qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui

opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfgh
jklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvb
nmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio
pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
Coordonator de disciplină:

ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
Lect. univ. dr. Nicolae MIRESCU

vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw
ertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdf
UVT
MEDICINĂ LEGALĂ

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul IV, Semestrul VII

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

=TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE

ÎNVĂȚARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA

ID
 CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

Modulul I. Noțiuni Introductive.

U.I. 1. Noţiuni introductive: istoricul medicinei legale. Cadrul legislativ și
organizarea activității medico-legale în România. Actele medico-legale.

Modulul II. Tanatologie medico-legală.

U.I.2. Semiologie tanatologică (semnele morții reale); raportul de autopsie
medio-legală.
U.I.3. Felurile morții: aspecte juridice (moarte violentă, moarte subită, moarte
neviolentă); euthanasia și transplantul de organe.

Modulul III. Traumatologie medico-legală.

U.I. 4. Leziuni elementare medico-legale.
U.I.5. Traumatologie sistemică și cauzalitate medico-legală (leziunile
craniului, toracelui, abdomenului, membrelor).
U.I. 6. Reacția vitală.
U.I. 7. Căderea și precipitarea.

Modulul IV. Leziunile și moartea prin politraumatisme de trafic.

U.I. 8. Leziunile și moartea rezultate în urma accidentului de trafic rutier,
feroviar aerian și maritim.

Modulul V. Asfixiile mecanice și moartea indusă de agenții fizici.

U.I. 9. Spânzurare, sugrumare, sufocare, compresiune toraco-abdominală,
electrocuție, variații de presiune și de temperatură, boala de iradiere.

Modul VI. Leziunile și moartea prin arme de foc.

U.I. 10. Elemente de balistică medico-legală. Caracteristicile leziunilor induse
de proiectile. Obiectivele expertizei medico-legale.

Modulul VII. Elemente de psihiatrie medico-legală.

U.I. 11. Noțiuni privind discernământul și capacitatea psihică. Sindroame
majore psihiatrice (noțiuni elementare). Etapele expertizei medico-legale psihiatrice.
U.I. 12. Infracțiuni contra vieții sexuale – analiză medico-legală (violul și
agresiunile sexuale).
U.I. 13. Pruncuciderea – analiză medico-legală.
U.I. 14. Culpa medicală.
 MODULUL I
Introducere în medicina legală

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

U.I. 1. Noţiuni introductive: istoricul medicinei legale. Cadrul legislativ și

organizarea activității medico-legale în România. Actele medico-legale.

= 2 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

generale din medicina legală.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

medicina legală, obiectul medicinii legale, metodele şi conexiunile medicinii
legale.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

1. Definiţie. Obiectul, metodele şi conexiunile medicinii legale

Istoria demonstrează că în decursul evoluţiei umane, între membrii unei
societăţi se stabilesc raporturi diverse (economice, sociale, juridice etc.), toate
având la bază procese biologice pentru a căror reglementare, justiţia a apelat şi
apelează la noţiuni de specialitate, care sunt oferite de medicina legală.
MEDICINA LEGALĂ este o disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele
sale în slujba justiţiei, ori de câte ori, pentru lămurirea unei cauze judiciare, sunt
 necesare anumite precizări cu caracter medical - biologic.
Definiţia
medicinii
Drept obiecte ale activităţii expertale medico-legale, pot fi persoanele,
legale cadavrele umane, corpurile delicte, diferite documente (foi de observaţie, reţete, alte
documente cu caracter medical), produse biologice recoltate de la persoana în viaţă
sau cadavre.
Metodele de studiu ale medicinii legale depind de felul expertizei
solicitate. Se folosesc metodele ramurilor medicale dar şi metode proprii (identi-
ficarea medico-legală a agentului vulnerant şi aprecierea mecanismului lui de
acţiune). În anumite activităţi (expertize toxicologice) se aplică cu succes
metode preluate din ştiinţele fizico-chimice.
În general, în activitatea medico-legală se folosesc: observaţia (dublată
de o descriere completă şi minuţioasă a celor constatate), sinteza şi experimentul.
Ca ramură a ştiinţelor medicale, medicina legală contribuie la asigurarea
calităţii asistenţei medicale şi la profilaxia îmbolnăvirilor generate de actele de
violenţă. Ca specialitate de graniţă cu ştiinţele juridice, medicina legală utilizează
toate cunoştinţele medicale şi biologice, în vederea probaţiunii juridice a
adevărului obiectiv.
Medicina legală, este o disciplină de sinteză şi în acelaşi timp de graniţă
(între ştiinţele medicale şi cele juridice). Ea are conţinutul ei propriu de probleme,
metodele ei proprii de cercetare ştiinţifică şi domeniul propriu de aplicabilitate
practică a cunoştinţelor acumulate. Medicului legist i se încre- dinţează sarcina de a
aduce în justiţie cunoştinţele medicale, fapt ce impune acestuia, stăpânirea noţiunilor
fundamentale aparţinând tuturor ramurilor ştiinţelor medicale.
Sunt excluse astfel diletantismul şi improvizarea, ideile preconcepute,
ignoranţa şi infatuarea. Dar medicul legist nu trebuie înţeles ca un omnispecialist,
lucru de altfel imposibil având în vedere diversificarea şi aprofundarea specialităţilor
medicale.
Valoarea probatorie necesară actului medico-legal, se realizează prin
colaborarea medicului legist cu medicul specialist din orice ramură medicală, la
orice nivel ştiinţific.
 Medicina legală capătă astfel un caracter interdisciplinar, dar nu numai cu
 ştiinţele medicale (anatomie, anatomie topografică, anatomie pato- logică,
Caracterul
fiziopatologie, farmacologie, neurochirurgie, ortopedie-traumatologie, obstetrică-
interdisciplinar
al medicinii ginecologie etc.) ci şi cu unele ramuri ale ştiinţelor socio-juridice. Ea are relaţii
legale strânse cu dreptul penal, contribuind major la justa încadrare a faptei în textul legii
penale.
În dreptul civil prin constatarea şi cuantificarea prejudiciului cauzat de fapte
ilicite, ajută la stabilirea cuantumului daunelor. Tot în dreptul civil, ajută instanţa
la instituirea tutelei sau curatelei.
În dreptul muncii, prin stabilirea incapacităţii de muncă consecutivă
traumatismelor produse în procesul muncii, ajută justiţia la stabilirea vinovăţiei
angajatului sau angajatorului în producerea accidentului de muncă, având în ultimă
instanţă şi un rol profilactic.
Raporturile cu dreptul familiei privesc probarea condiţiilor medicale
cerute de căsătorie, motivele medicale ce justifică desfacerea ei, stabilirea corectă a
sexului civil, cercetarea paternităţii.
Prin studiul cauzelor medicale ale fenomenului infracţional, medicina legală,
stabileşte corelaţii cu criminologia şi criminalistica.
Se poate spune deci că medicina legală este o ştiinţă cu caracter profund
umanitar, ce participă la apărarea vieţii şi demnităţii umane, medicului legist
revenindu-i o mare răspundere profesională şi socială.

2. Istoricul medicinii legale

Este greşit a se afirma că medicina legală s-a născut în legătură cu fenomenul

constant care marchează întreaga existenţă umană şi anume moartea şi, la fel de
greşit, a privi medicul legist ca fiind mai întâi aplecat asupra cadavrului.
În dovezile rămase din cele mai vechi perioade ale istoriei umanităţii
găsim referiri la contribuţia medicului în aplicarea justiţiei.
Codul lui HAMURABI, conţine o serie de prevederi referitoare la
răspunderea medicilor, ba chiar şi sancţiuni pentru greşelile terapeutice. De asemeni,
dispunea chemarea în faţa justiţiei a unor persoane ce puteau oferi date când era
vorba de sănătatea sau viaţa cuiva.
În EGIPT, în antichitate, era prezăvută necesitatea examinării de către moaşe
a femeii gravide condamnate la moarte, pedeapsa amânându-se până după
 naştere (dacă starea de graviditate era confirmată), iar la vechii evrei, în cărţile
Medicina
legală religioase, se găsesc o serie de referiri la fapte medicale sau medico-legale.
în antichitate Şcoala medicală greacă, prin HIPOCRATE, deşi nu invederează
preocupări medico-legale în sensul actual, abordează totuşi probleme cum ar fi
descrierea leziunilor craniene, sau semnele patognomonice ale agoniei. Este meritul
lui de a pune bazele unui sistem de norme etice ce reglementează activitatea
profesiunii medicale, jurământul lui Hipocrate fiind primul pas al oricărui medic în
 cariera sa.
În ROMA, în antichitate, în Legea celor XII Table, găsim referiri la fracturi
(“os fractum ” şi “membrum ruptum ”). În partea referitoare la tutela
 “smintiţilor”, era stabilită chiar o gradare în slăbirea liberului arbitru. Mai târziu,
Medicina
GALENUS face observaţii privind simulaţia şi descrie caracteristicile plămâ- nului
legală
în Roma antică respirat comparativ cu cel al nou-născutului mort. Mai sunt făcute menţiuni
privind răspunderea penală a bolnavilor mintali (Lex Cornelia – edictată în
timpul Consulatului lui Sulla, în sec. I Î.C.). Se definea noţiunea de iresponsabilitate
din cauză de boală, această lege având şi unele prevederi referitoare la atenuarea
sau chiar inexistenţa responsabilităţii în caz de tulburare a facultăţilor mintale
(furiosus ipso furore satis punitur).
În IMPERIUL BIZANTIN, Digestele lui Iustinian, confereau medicului o
competenţă apropiată de cea a judecătorului, când în faţa justiţiei erau aduse fapte
medicale.
În CHINA, la 1248 D.C. Sun-Tsi publică în cinci volume prima lucrare
medico-legală în care, găsim referiri la: leziuni de violenţă, simulări, înec,
otrăviri, avort şi responsabilitatea în acupunctură.
Deşi Europa evului mediu a fost dominată de obscurantism religios, totuşi se
fac simţite unele progrese în domeniul medico-legal.
Universităţile italiene, sub infuenţa medicinii arabe, publică primele tratate de
toxicologie, iar la facultatea de medicină din Montpellier, sunt autorizate primele
autopsii.
În “CONSTITUTIO CRIMINALIS CAROLINAE” din 1532 D.C. se indică
utilizarea medicului legist în faţa justiţiei în cazuri de: răniri, avort, otrăviri, iar la
 1604 D.C. AMBROISE PARRE, publică primul tratat de medicină legală
Primul tratat intitulat “Despre rapoarte şi mijloace de conservare a cadavrelor”. Aceasta este
de medicină
prima carte de medicină legală apărută în Europa.
legală
La 1621 D.C. PAULO ZACCHIA, tipăreşte cele zece volume intitulate
“Chestiuni medico legale”. El este primul care foloseşte denumirea de medicină
legală.
La sfârşitul secolului XVIII-lea, se institue în Germania prima funcţie
oficială de medic legist, pentru ca ulterior, medicina legală să fie introdusă ca
disciplină de învăţământ la toate facultăţile de medicină. Apar tratate scrise de
somităţile epocii, iar în 1828 D.C., BRUARDEL pune bazele Academiei
Internaţionale de Medicină Legală şi Socială.

În ce constă obiectul medicinii legale

 Progresul general al ştiinţelor medicale, chimiei şi fizicii, face posibilă
dezvoltarea medicinii legale şi duce la continua creştere a autorităţii ştiinţifice a
probelor medico-legale administrate în justiţie. Se înfiinţează institute de
cercetări medico legale, apar un număr impresionant de publicaţii şi periodice
medico-legale astfel încât, la sfârşitul secolului XIX – lea, nu există nici o ţară
civilizată fără învăţământ sau reţea de medicină legală.

3. Istoricul medicinei legale în România.

Prima menţiune scrisă în limba română, care face referire la cazurile
de moarte ale copiilor este de origine bisericească, fiind cunoscută ca “ Pravila de la
Ieud”.
În România, Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab (tipărite la 1646 în
 Iaşi, respectiv 1652 la Târgovişte), sunt primele legi cu caracter laic, şi include
Medicina dispoziţii privitoare la otrăviri, deflorare, nebunie şi sodomie.
legală
La 1811 D.C., Divanul Moldovei dispune autopsia cadavrelor din morţile
în România
violente, iar la 06 februarie1832 este efectuată prima autopsie, prilej cu care s-a
încheiat şi un proces verbal, de constatare. Tot din această perioadă găsim însemnări
privitoare la cerceterea medico-legală a unor decese subite şi în Ţara Românească.
La 1856, Carol Davila înfiinţează Şcoala de Chirurgie la Bucureşti, care apoi
ia denumirea de Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, unde se preda
medicina legală. În 1865, primul Cod penal român, instituie obligativitatea raportului
medico-legal în caz de moarte violentă sau suspectă.
Fondatorul medicinii legale moderne în România este prof. MINA
 MINOVICI (1858 – 1933). După specializarea în Franţa, sub îndrumarea
Fondatorul profesorului Bruardel, în 1890 este numit medic legist al capitalei şi profesor al
medicinii catedrei de medicină legală, în 1899.
legale
moderne în Legea sanitară din 1909 stipulează înfiinţarea unui “Consiliu Medico-Legal
România însărcinat cu controlul lucrărilor medico legale“, în care sunt cooptaţi şi trei
specialişti din alte domenii (un chirurg, un internist, şi un farmacist) şi de asemeni
legea mai arată care sunt etapele pe care trebuia să le parcurgă redactarea unui act
medico legal.
De numele lui Mina Minovici se leagă înfiinţarea Institutului de Medicină
Legală (1892), care astăzi îi poartă numele, primul tratat de medicină legală precum
şi formarea primilor specialişti legişti.
În centrele medicale universitare din ţară (Iaşi, Cluj) apar catedre de medicină
 legală, care devin nuclee de cercetare ştiinţifică şi pepiniere de formare a medicilor
legişti.
La Cluj, fondatorul şcolii de medicină legală a fost Prof. NICOLAE
MINOVICI (1868 – 1941) fratele profesorului Mina Minovici, ale cărui studii
privind asfixiile mecanice acute prin spânzurare beneficiază şi azi de o largă
recunoaştere în lumea medicală internaţională. Tradiţia a fost continuată de
profesorul Mihail Kernbach (1895 – 1976), iniţial la Cluj, ulterior la Iaşi.
Între 1958 şi 1973, reţeaua de medicină legală a fost condusă de acad. ION
MORARU (1927 – 1989), personalitate medicală complexă (anatomopatolog,
imunolog, genetician), coordonatorul, în 1980, a primului “Tratat de anatomie patologică”
din ţara noastră. În perioada 1973 – 1989, la conducerea reţelei medico-legale s-a aflat
 profesorul MOISE TERBANCEA.
Vladimir Beliş, După 1989, destinul medicinii legale este legat de numele profesorului
Organizatorul VLADIMIR BELIŞ (n.1930). Practician, cercetător dar şi ilustru pedagog,
reţelei medico-
legale din ţara profesorul Vladimir Beliş a depus eforturi constante în vederea organizării pe baze
noastră noi, europene, a reţelei medico-legale din ţara noastră, a formării de noi cadre de
specialitate. Sub redacţia sa, apare în 1995, lucrarea intitulată “Tratat de medicină
legală ”. Toate aceste aspecte au contribuit la ridicarea nivelului ştiinţific al actului
medico-legal.
Din anul 2001, la conducerea reţelei medico-legale şi a Institutului Naţional
de Medicină Legală “Prof. Mina Minovici” – Bucureşti se află profesorul DAN
DERMENGIU. La conducerea Departamentului de Serologie Antropologie şi
Identificare medico-legală s-a aflat profesorul VIOREL PANAITESCU (actualmente
conf. univ. dr. Dogăroiu Cătălin), iar la conducerea Departamentului de
Histpatologie şi Tanatochimie s-a aflat conf. univ. dr. NATALIA DRUGESCU
(actualmente conf. univ. dr. Mihai Ceaușu). Conducereea departamentului de
toxicologie a fost realizată de farmacist CLARA PERJU (actualmente Radu Ana),
iar psihiatria medico- legală s-a aflat sub conducerea profesorului VIRGIL
DRAGOMIRESCU (în prezent fiind conf. univ. dr. Valentin Gheorghiu).

4. Actele medico-legale.
Actele medico-legale sunt raportul de expertiza, raportul de constatare,
certificatul, buletinul de analiza si avizul.
Potrivit art. 9 din Norme de aplicare ale Legii nr.271/2004, coroborat cu Noul
Cod de procedură penală (NCPP) și Noul Cod de procedură civilă (NCPC):
a) prin raport de expertiza medico-legală se întelege actul întocmit de un
expert la solicitarea organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si care
cuprinde datele privind expertiza efectuata. Expertiza medico-legala se efectueaza în
situatiile prevazute la art. 172 și urm. din NCPP, precum si la art. 330 și urm. din
NCPC;
b) prin raport de constatare medico-legala se întelege actul întocmit de
medicul legist la solicitarea organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si
care cuprinde date privind constatarea efectuata. Constatarea medico-legala se
efectueaza în situatiile prevazute la Art. 172 alin. 9-12 din NCPP;
c) prin certificat medico-legal se întelege actul întocmit de medicul legist la
cererea persoanelor interesate si care cuprinde date privind examinarea medico-
legala. Conform art. 172 alin. 11 din NCPP certificatul medico-legal are valoarea
unui raport de constatare;
d) prin buletin de analiza se întelege actul întocmit de specialistii institutiilor
de medicina legala sau de persoanele competente din cadrul institutiilor de medicina
legala, la cererea persoanelor interesate, si care cuprinde date privind examenul
complementar;
e) prin aviz medico-legal se întelege actul întocmit de Comisia superioara
medico-legala, precum si de comisiile de avizare si control al actelor medico-legale,
la solicitarea organelor judiciare, prin care se aproba continutul si concluziile actelor
medico-legale si se recomanda efectuarea unor noi expertize sau se formuleaza
concluzii proprii.
Conform art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 271/2004,
la întocmirea actelor medico-legale medicul legist sau comisia desemnata are
urmatoarele obligatii:
a) sa ia în considerare certificatele, referatele medicale si fisele de observatie
clinica emise de unitati sanitare ale Ministerului Sanatatii si Familiei sau acreditate de
acesta;
b) sa verifice daca documentele mentionate la lit. a) prezinta urmatoarele
elemente de siguranta: numar de înregistrare, stampila unitatii sanitare, semnatura si
parafa medicului, care trebuie sa mentioneze specialitatea si codul medicului, iar în
cazul fotocopiilor, mentiunea “conform cu originalul”, atestata de medicul
responsabil.
Medicul legist nu poate lua în considerare informatii cuprinse în alte tipuri de
înscrisuri medicale decât cele prevazute anterior, cum ar fi bilete de trimitere, retete,
consulturi înscrise pe retete, concedii medicale, bilete de externare.
Conform art. 11, raportul de expertiza sau de constatare medico-legala
cuprinde antetul, stampila si numarul de înregistrare al institutiei de medicina legala
în care a fost efectuata si se înregistreaza în registrul de evidenta.
Copiile de pe raportul de expertiza sau de constatare medico-legala se
arhiveaza pe o perioada nedeterminata.
Raportul de expertiza sau de constatare medico-legala, precum si certificatul
medico-legal se semneaza de toti cei care au participat la întocmirea lui. Opiniile
divergente se consemneaza în cuprinsul raportului sau al certificatului medico-legal,
separat si motivat. În cazul în care evolutia leziunilor mentionate la prima expertiza
apar date medicale noi, complicatii sau sechele, actele medico-legale se pot completa
sau modifica numai de catre medicul legist care a efectuat prima expertiza.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală.

Litografia U.M.F. Iaşi, 1992;
2. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru
jurişti. Editura Contact, Iaşi, 1993;
3. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990;
4. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
5. Beliș V. și col., Tratat de medicină legală, vol. I și II, Ed. Medicală,
București, 1994;
6. OG nr. 1/2000, modificată prin Legea nr. 271/2004 privind organizarea și
funcționarea rețelei de medicină legală în România;
7. Normele procedurale privind efectuarea expertizelor și constatărilor și a
altor lucrări medico-legale (M.Of. nr. 459/19.09.2000);
8. Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 271/2004, aprobat prin
H.G. nr. 774/07.09.2000.
 MODULUL II
Tanatologie medico-legală

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

U.I.2. Semiologie tanatologică (semnele morții reale); raportul de

autopsie medio-legală.
U.I.3. Felurile morții: aspecte juridice (moarte violentă, moarte subită,
moarte neviolentă); euthanasia și transplantul de organe.

