşi perioadă îl amintim pe Asclepiade
de la care au rămas primele observaţii în legătură cu semnele morţii reale.

Merită de asemenea să-l amintim pe Antistus care, după asasinarea lui Cezar
a făcut cercetări, arătând că din cele 23 de răni pe care le prezenta, doar una ar fi
fost mortală, aceea situată între prima şi a doua coastă.

În Extremul Orient remarcăm de asemenea studii cu caracter medico-legal.

Astfel, se consideră că primul tratat de medicină legală ar fi apărut în China şi ar fi
fost scris de Sun-Tzi(1247). Acesta cuprinde probleme de tanatologie, asfixii,
moarte subită, intoxicaţii şi identificare. Un capitol se intitulează ”cum se spală
nedreptatea”.

Evul Mediu este în general sărac în dovezi despre dezvoltarea medicinii

legale. Totuşi, la popoarele nordice se găsesc dispoziţii, privind noţiunile de răni şi
consecinţele acestora. Amintim de asemenea problema bolilor mintale şi
răspunderea medicului. Italia se remarcă prin reprezentanţii şcolii de medicină din
Bologna(cea mai veche universitate din lume 1088).

În secolul XIV şi XV, sub influenţa medicinii arabe s-au concretizat primele
noţiuni de toxicologie medico-legală, care au întregit cunoştinţele viitoarei
specialităţi. Nu putem însă vorbi de o sistematizare corespunzătoare, riguroasă a
noţiunilor medico-legale până în anul 1575, când Ambroise Pare, considerat drept
părintele medicinii legale în Europa, a editat lucrarea intitulată „Tratat despre
concluziile medicilor şi îmbălsămarea cadavrelor”.

În secolul XVII, dezvoltarea medicinii legale a cunoscut o ascensiune rapidă.

Din această perioadă există operele lui Paolo-Zacchia în 10 volume şi a lui Roderico
da Castro.

Primele cursuri de medicină legală s-au ţinut în 1740 la universitatea din

Copenhaga. Din aceeaşi perioadă datează şi cursurile din Franţa, la Dijon, iar
denumirea de „medicină legală” ar fi fost utilizată pentru prima dată în aceeaşi
perioadă. În Germania, Bohn a descris amănunţit tehnica autopsiei medico-legale
şi tehnica examinării anatomo-patologice a leziunilor traumatice.

Pe măsură ce ştiinţele medicale şi juridice au căpătat o dezvoltare tot mai

însemnată şi medicina legală s-a dezvoltat prin cercetări şi observaţii proprii. De o
deosebită importanţă sunt progresele pe care le-a înregistrat anatomia patologică
în secolul XVIII. Acest lucru a impulsionat şi mai mult dezvoltarea medicinii legale.
În secolul XIX au apărut tratatele de medicină legală ale lui: Tardieu, Hofmann şi
Brouardel. Dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai medicinii legale în Europa
începutului de secol XX îi amintim pe: Mueller, Ponsold, Prokop, Simonin, Derobert,
Popov, Raiski, etc.

1.4 Istoricul medicinii legale în România

În ţara noastră, primele documente care conţin şi unele elemente de

medicină legală le găsim în Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu în „Cartea
românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti”. Aceasta a fost tipărită prima
dată la Iaşi(1646). Referinţe medico-legale constau în: cazuri de otrăvire, deflorare,
sodomie, nebunie, rănire, surdo-mutitate etc. Se fac de asemenea recomandări
privind persoanele care erau autorizate să arate astfel de observaţii utile legii.
Totuşi, aceste prevederi au mai mult un caracter laic şi nu medical. Ele de fapt sunt
traduceri după scrieri în limba greacă la care au fost adăugate şi câteva elemente
autohtone.

Prima autopsie medico-legală a fost efectuată la 6 februarie 1832,

întocmindu-se un raport în care se enunţă şi tehnica de autopsie, descrierea
cavităţilor şi organelor, examinări toxicologice. S-au redactat chiar şi concluzii cu
caracter medico-legal. În 1833 se efectuează primele analize chimice în cazuri de
otrăvire.

Manifestări cu caracter medico-legal apar odată cu înfiinţarea Școlii de

Chirurgie Carol Davila, care apoi primeşte numele de şcoala naţională de medicină
şi farmacie, unde s-au predat şi noţiuni de medicină legală în anul 4.
 În anul 1865 a apărut primul „Cod penal şi de instrucţie criminală” în care
este stabilit rolul medicului în diverse cauze. De asemenea, în unele lucrări de drept
din aceeaşi perioadă, se prevăd situaţiile în care este necesară constatarea medico-
legală.