 = 2 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind studiul

cauzelor morţii.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind
tanatologia medico-legală şi implicaţiile ei în practica judiciară.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2

1. Importanţa medico-legală a tanotologiei.

În toate civilizaţiile umane, moartea a ocupat şi ocupă un loc aparte.
Sentimentul de respect faţă de cadavru, caracterul sacru al ceremoniilor religioase,
reprezintă rădăcini adânc ramificate în tradiţiile seculare ale umaniţăţii, prin care
ideea de moarte se hrăneşte în subconştientul nostru.
Din punct de vedere medical, studiul cauzelor morţii este comun atât
morfopatologiei cât şi medicinii legale. Dacă anatomia patologică studiază cauzele
intrinseci ale morţii (bolile organismului şi rolul lor în tanatogeneză), medicinii
legale îi revine studiul factorilor tanatogeneratori extrinseci, cel mai adesea
acţiunea lor fiind o consecinţă a nerespectării unor norme juridice.
 Tanatologia medico legală este capitolul medicinii legale care studiază
Tanatologia problemele legate de moartea organismului uman (în limba greacă: Thanatos = Zeul
medico-legală Morţii; logos = cuvânt, idee, știință).
Ea prezintă importanţă pentru:
- medicul legist deoarece contribuie la elucidarea tuturor obiectivelor
expertizei medico-legale pe cadavru, dispuse de justiţie (stabilirea morţii reale,
orientare diagnostică asupra cauzei medicale a morţii, stabilirea datei morţii,
orientare asupra condiţiilor în care a stat cadavrul până în momentul examinării);
- medicul curant (clinician sau medic de familie): deoarece se pot
selecţiona cazurile de moarte suspectă şi ulterior anunţa organul de urmărire penală;
- medicul de reanimare şi terapie intensivă: în vederea stabilirii corecte a
momentului morţii şi întreruperii reanimării, pentru prelevarea (cu respectarea
normelor legale) de organe necesare transplantului.
Tanatologia medico – legală are conexiuni cu:
- tanatoprofilaxia: amânarea morţii nejustificate;
- tanatopsihologia: reacţii psihice ale muribunzilor, asistenţa psihică a
muribunzilor;
- tanatosociologia: atitudinile, comportările şi stările sufleteşti ale anturajului
faţă de muribund (tristeţe, agitaţie, revoltă, compasiune);
- criogenie: conservarea cadavrului cu ajutorul temperaturilor scăzute;
- tanatoantropologie: credinţe, mituri, ritualuri funerare, conştiinţa faţă de
moarte, onoare în faţa ei;
- tanatopraxia: reprezintă totalitatea mijloacelor de conservare a cadavrelor,
fie în scop medico-legal, fie funerar;
- etica, legislaţia: dezvoltarea metodelor de terapie intensivă ridică noi
probleme în trinomul: medic – aparat – muribund.
 2. Raportul de expertiză medico-legală pe cadavru (autopsie).
Cadrul juridic al expertizei medico – legale pe cadavru, îl constituie în
 România art. 185 NCPP, care arată că se solicită autopsie medico – legală: ”...în caz
de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă ...”.
Cadrul
juridic Ordinul privind aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, publicat în
Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 459 din 19 septembrie 2001, în
secţiunea 5 (art. 34 şi următorele) reglementează explicit constatarea şi expertiza
medico-legală pe cadavre. Se precizează etapele ce le implică această activitate,
cazurile în care autopsia medico-legală este obligatorie, actele premergătoare de care
medicul legist trebuie să ia cunoştinţă. Este reglementat transportul cadavrelor,
examinarea cadavrelor deja autopsiate şi a cadavrelor exhumate precum şi modul de
eliberare a certificatului constatator al morţii. Este de reţinut faptul că art. 43 din
aceste Norme, prevede că: ”Regulamentul privind efectuarea autopsiilor
medico-legale se elaborează de către Consiliul superior de medicină legală cu
respectarea Recomandării nr. R (99) – 3/2. 02. 1999 a Consiliului de miniştri al
Consiliului Europei privind armonizarea regulilor autopsiei medico-legale pentru
statele membre şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii. “
Legislaţia europeană încă diferă de la ţară la ţară, dar stipulează că rudele nu
se pot opune în cazul în care instanţa a dispus efectuarea unei autopsii medico-
legale. Şi cadrul juridic al efectuării incinerării diferă. Astfel, în Finlanda, Germania,
România, pentru incinerare nu sunt necesare documente speciale, dar în Irlanda şi
Olanda este necesar în prealabil un examen extern, examen care în Olanda trebuie
verificat de procuror. (PANAITESCU V., 1982; 1995). În alte țări, primează dreptul
cutumiar, în sensul că dacă liderul religios se opune efectuării autopsiei aceasta un se
va efectua.
Transportul internaţional al cadavrelor presupune în linii mari următoarele:
certificat de deces şi protocol de autopsie redactat în limbile respective,
îmbălsămarea cadavrelor şi transportarea lor în sicrie special amenajate.
În prezent, în România pentru înhumare, incinerare și transportul cadavrelor
se aplică prevederile Legii nr. 102/2014 și Normelor tehnice și sanitare aprobate prin
prevederile HG nr. 741/2016.
Pentru a înţelege procesul morţii credem că iniţial trebuie să încercăm a
defini viaţa. În decursul secolelor au fost formulate multiple definiţii ale vieţii,
conţinutul acestora purtând amprenta profilului pregătirii autorilor. Fără teamă de a
 greşi, se poate că încercarea de a defini viaţa, o face orice om, la orice vârstă, mai
Definiţia
vieţii acut în unele perioade critice, dar şi în momente de linişte şi/sau solitudine, silit sau
nu de trepidanţa vieţii cotidiene. Au rezultat formulări, definiţii, sentinţe, concluzii,
fiecare cu argumente pro- şi contra, dar rapid înlocuite cu altele. Viaţa a fost
reflectată în artă (muzică, sculptură, pictură) dar şi în religie şi filozofie.
WITTENBERGER citat de PANAITESCU afirmă că: ”Azi viul nu poate fi
gândit decât sub formă de sistem”.
 Prin sistem se înţelege un set de componente (numite elemente) interconectate
printr-un set de reguli (legături ordonate), care execută una sau mai multe funcţii
dintr-un set finit.
Principalele caracteristici ale unui sistem sunt: structura (care implică
noţiunile de ordine şi organizare), reglarea şi funcţia. Dacă noţiunea de structură
scoate în evidenţă organizarea spaţială, cea de funcţie (şi implicit funcţionare) scot în
evidenţă organizarea temporală a sistemelor.
Strâns legată de noţinea de sistem este cea de stare. Starea reprezintă
valoarea parametrilor fundamentali ai sistemului într-un anumit moment. Ea este
caracteristică comportării sistemului şi determină, într-o oarecare măsură, evoluţia
viitoare a acestuia.
Din punct de vedere cibernetic, sistemele sunt: închise (schimbă numai
energie cu mediul înconjurător) şi deschise (schimbă atât energie cât şi substanţă cu
mediul înconjurător).
Se pot formula astfel câteva criterii de definire a vieţii:
- din punct de vedere fiziologic viaţa înseamnă metabolism, excitabilitate şi
autoreproducere;
- din punct de vedere al termodinamicii biologice, sistemul viu este un sistem
deschis (schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul înconjurător), antientropic
(preiau din exterior informaţie - entropie negativă - şi cedează entropie pozitivă -
produşii de catabolism) şi disipativ (înalt grad de ordonare termo-spaţială a
proceselor);
- din punct de vedere cibernetic, sistemele vii se caracte-rizează prin
structură (nivele ierarhic ordonate), şi autoreglare (feed – back care asigură
menţinerea echilibrului dinamic);
- din punct de vedere biochimic, viaţa are la bază consti-tuenţi structurali
specifici (proteine), dizolvaţi în apă, alături de alte substanţe hidrosolubile şi îi este
proprie activitatea de metabolism, cu cele două laturi ale sale (anabolism şi
catabolism).
Este evident că orice organism viu (chiar şi unicelular fiind) este de fapt un
sistem cibernetic foarte complex, deschis, dinamic, evolutiv şi cu memorie.
Şi despre moarte s-au formulat teorii începând încă din cele mai vechi
timpuri, iar dovada acestui fapt ar putea fi reprezentată de miturile
fundamentale ale umanităţii (cu simbolistica lor, proprie fiecărei culturi). Nu există
astăzi o definiţie unanim acceptată a morţii dar, simplist, se poate spune că moartea
este încetarea vieţii.
Medical moartea nu trebuie privită ca un moment. Ea este un proces, în
care încetarea în timp a activităţii centrilor vitali este urmată de încetarea activităţii
 tisulare, ea având o durată în timp. Nu toate structurile mor în acelaşi timp. Spre
Conceptul de exemplu, neuronii corticali, având un metabolism aerob, sunt cei mai sensibili la
moarte
hipoxie1, ei murind primii. Se apreciază că neuronii situaţi la nivelul punţii, fiind
structuri filogenetic devreme apărute, mor la circa 35 – 45 minute după instalarea
hipoxiei. Rezistenţa cea mai mare la hipoxie se pare că o au hematiile şi celulele
musculare cardiace.
Se poate concluziona că moartea este o şansă dată speciei căreia îi aparţine
individul, pentru ca aceasta să supravieţuiască, să se reânnoiască (PANAITESCU V.,
1995).
 3. Dinamica stărilor terminale.
Stările terminale sunt ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare. Sunt de
regulă stări ireversibile, în care terapia intensivă nu reuşeşte decât în mică măsură să
aducă organismul la viaţă.
PREAGONIA: manifestările psihice sunt relativ specifice, dar condiţionate
de:
- factori individuali: constituţia organismului; vârsta acestuia (bătrânii acceptă
 moartea cu indiferenţa omului învins de o mare oboseală).
Preagonia - felul bolii: în bolile netraumatice (anxietate); în bolile consumative
(resemnare). În bolile traumatice, tabloul psihic este polimorf, el mergând de la
logoree, agitaţie, mişcări dezordonate, panorama vieţii trăite (ex. hemoragii acute),
până la calm, euforie, senzaţie de planare (ex. îngheţ). Înfixiile mecanice acute, se
citează o amorţeală, euforie, indiferenţă.
- structură psihică, concepţii filozofice şi religioase. Alienaţii după ani
de izolare, brusc, în perioada de preagonie, relatează evenimente petrecute în anii
de izolare, apoi mor.
Durata preagoniei este variabilă, funcţie de cauza medicală a morţii, vârsta
individului, constituţia acestuia.
AGONIA sau VITA MINIMA este o etapă ireversibilă de trecere de la viaţă la
 moartea clinică, în care fenomenele biologice sunt treptat anihilate de cele
Agonia tanatologice. Durata este variabilă, fiind absentă în zdrobirea capului şi a conţinutului
său; scurtă în asfixii, intoxicaţii, hemoragii; lungă (de ordinul orelor chiar zilelor) în
bolile cronice.
Ca forme se citează: agonia cu delir. Apare în bolile febrile (meningo-
encefalite), poate merge până la acte de violenţă; agonia aparent lucidă, care apare în
bolile cardio–vasculare; agonia alternantă, întâlnită în bolile acute, sau psihice, şi în
care episoadele de aparentă luciditate alternează cu episoadele de delir.
În perioada de agonie, pot apare contracţii antiperistaltice, cu eliminarea
conţinutului gastric în căile respiratorii superioare şi modificarea tablo-ului
necroptic (prin apariţia unui sindrom asfixic), contracţii ale intestinului gros
sau veziculelor seminale, cu evacuarea acestora.
MOARTEA CLINICĂ este tradusă prin criterii clinice şi paraclinice. Din
 punct de vedere clinic, se constată dispariţia funcţiilor respiratorii şi cardiace,
Moartea precum şi dispariţia activităţii reflexe (reflexul fotomotor al pupilei şi reflexul de
clinică clipit), iar din punct de vedere paraclinic, pe electroencefalogramă (E.E.G.) se
înregistreză linişte electrică.
După 3 – 5 minute, debutează encefalopatia anoxică 3 (boala anoxică
cerebrală) în care neuronii corticali prezintă dereglări metabolice, care preced
dezintegrarea lor.
În condiţiile aplicării susţinute şi energice a manevrelor de terapie intensivă,
în primele 3 – 5 minute de la instalarea morţii clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Este posibil să rămână sechele datorită encefalopatiei anoxice. Biochimic, la nivelul
 neuronilor corticali, metabolismul devine anaerob. În funcţie de structura psihică a
muribundului, personalitatea sa, şi de metodele utilizate pentru obţinerea
informaţiilor, de la muribunzi se pot obţine date provenite din percepţia
extrasenzorială (senzaţii asupra unor fapte petrecute la distanţă de puterea obişnuită
de percepere a organismului).
Moartea cerebrală (corticală) este moartea ariilor corticale care conduc
funcţiile psihice. Ea începe în ariile corticale, indiferent dacă suferinţa cerebrală este
sau nu primară. Apar leziuni ireversibile, morfologice, ale neuronilor corticali.
Activitatea neuronilor din punte mai persistă circa 30 – 40 minute.
Coma depăşită (viaţa menţinută; supravieţuire artificială; cadavre vii; cadavre
ce respiră; viaţă reziduală; legume; eutanasie pasivă; preparat artificial cord –
pulmon). Este moartea corticală, cu menţinerea funcţiilor vitale numai prin terapie
intensivă. Întreruperea reanimării nu este urmată de reluarea spontană a activităţii
cardio – respiratorii.
Pe electroencefalogramă (E.E.G.), se înregistrează traseu plat, chiar la stimulii
dureroşi, luminoşi. Clinic pupilele sunt fixe, şi se constată la palpare atonia globilor
oculari.
Viaţa vegetativă este menţinerea funcţiilor vegetative spontan, dar cu grave
deficite ale conştienţei.
Moartea cordului: pe electrocardiogramă (E.K.G.) se înscrie bradicar-die
sinusală progresivă, urmată de apariţia de focare ectopice (mai vechi apărute
filogenetic şi care rezistă la hipoxie prelungită), care descarcă aberant. Stopul cardiac
este etapa finală, fiind ireversibil.
MOARTEA REALĂ (moartea biologică). Alterările survenite în cadrul
 sistemului nervos central sunt ireversibile, au loc primele, ducând ulterior la alterări
Conceptul de la nivelul aparatului cardio-respirator. Secundar apare oprirea metabo- lismului, cu
moarte
biologică transferul transformărilor energetice în alte sisteme, pur fizice. Stopul cardiac este
ireversibil şi apar semnele morţii reale.
Pentru un timp mai persistă manifestări postvitale (viaţa reziduală a unor
celule mai poate fi detectată). Se apreciază că intervalul de timp scurs între instalarea
morţii reale şi moartea definitivă a tuturor organelor şi ţesuturilor este de circa 20 ore.
În acest interval de timp, pot fi efectuate prelevări de ţesuturi, organe sau celule, în
vederea transplantelor.

Definiţi noţiunea de moarte clinică.

 Întinderea în timp a procesului morţii este variabilă. În moartea rapidă,
perioada agonală este scurtă sau lipseşte, pentru ca în moartea lentă agonia să dureze
zile sau săptămâni.
O dată instalată, moartea reală face ca organismul să se supună numai legilor
fizico – chimice, caracteristice Universului.
Dispar reglările la nivel de organism, având drept rezultat distrugerea acestuia,
devenit un corp inert.

4. Probleme de etică şi deontologie în stările terminale.

Determinarea cât mai precisă a momentului morţii, decide întreruperea la timp
a măsurilor de terapie intensivă, şi permite să se procedeze neântârziat la prelevarea
de organe, ţesuturi sau celule în vederea transplantului.
Clasic (BICHAT) afirmă că moartea s–a instalat când este suprimat trepiedul
respiraţie – circulaţie – activitate cerebrală.
Astăzi sunt criterii impuse pe plan mondial, care încearcă să stabilească
cât mai precis acest moment al morţii. S-au instituit următoarele criterii:
- Clinice: - hipotermia ireversibilă (35 – 30 grade Celsius); oprirea respiraţiei
timp de 5 minute; ritm nemodificat după injectarea intravenoasă de atropină.
- Paraclinice: - pe E.E.G. (care pentru o mai mare acurateţe trebuie să aibă
minim 8 canale, cu minim 10 electrozi pe canal) traseu plat, iar prin angiografie
oprirea circulaţiei cerebrale peste 30 minute.
- Morfologice: - sunt criterii relativ recente, şi au drept scop evidenţierea
semnelor de encefalopatie anoxică.
Legea nr. 2/1998 publicată în M. Of. nr. 8/13 ianuarie 1998 a aliniat România
la normele legislative actuale în materia din Europa.
Această lege a fost abrogată prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătății (art. 147-148, art. 149-152, art. 154-164). Aceste dispoziții
transpun Directiva 23/2004 CE a Parlamentului European în domeniu.
În sensul prezentei legi (anexa 3-13 la Legea 95/2006), diagnosticul morţii
 cerebrale se stabileşte de doi medici anestezişti reanimatori sau de un anestezist şi un
Diagnosticul neurolog sau neurochirug, prin două examinări succesive pe baza unor criteria,
morţii cuprinse în Protocolul de declarare a morții cerebrale.
cerebrale
Donatorul de organe trebuie să fie informat și conștient asupra riscurilor și
beneficiului transplantului de organe și poate reveni oricând asupra hotărârii luate.

5. Semnele morții reale (semiologie tanatologică).

Semiologia tanatologică studiază semnele morţii reale şi modificările cada-
verice, morfologice şi chimice, consecutive acţiunii factorilor de mediu asupra
cadavrului. Ea dă răspuns la întrebările puse de justiţie, privind realitatea, data şi
cauza medicală a morţii, precum şi asupra condiţiilor în care a fost găsit cadavrul
 până în momentul examinării.
Semnele morţii sunt reprezentate de:
A. Semne negative de viaţă:
- poziţia şi aspectul general al cadavrului;
- oprirea respiraţiei;
- oprire circulaţiei;
- abolirea reflectivităţii;
- modificări oculare (scăderea tensiunii oculare);
- suspendarea activităţii cerebrale.
B. Semnele morţii reale: constau din modificări fizico – chimice
datorate încetării funcţiilor vitale şi acţiunii factorilor de mediu asupra
cadavrului.
1. Răcirea cadavrului. Se datorează într–o primă fază opririi circu-laţiei şi
implicit a metabolismului, apoi pierderii de căldură în mediul înconjurător. Această
pierdere de căldură poate fi cuantificată prin termometrie intrarectală, timp de câteva
minute. Valorile obţinute se compară cu temperatura mediului în care se află
cadavrul. Se obţin curbe, cu valoare orientativă asupra orei morţii.
Pierderea de căldură post - mortem se face prin mecanisme pur fizice, de la
exteriorul cadavrului spre interiorul acestuia, prin iradiere, conducţie, convecţie.
Este mai rapidă la nivelul părţilor descoperite ale cadavrului. Se apreciază că într-un
mediu cu temperatura de 15 – 20 grade Celsius, răcirea cadavrului se face cu 1 grad
pe oră în primele patru ore, apoi 2 grade pe oră. După 10 – 12 ore de la deces,
temperatura intrarectală este de 20 grade.
Factorii care influenţează răcirea cadavrului pot fi grupaţi în:
Acceleratori:
- cauza medicală a morţii (hipotermie, hemoragii, şoc);
- factori de mediu: mediu rece, curenţi de aer, cadavre dezbrăcate;
- vârsta, constituţia cadavrului: copii, bătrâni, caşectici.
Inhibitori:
- cauza medicală a morţii: boli febrile, traumatism cranio- cerebrale, şoc
hipercaloric;
- factori de mediu: mediu uscat, cald, expunere la soare;
- vârstă, constituţie: adulţii obezi (ţesutul adipos are rol termoizolant).

 2. Deshidratarea (desicarea) cadavrului. Se datorează opririi circulaţiei

cu hipostază consecutivă şi evaporării apei din structurile cutanate superficiale.
Deshidratare
a cadavrului Procesul este mai rapid la nivelul mucoaselor şi zonelor tegumentare cu
strat cornos subţire fie natural (buze, scrot, vârful degetelor), fie consecinţa unor
traume (excoriaţii, şanţ de spânzurare). Aceste zone se pergamentează, pielea devine
uscată, întărită, brun – maronie. Buzele sunt zbârcite, aspre. Cadavrul pierde din
greutate. Se apreciază că la 18 grade Celsius, şi umiditate 15 % a aerului,
cadavrul adult poate pierde până la 10 kg masă corporală /24 ore. La nou – născut se
 pierd circa 300 – 400 grame.
Desicarea cadavrului are valoare redusă pentru stabilirea datei morţii. Se
impune a se face diagnosticul diferenţial al zonelor deshidratate cu leziuni de
violenţă de tipul excoriaţiilor.

 3. Lividităţile cadaverice, hipostaza viscerală şi modificări sanguine post

– mortem. Lividităţile cadaverice se datorează opririi circulaţiei sanguine, şi
Lividități
cadaverice migrării sângelui pe părţile declive sub acţiunea gravitaţiei. Regiunile în care apar
şi evoluează lividităţile cadaverice, contrastează cu zonele opuse, care sunt palide,
consecutiv golirii de sânge a vaselor lor. Lividităţile cadaverice au valoare medico
– legală diagnostică, deoarece:
- sunt cel mai sigur şi precoce semn de moarte reală;
- în context cu celelalte semne ale morţii reale, constitue un indicator al
timpului scurs de la moarte;
- reprezintă un indicator al poziţiei cadavrului şi al modificărilor ei, ele
găsindu – se întotdeauna pe zonele declive;
- au valoare orientativă pentru stabilirea cauzei medicale a morţii, având
aspecte cromatice particulare în diferite morţi.
Lividitățile evoluează în următoarele etape:
 A. HIPOSTAZĂ apare la circa 2 – 16 ore de la deces. La examenul extern,
lividitățile sunt de culoare roș - albăstrui, dispar la digito- presiune și reapar după
Etapele
lividităților încetarea acesteia. Dacă se face o incizie, țesuturile subjacente sunt albicioase, din
vase se scurg picături de sânge care se spală, după care reapar altele.
B. DIFUZIUNE apare la circa 15 – 18 ore de la deces. La examenul
extern, lividitățile sunt violaceei, pălesc la presiune (dar nu dispar), confluează, apar
și pe părțile laterale. Dacă cadavrul este întors, apar și în noua poziție declivă.
C. IMBIBIȚIE apar lividități violaceei negricioase, nu se modifică la
digito - presiune. Nu dispar și nu se formează în noua poziție declivă.

Hipostaza viscerală constă în totalitatea modificărilor tisulare, cantonate la

nivelul organelor, pe peretele decliv al acestora, datorită acumulării sângelui. Au o
evoluție temporală (ex.: mucoasa gastrică este brun – murdară).
Modificările sanguine postmortem au același substrat fiziopatologic, în care
hemoglobina se degradează. Apar cheaguri roșii, uniforme, lucioase, neaderente la
vase și cord.

 4. Modificări cadaverice tardive.

Se pot grupa în:
Modificări
cadaverice A. Modificări distructive, care sunt reprezentate de:
- putrefacţie şi,
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage şi larvele lor.
B. Modificări conservatoare care pot fi:
 - naturale:
- mumifierea;
- adipoceara;
- lignificarea;
- congelarea.
- artificiale:
- congelarea şi,
- îmbălsămarea.
 Putrefacţia. Modificare cadaverică distructivă, de natură microbiană, prin
care substanţele organice sunt descompuse în substanţe anorganice. Urmează
Putrefacție
autolizei, care creează microbilor condiţii optime de activitate.
Din punct de vedere chimic, se descriu două faze care se succed:
- fermentaţie - presupune descompunerea glucidelor;
- proteoliză - presupune descompunerea proteinelor.
Iniţial, apare sub influenţa florei microbiene saprofite din intestin, cavitate
bucală, laringe, trahee. La adulţi semnul extern este pata verde de putrefacţie,
(datorită sulfhemoglobinei), care apare în fosa iliacă dreaptă, de unde se
extinde, cuprinzând abdomenul şi toracele. La nou – născuţii care au repirat,
primele semne de putrefacţie apar la nivelul capului, tubul digestiv nefiind colonizat
cu microbi saprofiţi. Dacă există leziuni de violenţă (ex. plăgi), la nivelul lor
putrefacţia apare prima. Tegumentele devin cenuşii-verzui, cu flictene cu conţinut
gazos, sau lichidian (fără lizereu roşietic în periferie), cu dungi perivenoase cafeniu-
murdare, numite circulaţie postumă.
Scrotul, în cazurile avansate de putrefacţie, este destins de gazele de
putrefacţie, de mărimea unui cap de făt. Modificările datorate insectelor necrofore,
larvelor acestora sau animalelor, completează putrefacţia, ducând în timp la
scheletizarea cadavrului, sau chiar la lipsa unor repere osoase. Apare atât în spaţii
închise cât şi în spaţii deschise. Se apreciază că mirosul de putrefacție devine
sesizabil la circa 12 ore, în condiţiile unei temperaturi a mediului ambiant de 20
grade.
Entomologia medico-legală, este ştiinţa care studiază acţiunea insectelor
necrofore asupra cadavrelor, inclusiv ciclul lor evolutiv. Funcţie de aceasta, se
poate stabili orientativ data morţii sau a înhumării cadavrului.
Valoarea medico-legală a putrefacţiei constă în:
- conservă unele leziuni (şanţul de spânzurare, fracturi), dar
“spală” caracteristicile plăgilor şi distruge caracterul lor vital;
- insectele necrofore şi macrofauna pot produce artefacte;
- identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută devine dificilă;
- descompune toxicele organice, dar conservă pe cele anorganice pentru ani
 de zile (As, Pb, Hg, etc.).
Mumificare Mumifierea. Reprezintă o modificare cadaverică tardivă, conservatoare, ce
apare la cadavre ţinute în mediu cu temperatură crescută, umiditate scăzută, aerate
 (podurile caselor vara, cadavre înhumate în soluri nisipoase, etc.), sau medii saline.
Condiţiile de mediu au un rol determinant, dar există şi factori adjuvanţi, cum ar fi:
talia mică a cadavrului, cadavru caşectic, deshidratat.
Saponificarea sau adipoceara este tot o modificare cadaverică
 conservatoare, naturală, în care condiţiile de mediu au un rol determinant. Apare la
Saponificarea cadavre ce se găsesc în mediul umed, fără oxigen sau cu oxigen puţin, dar au
temperatură ridicată, cum ar fi: terenuri argiloase, subsoluri de bloc, ape cu reziduuri
menajere.
Ca factori adjuvanţi se citează: talia mică a cadavrului, abundenţa ţesutului
adipos. Acest factor adjuvant face ca adipoceara să nu apară la copiii sub 7 luni,
datorită lipsei ţesutului adipos. Mecanismul constă în saponificarea grăsimilor
cadaverice şi solidificarea acizilor graşi prin hidrogenare. Aspectul extern al unui
astfel de cadavru este cel de brânză râncedă, care în contact cu aerul devine
sfărâmicios. La cadavrele aflate în imersie, adipoceara apare pe părţile aflate în apă.
Cadavrele sunt friabile, organele se taie uşor, permite aprecierea datei morţii,
 iar uneori identificarea după perioade lungi de timp.
Lignifierea sau tăbăcirea, este un tip particular de mumifiere, care apare
Lignifierea
în medii cu pH acid, bogate în acid tanic şi humic. Se întâlneşte la cadavrele
găsite în turbării sau mlaştini acide.
Examenul extern al unui astfel de cadvru arată o piele tăbăcită, brună, dură,
şi o scădere în volum a cadavrului. Oasele devin brune, decalcifiate, moi. Viscerele
iniţial se ratatinează, apoi dispar în timp.
Lignifierea permite conservarea indefinită a cadavrului, cu păstrarea
fizionomiei acestuia, a leziunilor de violenţă, chiar a conţinutului gastric.
Îngheţarea. În geneza acestei modificări cadaverice tardive conservatoare,
 condiţiile de mediu, prin temperatura scăzută, au un rol determinant, ele contribuind
Înghețarea la inhibarea putrefacţiei pe parcursul îngheţării. Cadavrele se caracterizează prin
lipsa mirosului de puitrefacţie, şi lividităţi de culoare roşu – aprins. Permite
conservarea pe întreaga perioadă a îngheţului a fizionomiei inclusiv a trăsăturilor,
dar autopsia trebuie făcută imediat după dezgheţul lent, deoarece putrefacţia este
extrem de rapidă.
Tanatocronologia. Reprezintă stabilirea datei morţii, şi este un capitol al
 semio-logiei tanatologice, care coroborează datele medicale anterior expuse.
Tanatocronolo Trebuie precizat că, nici una dintre metodele folosite nu este absolută, ele trebuind
- gia
interpretate în context. Medicul legist, va ţine seama şi de condiţiile în care a fost
găsit cadavrul, de reală importanţă fiind aspectele meteorologice.
În practica medico – legală curentă, tanatocronologia se bazează pe
interpretarea semnelor morţii reale, dar şi a modificărilor cadaverice distructive. Se
poate apela la studii de tanatochimie, sau microscopie care aduc elemente
diagnostice în stabilirea intervalului de supravieţuire.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3
Felurile morții. Aspecte juridice (moarte violentă, moarte subită, moarte
neviolentă).

Moartea suspectă şi moartea subită. Cazurile de moarte neviolentă apar de

regulă accidental în sfera medicinii legale, atunci când prin condiţiile în care sau
produs, imită o moarte violentă, sau ridică suspiciuni fie autorităţilor, fie persoanelor
din anturaj.
Din punct de vedere al felului morţii aceasta se clasifică:
- moarte neviolentă: este datorată unor cauze intrinseci organismului ( boli de
 natură inflamatorie, tumorală, distrofii, tulburări de circulaţie). Din morţile
Moarte neviolente fac parte şi morţile naturale (extrem de rare), care survin la vârste
neviolentă
înaintate prin uzura organismului. Nu se evidenţiază o cauză tanatogeneratoare.
- moarte violentă: este totdeauna consecinţa nerespectării legii. Face
 obligatorie autopsia medico-legală, fiind urmarea acţiunii factorilor traumatici de
Moarte diverse tipuri, asupra organismului uman.
violentă La limita moarte violentă - moarte neviolentă se situează moartea suspectă,
în cadrul căreia se distinge moartea subită - formă particulară de moarte
neviolentă.
Are o frecvenţă de aproximativ 14% din totalul deceselor, iar la adult 60 –
80% din cazuri sunt de origine cardio-vasculară. Este de 2 ori mai frecventă la
bărbaţi decât la femei.
Se defineşte ca fiind moartea care apare rapid, în stare de sănătate aparentă,
 determinată de un fond organic patologic bine constituit. După Societatea
Moarte subită: Internaţională de Cardiologie, ea reprezintă moartea care survine instatntaneu, sau la
Definiție maxim 24 ore de la apariţia unor simptome sau semne acute alarmante. în literatura
anglo – saxonă, este prescurtată: S. U. U. D. (sudden, unexpected, unexplained,
Caracteristici
death).
Se caracterizează prin:
- durată scurtă de timp între apariţia simptomelor şi deces (secunde,
minute, ore);
- caracter imprevizibil, adică faptul că apare în plină sănătate aparentă sau la
o persoană bolnavă care în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome
care să trădeze o agravare a bolii de bază sau evoluţia spre o complicaţie mortală. De
aceea ea survine în cele mai variate locuri (domiciliu, servici, stradă, mijloc de
transport, etc.);
- instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile.
Atunci când acestea există, sunt de regulă minore şi nespecifice ( dureri de cap,
transpiraţie, oboseală);
- cauză precisă, autopsia relevând totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin
care oartea subită aparţine morţilor neviolente.
 După autorii francezi, moartea subită poate fi clasificată în:
- moarte subită cu leziuni organice incompatibile cu viaţa (hemoragii
cerebrale, rupturi anevrismale, trombembolii, infarct miocardic acut,
meningoencefalite, pneumopatii );
- moarte subită cu leziuni cronice (ateromatoză coronaro – aortică,
scleroze pulmonare şi renale). Aceste cauze potenţiale de deces pot să devină cauze
tanatogeneratoare, în condiţiile acţiunii factorilor favorizanţi: stress, variaţii de
presiune şi temperatură, mese copioase cu ingestie de alcool, efort fizic, raport
sexual, defecaţie, chiar traumatism minor;
- moarte subită cu tablou nespecific pentru o boală: autopsia relevă
modificări care apar atât în morţile neviolente cât şi în morţile violente.
Este vorba de staza viscerală, sufuziunile sanguine subseroase şi
submucoase, etc.
După autorii anglo – saxoni, moartea subită poate fi clasificată în:
- moarte cardio – vasculară;
- moarte posibil cardio – vasculară;
- moarte necardiacă

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ander Z., Bilegan I.– Medicina Legală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti.
Editura Contact, Iaşi, 1993;
3. Beliş V. şi col. – Tratat de Medicină legală, vol. I şi II, Editura
Medicală, Bucureşti, 1994;
4. Dermengiu D. – Patologie Medicino Legală, Ed. Medicală Naţională,
Bucureşti, 2002;
5. Ungurean S. – Medicina Legală, Editura Ştiinţa, Chişnău, 1993.
6. Dérobert L. – Médecine legale, Paris, Editure Flammarion, 1975;
7. Legea nr. 95/2006 privind reforma în sistemul sanitar.
 MODULUL III
CAUZALITATE ÎN MEDICINA LEGALĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I.1. Aspecte practice

= 2 ore

 Obiectiv general: Cunoşterea unor noţiuni de bază privind

cauzalitatea în medicina legală.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor concepte privind
determinismul în medicina legală şi impactul acestuia asupra cunoaşterii umane
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

A. ISTORIC.

În teoria şi practica medico-legală categoria filozofică de cauzalitate

reprezintă atât un principiu fundamental legat de necesitatea de transpunere a
determinismului concret al fenomenelor biomedicale şi pshiho-logice la viaţa socială
în general, şi, în mod particular, de raportare la cauzalitatea social juridică, cât şi o
metodă – sub aspect pragmatic – de soluţionare a obiectivelor principalelor categorii
de expertize, de obiectivare, argumentată ştiinţific, a concluziilor acestor lucrări.
Pentru a înţelege conţinutul, natura, valabilitatea principiului cauzalităţii, vom realiza
o analiză succintă a istoricului elaborării acestuia în diferite etape ale cunoaşterii
umane.
Gândirea Greciei antice a adus idei valoroase la
principiul cauzalităţii, sub imperiul şcolilor filozofice. Leucip şi Democrit, atomişti,
au enunţat principiul cauzalităţii sub formă de principiu al întemeierii reale, faptice,
nediferenţiat încă de cel al întemeierii logice. Pe această linie Lucreţiu elaborează
ideea de cauzare, Platon, idealist, contrapune cauzalitatea metafizică, divină - ce
 aparţine ideilor incompatibile, cauzalităţi fizice, aparţinând devenirii lumii sensibile.
Se realizează astfel o concepţie idealist-teologică despre cauzalitate. Tot Platon
Cauzalitatea
în perioada acordă o mai mare importanţă cauzelor prime faţă de cele secundare. Cauzalitatea se
antică desfăşoară în linie verticală, de la lumea ideilor la lumea sensibilă. Stoicii prezintă
determinismul universal ca o ordine necesară, o înlănţuire cauzală, raportul cauzal
fiind înţeles în sensul unei determinări reale a unei legi naturale.
În Evul Mediu, Toma DîAquino înţelege cauzalitatea ca act generator,
evoluând în două planuri. Este o concepţie idealist-teologică şi finalistă
reprezentată de: Dumnezeu este cauza unică şi primă a oricărei existenţe şi –
oricărei mişcări?
Această cauză acţionează conform unui scop.
Bacon se preocupă de făurirea unei teorii inductiviste a cauzalităţii,
pentru el neexistând nici o îndoială în privinţa realităţii şi universalităţii cauzalităţii
naturale. Descartes susţine caracterul finit al şirului cauzelor fizice şi existenţa
cauzelor primare, supraordonată celor fizice. Spinoza admite existenţa unei cauze
unice înţeleasă ca o cauză de sine a existenţei substanţei. Este o concepţie materialistă
despre lume şi i se oferă un principiu de întemeiere consistent. Leibniz încearcă să
concilieze ordinea cauzală –mecanică – a naturii cu ordinea finală. Mişcările
corpurilor sunt guvernate de legea cauzelor eficiente, ce constă în progresiunea
 continuă de la cauză la efect.
Abordarea lui Dintre iniţiatorii liniei subiectiviste în problema cauzalităţii amintim pe Kant
Kant şi Hume şi Hume. Hume afirmă că la baza relaţiei cauzale nu stă o legătură necesară ci
o împreunare - asociere - , derivând dintr-un act psihologic: obişnuinţa sau
deprinderea conştiinţei de a corela două fenomene succesiv observate în experienţă.
 Kant, pe lângă cauzalitatea fizică, atribuită fenomenului şi nu “ lucrului în sine ”,
susţine existenţa cauzalităţii libere atribuită voinţei.
Hegel este primul filozof care afirmă că noţiunile de cauză şi efect, deşi
aparţin gândirii, sunt elemente constitutive ale existenţei. Tot el consideră
cauzalitatea ca pe o categorie de ordinul esenţei, raportând-o şi la substanţă.
Deasemeni face distincţie între cauzalitate şi necesitate şi leagă cauzalitatea de
mecanismul trecerii posibilităţii în realitate, prinzând-o în relaţie strânsă cu alte
categorii ale devenirii.
În şcoala românească filozofică, de problema cauzalităţii s-a ocupat V. Conta,
Xenopol, P.P.Negulescu – cauzalitatea în contextul cosmologic – şi M. Florin.

B. CAUZALITATEA BIO-MEDICALĂ. DEFINIŢII.

În sistemele vii, legătura cauză – efect nu depinde predominant de intensitatea

agenţilor externi, aici având prioritate factorii interni. Cauzalitatea este autoreglatorie
– relaţia de feed-back. În sistemele vii, factorii interni triază pe cei externi şi au forţă
de reacţie, uneori, independentă. Un factor esenţial este constituit din sistemul viu
care reacţionează, respectiv “terenul “. O constelaţie de factori este aceea care
stabileşte importanţa cauzei pentru un rezultat dat. Particularităţile individuale de
reactivitate determină în lumea biologică o paletă largă de manifestare în raport de
aceiaşi factori determinanţi şi declanşatori, sub aspect deosebit de evident şi uneori
paradoxal în situaţia unor fenomene complexe cum sunt conduitele reactive, cu
implicaţii antisociale.
Cel mai complex aspect al relaţiei cauzale este acela al cauzalităţii structurale,
al cauzalităţii care acţionează în interiorul unui sistem sub forma relaţiei reciproce,
permanent reglatoare între subsistemele componente şi între acestea şi sistemul
global. Necesitatea stabilirii legăturilor cauzale, cercetarea unui raport de cauzalitate
mai ales în determinismul policauzal, rezultă din necesitatea identificării cauzei
principale din suma celor care acţionează concomitent sau în interacţiune, sau din
contextul de condiţii, stabilind caracterul esenţial sau neesenţial al acestora, precum
şi al celorlalte calităţi ale elementelor care participă la fiecare din principalele tipuri
de cauzalite cu care se operează în practica medico-legală.

CAUZALITATEA ÎN TEORIA ŞI PRACTICA MEDICO-LEGALĂ

Deşi în literatura de specialitate încercările de abordare a problemei nu au

 ajuns la elaborarea unor teorii satisfăcătoare, unanim acceptate, totuşi, apar lucrări
care încearcă să contribuie la o înţelegere justă a conexiunilor cauză – efect – condiţii
Lanţurile
cauzale şi cum se formează lanţul cauzal.
În literatura medico-legală românească, iniţiatorul primelor studii şi principii
teoretice de bază a fost profesorul M.Kernbach. El identifică o serie de lanţuri cauzale
în morţile violente, idee pe care, constatând că formele de exprimare a acestor lanţuri
sunt mult mai variate, o aprofundează.
Profesorul Scripcaru apreciază că în medicina legală cauzalitatea este cea mai
amplă şi întâlnită sub variate forme. Activitatea de expertiză implică o permanentă
cercetare şi interpretare pe baza şi prin intermediul studiului cauzalităţii, având ca
trăsătură specifică medicinei legale începerea cercetării de la efect – analiza efectului
– pentru a ajunge la stabilirea cauzelor. Deasemenea, în baza experienţei câştigate de
medicul legist, se tinde spre o anticipare a desfăşurării fenomenelor într-o etapă
ulterioară şi furnizarea în acest fel a unor soluţii de interpretare.

Ce presupune cauzalitatea biomedicală ?

Raportul de cauzalitate directă şi imediată. Din această categorie fac parte cele
mai multe cazuri. Aici traumatismul interesează regiuni sau organe vitale, şi conduce
la leziuni sigur mortale, indiferent de capacitatea (păstrată sau scăzută ) a victimei de
a reacţiona la traumatism. În această categorie sindroamele tanatogeneratoare
incriminate au fost: hemoragie meningo-cerebrală, hemoragie externă masivă în plăgi
penetrante, hemoragie externă şi internă, asfixie mecanică, zdrobirea capului,
secţionarea gâtului.

T.C., bărbat, 41 de ani, este lovit cu muchia unui topor în urma căreia suferă
o fractură de calotă, fiind transportat la secţia de neuro-chirurgie a Spitalului
Universitar Bucureşti, unde la 5 ore de la internare decedează. S-a stabilit
diagnosticul de internare: traumatism cranio-cerebral acut deschis, contuzie
cerebrală gravă, comă grad III-IV, fractură parieto-occipitală dreaptă cu înfundare.
Radiografiile efectuate de urgenţă confirmă diagnosticul. Examenul neurologic
susţine diagnosticul. La fel alte investigaţii complementare.
Din raportul medico-legal de autopsie reţinem: plagă contuză în regiunea
parito-occipitală dreaptă de 3 cm. lungime. Întins infilt. sanguin pe faţa internă a
epicraniului subiacent plăgii. Muşchiul temporal drept infiltrat cu sânge. Factură
orificială a calotei craniene eschiloasă, care interesează ambele tăblii, cu înfundare,
având la suprafaţă un desen ovoid cu dimensiunile de 4/4,5 cm. Duramater cenuşiu,
subdural pe emisferul drept chiaguri până la 1 cm. grosime, meninge moale roşietic,
cu transparenţa pierdută. Dura cu rupturi subiacente focarului de fractură. Encefalul
cu circumvoluţii turtite, şanţuri şterse, cu L.C.R. hemoragic, pe secţiuni, cu puncte
 roşietice în substanţa cenuşie şi albă a lobului parietal drept. În rest autopsia în
limitele vârstei. Sângele prelevat de la cadavru a prezentat o alcoolemie de 0,8
gr./100 ml. S-a stabilit că moartea numitului T.C., în vârstă de 41 de ani a fost
violentă, ea datorându-se hemoragiei şi contuziei corticosubcorticale urmare a unei
fracturi cu înfundare de calotă craniană.

Raportul de cauzalitate directă condiţionată

Raportul de cauzalitate ridică probleme mai dificile în rezolvarea concluziilor

 expertizei medico-legale, impunând coroborarea datelor aflate în dosarul cauzei, şi
Cauzalitatea privind datele de cercetare la locul faptei, examenul criminalistic al hainelor, autopsie
directă
medico-legală şi examene complementare.

N.T., bărbat de 43 de ani, suferă un traumatism consecutiv unei căderi cu

abdomenul pe o ţeavă metalică în cursul unei altercaţii. Imediat se internează în
serviciul de chirurgie al Spitalului judeţean cu diagnosticul: contuzie abdominală
consecutivă unei agresiuni individuale, abdomen dureros, leziuni recente pe
tegumente. După 24 de ore apare starea de contractură abdominală mai ales în
hipocondrul drept. La acea dată nu se evidenţiază alte acuze. Se procedează la
laparatomie exploratorie evidenţiindu-se o peritonită cu ruptura traumatică a unei
anse intestinale. Raportul de autopsie evidenţiază echimoză de 6/5cm în hipocondrul
drept, discret hemoperitoneu, enterctomie cu anasto- moză termino-terminală şi
ocluzie. În concluzie s-a apreciat raportul de cauzalitate directă, condiţionată, şi se
face menţiunea că intervenţia chirurgicală a fost la timp efectuată, şi oferind şanse
reale de supravieţuire victimei.

I.S., bărbat de 65 ani, după ingerarea de băuturi alcoolice are raporturi

sexuale cu o femeie. Are loc o altercaţie cu fiul victimei în cursul căreia I.S.
decedează.
Examenul necroptic a evidenţiat echimoze recente cantonate la nivelul feţei şi
fractura a 3 coaste drepte, fără hemopneumotorax. S-au prelevat pentru examen
anatomo-patologic fragmente de miocard, care examen a evidenţiat o alcoolemie de
1,5 gr.‰. S-a concluzionat că moartea numitului I.S. a fost neviolentă fiind
consecinţa insuficienţei cardiorespiratorii acute la o persoană cu întinse leziuni
miocardice preexistente.
Traumatismul suferi, efortul consecutiv raportului sexual şi alcoolemia au
favorizat instalarea morţii. În aceste condiţii s-a concluzionat că intre traumatism şi
moarte există un raport de cauzalitate condiţionată.

Cauzalitatea secundară

Cauzalitatea
Cazurile în care a fost implicată această formă a cauzalităţii sunt relativ
secundară
exemple
puţine. În această categorie intră toate cazurile în care în evoluţia unui traumatism a
intervenit o complicaţie cu rol tanatoterminal. Cea mai frecventă în practica medico-
legală este cea de tip toxico-septic, reprezentată prin bronhopneumonie. Ea apare în
evoluţia politraumatismelor care au necesitat repaus îndelungat la pat. O altă
complicaţie este şocul anafilactic.
Cazul 1

N.S., bărbat de 17 ani, este lovit în cursul unei altercaţii cu un cuţit în fesa
dreaptă. Internat de urgenţă cu diagnosticul: plagă tăiat-înţepată fesa dreaptă cu
secţionarea vaselor obturatorii şi fesiere, şoc hemoragic. Intervenţia chirurgicală se
începe de la prima oră de la internare. După primii ml. de ser antigangrenos, victima
prezintă paloare, agitaţie, transpiraţii reci, edem palpebral, hipersecreţie
orotraheală. Cu tot tratamentul medicamentos de combatere a şocului simptomele
sunt ireversibile, bolnavul decedând. Examenul necroptic evidenţiază plagă fesieră
dreaptă cu secţionarea vaselor fesiere şi obturatorii, hematom retroperitoneal şi
laterovezical, anemie generalizată. La prima expertiză, medicul legist apreciază că
între traumatism şi moarte există un raport de cauzalitate directă condiţionată,
luându-de în considerare terenul alergic al victimei. Formularea comisiei porneşte
de la considerentul că această complicaţie tanatoterminală nu ar fi apărut dacă nu s-
ar fi făcut transfuzia, acesta dictată de starea critică a victimei. S-a stabilit astfel un
raport de cauzalitate, secundară.