Gheorghe Athanasovici a fost recunoscut drept primul profesor de medicină

legală și toxicologie(1861), fiind apoi numit şi medic legist al capitalei(1862). În anul
1879 profesorul Alexandru Șutzu a fost primul care a permis accesul studenţilor de
la medicină în sala de autopsie.

Putem afirma că medicina legală românească modernă a căpătat un caracter

ştiinţific şi o dezvoltare ascendentă începând cu anul 1899, când Mina Minovici a
fost numit profesor de medicină legală iar în 1890 a devenit şi medic legist al
capitalei.

Datorită activităţii deosebite şi cu sprijinul său direct, profesorul Mina

Minovici a reuşit în 1892 să iniţieze construirea Morgii din Bucureşti, care la acea
vreme a corespuns cu cerinţele unui Institut medico-legal de talie europeană.

A redactat un tratat complet de medicină legală, lucrare care a fost premiată

de Academia Română. Lucrările lui au fost apreciate şi cunoscute în toată lumea
medicală din ţară şi străinătate.

1.5 Obiectul medicinii legale

Deoarece în medicina legală „orice diagnostic devine un verdict” (Scripcaru-

Terbancea), se poate afirma că, obiectul medicinei legale se concretizează în lupta
pentru aflarea adevărului – „care nu este întotdeauna frumos, după cum frumosul
nu este întotdeauna adevărat” – tehnic sau ştiinţific, prin aplicarea atât a noţiunilor
specifice medico-legale, cât și a celor generale, medico-biologice, în cadrul unei
activităţi complexe numită generic expertologie.

În ceea ce priveşte domeniul de activitate al medicinei legale, schematic se

poate vorbi de:

• Tanatologia medico-legală sau patologia medico-legală

morfologică(morfologia medico-legală), care studiază aspectele legate de moarte
(felul morţii, cauzele morţii, semnele morţii etc.); preocuparea esenţială a acestui
sector este centrată pe examinarea (externă și internă) a cadavrului;
• Clinica medico legală sau patologia medico-legală, clinică ce are ca obiect de
studiu persoana(omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acestuia, în scopul
probării unor violențe exercitate asupra sa(examinarea medico-legală
traumatologică), al stabilirii stării psihice(expertiza medico-legală psihiatrică) a
posibilităţii executării pedepsei privative de libertate (expertiza medico-legală
pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei din motive medicale) etc.;
• Deontologie și etică medicală –acea parte a medicinei-legale care se ocupă
cu îndatoririle corpului medical, cu raporturile medicilor intre ei, față de societate,
justiţie și față de pacienţi.

1.6 Organizarea rețelei de medicină legală din România

Activitatea de medicină legală din România se desfăşoară in conformitate cu

prevederile Legii 459/2001, privind organizarea activităţii și funcţionarea
instituţiilor de medicină legală, cu modificările și completările ulterioare.

Din reglementările legii se desprind următoarele elemente ce caracterizează

activitatea practică de medicină legală:

➢ activitatea de medicină legală se realizează de către medicii legişti încadraţi

în instituţiile de medicină legală;
➢ activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea principiului
teritorialităţii și al competenței;
➢ activitatea de medicină legală este coordonată de:
- din punct de vedere administrativ de Ministerul Sănătăţii, Autoritățile
Publice Locale;
 - sub raport ştiinţific și metodologic de Consiliul Superior de Medicină Legală,
cu sediul în Institutul Naţional de Medicină Legală.În România, reţeaua de medicină
legală este organizată la nivel naţional și are o structura piramidală, fiind compusă
din următoarele nivele de competență:

I. Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti – unitate cu

personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii.

Activitatea de medicină legală este coordonată, sub raport ştiinţific si metodologic,

de Ministerul Sănătăţii și de Consiliul Superior de Medicină Legală, cu sediul la
Institutul de Medicină legală „Prof. Dr. Mina Minovici” Bucureşti

Consiliul Superior de Medicină Legală are următoarea componență:

a) directorii institutelor de medicină legală;

b) profesorii de medicină legală din țară;

c) șeful comisiei de specialitate al Colegiului Medicilor din România;

d) 3 medici legişti din diferite servicii de medicină legală judeţene, numiţi prin ordin
al ministrului sănătăţii;
e) preşedintele comisiei de specialitate a Ministerului Sănătăţii;

f) un reprezentant al Ministerului Sănătăţii, numit prin ordin al ministrului sănătăţii;

g) un reprezentant al Ministerului Justiţiei, numit prin ordin al ministrului justiţiei;

h) un reprezentant al Ministerului Public, numit prin ordin al ministrului justiţiei;

i) un reprezentant al Ministerului de Interne, numit prin ordin al ministrului de

interne.