Cazul II
I.N., sex feminin 19 ani, studentă în vacanţă după sesiunea de vară. A doua zi
de la sosire în localitatea bunicilor efectuează o plimbare cu bicicleta de cca. 40 km.
pe un timp foarte călduros, fiind accidentată de un autovehicul şi internată de
urgenţă. Foaia de observaţie consemnează o stare generală alterată (încă de la o
oră de la accident cu transpiraţii, agitaţie, hipertensiune marcată, fractură închisă în
1/3 medie femur drept, stare de şoc. Se aplică imediat tratament de reechilibrare
hidroelectrolitică şi deşocare. Examenul necroptic evidenţiază: factură de femur
drept 1/3 medie, pulmon umed, difuze tulburări circulatorii viscerale. Examenul
microscopic stabileşte diagnosticul pulmon de şoc, stază viscerală pronunţată.
Comisia concluzionează că moartea s-a datorat stării de şoc consecutive
deshidratării masive suferite în cursul efortului fizic dificil şi lung care a evoluat
la un organism astenizat. Tratamentul aplicat a fost corect. Leziunile de violenţa au
avut rol concurator în tanatogeneză între ele şi instalarea morţii stabilindu-se un
raport de cauzalitate condiţionată.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ander Z., Bilegan I.– Medicina Legală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti.
Editura Contact, Iaşi, 1993;
3. Beliş V. şi col. – Tratat de Medicină legală, vol. I şi II, Editura
Medicală, Bucureşti, 1994;
4. Dermengiu D. – Patologie Medicino Legală, Ed. Medicală Naţională,
Bucureşti, 2002;
5. Ungurean S. – Medicina Legală, Editura Ştiinţa, Chişnău, 1993.
6. Dérobert L. – Médecine legale, Paris, Editure Flammarion, 1975;
 MODULUL III
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 U.I.4. Leziuni elementare medico-legale

 U.I.5. Traumatologie sistemică și cauzalitate medico-legală.

= 4 ore

 Obiectiv general: Cunoşterea leziunilor elementare.

 Obiective operaţionale: Îmbinarea leziunilor elementare pe
regiuni anatomice (traumatologie topografică). Corelații medicale și juridice.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

1. Traumatologie medico – legală. Generalități.

Traumatismul a apărut odată cu încercarea omului de a stăpâni natura dar şi
ca o consecinţă a agresivităţii sale (care a fost îndreptată încă din cele mai vechi
timpuri şi împotriva semenilor). Instrumentele utilizate în aceste scopuri s-au
perfecţionat treptat şi au căpătat un potenţial destructriv considerabil.
Leziunile traumatice sunt considerate diferit de clinician, medic legist şi
jurist. Astfel, medicul clinician (după ce constată şi descrie cât mai corect leziunea)
este interesat în principal de aplicarea celei mai adecvate terapii. El nu se va
pronunţa asupra cauzelor exacte ale traumatismului şi nici asupra circum-stanţelor
în care acesta a survenit.
Din punct de vedere juridic, orice leziune constitue latura obiectivă a
infracţiunii şi este dovada unui prejudiciu pentru care se pot solicita despăgubiri.
Medicul legist este cel care (pornind de la descrierea clinicianului şi/sau
examenul său) cuantifică, pentru justiţie, prejudiciul suferit, iar în caz de deces el
este cel care stabileşte legătura de cauzalitate între traumatism şi moartea
victimei. Se poate spune că aproximativ 70-80% din activitatea medico- legală, atât
la cadavru cât şi în examinările pe persoana vie, este reprezentat de traumatologia
medico-legală.
Se defineşte traumatismul ca fiind acţiunea unei forme exterioare de energie
asupra corpului, capabilă să genereze modificări morfo-funcţionale.
Prin traumă se înţelege orice modificare lezională sau funcţională, produsă
 în urma acţiunii unei forme de energie exterioară organismului, care poate fi:
Definiţia
traumei.
mecanică, fizică etc. Termenul este echivalent în sens larg cu noţiunea de leziune.
Trebuie precizat că toate formele de energie utilizate de om în decursul evoluţiei
Clasificarea umanităţii au generat şi generează în continuare, accidental sau intenţional, leziuni
agenților
traumatici. traumatice.
S-au încercat diverse clasificări ale agenţilor traumatici, dar cea mai uzitată
clasificare a lor, are la bază tocmai forma de energie utilizată.
- agenţi traumatici mecanici: produc leziuni fie prin energia lor cinetică, fie
prin izbirea corpului în mişcare de un plan dur. Adesea cele două mecanisme
lezionale se asociază.
- agenţi traumatici fizici: în această categorie intrăvariaţiile de presiune
atmosferică, variaţiile de temperatură, acţiunea energiei electrice şi acţiunea
diferitelor forme de energie radiantă.
- agenţi traumatici chimici: sunt reprezentaţi de diferite substanţe chimice,
naturale sau de sinteză, care produc leziuni sau moatea în cadrul intoxicaţiilor acute
ori cronice.
- agenţii traumatici biologici, trebuie să acţioneze în mod brutal şi în
doze maxime. Pot fi consideraţi astfel de agenţi: veninurile, toxinele microbiene.
 Trauma psihică, deşi discutabilă, poate fi incriminată ca agent traumatic,
determinând uneori grave tulburări în cadrul şocului traumatic.

1.2. Boala traumatică. Etiopatogenie, semne clinice, examene paraclinice.

Traumatismul şi reactivitatea organismului.
Ori de câte ori organismul suferă acţiunea unui agent traumatic apar, în
 afara leziunilor locale, o serie de modificări generale, morfofuncţionale ce se
exprimă printr-o simptomatologie clinică caracteristică, iar examenele paraclinice
Boala
traumatică evidenţiază tulburări ale constantelor biochimice şi endocrinoumorale, realizând
BOALA TRAUMATICĂ (noţiunea nu trebuie confundată cu şocul traumatic).
Boala traumatică este influenţată de:
I. particularităţile individuale reactive ale organismului: în cadrul acestei
grupe de factori, au importanţă; - prezenţa tarelor organice; - reactivitatea psihică
a organismului (este ştiut că stress-ul determină eliberarea de catecolamine, care
modifică echilibrul organismului).
II. forma morfopatologică a leziunii: (ex. crush sindrom-ul).
III. regiunea lezată: (leziunile de nervi, vase, determină o atrofie musculară,
acompaniată de tulburări circulatorii).
Tabloul clinic al bolii traumatice evidenţiază modificări generale, din care
amintim: variaţii ale temperaturii corporale (este crescută în infecţii, mari
distrugeri tisulare), variaţii ale tensiunii arteriale (care poate creşte sau se poate
prăbuşi), dar şi fenomene locale (durere, tumefacţie edematoasă, tulburări circulatorii
locale).
Paraclinic, constantele homeostatice ale organismului se modifică, funcţie
de aceşti parametri, putând fi făcut un prognostic al gravităţii şi evoluţiei bolii
traumatice.
În evoluţia bolii traumatice, pot apare complicaţii care trenează vindecarea
sau duc la deces. Amintim aici şocul traumatic şi hemoragic, infecţia, embolia (grasă,
tisulară sau gazoasă), asfixia, trombemboliile.

1.3. Agenţi traumatici, mecanisme lezionale, împrejurări de producere.

Orice acţiune traumatică are în general un efect local, produs prin contactul
nemijlocit între obiectul vulnerant şi corpul omenesc, dar şi un efect general, ce
apare în traumatismele de intensitate mare (ex. boala traumatică). Pot apare
complicaţii imediate sau tardive, locale sau generale.
În practica medico-legală au fost făcute mai multe clasificări ale agenţilor
vulneranţi, dar cea mai completă, care să răspundă atât necesităţilor medico – legale
cât şi cerinţelor justiţiei, este cea făcută de MORARU, 1967.
 I. Corpuri contondente:
Agenţii
2
traumatici - cu suprafaţă mică (până la 16 cm ): - neregulată: piatră, pumn; - regulată:
sferă - cilindru: băţ, piatră; - poliedrică: ciocan, cărămidă.
 2
- cu suprafaţă mare (peste 16 cm ): plană: scândură, sol cu suprafaţă plană; -
neregulată: vehicule, sol cu proeminenţe.
II. Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite:
- înţepătoare: ac, furcă, sulă, pilă;
- înţepătoare – tăietoare: briceag, şiş, cuţit cu vârf ascuţit;
- tăietoare: cuţit, sticlă, lamă, brici;
- tăietor – despicătoare: topor, satâr, sapă.
III. Proiectile. Acţionează prin viteza mare de deplasare, de peste 50 m/s.
IV. Tot ca un agent traumatic mecanic poate fi considerată şi unda de şoc.
Prin undă de şoc (blast wave) se înţelege fenomenul fizic în care variaţia
parametrilor principali ai unui curent gazos suferă brusc (în urma unui salt) pe de
o parte o creştere a presiunii, temperaturii şi densităţii, iar pe de altă parte o scădere
a vitezei. Frontul undei de şoc când întâlneşte în calea sa un obiect rezistent, cu o
suprafaţă relativ plană, creează într-un anumit punct de pe acel obstacol o presiune
şi temperatură distuctivă. Unda de şoc va fi tratată la “arme de foc”.
În funcţie de aceste obiecte, leziunile primare externe, osoase sau viscerale, au
caractere diferite.
Aspectul unei leziuni nu depinde numai de caracteristicile agentuluivulnerant, ci şi
de:
- intensitatea lovirii;
- direcţia de lovire (înclinarea obiectului vulnerant în raport cu suprafaţa
corporală lezată);
- anumite particularităţi ale agentului vulnerant;
- localizarea topografică a leziunii (duritatea planului subjacent).
Cum aproape orice acţiune traumatică are un caracter dinamic, în practică
rezultă aspecte particulare ale leziunilor chiar dacă sunt produse cu acelaşi agent
vulnerant. De exemplu, o leziune produsă prin lovire perpendiculară cu tăişul unui
topor, conduce la apariţia unei plăgi despicate, însoţită de distrucţie osoasă
subjacentă. Dacă lovitura este aplicată cu muchia sau mânerul, va rezulta o plagă
contuză, iar dacă toporul cade tangent la suprafaţa corpului, va apare o plagă de
aspect tăiat.
Mecanismele lezionale ale agenţilor traumatici se pot grupa astfel:
- lovire directă, activă, cu orice agent vulnerant din clasificarea anterior
expusă;
- lovire pasivă, de planuri sau diferite obiecte;
- comprimare între două planuri dure;
- mecanisme lezionale complexe.

2. Leziunile traumatice elementare.

Aceste leziuni sunt consecinţa directă, nemijlocită, a contactului corpului
uman cu un agent vulnerant. Au o mare importanţă în practica medico- legală
deoarece, de interpretarea lor corectă, depinde rezolvarea majorităţii expertizelor
 atât la cadavru cât şi pe persoana vie. Ele apar în împrejurări variate, au o
evoluţie temporală bine stabilită, care poate fi simplă sau complicată, cea mai
frecventă complicaţie fiind infecţia. Vindecarea lor se poate face fără sechele, sau
prin constituirea de modificări morfologice, însoţite sau nu de tulburări funcţionale.
Practica medico-legală clasifică leziunile primare în:
I. leziuni traumatice externe cu păstrarea continuităţii (integrității)
epidermului, în această categorie intrând: eritemul traumatic, contractura musculară,
echimoza, hematomul, zdrobirea, fracturile, luxațiile, entorsele.
II. leziuni traumatice externe cu soluţie de continuitate tegumentară. Aparţin
acestei grupe: excoriaţia, plăgile, arsurile (produse de corpuri fierbinţi sau flacără, ce
vor fi tratate separat ).
I. Leziuni traumatice externe cu păstrarea continuităţii (integrității)
epidermului.
 I.1. Eritemul traumatic: este o roşeaţă congestivă a pielii, ce dispare la
digito-presiune. Dispare definitiv la câteva ore de la producere. Ca mecanism de
Leuziuni
primare, producere recunoaşte lovirea activă (ex. palma), compresiunea, temperaturile înalte
descriere, (eritemul solar, care este de fapt o arsură de gradul I). Iniţial apare o paloare locală,
exemple
apoi o congestie tradusă prin vasodilataţie cu înroşirea tegumentelor. Nu se
observă la cadavru, şi nu necesită număr zile de îngrijire medicală.
I.2. Contractura musculară reprezintă o contracţie permanentă, involuntară,
dureroasă a unui muşchi, consecutiv unui efort puternic şi prelungit. Necesită 1 – 2
zile îngrijire medicală.
I.3. Echimoza. Este o leziune traumatică externă, rezultată în urma ruperii
capilarelor dermo – hipodermice şi, în condiţiile existenţei circulaţiei, este urmată
de extravazarea elementelor figurate ale sângelui în ţesuturile din jur.
De regulă apar la locul unde acţionează agentul vulnerant, însă pot apare şi
la distanţă prin difuzarea sângelui în lungul fasciilor, tendoanalor, sau prin
propagarea undei de şoc. Echimozele cantonate profund, devin vizibile la câteva zile
de la traumatism, pe câtă vreme cele superficiale pot fi depistate după câteva ore (la
femei, în regiunea coapselor, chiar după 15 – 30 minute).
Ca mecanism de producere, se citează orice traumatism contuziv, dar şi
compresia sau sucţiunea.
Forma echimozelor poate fi indicatorie pentru un agent vulnerant (ex. echimozele
produse prin lovire cu un corp dur alungit, lasă pe tegumente o dungă echimotică; călcarea
cu roţi de cauciuc lasă amprenta profilului acestuia).
Localizarea echimozelor sugerează un anumit act:
- la gât, echimoze ovalare (corespunzătoare pulpelor degetelor) indică o acţiune
de compresie cu mâna;
- pe feţele interne ale coapselor, pot apărea în viol sau tentativă;
 Tabel. Evoluţia în timp a modificărilor cromatice a a echimozelor:

Timpul scurs de
Culoarea echimozei Mecanism
la agresiune
Vasodilataţie
3 – 4 ore Roş-purpurie histaminică;
oxihemoglobină
Hemoglobina pierde
2 – 3 zile Albăstruie
oxigenul

Degradarea
3 – 5 zile Cafenie
produşilor hemoglobinici

Apare biliverdina şi
10 – 12 zile Galben - verzui
bilirubina

Aspectul lor cromatic are o evoluţie variabilă ce orientează asupra timpului scurs
de la producere.
Aceste date au o mare variaţie individuală, dar şi regională (echimozele de la
nivelul mucoaselor şi cele ale sclerelor – hemoragia subconjunctivală - se resorb
relativ rapid şi nu-şi schimbă culoarea). După resorbţie poate persista uneori o uşoară
pigmentare maronie.
Întinderea ei depinde de:
- violenţa traumatismului;
- vascularizaţia regiunii;
- laxitatea ţesuturilor;
- duritatea planului subjacent.

Tabel . Diagnosticul diferenţial lividităţi–echimoze-putrefacţie.

LIVIDITĂŢI ECHIMOZE PUTREFACŢIE

Oriunde (la locul de acțiune Pata verde în fosa
Apar în părţile
al agentului traumatic, dar iliacă dreaptă, sau în jurul
declive
și la distanță) plăgilor.

Se modifică la
digito-presiune şi schimbarea Nu se modifică Nu se modifică
poziţiei cadavrului

Culoarea este în
În funcţie de stadiu Tot timpul verde
general albastru- negricios
 Toate planurile
Superficiale, Profunde, nu dispar la
anatomice sunt de culoare
dispar la spălarea cu apă spălare
verzuie

În general nu necesită număr de zile de îngrijire medicală însă când împiedică

funcţia unui organ sau un segment al corpului, se pot acorda maxim 5 – 8 zile
îngrijire medicală. Dacă echimozele sunt întinse pe întreaga suprafaţă a corpului ele
sunt mortale.
Au importanţă medico-legală deoarece atestă realitatea traumatismului, iar
la cadavru confirmă caracterul vital al leziunii. Uneori permit aprecierea
mecanismului de producere a leziunii, a agentului vulnerant (de exemplu, dungile
echimotice, care pledează pentru lovire cu corp dur alungit), şi a timpului scurs de la
producere și a împrejurărilor comiterii faptei (echimozele localizate la o femeie pe
fața internă a coapselor sugerează comiterea infracțiunii de viol; echimoze localizate
la gât sugerează ideea de moarte prin sugrumare).
I.4. Hematomul reprezintă o acumulare de sânge în ţesuturile moi, organe
parenchimatoase sau în cavităţi preformate virtuale (intracranian, retroperitoneal,
intraarticular etc.) urmarea unui traumatism puternic, ce determină ruperea unor vase
de calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea integrităţii
epidermului.
La producerea hematoamelor iau parte următoarele mecanisme:
- lovirea;
- compresiunea între două planuri dure;
- lovire asociată cu comprimare.
Apare ca o formaţiune ”tumorală”, de aspect echimotic, proeminentă la
suprafaţa pielii, sensibilă la palpare fluctuentă, uneori pulsatilă (când se formează în
jurul unui vas mare). Modificările tinctoriale sunt similare echimozei, dar survin mai
lent, din cauza volumului sanguin important. Hematoamele profunde sunt depistate
clinic prin explorări imagistice, iar la cadavru cu ocazia autopsiei; în cazul lor,
sângele are nevoie de un interval de timp ca să ajungă în straturile subepidermice.
Prin compresie determină tulburări funcţionale, iar când apar pesuprafeţe
mari, pun în primejdie viaţa victimei. Evoluţia lor este spre rezorbţie, dar se pot
infecta, închista, sau organiza fibros (extrem de rar). Timpul de îngrijiri medicale
ţine cont de aceste aspecte, fiind mai mare ca în cazul echimozei (între 8-9 zile).
I.5. Fracturile. Sunt întreruperi ale continuităţii oaselor, urmarea unei
acţiuni traumatice soldate cu înfrângerea rezistenţei acestora. Pot surveni la nivelul
oaselor care au structura normală, sau pe un os afectat de un proces patologic
preexistent (tumori primare sau metastaze osoase ale unor tumori; morb Pott etc.),
caz în care sunt denumite, incorect, fracturi patologice.
După modul de acţiune a forţei traumatice, fracturile pot fi:
- Directe. Apar la locul de impact fiind acompaniate de distrugeri mai mult
sau mai puţin întinse ale părţilor moi care înconjură osul. Ca mecanisme lezionale în
cazul producerii fracturilor directe sunt citate lovirea cu corp dur sau comprimarea
între două planuri dure.
- Indirecte. Apar la distanţă de locul de acţiune a agentului traumatic. Ca
mecanisme de producere recunosc: - Flexia (de fapt o comprimare în axul lung
al osului); -Torsionarea - apar fracturi cu traiect spiroid; - Tracţiunea – ocazie cu
care apare aspectul de smulgere al osului. Diagnosticul de certitudine al fracturilor se
pune examen radiologic, când se observă pe radiografie întreruperea continuităţii
osoase.
Evoluţia unui focar de fractură este stadială, fapt ce permite aprecierea datei
de producere. Tratamentul poate fi medical sau chirurgical (osteosinteză cu diferite
materiale). După restabilirea continuităţii osului (proces numit consolidare, realizat
prin apariţia calusului definitiv), funcţia segmentului poate fi realizată, însă
vindecarea fiziologică apare mai târziu şi reprezintă normalizarea completă a
funcţiilor articulare şi a tonicităţii musculare a segmentului lezat. Complicaţiile
prelungesc timpul de vindecare anatomică. Este posibil ca fragmentele osoase să
întrerupă continuitatea tegumentelor, ocazie cu care, focarul de fractură este deschis,
comunicând cu exteriorul.
Timpul de îngrijiri medicale va cuprinde, în cazul fracturilor, şi timpul
necesar recuperării funcţionale.
Trebuie precizat că durata consolidării unei fracturi este variabilă,
depinzând de felul şi localizarea fracturii, prezenţa deplasării, felul tratamentului
aplicat, vârsta şi sexul victimei, a unor boli cronice carenţiale, deficienţe hormonale
etc.
I.6. Entorsele. Reprezintă distensii ale aparatului capsulo - ligamentar al
unei articulaţii. Clinic se traduc prin durere şi impotenţă lezională, acompaniate
de o tumefacţie a articulaţiei interesate. O echimoză a tegumentului
periarticular poate apare. Tratamentul presupune repaus articular (imobilizare
într-o faşă elastică sau atelă gipsată) asociat cu combaterea fenomenelor
inflamatorii.
I.7. Luxaţiile. Sunt leziuni articulare, mai grave decât entorsele, traduse
prin deplasarea capetelor osoaselor unei articulaţii, cu schimbarea raporturilor
anatomice dintre ele. Această deplasare este acompaniată de rupturi ale capsulei
articulare, ligamentelor periarticulare sau se asociază cu lezarea altor elemente
(vasculare, nervoase) aflate în vecinătatea articulaţiei.
Diagnosticul se pune pe semnele clinice şi examenul radiologic, care
obiectivează deplasarea capetelor osoase. Tratamentul constă în reducerea
luxaţiei.
Numărul de zile de îngrijire medicală va ţine cont de forma
anatomoclinică a luxaţiei şi va cuprinde şi timpul de recuperare funcţională.
I.8. Zdrobirile. Sunt leziuni grave, fără efracţie tegumentară,
caracterizate prin distrucţii musculare întinse, al căror prognostic este rezervat.
Clinic apare starea de şoc traumatic şi rabdomioliză urmată de insuficienţa
renală (crush syndrom) care, în lipsa dializei, este mortală. Apar în situaţii
variate cum ar fi: surprinderea locatarilor în prăbuşirea unor imobile ca urmare
a unor cutremure, agresiuni armate sau acte de terorism; catastrofe feroviare sau
chiar rutiere cu încarcerarea pasagerilor; accidente de muncă survenite în
mediul minier etc.

II. Leziuni traumatice externe cu soluţie de continuitate tegumentară.

II.1. Excoriaţia. Este o leziune cu soluţie de continuitate tegumentară,
realizată prin îndepărtarea traumatică a epidermului sau a epiteliului
mucoaselor, în timpul alunecării, asociată cu o comprimare, a unui corp mai
mult sau mai puţin ascuţit, rugos sau tăios. Rezultă deci o denudare a planurilor
profunde.
În practica medico-legală se foloseşte termenul de excoriaţie pentru o
leziune lineară iar termenul de zonă excoriată (“jupuitură”) pentru o excoriaţie
întinsă în suprafaţă. Noţiunea de eroziune desemnează o excoriaţie cantonată la
nivelul mucoaselor.
Ca mecanism de producere, excoriaţia va recunoaşte:
- frecarea;
- comprimarea;
- frecare asociată cu o comprimare.
Excoriaţia proaspătă se află sub nivelul epidermului zonelor
înconjurătoare, este umedă, lucioasă, roz-roşietică. Poate fi poluată de corpi
străini (particule de praf, resturi din corpul rugos etc.). La început este mai
adâncă, pentru a se termina în pantă. Ulterior, sub acţiunea aerului, se usucă şi
se acoperă de o crustă dură, brun-roşcată. La 5 – 7 zile de la producere,
excoriaţia se acoperă de cruste brune, cu marginile reliefate, albicioase.
La cadavru excoriaţiile şi eroziunile se pergamentează.
Excoriaţiile produse post-mortem, cel mai adesea în cadrul transportării
intempestive a cadavrului sunt gălbui, transparente ce lasă să se observe
desenul vascular.
Evoluţia excoriaţiilor este în general fără complicaţii, iniţial fiind
acoperite de o crustă brun roşcată care se detaşează, începînd iniţial din zonele
lezate superficial. Persistă o urmă depigmentată ce dispare după circa 7 -10 zile
de la traumatism. Infecţia prelungeşte evoluţia.
Unghiul sub care acţionează agentul vulnerant determină particularităţile
excoriaţiilor. Dacă obiectul va acţiona perpendicular, excoriaţia va reflecta
forma suprafeţei de acţiune (cazul unei apăsări cu unghia, când se obţin
excoriaţii semilunare); în cazul unei acţiuni sub un unghi de circa 45o, la
debutul excoriaţiei poate fi apreciată forma agentului vulnerant. Acţiunea
tangenţială generează suprafeţe excoriate, în care se pot identifica excoriaţii
liniare, paralele.
 Localizarea şi forma excoriaţiilor poate sugera un anumit act:
- excoriaţii semilunare observate perinazal şi perioral,trădează sufocare.
- excoriaţii semilunare ce coafează echimoze ovalare, cantonate pe gît
apar în sugrumare.
- excoriaţii liniare, paralele pe zone întinse sugerează târârea, iar
excoriaţii cantonate pe toate părţile corpului apar în rostogolire.
- excoriaţii observate pe sâni sau pe feţele interne ale coapselor pot apare
în viol.
- excoriaţii punctiforme pe o suprafaţă sugerează lovirea cu sau de
corpuri dure cu suprafaţă plană.
În general pentru excoriaţii nu se acordă număr de zile de îngrijiri
medicale. Dacă excoriaţiile sunt pe suprafeţe mari sau interesează zone cu pliuri
de flexie (genunchi, coate) se pot acorda maxim 3-5 zile îngrijire medicală

II.2. Plăgile reprezintă leziuni traumatice primare cu soluţie de

continuitate tegumentară, produse prin agenţi vulneranţi diferiţi, care au o
morfologie proprie ce orientează asupra caracteristicilor agentului vulnerant.
Denumirea plăgilor se face după tipul agentului vulnerant. Evoluţia lor
diferă funcţie de localizare, caracteristicile regiuni anatomice lezate,
profunzimea lor, acordarea de asistenţă medicală. În cazul unei evoluţii fără
complicaţii plăgile se vindecă în circa 7-8 zile, iar dacă sunt interesate cavităţi
virtuale ale organismului, cu acumularea de sânge în ele, duc la prelungirea
timpului de îngrijiri medicale şi punerea în primejdie a vieţii victimei. Lezarea
unor vase de calibru mare este letală prin hemoragie externă şi internă, iar a
unor nervi determină sechele în teritoriu inervat de aceştia, cu grave tulb urări
funcţionale.

Leziunile traumatice şi mecanismele de producere.

II.2.1.Plaga contuză. Este o soluţie de continuitate a tegumentului,

produsă prin acţiunea unui corp dur.
Recunoaşte ca mecanism de producere:
- lovirea cu sau de corp dur cu suprafaţă plană sau neregulată;
- comprimarea ţesuturilor.
Are margini neregulate, cu sau fără punţi de ţesut elastic, fund
anfractuos, profunzime şi sângerare mică, tendinţă spre infectare rapidă. În jurul
ei adesea se constată excoriaţii sau echimoze.

II.2.2. Plaga înţepată. Recunoaşte ca mecanism de producere lovirea cu

un corp înţepător (ac, cui, andrea, şurubelniţă etc.), care îndepărteazăîn lateral
ţesuturile (atunci când sunt împinse în axul lor lung), sau împinse şi răsucite în
axul lor lung, are o profunzime variabilă şi o morfologie funcţie de diametrul
agentului vulnerant şi regiunea anatomică lezată.
Prezintă din punct de vedere medico legal:
- margini se apropie şi nu presupune deci o lipsă de substanţă. Dacă
agentul vulnerant are un calibru mare, la tegument apare o plagă de forma unei
fante, sau chiar a unei butoniere, cu unghiuri ascuţite, a cărei morfologie nu are
nimic comun cu morfologia corpului înţepător.
- canalul plăgii înţepate are o adâncime şi direcţie variabilă funcţie de
intesitatea lovirii, direcţia necorespunzând întotdeauna cu direcţia în care a fost
dată lovitura (în traiectul lui prin corpul uman, agentul vulnerant poate întâlni
repere osoase care duc la alunecări şi devieri). Canalul plăgii înţepate are o
profunzime variabilă, datorită faptului că părţile moi sunt depresibile. Este
interzisă sondarea canalului deoarece: se modifică lungimea şi forma lui, pot fi
mobilizaţi corpii străini pe care îi conţine. Dacă în traiectul său prin corpul
uman agentul vulnerant întâlneşte un os lat (omoplat, oase craniene), pe acesta
focarul de fractură reproduce forma secţiunii armei.
- orificiul de ieşire este în general mai mic decât cel de intrare, propriu
numai plăgilor înţepate transfixiante.
Sediul plăgilor înţepate este variabil, iar când sunt rezultatul unei
autoapărări, vor fi localizate mai ales pe membre, mai rar la nivelul capului şi
gâtului.
Din punct de vedere medico – legal, plăgile înţepate sunt rezultatul unei
omucideri (cel mai frecvent), accident sau foarte rar sinucidere. Nu trebuie
exclusă simularea şi nici disimularea.

II.2.3. Plaga tăiată. Recunoaşte ca mecanism de producere alunecarea

unui corp tăietor (lamă, brici, uneori hîrtie) pe suprafaţa
tegumentului.
Are în general o formă de fantă, de lungime variabilă, cu o profunzime
mică, inegală, mai adâncă unde începe şi mai puţin adâncă unde se termină. Se
caracterizează prin margini perfect netede, liniare, fără lipsă de substanţă. Dacă
corpul tăietor are o direcţie de acţiune perpendiculară pe direcţia fibrelor
elastice ale pielii plaga are un aspect dehiscent. La extremităţi poate prezenta o
excoriaţie superficială liniară cunoscută sub numele de ”codiţă de şoricel”.
Când sunt interesate vase de sânge apar hemoragiile a căror gr avitate este
funcţie de calibrul vasului lezat. În evoluţia acestor plăgi tendinţa de infecţie
este în general mică. Sediul plăgii corespunde regiunii care a fost aleasă de
agresor (gât anterior, torace, abdomen), sau regiunii alese de sinucigaş (gât
lateral, venele plicilor cotului, pumnului). Simularea şi disimulare nu vor fi
excluse.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală.

Litografia
U.M.F. Iaşi, 1992;
3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru
jurişti.
Editura Contact, Iaşi, 1993;
4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC
Press,
2000;
5. Beliş V., Naneş Constanţa – Traumatologia mecanică în
practica medico-legală şi judiciară, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
6. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990;
7. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
8. Beliş V. şi col. – Investigaţia microscopică în medicina legală,
Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993;
9. Beliş V. şi col. – Tratat de Medicină legală, vol. I şi II,
Editura
Medicală, Bucureşti, 1994;
10. Beliş V. (sub red. Beuran M.) – Ghid de urgenţe medico-
judiciare, În
Colecţia medicului rezident. Editura Scripta, Bucureşti, 1998;
11. Bogdan Fl. şi col. – Necropsia practică. Editura Augusta,
Timişoara,
2000;
12. Brown R.F. – Pathology of violent injury, Edward Arnold,
London,
1978;
 MODULUL V
TRAUMATOLOGIE SPECIALĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins

U.I.6: Căderea şi precipitarea

U.I. 7. Accidentele de circulaţie
U.I.8. Leziunile şi moartea cauzate de armele de foc
U.I.9 Asfixiile

= 4 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

particulare ale noţiunilor ce se referă la traumatologia specială

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind cauzele

care conduc la apariţia traumatismelor, produse prin cădere şi precipitare,
ca urmare a accidentelor de circulaţie, asfixiilor, etc.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

1. Căderea și precipitarea.
Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului.
Gravitatea leziunilor prin cădere şi precipitare, depinde de o serie de factori, dintre
care amintim:
- viteza de cădere (depinde de înălţimea de la care se cade, precum şi de
greutatea corpului care cade);
- proprietăţile obiectului de care se loveşte corpul în cădere (ex. zăpada
atenuează, chiar anihilează efectele lovirii);
- regiunea antomică lezată (cele mai grave sunt leziunile canonate la
nivelul capului, chiar în condiţiile în care căderea s – a produs de la
mică înălţime).
Cauzele care duc la pierderea echilibrului, pot fi sistematizate astfel:
- interne: sunt în general deficienţe ale mecanismului reflex de
menţinere a posturii (ex. epilepsia, alte boli neurologice, sincopa cardiacă);
- externe: ţin de mediul înconjurător, şi aici pot fi amintite: umiditatea,
obscuritatea, diferite obstacole, etc.
CĂDEREA se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului, cu deplasarea
centrului de greutate în afara poligonului bazal, astfel încât o parte a acestuia se
izbeşte cu violenţă de planul de susţinere. Ea poate avea loc pe un plan orizontal, sau
pe un plan înclinat.
În raport cu situaţiile care apar în practica medico – legală, se pot deosebi: A.
cădere din poziţie statică;
B. cădere din mers sau fugă.
A. Căderea din poziţie statică, se caracterizează de obicei prin leziuni
relativ uşoare, unipolare (pe o singură parte a corpului), cantonate la nivelul părţilor
proeminente (frunte, nas, regiuni malare, bărbie, palme, coate, genunchi). în
practică apar echimoze, excoriaţii, plăgi (în special zdrobite). Mai rar se întălnesc
hematoame şi fracturi. Lezarea organelor interne este posibilă şi poate fi favorizată
de căderea peste un corp dur (bolovan, parapet, grămadă de lemne, etc.) coroborată
cu o situaţie patologică preexistentă cantonată la nivelul lor.
B. Căderea din fugă ca şi cea pe plan înclinat pun probleme
particulare datorită faptului că energia cinetică a corpului este mai mare deci
leziunile vor fi mai întinse şi mai grave. În aceste cazuri, în afara leziunilor de
cădere apar şi alte tipuri de leziuni, cum ar fi cele de rostogolire, care sunt
situate pe alte planuri ale corpului. Trebuie precizat că leziunile de
rostogolire sunt mai uşoare decât cele produse prin cădere.
Rareori prin cădere se produce moartea victimei (ex. traumatism cranio
cerebral cu fractură oase bază craniu şi lezare substanţă nervoasă cerebrală, prin
cădere cu ceafa pe bordura trotuarului, la un individ în stare de ebrietate, sau
prin heteropropulsie).
 Expertiza medico legală în astfel de situaţii trebuie să răspundă la
următoarele probeleme:
1.Examenul la faţa locului, cuevidenţierea particularităţilor suprafeţei de
impact, care se explice leziunile găsite la victimă.
2.Examenul victimei efectuat amănunţit, în vederea depistării eventualelor
cauze interne care au putut duce la pierderea echilibrului. Se va urmări depistarea
leziunilor de heteropropulsie în caz că acestea există.
Precipitarea se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei
corpului de pe un plan pe altul situat mai jos, sub acţiunea forţei gravitaţiei.
Cu cât diferenţa de nivel va fi mai mare, cu atât leziunile de violenţă ale
victimei vor fi mai grave.
Ca formă juridică precipitarea este: sinucidere: (al treilea mod ca
frecvenţă după otrăvire şi spânzurare) accident: mai frecvent accidentul de
muncă, omucidere.
Ca atare sunt rare, mai frecvent, în practică se întălneşte disimularea unei
crime, cadavrul putând fi aruncat de la înălţime.
Precipitarea poate avea loc în :
- Spaţii deschise: în această situaţie, corpul nu întâlneşte nici un
obstacol, în timpul deplăsării lui până la planul de izbire.
- Spaţii înguste, sau în zone cu obstacole, situate la diferite nivele, de
care corpul lovindu-se, îşi va produce diverse leziuni (ex. la munte, într – o
prăpastie, corpul se loveşte succesiv de stânci, şi va prezenta multiple leziuni pe
toate planurile). În această situaţie nu se mai pot diferenţia leziunile propriu – zise
de impact, de cele produse prin loviri succesive de obstacole. Se admite că
în spaţiile înguste, leziunile corpului cauzate de proeminenţe sunt mai uşoare
decât cele produse prin impact.
Tabloul anatomopatologic evidenţiat la autopsie, este sintetizat în
literatura medico – legală în sintagma “dramă internă“, şi se caracterizează prin
rupturi multiple de organe interne, cu fracturi ale membrelor, costale, etc. Nu sunt
excluse leziunile craniocerebrale, care de obicei sunt grave, reprezentate de fracturi
de boltă şi bază craniu, cu focare contuzive cerebrale, chiar dilacerare cerebrală.
Aceste leziuni sunt determinate de înălţimea de la care are loc
precipitarea, regiunea care suportă impactul, particularităţile zonei prin care se face
deplasarea (de exemplu la bloc în cadrul unei precipitări, corpul se poate izbi de
antene, sârme de uscat rufe etc.), planul de izbire (înclinaţie, asperităţi, duritate etc.).
Leziunile sunt multipolare, extrem de numeroase şi foarte variate, cel mai
adesea fiind direct mortale.
La examenul extern al cadavrului, se vor evidenţia: echimoze, excoriaţii,
plăgi contuze, fracturi ale oaselor membrelor. Mai rar vor apare: plăgi tăiate, înţepate
atunci când victima a căzut peste corpuri ascuţite sau tăioase, ori au fost întălnite în
timpul precipitării.
La examenul intern, în ordinea frecvenţei se vor întâlni:
 - traumatisme cranio cerebrale;
- rupturi de ficat, splină (ambele însoţite de hemoperitoneu), cord (cu
hemopericard);
- hematom retroperitoneal;
- fracturi ale coloanei vertebrale, centurii pelvine, membrelor.
Leziuni similare se pot produce şi în alte condiţii, cum ar fi izbirea şi
proiectarea sau comprimarea între două planuri dure, în cadrul politraumatismelor de
trafic rutier.
Expertiza medico – legală în precipitări trebuie să aibă în vedere aceleaşi
aspecte ca şi în cadrul căderii, cu precizarea că trebuie avut în vedere studiul reacţiei
vitale în cazul disimulării unui omor.

2. Leziuni produse prin mijloace de atac apărare proprii omului.

Omul dispune de o serie de “arme” naturale, cu ajutorul cărora poate provoca
leziuni grave, uneori chiar mortale. Gravitatea leziunilor este determinată de:
- forţa celui ce loveşte;
- regiunea anatomică lezată;
- particularităţi ale reactivităţii victimei.
Cu mâna se poate produce: sugrumare sau sufocarea. Cu pumnul lovitura
poate conduce la: fracturi în special ale masivului facial, iar dacă forţa este mare,
chiar fracturi de boltă craniană. Este posibilă moartea prin inhibiţie, în lezarea
sinusului carotidian, plex solar.
Cu piciorul, prin călcarea repetată a victimei căzută la pământ, pot apare
fracturi costale, cu lezare de organe interne, toracice sau abdominale. Cu dinţii se
produc plăgi muşcate ale nasului, urechii, cu mare tendinţă la suprainfectare, dar şi
plăgi muşcate ale gâtului, cu deschiderea vaselor mari.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
POLITRAUMATISMELE DE TRAFIC RUTIER

Primul accident de trafic rutier a avut loc în Anglia în anul 1886, la o viteză
de 6 km/h, fiind soldat cu două victime. De atunci, Zeul Automobil, produce la
circa 2 minute o coliziune, iar la circa 3 minute un deces. Se estimează că în
aproape 113 ani de existenţă, automobilul a produs pierderea a peste 25 milioane de
vieţi umane. Se consideră că decesul produs în politraumatismul de trafic rutier, este
a treia cauză de deces şi îmbolnăviri (după bolile cardio – vasculare şi tumori), iar
pentru grupa de vârstă 20 – 30 ani deţine locul întâi.

1. Factorii accidentelor de trafic rutier.

I. Factorul drum. Este foarte mult discutat în ultimele decenii, mai ales de
când viteza mereu crescândă de deplasare a autovehiculelor, impune modernizări
rutiere aproape nerealizabile chiar în ţările “ motorizate “. Cele mai grave accidente
au loc în intersecţii, iar virajele la stânga sunt cele mai periculoase. În conceperea
drumurilor trebuie avut în vedere distanţa de vizibilitate, panta, curba, iluminrea
corespunzătoare a drumului.
Drumurile vor trebui să fie cât mai rectilini, bine iluminate, cu viaducte la
intersecţii, fără obstacole pe margine şi largi. Suprafaţa de rulare va fi resistentă,
netedă, cu mare adezivitate pentru cauciucuri. Factorul drum intervine ca element
favorizant în producerea accidentului rutier prin îngustime, terasament erodat sau
denivelat, curbe necorespunzător construite, semnalizări defectuoase, condiţii
favorabile de derapaj.
La acestea se mai adaugă factorii de mediu dintre care amintim: ceaţa, ploaia,
poleiul, zăpada.
2.Factorul vehicul. Principalele tipuri de autovehicule întâlnite pe drumurile
publice, sunt:
- Autovehicule cu roţi de cauciuc:
- motociclete
- autovehicule de mărime mijlocie (autoturisme, autofurgonete)
- autovehiule mari (autobuze, troleibuze, camioane).
- Autovehicule cu roţi metalice (tren, tramvai, metrou).
- Vehicule fără motor: căruţe, biciclete.
Tipurile cele mai frecvente de relaţii evidenţiate în accidentele auto sunt:
auto-pieton; auto-auto; auto-moto. La factorul vehicul sunt incriminate principal
defecţiuni la sistemul de frânare, iluminare, direcţie, cauciucuri.
În pofida tuturor eforturilor tehnologice, marile firme producătoare nu pot
ţine pasul între mărirea vitezei şi siguranţa sistemelor de frânare, în sensul creşterii
acesteia din urmă.
3. Factorul om. Deţine rolul covârşitor în geneza acccidentelor de trafic
rutier, atât ca pieton (37,40 %), cât şi în calitate de conducător auto (58,25%).Nu
trebuie uitat că, indirect factorul uman guvernează atât construcţia drumurilor cât şi
a autovehiculelor.
- Personalitatea conducătorului. Conducerea unui vehicul, senzaţia de
forţă pe care o conferă acesta, determină eliberarea de diferite tensiuni psihice, chiar
şi la cei slabi, liniştiţi şi timizi,cu apariţia unui sentiment de putere, care-i face să
devină agitaţi, puternici, temerari. Exaltarea instinctului de putere (a agresivităţii)
realizată prin contopire până la identificare a omului cu maşina, creează un
dezechilibru afectiv, favorabil regresiunii la sentimente primitive şi moduri
impulsive de comportament.
Vehiculul evidenţiază omul aşa cum este el. La cei cu complexe de
superioritate, investirea bruscă cu o putere peste limitele lor biologice şi de care
dispun fără efort, creşte orgoliul şi exagerează sentimentul de încredere în sine
generând ceea ce în medicina traficului este cunoscut sub numele de “ sindromul
centaurului “.
- Sexul. Deşi femeile conduc autovehicule în procente aproximativ egale cu
bărbaţii, se constată că acestea, printr-o concentrare mai mare a atenţiei la drum,
produc un număr mai redus de accidente, dar acestea sunt mult mai grave. Faptul se
poate pune pe reacţiile afective ale femeii în faţa riscului drumului public (de
exemplu, din dorinţa de a evita călcarea unei pisici, o femeie nu sesizează că
autovehiculul se poate răsturna). În geneza unor accidente au fost incriminate şi stări
fiziologice feminine: menstruaţia, sarcina, menopauza.
- Vârsta. Frecvenţa maximă a accidentelor de trafic rutier este la vârste
tinere, şi se explică prin existenţa unui “gust “ al riscului cu sfidarea
pericolelor legate de trafic. Temeritatea acestei vârste diminuă puterea de anticipaţie
a unor situaţii. Lipsa responsabilităţilor conferite de familie sau de existenţa copiilor
, este şi ea incriminată.
- Oboseala. Se datorează unor factori endogeni ( consum de alcool, tensiune
psihică, debutul unor boli: diabet, hepatită virală, etc.) sau exogeni: monotonia
şoselei, circulaţie densă, intoxicaţie subclinică cu monoxid de carbon datorită
fumatului excesiv. Începe cu dispersarea atenţiei şi reacţii la stimuli din afara
conducerii. Asociată cu viteza, creşte mult erorile de pilotaj.
- Alcoolul şi medicamentele. În ceea ce priveşte alcoolul în România,
nivelul de “ ghilotină “ este 0,8 gr%o, dar în multe ţări este sub această cifră. Este
periculos în trafic prin efectele sale psihologice negative (optimism şi încredere
exagerată în performaneţele proprii, combinată cu relaxarea
autocriticii şi autocontrolului), care apar la concentraţii mici. În cazul
concentraţiilor mari alcoolul deprimă reflexele, contribuind şi la mărirea
timpilor de reacţie (de exemplu la un subiect normal timpul de reacţie de la vederea
unui obstacol până la frânare este de 0,75 sec. O alcoolemie cuprinsă între 1-2 gr.%o
triplează acest timp). Medicamentele sunt incriminate în geneza unor accidente. Nu
se vor folosi la şoferi tranchilizante, decontracturante musculare.
- Stări patologice asociate: bolile cardiovasculare constituie un risc
pentru stările de trafic iar stress – ul, prin excesul de catecolamine şi pe fond de
ateroscleroză, precipită apariţia unor crize de pieredere de conştienţă, ducând chiar la
moartea subită. Diabetul, prin crizele de hipoglicemie generează somnolenţă, leşin.
Epilepsia cu forma ei fotosensibilă, poate genera accidente mai ales noaptea.
Afecţiunile oculare prin îngustarea câmpului optic şi scăderea acuităţii vizuale
întârzie startul reflexelor conducătorului. Tulburările simţului cromatic
(daltonismul), adaptarea scăzută a retinei la întuneric, sunt incriminate în geneza
accidentelor. Simţul auzului nu constituie o necesitate absolută în trafic, normele
variind de la ţară la ţară. Este incriminată integritatea sa în acordarea priorităţii
(reflex, capul se întoarce după zgomot). Efectul de slăbire excesiv determină
hipoglicemie, care poate genera pierderea conştienţei. Prânzul copios, predispune la
somnolenţă. La pietoni în plus intervine şi nerespectarea regulilor de circulaţie în
timpul folosirii drumului public.
4. Alţi factori: factorul meteorologic în corelaţie cu factorul drum şi
neadaptarea vitezei de rulare, favorizează producerea accidentelor de trafic
rutier. Frecvenţa săptămânală (în special la începutul şi sfârşitul weeked – ului) şi
frecvenţa nictemerală, sunt şi ele incriminate în geneza accidentului de trafic rutier.