Directorul General al Institutului de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” este
de drept, preşedintele Consiliului Superior de Medicină Legală. În caz de
indisponibilitate, el poate fi înlocuit de unul din directorii institutelor de medicină
legală, desemnat de preşedintele Consiliului superior de medicină legală.

Directorul General al Institutului de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” și

directorii institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare sunt
numiţi prin ordin al Ministrului Sănătăţii.

Consiliul Superior de Medicină Legală are următoarele atribuţii:

a) coordonează activitatea de medicină legală, din punct de vedere ştiinţific și

metodologic, împreună cu Ministerul Sănătăţii, în vederea asigurării unei practici
medico-legale unitare pe întreg teritoriul țării;

b) studiază și interpretează anual, morbiditatea și mortalitatea medico-legală, și

informează despre aceasta Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul
Public și Ministerul de Interne;

c) iniţiază studii de criminologie și alte studii interdisciplinare de interes social și

medico-legal, la nivel naţional;

d) sprijină, prin mijloace specifice, activitatea medico-sanitară;

e) propune Ministerului Sănătăţii componența nominală și modul de funcţionare

ale Comisiei superioare medico-legale și ale comisiilor de avizare și control al
actelor medico-legale;
f) adoptă, în termen de 30 de zile de la data constituirii, regulamentul propriu de
organizare și funcţionare.

Consiliul Superior de Medicină Legală se întruneşte semestrial sau ori de câte ori
este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin o treime din numărul
membrilor săi.

Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti colaborează cu

Ministerul de Justiţie, Parchetul General și cu Ministerul de Interne.

Instanţa ştiinţifică supremă este constituită de Comisia Superioară Medico-legală

(formată din membri de diferite specialităţi – medici legişti, chirurgi, ortopezi,
neurochirurgi, microbiologi etc.)

Comisia Superioară Medico-legală este compusă din următorii membrii

permanenţi:

a) directorul general al Institutului de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici"

Bucureşti;

b) directorul adjunct medical al Institutului de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina

Minovici” Bucureşti;

c) directorii institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare;

d) şefii disciplinelor de profil din facultăţile acreditate din cadrul centrelor medicale
universitare;

e) șeful disciplinei de morfopatologie a Universității de Medicină „Carol Davila”

Bucureşti;

f) 2-4 medici primari legişti, cu experiență în specialitate, desemnaţi de directorul

general al Institutului de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici".

La lucrările Comisiei superioare pot fi cooptaţi, în funcţie de specificul lucrărilor,

profesori – şefi de disciplină, din diferite specialităţi medicale, precum și specialişti
din alte domenii ale ştiinţei, care pot contribui la lămurirea problemelor a căror
rezolvare o cere justiţia în diferite expertize medico-legale.
Directorul General al Institutului de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” este
Preşedintele Comisiei Superioare Medico-legale.

Comisia superioară medico-legală verifică și avizează, din punct de vedere ştiinţific,

la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale și se
pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii
expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.

În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia

superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la
care se refera actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în
acest sens sau concluzii proprii.

II. Institute zonale de medicină legală

Sunt unităţi cu personalitate juridică în subordinea administrativă a Ministerului

Sănătăţii care îşi au sediul în centre medicale universitare, Cluj, Iaşi, Timişoara,
Târgu-Mureş, Craiova.

Institutul de Medicină legală „Prof. Dr. Mina Minovici” Bucureşti, precum și

celelalte institute de medicină legală, în limitele competenței lor teritoriale, au
următoarele atribuţii principale:

a) controlează din punct de vedere ştiinţific și metodologic un anumit număr de

servicii judeţene;

b) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor

judecătoreşti sau la cererea persoanelor interesate, expertize și constatări, precum
și alte lucrări cu caracter medico-legal;

c) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penală

sau instanţele judecătoreşti, precum și în cazurile de deficiențe privind acordarea
asistentei medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize
medico-legale psihiatrice;
d) executa examene complementare de laborator, solicitate de serviciile de
medicină legală judeţene, de organele de urmărire penală, de instanţele
judecătoreşti sau de persoanele interesate;

e) îndeplinesc, pentru judeţele în care îşi au sediul, respectiv pentru municipiul

Bucureşti, atribuţiile ce revin serviciilor de medicină legală judeţene prevăzute în
prezenta ordonanţă;

f) efectuează cercetări ştiinţifice în domeniul medicinii legale și pun la dispoziţie

învăţământului universitar și postuniversitar materiale documentare, precum și
alte mijloace necesare procesului de învăţământ;

g) contribuie la sprijinirea asistentei medicale atât prin analiza aspectelor medico-

legale din activitatea unităților sanitare, la cererea lor, cât și prin analiza unor
probleme constatate cu ocazia desfăşurării activităţii de medicină legală;

h) propun Consiliului superior de medicină legală măsuri corespunzătoare în

vederea asigurării, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în
domeniul medicinii legale pe întreg teritoriul țării;

i) avizează funcţionarea, în condiţiile legii, a agenţilor economici care desfăşoară

activităţi de îmbălsămare și alte servicii de estetică mortuară.