2. Mecanismul de producere a leziunilor.

Polimorfismul lezional din accidentele de trafic rutier se datorează în ultimă
instanţă:
- lovirii sau şocului determinat de ciocnire ( impact );
- deceleraţiei ( oprire bruscă );
- acceleraţiei (proiectarea organismului aflat în viteză ).
Analiza leziunilor victimelor accidentelor de trafic rutier, fie că sunt pietoni,
biciclişti sau ocupanţi de autovehicul, a relevat un polimorfism lezional, fapt ce
justifică din punct de vedere medical, medico-legal şi chiar juridic introducerea
termenului de “politraumatism de trafic rutier “.
Polimorfismul leziunilor din accidentele de circulaţie se datorează în ultimă
instanţă lovirii sau şocului determinat de ciocniri (impacturi), opriri bruşte
(deceleraţie) sau proiectări ale organismului aflat în viteză (acceleraţie). Fenomenul
este analog cu cel al căderii unui corp de la înălţime, viteza de cădere crescând în
raport cu distanţa. Această energie de cădere este capabilă să efectueze un lucru
mecanic, iar energia corpurilor aflate în mişcare a fost denumită energie cinetică.
Într-o coliziune, viteza vehiculului este mai importantă decât masa sa,
întrucât din formulă se vede că energia este direct proporţională pe de-o parte cu
masa, iar pe de altă parte cu pătratul vitezei.
În momentul ciocnirii, energia cinetică a vehiculului este absorbită de
obstacol şi de caroserie, iar distanţa dintre locul de ciocnire şi cel de oprire constituie
“durata şocului “. Cu cât această durată este mai scurtă, cu atât şocul este mai brusc.
Toţi aceşti factori se răsfrâng şi asupra ocupanţilor din vehicul. În momentul
opririi, ocupanţii se deplasează cu viteza avută de vehicul, întrucât sunt supuşi la
două coliziuni: de oprire şi de izbirea de obstacol.
Într-o deceleraţie bruscă, un om de 70 Kg la 100 Km/h, dezvoltă o greutate
de 1960 Kg. Aceasta înseamnă că greutatea fiecărui organ în parte creşte, iar prin
izbirile de pereţii cavităţilor ce le conţin produc rupturi, explozii, fisuri, dezinserţii,
ca adevărate leziuni de contralovitură fără impact.
Într-o oprire bruscă a unui vehicul la viteza de 60 Km/h, sângele capătă o
greutate dinamică de 34,5 Kg, iar omul de 70 Kg dezvoltă o capacitate de putere de 9
tone, energie asemănătoare cu a unui proiectil care se deplasează cu 700 m/sec.
Echivalentul cinetic al deceleraţiei bruşte (coliziune), este căderea de la
înălţime. Energia cinetică ce se dezvoltă într-un individ aflat într-un vehicul
care se opreşte brusc, este echivalentă cu aceea pe care ar primi-o un pieton lovit de
aceeaşi maşină. Aceste forţe de şoc pot fi resimţite diferit de la individ la individ, de
la organ la organ şi de la ţesut la ţesut. Acelaşi traumatism, la un individ în vârstă va
fi cu mult mai grav, datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor precum şi tarelor
organice preexistente.
Modificările de greutate determinate de deceleraţia bruscă (1/10s)asupra
organelor se prezintă astfel:
- ficatul ce are greutatea de 1,7 Kg, la o viteză de 40 Km/h ajunge la o
greutate de 28,7 Kg;

- creierul cu greutatea de 1,5 Kg, la aceeaşi viteză ajunge la 16,8 Kg;

- inima şi rinichii care au câte 300 g. greutate ajung la 3,4 Kg;
- splina, de la 150 g., va avea 1,1 Kg;
- pancreasul de la 70 g. ajunge la 800 g. greutate.
În practică, accidentele de circulaţie se pot produce prin coliziuni anterioare
(sau impact frontal), cu o frecvenţă de 55%, loviri posterioare în 14%, loviri laterale
prin derapaj şi rostogolire, viraje bruşte şi scurte. Uneori mecanis- mele de producere
sunt asociate.
Cele mai grave sunt impacturile frontale, iar răsturmarea vehiculului
poate produce leziuni cu gravitate mai redusă. Vehiculul produce leziuni
predominante la organe cum ar fi: craniu, coloană vertebrală şi bazin şi leziuni
secundare ale membrelor (uneori destul de grave).
Din aceste considerente se impune necesitatea folosirea centurilor de
siguranţă. În lipsa acestora, la o viteză de 80 Km/h, riscul leziunilor craniene este de
80%, iar al celor toracice de 20%. Mecanismele de vătămare la pietoni depind de
viteza vehiculului şi de unghiul în care aceştia sunt loviţi, fiind posibile
mecanisme simple de lovire, călcare, comprimare, târâre sau mecanisme complexe
(asociate): lovire – proiectare, lovire – proiectare – cădere etc.

3. Aspectele leziunilor la ocupanţi.

Ca urmare a decelerării, prin frânare sau oprire bruscă a vehiculului, călătorii
pot fi proiectaţi de pe scaunele lor, lovindu-se de pereţii interiori ai vehiculului.
 În cazurile de avarii mari cu deschiderea portierelor, se creează călătorilor
posibilitatea de a fi ejectaţi, aceştia lovindu-se de liferite obstacole, încât se
realizează o succesiune de impacte: primare, secundare, terţiare, etc.
După unele statistici, ejectarea produce cu 46% leziuni mai grave
decât proiectarea în interior. Gravidatea leziunilor produse prin ejectare poate
fi explicată prin prin multitudinea de impacte ce au loc între corpul victimei şi
diferitele obstacole aflate pe margineea drumului sau chiar de carosabil.
La ocupanţii din faţă, riscul vătămării este mai grav prin lovire de elementele
autovehiculului (bord, parbriz, oglindă, volan – dacă şoferul sau ocupantul locului
din faţă dreapta nu are centura pusă) de unde frecvenţa mai mare a traumatismului
cranio-visceral, cranio-cerebral şi toraco-abdominal. În practica medico-legală nu de
puţine ori sunt semnalate cazuri în care centura de siguranţă duce la apariţia unor
leziuni toraco-abdominale de tipul fracturilor costale, sternale, etc. cu sau fără
interesarea organelor interne.
În general, ocupanţii pot fi supuşi la două mecanisme lezionale:
a) Prin şoc direct (proiectare sau ejectare) cu impacturi largi. În acest
mecanism, părţile moi se comportă diferit, în funcţie de regiunea topografică, astfel
la coapse, gambe, genunchi, părţile moi sunt mai afectate decât scheletul şi invers, la
umeri şi antebraţe, părţile osoase sunt mai grav lezate decât părţile moi. La impacte
mici, presiunea şi forţa de penetrare fiind mai mare se pot produce leziuni grave,
şocogene.
b) Prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul lezio- nal specific
traumatologiei rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care modifică greutatea
dinamică a organelor şi poziţia lor anatomică.
Deflectarea cervicală cu hiperextensie bruscă, duce la contuzie medulară prin
intermediul ligamentului galben. În fracturi de coloană cervicală, prin deplasarea
fragmentelor osoase, rezultă strivirea şi secţionarea măduvei. Prin acelaşi mecanism
rezultă şi hematomul sau leziunile vaselor mari. Aorta se poate rupe prin intermediul
sternului ce loveşte cu ”efect de lopată “. Leziuni grave pot rezulta şi printr-un
mecanism indirect cum ar fi căderile pe fese, când se produc dezinserţii de mezenter,
rupturi ale pendicului hepatic, splenic etc. Adesea, aceste două mecanisme se intrică,
apărând leziuni mixte.
În funcţie de locul ocupat în vehicul, pasagerii prezintă leziuni specifice.
Astfel conducătorul auto prezintă leziuni prin lovire de volan, localizate la stern
şi torace, reprezentate de fracturi sternale şi costale cu înfundare, rupturi ale cordului
şi vaselor mari. La membrele inferioare, blocate de pedalele de comandă, predomină
leziunile de gambă, genunchi şi plantă, mai rar ale colului femural şi ale cavităţii
cotiloide.
Dacă volanul este telescopic, conducătorul auto este proiectat înainte,
lovindu-se cu capul de parbriz sau de montura acestuia, rezultând fracturi ale
oaselor nazale, mandibulei şi leziuni dento-alveolare.
În impactele violente se fracturează mai întâi mandibula şi, prin intermediul
ei, maxilarul.
Pasagerul de lângă conducător prezintă, în majoritatea cazurilor, cele mai
grave leziuni, fiind considerat locul cel mai expus.
Folosirea centurii (în două sau trei puncte), poate estompa acest tablou
lezional, dar numai la viteze relativ mici. La viteze mari, acest dispozitiv de
siguranţă creează el însuşi leziuni specifice, de tipul fracturilor costale acompaniate
de cele ale sternului, cu sau fără lezarea organelor interne.
Airbag-ul se pare că are o valoare protectivă sporită centurii de siguranţă.
Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă, dar
acestea fiind în mod obişnuit capitonate, amortizează o bună parte din şoc, ceea ce
face ca leziunile să fie mai puţin grave. Cele mai frecvente leziuni sunt: entorsele,
elongaţiile ligamentare, fracturile membrelor inferioare.
Traumatismele maxilo-faciale sunt mai rare şi apar în cazul unui impact
puternic, când pasagerii sunt proiectaţi înaintea scaunelor din faţă, lovindu-se de
stâlpii laterali.

4. Aspectele leziunilor la pietoni.

Apar prin lovire directă ca urmare a unor mecanisme simple (lovire, călcare,
comprimare, târâre), sau a unor mecanisme complexe (lovire – proiectare, lovire –
proiectare – călcare – târâre etc.).
În România, procentul pietonilor decedaţi în accidentele rutiere oscilează în
jurul valorii de 54%.
1. Mecanisme simple
a) Leziunile de lovire sau de impact direct (locul unde autove- hiculul ia
contact în primul moment cu corpul victimei) depind de partea cu care autovehiculul
loveşte şi sunt exprimate prin echimoze, excoriaţii, hema-toame, fracturi, plăgi
contuze. Nivelul la care se află aceste leziuni corporale corespunde părţii cu
care a lovit vehiculul (de ex. leziuni la nivelul gambei, produse prin lovire cu bara
din faţă, la coapse şi bazin cu capota). Toracele şi craniul sunt lovite de autobuze,
tramvaie, troleibuze sau de colţul lăzii de la autocamioane. Uneori, partea cu care a
lovit vehiculul îşi “ştanţează “ forma (de ex.: echimoze, excoriaţii de forma şi
desenul radiatorului, măştii de protecţie etc.). Aceste leziuni sunt important de
descoperit şi diagnosticat, deoarece ne dau posibilitatea de a reconstitui care a fost
poziţia dintre victimă şi autovehicul (faţă, spate, lateral).
Pe hainele şi corpul victimei pot rămâne, la locul de impact, urme de la
vehicul (vopsea, rugină, ulei), după cum pe partea de vehicul care a lovit se pot găsi
urme biologice provenite de la victimă (sânge, fire de păr, urme de ţesuturi). În
multe situaţii îmbrăcămintea groasă, părţile rotunjite ale caroseriei autovehiculului
(aripa sau regiunile anatomice cu mult ţesut lax (fesa), fac greu de identificat aceste
leziuni. În aceste situaţii se vor face secţiuni în corpul cadavrului pentru a găsi
infiltratele sanguine în profunzime. Aproape întotdeauna este necesar a se face
măsurători de la planul plantar al victimei, la nivelul leziunilor de lovire, pentru a ne
de seama de înălţimea părţii cu care autovehiculul a lovit.
b) Leziunile de proiectare sunt polimorfe, de obicei grave, şi de cele mai
multe ori mortale, interesând constant craniul. Aceste leziuni se găsesc pe partea
opusă celor de lovire, fiind localizate pe un singur plan al corpului şi pe o suprafaţă
mare. Ca o localizare particulară, în cadrul acestui mecanism, amintim leziunile
produse prin proiectarea pe vertex, cu fractură inelară în jurul găurii occipitale şi
telescoparea coloanei în craniu.
În funcţie de viteza vehiculului, victima este proiectată de la câţiva
metri, la zeci de metri, dacă planul este înclinat (văi, prăpăstii).
Proiectarea se poate face pe caldarâm, pe poduri, grilaje de fier, stâlpi, pomi
sau în alte vehicule. Dacă proiectarea s-a făcut pe pământ moale sau pe zăpadă,
leziunile sunt slab imprimate sau pot lipsi.
Trebuie să accentuăm că, foarte rar, leziunile din proiectare se găsesc pe
acelaşi plan, mai ales în situaţiile când victima se rostogoleşte sau este agăţată de
autovehicul.
Leziuni de proiectare apar frecvent la biciclişti. Este obligatoriu a se vedea
stricăciunile bicicletei.
Leziunile de călcare, sunt mai rare ca mecanism simplu, de sine stătător, de
cele mai multe ori fac parte dintr-un mecanism asociat cu lovirea şi proiectarea.
În raport cu greutatea autovehiculului apar leziuni grave ca fracturi
cominutive, strivirea capului, fracturi de bazin, coloană vertebrală şi membre, la care
se adaugă rupturi şi contuzii pleuro-pulmonare, rupturi ale vaselor mari şi ale
cordului la bază, rupturi hepatice, splinice, renale, hematoame şi rupturi mezenterice.
Leziunile sunt mai grave acolo unde roata urcă pe corp. Călcarea este rezultatul
compresiunii dintre roată şi carosabil sau şine.
Prin termenul de “compresiune “ înţelegem comprimarea victimei între
autovehicul şi un plan dur sau între două autovehicule. Călcarea solitară se produce
la persoanele adormite pe carosabil, în stare de ebrietate sau la pietonii surprinşi cu
roţile din spate ale autocamioanelor la viraje. Călcarea lasă pe hainele victimelor
urme de cauciuc, iar pe piele desenul lor sub formă de echimoze sau excoriaţii.
Leziunile produse prin călcare sunt aproape constant caracteristice şi duc, de
cele mai multe ori, la moarte.
La craniu – deformat şi aplatizat, cu fracturi multiple, inclusiv ale oaselor
feţei (mandibulă), substanţa cerebrală herniază prin multiple plăgi ale pielii păroase
a capului produse prin eschile osoase.
Pe lângă aceste fracturi multieschiloase de boltă, baza poate avea mai multe
fracturi, dar, de regulă, există o fractură mai mare, tranversală (mai rar antero-
posterioară) care se înscrie pe direcţia de acţiune a forţei şi a contraforţei de
compresiune, după cum la mandibulă constatăm fractură unică sau dublă.
Toracele este aplatizat, cu fracturi costale multiple, bilaterale, pe una sau mai
multe linii (paravertebral, axilar, parasternal), interesând aproape toate coastele
şi/sau clavicula. Fracturile costale sunt mai extinse şi mai grave la nivelul
hemitoracelui, pe care a urcat roata autovehiculului (datorită rezistenţei pe care o
opune corpul) şi mai puţin întinse în partea opusă, unde coboară roata. La copii,
elasticitatea toracelui face ca aceste leziuni să fie uneori minime (călcări cu
vehicule uşoare), iar la bătrâni leziunile sunt mult mai întinse.
Organele interne toracice sunt supuse, prin fragmentele costale rezultate,
unor rupturi mari de trahee şi bronhii, contuzii şi rupturi pulmonare, rupturi ale
vaselor de la baza inimii şi chiar rupturi ale cordului, aproape toate având ca rezultat
hemotorax şi pneumotorax şi efizem subcutanat.
Un aspect deosebit este cel al leziunilor de la nivelul scheletului. Astfel, la
membre se constată fracturi multiple, iar oasele bazinului, în călcare, necesită o
cunoaştere exactă, ajutând la stabilirea diagnosticului, deoarece, până la un punct,
aspectul general al leziunilor se poate confunda cu cel din precipitare, unde există
“grosso modo “ un mecanism de compresiune. Bazinul, în călcare, îşi deschide mult
diametrele, în special cel bicret şi bispinos, prin fracturi de ramuri ischio-pubiene şi
fracturi ale semifizei pubiene.
În prezenţa acestor fracturi, diagnosticul de călcare nu mai ridică nici un
dubiu. O menţiune deosebită este aceea că, prin călcare de către o roată blocată,
leziunile sunt grave, putând merge până la amputarea unei extremităţi. Ca un aspect
particular al leziunilor vertebro-medulare, prin călcarea trunchiului de către un
vehicul cu roţi metalice, menţionăm dezlipirea discurilor intervertebrale, cu luxarea
coloanei, ruptura sistemului ligamentar şi compresiunea sau secţionarea măduvei.
Un element care nu trebuie să lipsească în cercetarea leziunilor de călcare îl
reprezintă examenul amănunţit al hainelor victimei, deoarece pe ele şi, uneori, pe
pielea victimei putem găsi amprente-impresiuni ale cauciucurilor cu imprimarea
exactă a desenului anvelopei, sub formă de echimoze sau excoriaţii, elemente foarte
importante în identificrea vehiculu-lui care a părăsit locul accidentului. Totodată, pe
autovehicul (roţi, aripi) se caută cu multă atenţie urme de sânge de la victimă sau
alte probe biologice. În mod obişnuit în cadrul accidentelor de trafic rutier se impune
un examen la faţa locului, la care să participe şi medicul legist.
Leziuni de agăţare şi târâre.Victima poate fi agăţată de o parte a vehiculului
şi târâtă pe distanţe variabile.
Leziunile apar sub formă de excoriaţii în placard, ce pot imita arsurile sau cu
numeroase dungi de detaşare a tegumentului indicând direcţia de mers a
autovehiculului.
Uneori, se produc delabrări ale pielii şi părţilor moi pe suprafeţe mari.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8
Leziunile şi moartea prin arme de foc

1. Generalităţi privind armele de foc.

Utilizarea şi efectul armelor de foc se bazează pe presiunea gazelor ce rezultă
din arderea pulberii într-un spaţiu închis, urmată de expulzia proiectilului.
Ele realizează, agresiuni de la distanţă, fiind prin excelenţă o violenţă inventată de
om. Armele de tir, care folosesc aerul comprimat, nu intră în categoria armelor de
foc.
Clasificarea armelor de foc are la bază mai multe criterii:
1.1 . după destinaţia lor:
1.1.1. arme militare: puşti, carabine, pistoale, puşti mitralieră, revolvere;
1.1.2. arme de vânătoare: cu alice având una sau două ţevi, şi cu
glonţ (Breneker);
1.1.3. arme speciale: pistoale de semnalizare, de start, arme de fabricaţie
proprie, sau cu ţeava retezată;
1.1.4. arme deghizate: sunt de construcţie proprie, şi pot fi de tipul: pistol
stilou, pistol baston.
1.2. după lungimea ţevii:
1.2.1. arme cu ţeava lungă (50 – 80 cm): puşti, puşti mitraliere, arme de
vânătoare, arme de tir.
1.2.2. arme cu ţeavă mijlocie: pistoale mitralieră,
1.2.3. arme cu ţeavă scurtă: pistol, revolver.
1.3. după calibru:
1.3.1. arme de calibru mic, până la 6,35 mm.
1.3.2. arme de calibru mijlociu, între 6,35 şi 9 mm.
1.3.3. arme de calibru mare, peste 9 mm.
1.4. după modul de funcţionare:
1.4.1. arme simple
1.4.2. arme cu repetiţie. La acest tip de arme, operaţia de încărcare se
repetă manual după fiecare foc tras.
1.4.3. arme semiautomate. Încărcarea şi descărcarea se fac cu ajutorul
presiunii gazelor, ele neputând trage în serii.
1.4.4. arme automate. Acelaşi mecanism ca la precedentele, dar se pot trage
serii.
1.5. după construcţia canalului ţevii:
1.5.1. arme cu ţeava lisă: la acest tip de ţeavă, pereţii sunt netezi;
1.5.2. arme cu ţeavă ghintuită: peretele interior al ţevii prezintă
ghinturi, cu traiect spiralat, care imprimă glonţului o mişcare helicoidală.
1.6. după muniţia folosită:
1.6.1. arme cu glonţ;
1.6.2. arme cu alice;
 1.6.3. arme mixte: sunt armele de vânătoare, cu glonţ şi alice.
Deşi există mari variaţii în raport cu tipul de armă, caracterele de fabricaţie,
în general, armele de foc au anumite părţi comune: ţeava, mecanismul de închidere,
mecanismul de percuţie, mecanismul de alimentare, patul armei.
Cartuşul este alcătuit din: tub, proiectil, capsă şi încărcătura explozivă. Tubul
este în general metalic, iar la armele de vânătoare poate fi şi de carton. La partea
inferioară are ataşată capsa, iar la partea superioară prezintă proiectilul. Este umplut
cu pulbere.
Proiectilul poate fi reprezentat de glonţ, sau de alice. Glonţul poate fi
alcătuit dintr - un singur metal, sau poate fi bimetalic, dar prin construcţie, formă şi
dimensiuni, acesta se adaptează necesităţilor de viteză şi bătaie a armei. Alicele
sunt construite din plumb, au formă sferică, şi un diametru variabil.Între alice şi
pulbere se pune un carton sau o bucată cilindrică de material plastic, numită bură.
Pulberea poate fi cu fum (rareori utilizată în armele de vânătoare ea arde
incomplet, cu mult fum), sau fără fum. Prin caracteristicile ei explozive,
pulberea realizează presiunea care împinge proiectilul pe ţeavă.

2. Elemente de balistică medico – legală.

Viteza proiectilului este generată de forţa expansivă a gazelor rezultate în
urma arderii pulberii din cartuş. Ea este diferită în raport cu tipul de armă, fiind
maximă la nivelul gurii ţevii, şi descreşte pe măsură ce proiectilul se depărtează de
aceasta.
Bătaia este distanţa parcursă de proiectil în aer, până la căderea lui liberă, în
condiiţiile în care acesta nu întâlneşte nici un obstacol în drumul său. În balistică, se
defineşte bătaia maximă ca fiind distanţa absolută până la căderea proiectilului pe
sol, iar bătaia utilă sau eficace ca fiind distanţa până la care proiectilul mai conservă
energie cinetică capabilă să asigure pătrunderea lui.se consideră că bataia eficace
este până la jumătate din bătaia maximă.
Traiectoria este drumul parcurs de proiectil. Pentru distanţe mici, ea este o
linie dreaptă, iar pentru distanţe mari, o linie curbă. Înălţimea maximă a curbei,
depinde de rezistenţa aerului, greutatea proiectilului şi forţa de atracţie
gravitaţională.
Forţa de penetrare a proiectilului depinde de viteza lui, deci de energia lui
cinetică, precum şi de structura şi densitatea corpului penetrat. Dacă viteza este mai
mică de 80 m/sec., glontele nu mai are energie de a pătrunde în ţesuturi, el relizând
excoriaţii şi echimoze.
Unda de şoc se datorează expansiunii rapide a unei mari cantităţi de gaze
(produşi de reacţie), ce are loc aproape instantaneu în urma reacţiei chimice de
descompunere a materialului exploziv, sau depăşirii masei critice în cazul exploziilor
nucleare. Dacă materialul exploziv nu este confinat într-un container sau alt spaţiu
de restricţie (cum ar fi spre exemplu o încăpere sau un tunel), sau pus într-un mediu
(scufundat în apă, încastrat într-un zid al unei construcţii, sau îngropat în pământ),
unda de şoc se deplasează radial în toate direcţiile şi se atenuează proporţional cu
distanţa la puterea a treia faţă de centrul exploziei. Această undă de şoc este
cunoscută şi sub denumirea de undă incidentă sau presiune statică locală . Ea este de
asemenea cunoscută şi sub denumirea de suprapresiune care reprezintă valoarea
presiunii în comparaţie cu presiunea mediului ambiant (presiunea atmosferică).
Durata suprapresiunii variază de la valori de fracţiuni de milisecundă sau
câteva milisecunde pentru explozivii înalţi, până la secunde în cazul exploziilor unor
cantităţi mari de materii explozive (de ordinul sutelor de kg) sau exploziilor
nucleare. Dacă suprapresiunea descreşte cu distanţa, durata creşte cu distanţa.
Ambele, atât suprapresiunea cât şi durata acesteia, reprezintă factori importanţi
pentru determinarea efectelor distructive ale exploziilor.
În teren deschis, unda de şoc atinge valoarea maximă aproape instantaneu, pe
când în alte circumstanţe, cum ar fi spre exemplu propagarea acesteia într-o clădire
cu uşi şi ferestre, valoarea maximă a presiunii poate fi atinsă relativ uşor şi în alte
puncte aflate la distanţă de locul exploziei. Acolo unde frontul undei de şoc loveşte
un obiect masiv, cum ar fi spre exemplu un perete, aceasta se poate reflecta. Reflexia
undei de şoc poate produce o mărire între 2 - 9 ori a valorii presiunii incidente, care
depinde de amplitudinea acesteia. Din acest motiv, într- un spaţiu confinat, cum ar fi
un culoar sau tunel, unda de şoc – comparativ cu propagarea sa în trei dimensiuni –
este dirijată de-a lungul unei direcţii de către pereţii spaţiului de confinare,
efectele distructive datorate undei de şoc obţinându-se la distanţe mult mai mari
faţă de centrul exploziei. Un efect similar se obţine şi în cazul exploziilor
subacvatice, unde spre exemplu unda de şoc poate fi reflectată de fundul lacului. În
acest caz, efectul exploziei este mai mic dacă ea se produce la suprafaţa apei decât la
o adâncime de un metru sau mai jos, consecinţele fiind importante asupra
persoanelor scufundate în apă.
După ce frontul undei de şoc trece de un punct dat, urmează o perioadă de
depresiune, mai mică în amplitudine dar de o durată mai lungă. Trecerea de la
suprapresiune la depresiune este însoţită de un curent de aer care este câteodată
denumit şi presiune dinamică.
Sistemele biologice, inclusiv corpul uman, se dovedesc a fi neaşteptat de
rezistente la efectele undei de şoc generată de o explozie. Pericolul este mare datorită
proiectării de fragmente primare şi secundare, sau impactului şi prăbuşirea clădirilor.
Ca o concluzie, vătămările primare datorate exploziilor (datorate undei de şoc şi
căldurii) sunt mult mai puţin probabile decât rănirile secundare (datorate schijelor),
sau rănirile terţiare (impactului – proiecţia şi lovirea corpului cu un perete şi
prăbuşirii clădirilor). În zona apropiată locului exploziei se mai pot deosebi şi alte
efecte cum ar fi arderea corpului datorită căldurii intense şi gazelor de reacţie
fierbinţi, precum şi sufocări datorate prafului degajat.
 3. Efectele biologice primare ale exploziei.
La nivelul capului zona cea mai sensibilă este urechea. În general, se
consideră că perforarea timpanelor are loc în intervalul de presiuni dinamice de
0,35 - 0,5 bari. Persoanele care au fost supuse unei suprapresiuni mai mici de
0,35 bari pot însă simţi durere şi/sau să acuze surditate temporară şi tinnitus
(clinchete în urechi). Acest fenomen nu persistă pentru mai mult de 36 de
ore, dar reduce abilitatea de comunicare pe termen scurt.
O suprapresiune de 1 bar va cauza cu o probabilitate de 50% perforarea
timpanelor pentru ca la 2 bari, probabilitatea să fie de 95%. Pentru
suprapresiuni de 1 bar, efectele asupra urechii mijlocii şi interne depind de structura
internă (rezistenţei membranei timpanului, vârstă, evoluţia sănătăţii şi
susceptibilitatea la traume), precum şi de poziţia capului faţă de sensul de propagare
al undei de şoc.
De asemenea se pot produce hemoragii la nivelul cavităţii nazale, bucală şi
laringe.
Leziunile oculare sunt provocate, de obicei, de schije şi foarte rar de
suprapresiune. La nivelul creierului rănile sunt asociate în mod obişnuit cu impactul.
Se apreciază că rănirile grave localizate la nivelul capului, se produc atunci când este
expus la suprapresiuni de peste 3 bari.
În zona toracică zonele cele mai susceptibile la rănire datorate suprapresiunii,
sunt zonele de trecere între medii cu densităţi diferite. La o suprapresiune de peste
2,5 bari se pot produce potenţiale distrugeri ale plămânilor şi altor organe care
prin natura lor deţin spaţii în care se află un fluid (lichid sau gaz), cum ar fi spre
exemplu cordul. În acest caz nu este neapărat necesar să apară semne exterioare ale
unei asemenea vătămări, însă în anumite cazuri apare o hemoragie care se poate
observa prin scurgerea unui fir de sânge pe gură sau nas.
Atunci când frontul de suprapresiune al undei de şoc vine în contact cu
corpul uman, acesta se transmite direct asupra fluidelor din corp cu o viteză de o
valoare aproximativ egală cu viteza sunetului în apă (1500m/s) şi ajunge la nivelul
alveolei pulmonare înaintea valului de aer ce parcurge căile aeriene cu viteza
sunetului în aer (340m/s). Diferenţa de presiune dintre cele două medii (capilarele
ţesutului pulmonar şi aerul restant din alveolele pulmonare) ale plămânului este
suficientă pentru a produce rupturi asupra membranelor alveolelor pulmonare.
Aceste distrugeri pot avea o amplitudine mărită prin fenomenul Hopkinson1.
Acest fenomen se poate observa foarte bine în cazul exploziilor subacvatice, prin
formarea unei fine pulverizări de particule de apă la suprafaţa acesteia, sau în cazul
materialelor solide unde stratul de pe faţa opusă propagării undei de şoc pare să se
dezintegreze într-o pulbere fină. Un mecanism similar se petrece şi în plămâni.
Forţele de inerţie, contribuie şi ele la amplitudinea distrugerilor. Apar atunci
când ţesuturile cu densităţi diferite (exemplu coastele şi muşchii învecinaţi
acestora), sunt supuşi la presiune. Un material cu densitate mică este accelerat mult
mai rapid decât unul cu densitate mare, din acest motiv pot apare rupturi ale
acestora.
Spargerea membranelor pulmonare are două efecte potenţial fatale:
a) mici bule de aer pot intra în sistemul vascular;
b) producerea de hemoragie pulmonară datorită spargerii vaselor de sânge din
alveolele pulmonare.
Primul efect, cunoscut sub denumirea de embolie gazoasă, pare să fie o
explicaţie mult mai simplă a unui deces survenit relativ rapid în urma
leziunilor datorate suprapresiunii. În cazul studiilor experimentale, embolia gazoasă
a fost demonstrată în aproape 85% din decese (White şi Richmond, 1959).
Al doilea efect a fost semnalat în cazuri în care decesele au survenit, într- un
interval de timp de circa 30 minute, datorită unor hemoragii pulmonare ce au condus
la asfixieri, victima „înecându-se” cu propriul sânge.
Este posibil să se producă hemoragii mai puţin severe, atunci când plămânii
sunt doar parţial afectaţi. În astfel de cazuri, sângerările pulmonare sunt prezente
timp de câteva zile şi prognoza pentru pacient este favorabilă.
Principalul risc pentru persoana supravieţuitoare în primele 24 de ore, este
producerea unei pneumonii.
Leziunile abdominale sunt concomitente cu cele ale organelor din cavitatea
toracică. Deoarece organele abdominale conţin prin natura lor fluide în interiorul lor,
pot suferi explozii.
Vătămările organelor situate în zona abdominală sunt relativ mult mai
probabile în cazul exploziilor subacvatice. Deoarece suprapresiunea datorată unei
explozii subacvatice este mai mică spre suprafaţă decât la o adâncime de un metru
sau mai mult, o persoană ce pluteşte într-o poziţie verticală va fi supusă la o presiune
mai mare în regiunea abdominală decât asupra regiunii toracice. Ca o măsură de
securitate, este ca persoana în cauză să plutească într-o poziţie orizontală pe spate,
astfel organele abdominale fiind mai bine protejate datorită interpunerii oaselor şi
muşchilor în calea undei de şoc decât în poziţia de plutire pe burtă.
Vătămările asupra membrelor (braţe, picioare) datorate suprapresiunii se
produc atunci când sunt expuse la o valoare foarte mare a acesteia (peste 15 bari),
deoarece aceste părţi ale corpului nu conţin în interior gaze şi în esenţă sunt
incompresibile.

4. Efectele de rănire secundare.

Vătămările secundare datorate exploziilor, reprezintă totalitatea urmărilor
datorate proiecţiei de fragmente (schije). Multe tipuri de materiale se transformă
astfel în schije, atât cele provenite direct din fragmentarea cotainerului ce înglobează
"bomba", cât şi fragmentele de piatră, aşchii de lemn sau cioburi de geam provenite
din mediul sfărâmat. Totalitatea acestor fragmente variază în dimensiuni şi forme de
la un praf fin până la bucăţi de ordinul zecilor de centimetri. Aceste fragmente pot
sau nu penetra corpul, în principiu, severitatea rănirilor datorate penetrării ţesuturilor
fiind determinată de aceiaşi factori prezentaţi în cazul gloanţelor (masă, viteză,
energie cinetică, formă, mişcarea fragmentului în traiectul rănii, comportarea
materialului adiacent fragmentului la impactul cu corpul). În practică, în cazul
exploziilor, apare un număr de efecte adiţionale, cum ar fi spre exemplu un mare
risc de contaminare cu substanţe chimice toxice, substanţe radioactive sau
materiale biologice.
Capul şi gâtul, deşi reprezintă doar 12% din suprafaţa corpului, la acest nivel
înregistrându-se cel mai ridicat procent de răniri în cazul exploziilor. Exceptând
craniul şi creierul, o zonă foarte sensibilă la schije o reprezintă ochii, a căror prag de
perforare este de două ori mai mic decât pentru piele. Rănile oculare pot consta în
traumatisme ale polului anterior cu herniere de membrane, desprinderi de cornee,
contuzii ale nervului optic şi desprinderi de retină.
Acestea survin chiar şi la o viteză de numai 15 m/s pentru un fragment de
sticlă cu masa de 10g.
La nivelul toracelui şi abdomenului se realizează plăgi penetrante în
marile cavităţi (pleurală, pericardică, abdominală) cu afectarea organelor
interne.
Vătămările datorate fragmentelor non-penetrante pot fi de asemenea
fatale. Diverse studii au arătat că un proiectil cu masa de câteva sute de grame care
loveşte un corp uman în regiunea toracică cu o viteză relativă joasă, de aproximativ
50 m/s, poate provoca moartea, precum şi fracturări ale coastelor sau provocarea de
hemoragii pulmonare.
Cele mai serioase răniri produse asupra extremităţilor, sunt amputările
traumatice.
Un efect suplimentar datorat rănirilor provocate de fragmentele expediate în
urma exploziei unei încărcături de exploziv, este cauzat de fărâmiţarea şi
prăbuşirea zidurilor, sau prăbuşirea clădirilor sau diverselor construcţii (poduri,
şosele suspendate, staţii de metrou etc.). Fragmentele rezultate în urma fărâmiţării
zidurilor pot provoca hemoragii interne, fracturi ale oaselor, precum şi alte
vătămări. Praful rezultat în urma prăbuşirii diverselor construcţii poate produce
sufocări.

5. Efectele de rănire terţiare.

Efectele terţiare ale exploziilor, reprezintă toate acele urmări rezultate atunci
când o persoană este aruncată prin aer datorită suflului şi se izbeşte de un obiect dur.
Aceste efecte sunt denumite în literatura de specialitate ca efectele impactului.
Aceste forţe care au ca efect accelerarea întregului corp, nu sunt de obicei suficiente
pentru a cauza vătămări severe. Însă dacă decelerarea se produce brusc, cum ar fi
cazul unei persoane care se izbeşte de un perete, fracturarea craniului, a coloanei
vertebrale şi a altor oase pot rezulta uşor, iar acestea pot fi fatale.
Rănirile datorate impactului variază de la cele minore (echimoze), până la
cele majore, cum ar fi fracturi de oase, rupturi de organe, fracturarea coloanei
vertebrale, şi leziuni cerebrale.
 În timpul diverselor teste şi studii efectuate, s-au observat două traiectorii
distincte de cădere a corpului uman: pe spate, caz în care se produc leziunile cele
mai grave îndeosebi asupra capului şi coloanei vertebrale şi în faţă sau lateral când
efectele sunt mai atenuate.

6. Efectele patologice adiţionale ale exploziilor.

În cazul exploziei unei bombe cu destinaţie militară, sau a unei bombe
artizanale (dispozitiv exploziv improvizat), rănirile mai pot fi datorate şi căldurii
degajate în urma detonaţiei încărcăturii de exploziv. Energia eliberată
deexplozie, este în parte sub formă de căldură care este direcţionată sub forma unui
val caloric transmis prin produşii de reacţie rezultaţi.
Rănirile cauzate de căldură pot fi împărţite în două categorii:
- răniri cauzate de valul caloric provenit în urma exploziei (mingea de foc);
- răniri cauzate de arderea de lungă durată datorită aprinderii hainelor;
În primul caz, durata valului de căldură este de ordinul fracţiunilor de
secundă, iar în al doilea, expunerea la căldură poate dura până la câteva minute. S-a
constatat că, în multe cazuri, expunerea la căldură radiantă de scurtă durată (cauzată
de mingea de foc), poate fi atenuată de îmbrăcămintea normală. În schimb, arderea
de contact necesită o îmbrăcăminte substanţial mai protectivă, pentru a evita arsurile
pielii sau chiar al ţesuturilor mai profunde.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9
Expertiza medico-legală a asfixiilor mecanice

Asfixiile mecanice acute, sunt frecvent întâlnite în practica medico legală,

atât în cadrul sinuciderilor, al morţilor accidentale cât şi în cadrul omuciderilor.
Respiraţia este procesul care asigură aportul continuu de oxigen preluat
din mediul înconjurător, la nivelul mitocondriei celulare şi eliminarea în
mediul ambiant a bioxidului de carbon. Termenul de asfixie, vine din limba greaccă
veche, “asfigmos = fără puls” şi deşi consacrat, este incorect, mai corect fiind cel de
hipoxie.
Aportul insuficient de oxigen la nivel intracelular se poate realiza în
următoarele cazuri:
1. Scăderea presiunii oxigenului în aerul inspirat (realizată la altitudine mare
ori prin diminuarea concentraţiei fracţionate a oxigenului în aerul inspirat- vicierea
cu gaze străine a aerului inspirat). Se realizează anoxia de aport.
2. Diminuarea concentraţiei hemoglobinei în sângele circulant. Apare în
anemii de diverse cauze şi are drept consecinţă scăderea conţinutului în
oxigen a sângelui circulant. Încetinirea circulaţiei periferice, este o altă cauză, şi
duce la eliberarea oxigenului în ţesuturi la o presiune mică. Are drept cauze unele
boli cardiace sau boli locale. Ambele sunt anoxii de transport.
3. Incapacitatea celulelor de a utiliza oxigenul, apare în unele intoxicaţii de
tipul celei cu alcool etilic sau LSD. Este o anoxie de tip cito(histo)toxic.
Din clasificarea expusă, reiese că anoxiile au atât cauze violente, cât şi cauze
neviolente, medicina legală ocupându-se doar de cele de cauză violentă.
Asfixiile mecanice se pot împărţi în:
A. Asfixii realizate prin compresiune:
- spânzurare;
- sugrumare
- ştrangulare;
- compresiune toraco-abdominală.
B. Asfixii realizate prin ocluzie:
- sufocare;
- ocluzia căilor respiratorii prin corpi străini;
- ocluzia căilor respiratorii prin lichide(înecul).
C. Alte asfixii.
A.1. SPÂNZURAREA. Se defineşte ca fiind comprimarea părţilor moi ale
gâtului cu ajutorul unui laţ, acţionat de propria greutate a corpului. Spânzurarea
poate fi tipică, când nodul este situat median, la ceafă, şi atipică, când nodul este
situat lateral sau anterior. Sunt citate peste 200 moduri de spânzurare atipică.
Ea poate fi completă, când corpul atârnă în aer (este nesprijinit), şi
incompletă, când corpul atinge solul sau un plan de susţinere cu coatele, genun-
chii, etc. se citează spânzurarea melancolicului, dimineaţa sub pat, caz în care
victima este aproape culcată.
Laţul poate fi cu nod fix, sau culant (mobil), şi confecţionat din materiale moi
(cordon, cravată), semimoi (frânghie, cablu), sau dure (sârmă).
El poate fi trecut o dată sau de mai multe ori în jurul gâtului
Mecanismul comprimării gâtului, a demonstrat că o greutate de numai 2 kg.,
comprimă jugularele, la 5 kg se comprimă carotidele, la 15 kg. este comprimată
traheea, iar la 25 kg. sunt comprimate arterele vertebrale.
Mecanismul morţii în spânzurare poate fi nervos-reflex (spânzuraţii albi), caz
în care este incriminată iritarea corpusculului carot Mecanismul comprimării gâtului,
a demonstrat că o greutate de numai 2 kg., comprimă jugularele, la 5 kg se comprimă
carotidele, la 15 kg. este comprimată traheea, iar la 25 kg. sunt comprimate arterele
vertebrale.
Mecanismul morţii în spânzurare poate fi nervos-reflex (spânzuraţii albi), caz
în care este incriminată iritarea corpusculului carotidian, sau elongaţia nervului vag,
această ultimă situaţie apărând în cazul spânzurării în vid (alături de elongarea
coloanei vertebrale, cu leziuni ale centrilor nervoşi bulbari, sau chiar rupturi
atlanto-occipitale). Datorită rapidităţii cu care se inatalează moartea, semnele
necroptice ale asfixiilor vor lipsi.
Un alt mecanism incriminat în tanatogeneza prin spânzurare, este cel al
anoxiei anoxice acute, ca în cazul spânzuraţilor albaştri.idian, sau
elongaţia nervului vag, această ultimă situaţie apărând în cazul spânzurării în vid
(alături de elongarea coloanei vertebrale, cu leziuni ale centrilor nervoşi bulbari, sau
chiar rupturi atlanto-occipitale). Datorită rapidităţii cu care se inatalează
moartea, semnele necroptice ale asfixiilor vor lipsi.
A.2. SUGRUMAREA. Este asfixia mecanică acută, realizată prin compre-
siunea gâtului victimei de către mâna unui agresor. Aşa cum rezultă şi din definiţie,
sugrumarea nu poate fi sinucidere, deoarece, o dată cu pierderea cunoştinţei, forţa
musculară scade, deci comprimarea încetează.
Examenul extern al victimei evidenţiază leziuni specifice, funcţie de poziţia
agresor - victimă. Dacă sugrumarea se face din faţa victimei, lasă semne carac-
teristice mâinii agresorului: echimoze ovalare, coafate de excoriaţii semilunare. Dacă
mâna este înmănuşată, intensitatea acestor semne scade. Echimozele sunt grupate,
patru într-o parte, iar în partea opusă una singură. Este
obligatorie măsurarea distanţei dintre aceste echimoze.
În cazul în care sugrumarea se face din spatele victimei, la nivelul părţilor
moi ale gâtului se poate evidenţia un şanţ corespunzător pliului dintre policele şi
indexul agresorului.
Examenul intern al cadavrului va evidenţia infiltrate hemoragice la nivelul
părţilor moi ale gâtului, în capsula glandei tiroide, fracturi ale laringelui. Se impune
diferenţierea acestor leziuni de cele produse prin loivire activă a gâtului cu un corp
dur, sau de cele produse prin comprimarea gâtului pe o suprafaţă dură, de tipul:
marginea diferitelor obiecte - pat, scaun, masă. În acest caz, leziunile observate la
autopsie au un caracter intens şi parţial.
A.3. ȘTRANGULAREA. Constă în comprimarea părţilor moi ale gâtului cu
ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv.
Examenul extern evidenţiază şanţul de ştrangulare, care este situat în treimea
medie a gâtului, orizontal, complet, cu aceeiaşi adâncime. Nu va fi observată
amprenta nodului ca la şanţul de spânzurare. Poate fi întrerupt, când între
tegumentele victimei şi laţ se interpun diferite obiecte de lenjerie: guler de cămaşă,
fular, etc. Mai pot fi observate leziuni generate de unghiile victimei care încearcă să
îndepărteze laţul.
Examenul intern al unui atfel de cadavru, relevă infiltrate hemoragice
subjacente şanţului de ştrangulare. În cazul în care victima este ştrangulată şi apoi
spânzurată, cu scopul de a disimula omorul, se vor întâlni două tipuri de leziuni,
unele cu caracter vital, corespunzătoare ştrangulării, altele fără caracter vital,
produse prin spânzurare.
Ca formă juridică, ştrangularea este omucidere, deoarece autotentativa nu
reuşeşte din aceleaşi motive ca şi la sugrumare. Este totuşi citat în literatura medico-
legală şi suicidul, dar acesta presupune mai multe circulare în jurul gâtului, precum
şi existenţa unui sistem ce să permită menţinerea comprimării şi după pierderea
conştienţei. O anchetă temeinică va evidenţia existenţa unui comporta-ment psihic
presiuicidar.
A.4. COMPRESIUNEA TORACO - ABDOMINALĂ. Este modalitatea de
asfixie mecanică acută, realizată prin comprimarea concomitentă a toracelui şi
abdomenului. În practica medico-legală este consecinţa unor accidente (surpări
de maluri, cutremure, avalanşe, accidente miniere, de trafic rutier sau feroviar,
explozii miniere, etc.), sau urmarea unui act criminal (apăsarea cu genunchii unui
agresor pe abdomenul şi toracele victimei).
Examenul extern al victimei evidenţiază leziuni de tipul echimozelor,
excoriaţiilor, cantonate toraco-abdominal.
Examenul intern este patognomonic, prin prezenţa fracturilor costale,
sternale, a contuziilor pulmonare, leziunilor mediastinale şi a rupturilor de ficat şi
splină.
B.1. SUFOCAREA. Este asfixia mecanică acută realizată prin astuparea
orificiilor respiratorii externe (nasul şi gura) fie cu mâna, fie cu ajutorul unor obiecte
moi, de tipul pernă, etc.
Examenul extern al cadavrului va evidenţia leziuni cantonate la nivelul
narinelor, vestibulului bucal, limbă. Dacă se folosesc obiecte moi, aceste leziuni sunt
estompate sau pot lipsi.
Examenul intern arată leziuni la nivelul laringlui, traheei, şi bronhiilor
principale.
Din punct de vedere juridic, sufocarea poate fi omor sau accidentală. Mai ales
la copii este semnalat decesul prin autoaplicarea, în joacă, a unor pungi de plastic
peste faţă. Uneori sufocarea se produce şi prin căderea cu capul în materiale
pulverulente - făină, nisip, praf de cărbune.
B.2. OCLUZIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE PRIN CORP
STRĂIN.
Se realizează prin bol alimentar, vărsături, aspirat sanguin, iar la copii prin
introducerea în căile respiratorii superioare a unor corpi străini, de tipul boabelor
de porumb, fasole, chiar şuruburi. Administrarea unor medicamente de tipul
caşetelor a fost şi ea incriminată.
La autopsie corpul străin este găsit fie în narine, fie în trahee sau bronhiile
principale. Adeseori, examenul toxicologic relevă o alcoolemie mare.
B.3. OCLUZIA CĂILOR RESPIRATORII PRIN LICHIDE. (ÎNECUL
sau SUBMERSIA).
Ca asfixie mecanică acută, se realizează prin înlociurea aerului respirat cu un
lichid. Se poate produce în apă dulce sau sărată, dar şi în alte medii lichide (vin,
petrol) sau semilichide (uleiuri, noroi). Nu are importanţă adâncimea lichidului,
adesea fiind suficient ca numai nasul şi gura să se găsească în mediul lichid, mai ales
dacă persoana este în stare de ebrietate.
Examenul extern oferă date ce pot face posibilă aprecierea datei morţii,ştiută
fiind următoarea cronologie:
- cutis anserinus - este urmarea contactului cu apa rece;
- macerarea pielii palmelor şi plantelor, apare după circa 3-6 ore de stat
în apă;