În cadrul institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare, precum

și în cadrul Institutului de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” funcţionează
Comisii de avizare și control al actelor medico-legale.

Comisia de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de

medicină legală din centrele universitare este compusă din:

a) directorul institutului de medicină legală din centrul medical universitar

respectiv;

b) 2-4 medici primari legişti cu experienţă în specialitate, desemnaţi de directorul

institutului de medicină legală.
La lucrările Comisiei de avizare și control al actelor medico-legale pot fi cooptaţi, în
funcţie de specificul lucrărilor, profesori - şefi de disciplină, din diferite specialităţi
medicale.

Directorul institutului de medicină legală din centrul medical universitar este

preşedintele Comisiei de avizare si control al actelor medico-legale.

Componența nominală și modul de funcţionare ale Comisiei superioare medico-

legale și ale comisiilor de avizare și control al actelor medico-legale se aprobă prin
ordin al ministrului sănătăţii, la propunerea Consiliului superior de medicină legală.

Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de

medicină legală examinează și avizează:

a) actele de constatare sau de expertiză medico-legală, efectuate de serviciile de

medicină legală judeţene, în cazurile în care organele de urmărire penală sau
instanţele judecătoreşti consideră necesară avizarea;

b) actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale judeţene înainte de

a fi transmise organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti.

III. Servicii medico-legale judeţene

Funcţionează în oraşele reşedinţă de judeţ fiind subordonate, din punct de vedere

administrativ, autorităților publice locale sau județene.

Serviciile medico-legale judeţene pot organiza Cabinete medico-legale în

localităţile mai importante din judeţul respectiv sau pot decide numirea unui medic
de alta specialitate ca medic legist delegat (temporar).

Serviciile de medicină legală judeţene au următoarele atribuţii principale:

a) efectuează expertize și constatări medico-legale din dispoziţia organelor de

urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, precum și în cazurile de deficiențe
în acordarea asistentei ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize
medico-legale psihiatrice;
b) efectuează orice altă expertiză sau constatare medico-legală, în cazul în care se
apreciază ca aceasta nu poate fi efectuată de cabinetul de medicină legală;

c) efectuează, cu plată, examinări medico-legale, la cererea persoanelor interesate,

precum și orice alte lucrări medico-legale, cu excepţia celor care intră în
competența cabinetului de medicină legală;

d) efectuează noi expertize medico-legale, cu excepţia celor care intră în

competența institutelor de medicină legală;

e) pun la dispoziţie catedrelor de medicină legală din universităţile de medicină și

farmacie, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, de deontologia medicală și
de reglementările privind drepturile omului, materiale documentare, cadavre,
ţesuturi și alte produse biologice necesare procesului didactic;

f) pun la dispoziţia Institutului de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” și a

institutelor de medicină legală materiale necesare pentru cercetarea ştiinţifică;

g) contribuie la ridicarea nivelului de acordare a asistenței medicale din unităţile

sanitare, comunicând organului ierarhic superior al acestor unităţi deficientele
constatate cu ocazia desfăşurării activităţii de medicină legală;

h) participă, la cererea instituţiilor sanitare și a Colegiului Medicilor din România, la

lucrările comisiilor de anchetă, instituite de acestea și contribuie, atunci când
diagnosticul este incert, la clarificarea cauzelor care au provocat vătămarea
integrităţii corporale, a sănătăţii sau decesul bolnavilor.

IV. Cabinetele de medicină legală

Au următoarele atribuţii principale:

a) efectuează orice expertiză și constatare medico-legală, din dispoziţia organelor

de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor ce intra în
atribuţiile serviciilor de medicina legala;

b) asigură, cu plată, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea persoanelor

interesate;
c) asigura, cu plată, efectuarea altor lucrări medico-legale.

În prezent există 13 Cabinete medico-legale în oraşe sau municipii nereşedinţă de

judeţ.

V. Instituția experților independenți, autorizați

În conformitate cu O.G. nr.2/2000 cu privire la activitatea de expertiză

tehnică judiciară și extrajudiciară, aprobată de Legea nr.156/2002, există experți
independenți în specialitatea farmacologie-medicină-stomatologie, aprobată prin
Ordinul Ministrului Justiției nr.199/2010, care pot efectua expertize judiciare în
medicină.