Examenul intern relevă plămânii măriţi de volum, lasă amprentă costală şi la

palpare. Alteori plămânii au aspect polimorf, în care zone de emfizem alternează cu
zone atelectatice (plămânul polimorf Lacassagne). Sub pleura viscerală, apar peteşii
roşietice, rotunde, de circa 0,3-0,5 cm. diametru, numite pete Paltauf. Staza şi
edemul meningocerebral sunt prezente. Mai pot fi evidenţiate alge şi nisip în
căile respiratorii superioare. Toate acestea acompaniază semnele generale ale
asfixiilor.
Diagnosticul de certitudine se pune prin evidenţierea microscopică a
planctonului sau a diatomeelor, în plămânii victimei, sau la nivelul măduvei oaselor.
Expertiza medico-legală în înec, va trebui să răspundă dacă acesta a fost vital
sau nu, şi dacă eventualele leziuni constatate la autopsie sunt anterioare,
concomitente sau posterioare înecului. Studiul recţiei vitale, al planctonului, vin să
tranşeze diagnosticul.
O altă problemă ce se pune în astfel de situaţii este identificarea
cadavrului, mai ales când acesta a stat mult în apă şi este într-o stare avansată de
putrefacţie. În acest scop, se practică incizii la nivelul regiunilor
submandibulare, pentru a evacua gazele de putrefacţie, şi a crea feţei un aspect cât
mai apropiat de realitate.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală, Editura

Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală. Litografia
U.M.F. Iaşi, 1992;
3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti.
Editura Contact, Iaşi, 1993;
4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC Press,
2000;
5. Beliş V., Naneş Constanţa – Traumatologia mecanică în practica
medico-legală şi judiciară, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
6. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală,
Bucureşti, 1990;
7. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
8. Beliş V. şi col. – Investigaţia microscopică în medicina legală, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993;
9. Beliş V. şi col. – Tratat de Medicină legală, vol. I şi II, Editura
Medicală, Bucureşti, 1994;
10. Beliş V. (sub red. Beuran M.) – Ghid de urgenţe medico-judiciare, În
Colecţia medicului rezident, Editura Scripta, Bucureşti, 1998;
11. Bogdan Fl. şi col. – Necropsia practică. Editura Augusta, Timişoara,
2000;
12. Brown R.F. – Pathology of violent injury, Edward Arnold, London,
1978;
 MODULUL VI
TOXICOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins

 U.I. 10: Moartea şi intoxicaţiile cu substanţe de abuz (droguri)

= 2 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

generale ale noţiunii intoxicaţie cu substanţe de abuz (droguri), precum şi
dezvoltarea unor noţiuni strâns corelate cu cele ce interesează latura penală

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind tipurile

de droguri, impactul lor asupra organismului uman şi decelarea acestora.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10
Toxicologie medico-legală

A. Noţiuni generale. Toxic. Toxicitate. Căi de pătrundere. Metabolism.

Prin toxic se înţelege orice substanţă exogenă, care prin proprietăţile fizice,
structură chimică, doză, condiţii de administrare şi mod de acţiune, induce
alterări funcţionale sau lezionale, ce caracterizează starea de boală, numită
intoxicaţie. Este evident că în lumina acestei definiţii se vor exclude substanţele care
acţionează prin proprietăţile lor mecanice (alice de plumb, sticlă fin pisată, etc.).
Toxicitatea se referă la ansamblul modificărilor fizio-patologice ce
rezultă în urma interacţiunii dintre toxic şi organismul uman. Aprecierea toxicităţii
unei substanţe se face prin studii pe animale. S-au descris astfel următoarele doze:
- D.L.50 este doza de toxic care produce moartea a 50% din animalele
pe care se experimentează toxicul în 1-2 zile;
- D.M.L. este doza minimă letală, şi este reprezentată de cantitatea cea
mai mică de toxic care duce la moartea individului adult.
Uzual, D.L. 50 este exprimată în unităţi ponderale pe kilogram greutate
corporală (mg/kg corp). Pentru substanţele volatile sau gazoase se utilizează
concentraţia medie letală pe litru de aer inhalat (C.L.50 – concentraţia letală 50% sau
C.L.t. 50 – concentraţia letală 50% în timp definit).
Funcţie de valoarea D.L. 50 substanţele toxice se împart în următoarele
grupe:

CATEGORIA D.L.50
Supertoxice ≤ 5 mg/kg corp
Extrem de toxice 5 – 50 mg/kg corp
Foarte toxice 50 – 500 mg/kg corp
Moderat toxice 0,5 – 5 g/kg corp
Cu toxicitate redusă 5 – 15 g/kg corp
Practic netoxice ≥15 g/kg corp

Tabel. Clasificarea substanţelor toxice conform toxicităţii relative.

O serie de factori ce ţin atât de toxic cât şi de organism influenţează această
interacţiune. Vârsta, sexul (femeile sunt mai sensibile la novocaină la menstruaţie,
alăptare), terenul patologic preexistent, sunt factori ce ţin de organismul uman.
Structura chimică, starea de agregare, viteza şi calea de pătrundere, sunt factori ce
ţin de toxic.
Căile de pătrundere a toxicului în organism, pot fi grupate astfel;
- calea respiratorie: pe această cale pătrund gazele, vaporii unor lichide,
aerosolii, pulberile. Oferă o suprafaţă mare de contact iar toxicul pătrunde direct în
sânge.
- calea digestivă: prin mucoasele tubului digestiv, oferă şi ea o
suprafaţă mare de absorbţie. Alcoolul se absoarbe încă din cavitatea bucală.
- calea transcutanată: este folosită de substanţele liposolobile.
- calea parenterală: este rapidă, toxicul ajungând direct în circulaţia
sanguină.
Alte căi de pătrunderea toxicului în organismul uman sunt: calea
transplacentară, calea mucoaselor genitale (pentru oxicianura de mercur, folosită în
avorturile empirice), calea transmucosală (mucoasa conjunctivală).
Ajunse în circulaţie, toxicele se distribuie diferitelor ţesuturi şi organe, unele
difuzând uniform (alcoolul etilic), altele având o distribuţie electivă, neuniformă.
Apărarea organismului uman contra toxicelor se realizează prin metabolizare
(nu întotdeauna calea cea mai fericită, deoarece unii metaboliţi sunt mai toxici decât
substanţa iniţială), depozitare în organe (care deşi se opune eliminării toxicului din
organism, totuşi scade cantitatea circulantă a acestuia), şi eliminare (pe cale renală,
digestivă, respiratorie, lapte matern, sau transpiraţie).
Expertiza medico-legală în intoxicaţii cuprinde următoarele etape:
1. Examenul la faţa locului: urmăreşte recoltarea eventualelor corpuri
delicte, controlul unor instalaţilor defecte, obţinereaunui minim de date în legătură
cu victima (profesie, tentative de siucid, antecedente conflictuale).
2. Examenul extern al cadavrului:
-are drept scop evidenţierea unor modificări ale semnelor morţii reale (în
intoxicaţia cu monoxid de carbon lividităţile sunt carminate, la fel în intoxicaţia
cu HCN sau cafenii în cazul substanţelor methomoglobinizante; rigiditatea este
precoce, puternică şi de lungă durată în cazul substanţelor convulsivante, sau invers
în cadrul intoxicaţiei cu ciuperci). Se mai observă mioză la intoxicaţii cu
organofosforice, sau midriază la cei cu atropină.
- leziuni la poarta de intrare: sunt caracteristice substanţelor caustice.
3. Examenul intern al cadavrului va urmări:
- mirosul, culoarea şi aspectul conţinutului gastric (alcool, cianuri, acid
acetic, pesticide, ciuperci, barbiturice).
- leziuni hepatice, de tipul cirozei postetanolice, sau al distrofiei hepatice care
apare în intoxicaţiile cu ciuperci.
- leziuni la poarta de ieşire, de tipul nefritelor mercurice, sau în intoxicaţia cu
etilengicol.
- modificări nespecifice: microhemoragii, edem pulmonar - în intoxicaţia
cu toxice funcţionale - stază viscerală generalizată.
4. Examenul toxicologic: este obligatoriu şi are în vedere depistarea
toxicului în organismul uman. Fiind vorba de o multitudine de toxice, este
necesar un minim de date de anchetă, care să orienteze asupra grupei mari de
substanţe toxice. În vederea identificării toxicului, de la cadavru se vor preleva,
uzual, pentru examen toxicologic, stomac cu conţinut, fragmente de ficat, rinichi,
precum şi sânge.
Coroborând datele obţinute din cele trei examene, medicul legist va
răspunde la următoarele obiective ale expertizei medico-legale:
- dacă este o intoxicaţie: se va prezciza doza, toxicul, calea de pătrundere
- dacă toxicul incriminat a produs decesul
- modul de administrare (doză unică sau repetată)
- rolul eventualilor factori de teren.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11
Drogurile în practica medico-legală

A. Terminologie. cadrul legislativ.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte drogul ca fiind
substanţa care, absorbită de un organism viu, modifică acestuia una sau mai multe
funcţii. Altfel spus, drogul este orice substanţă (naturală sau sintetică) care, introdusă
în organism produce modificarea percepţiei şi a comportamentului şi determină
dependenţa.
Prin dependenţă se înţelege starea de obişnuinţă ce determină nevoia
fizică şi psihică de drog în organism.
Toleranţa se defineşte ca fiind reducerea răspunsului la drog, după
administrarea repetată a acestuia. Spre exemplu diazepamul în mod obişnuit produce
sedarea la doze de 5 – 10 mg. la primele administrări. Ulterior datorită fenomenului
toleranţei, aceste doze devin ineficiente terapeutic şi, pentru obţinerea efectului
terapeutic, trebuiesc crescute chiar la câteva sute de miligrame.
Din punct de vedere farmacologic, toleranţa poate fi înnăscută sau dobândită.
O formă a toleranţei şi anume toleranţa încrucişată stă la baza tratamentului de
dezintoxicare al pacienţilor dependenţi de heroină.
O caracteristică a fenomenului de toleranţă este dezvoltarea sa mai repede
pentru anumite efecte ale unui drog decât pentru altele. De exemplu toleranţa se
dezvoltă rapid pentru efectul euforic al de opioidelor iar dependenţii tind să crească
doza lor pentru o experienţă mult mai înaltă, pe câtă vreme toleranţa la efectele
gastrointestinale se dezvoltă mai încet.
Această discrepanţă între toleranţa la efectul euforic şi efectele vegetative
(asupra funcţiilor vitale cum ar fi respiraţia, valoarea tensiunii arteriale) poate duce
la accidente letale în abuzul de sedative.
Sindromul de sevraj (abstinenţa) totalizează manifestările fizice şi psihice
(neplăcute) care apar atunci când consumatorul este privat de drogul de care
devenise dependent.
Cadrul legislativ în ţara noastră este reprezentat de următoarele norme
juridice:
· Legea 73 din 1969, privind regimul produselor şi al substanţelor
stupefiante, publicată în Buletinul Oficial nr. 154/29 decembrie 1969;
Instrucţiunile Ministerului Sănătăţii nr. 103/1970 pentru executa- rea
prevederilor Legii nr. 73 din 1969 privind regimul produselor şi al substanţelor
stupefiante publicate în Buletinul Oficial nr. 38 din 25 aprilie 1970;
· O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman
apărută în Monitorul Oficial nr. 508 din 20 octombrie 1999;
· Legea nr. 143 /2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/2000;
 · Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 aprobat
prin H.G. nr. 1359/20 decembrie 2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 46 din 29
ianuarie 2001;
· Ordinul M.S.F. nr. 251/240/292 din 08 aprilie 2002 pentru apro-barea
listei cuprinzând produsele farmaceutice de uz uman şi veterinar care conţin
substanţe ce intră sub incidenţa Legii nr. 143/2000;
· Ordinul M.S.F. nr. 848/709/217 din 12 septembrie 2003 privind
modificarea şi completarea Ordinului M.S.F. nr. 251/240/292 din 2002 apărut în
Monitorul Oficial nr. 775 din 05 noiembrie 2003;
· Hotarare pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de
droguri, precum şi pentru modificarea Hotărrii Guvernului nr. 1.489/2002 privind
infiintarea Agentiei Nationale Antidrog publicată în M. Of. nr. 269/2008.
În regulamentul de aplicare al Legii nr. 143/2000 sunt prevăzute măsurile
destinate anihilării sau reducerii consecinţelor consumului de droguri, cura de
dezintoxicare, supravegherea medicală sau programul de substituţie în ambulatoriu.
Cura de dezintoxicare se dispune în baza expertizei medico-legale, nu poate
dura mai mult de 30 de zile şi se realizează în regim de spitalizare într- una din
unităţile medicale stasbilite de Ministerul Sănătăţii, sau după caz, de
Ministerul de Interne ori de Ministerul Justiţiei. Secţiile de dezintoxicare au
un regim închis, vizitarea toxicomanilor efectuându-se în condiţii de strictă
supraveghere şi în prezenţa unui cadru desemnat în acest scop. Pentru eliminarea
riscului de procurare a drogurilor părăsirea secţiei de dezintoxicare de către persoana
internată se face numai prin externare. Există mai multe metode de realizare a acestei
cure:
· Oprirea bruscă a administrării drogului;
· Utilizarea unor metode non-substitutive simptomatice;
· Tratamentul de substituţie prin înlocuirea drogului consumat de
toxicoman cu alte produse precum metadona, subutex;
· Psihoterapia.
Administrarea tartamentului de substituţie se face sub stricta supraveghere a
personalului sanitar, numai după confirmarea diagnosticului de dependenţă, prin
punerea în evidenţă în sângele sau urina toxicomanului a drogurilor consumate de
către acesta.
Supravegherea medicală se dipune ca şi prima măsură numai în baza unei
expertize medico-legale. Ea cuprinde serviciile de evaluare şi îngrijire medicală
continuă, servicile de consiliere psihologică şi psihoterapie, serviciile de post-cură
reabilitarea psihosocială şi măsurile destinate reducerii consecinţelor consumului
de droguri.
Programul de substituţie în ambulatoriu reprezintă înlocuirea drogului
consumat de toxicomani cu metadona sau cu alte substanţe specifice pe o perioadă
îndelungată, în vederea reducerii consecinţelor asociate consumului de droguri. Se
realizează în unităţi sanitare ale Ministerului Sănătăţii sub supravegherea unui medic
psihiatru, dar numai după punerea în evidenţă a stupefiantelor consumate de
toxicoman.
Din punct de vedere al acţiunii farmacologice asupra sistemului nervos
central, drogurile pot fi împărţite astfel:
Depresive şi narcotice; Stimulante; Euforizante.

B. Substanţe narcotice şi depresive.

B.1. Substanţele opiacee.
B.1.1. TERMINOLOGIE. Substanţele opiacee sunt o clasă de compuşi
chimici care sunt folosiţi în practica medicală pentru combaterea durerii
(analgezice). Cuvântul opiu îşi are originea în limba greacă veche (opium = suc),
fiind extras din semin-ţele de mac (Papaver Somniferum).
Termenul de opiacee desemnează drogurile derivate din opiu, incluzând
morfina, codeina precum şi o clasă de substanţe semisintetice, care pleacă de la
tebaină (un alt alcaloid al sucului de mac).
Prin narcotice s-au înţeles iniţial, inductoare ale somnului. Acest cuvânt îşi
are originea în limba greacă veche (narcos=stupoare). Astăzi, termenul de narcotice
este asociat cu analgezice opiacee puternice.
B.1.2. ISTORIC. Vechii sumerieni cunoşteau efectele psihice ale sucului de
mac. Primele consemnări asupra acestora au fost făcute de THEOPHRASTUS în
secolul al III-lea D.C. În Evul Mediu, arabii au folosit extractul de mac în
tratamentul dizenteriei.
Opiul conţine peste 20 de alcaloizi, dintre care, în ordinea extragerii lor,
amintim:
1806 - Serturner izolează morfina (Morpheus în lb. greacă=Zeul Somnului);
1832 - Robiquet izolează codeina;
1848 - Merck izolează papaverina.
După 1950 au fost izolate şi purificate analgezicele care nu dau dependenţă
(metadona, etc.).
Toate aceste substanţe chimice acţionează pe receptori specifici (miu, kappa,
delta, etc.), cantonaţi în principal la nivelul sistemului nervos central, dar şi la
nivelul altor aparate şi sisteme, fapt ce explică gama vastă de efecte pe care le au
aceste substanţe.
Prezintă un larg interes în practica medico-legală şi clinică medicală, cu mari
implicaţii în sfera socială şi juridică, datorită urmărilor.
Calea de pătrundere poate fi digestivă, respiratorie şi
injectabilă (subcutanat sau intramuscular), iar locul de acţiune este sistemul nervos
central centrii de percepere a durerii.
Mai sunt stimulate ideaţia, imaginaţia. Deprimă centrii respiratori.
Intoxicaţia poate fi acută, sau cronică. Cea cronică este acompaniată de
caşexie, infecţii, procese alergice. În intoxicaţia acută la început apar agitaţie,
euforie, hiperexcitabilitate, aparentă stimulare a funcţiilor intelectuale, pentru ca
ulterior să survină ameţeli, adimamie, greaţă, vărsături, prurit tegumentar (debut
nazal la morfinomani).
La cadavru se constată aspecte lezionale de tip asfixic, urme de puncţii
venoase sau subtegumentare, leziuni de tip infecţios. Moartea survine fie
datorită supradozării, fie datorită complicaţiilor. Obişnuit toxicomanii se
sinucid.
Toxicul se va căuta în intoxicaţiile cronice în urină. Mai pot fi dozaţi unii
metaboliţi.

NARCOTICE DE ORIGINE NARCOTICE DE SEMISINTEZĂ NARCOTICE DE

NATURALĂ SINTEZĂ
OPIUL HIDROXIMORFONA MERPERIDINA
MORFINA OXICODONA METADONA
CODEINA ETORFINA LAAM
TEBAINA HEROINA PROPOXYFEN
FENTANYL

Clasificarea din punct de vedere chimic a narcoticelor.

B.1. 3. Narcotice de origine naturală.

B.1.3.1 OPIUL. Este cunoscut încă din antichitate, fiind un produs natural al
unei plante, numită Papaver somniferum. Păstăile (capsula) acestei plante, incizată,
produce o secreţie lactescentă, care după evaporarea apei (a doua zi) se transformă
într-o pastă maronie, numită opiu “crud”. O altă metodă de obţinere constă în
extragerea din plantele de mac, uscate, a alcaloizilor cu ajutorul unor substanţe
chimice. Se obţine un extract care poate fi solid, lichid sau chiar o fină pulbere
maronie.
În industria medicamentelor, opiul intră în componenţa unor antidiareice.
Compuşii nitrogenaţi sunt de asemeni folosiţi.
Obişnuit, opiul se fumează dar mai poate fi mestecat şi înghiţit. Volumul său
mare face ca acest drog să nu fie traficat pe scară largă, fiind consumat actualmente
în comunităţile asiatice de refugiaţi.
B.1.3.2. MORFINA. (nr. CAS 57-27-2). Administrarea morfinei produce
efecte diverse, dar cele analgezice sunt de elecţie. Folosirea îndelulngată duce la
apariţia fenomenului de toleranţă, ca de altfel la toate opiaceele.
Se absoarbe rapid din tractul digestiv şi este metabolizată la nivel hepatic prin
conjugare cu acid glucuronic, rezultând morfin-6-glucuronatul, un metabolit de 2 ori
mai activ decât morfina şi care trece bariera hemato-encefalică. Timpul de
înjumătăţire al morfinei este de 2-3 ore, iar al morfin-6-glucuronatul mai lung.
Eliminarea se face pe cale renală.
B.1.3.3. CODEINA sau metilmorfina (nr. CAS 76-57-3). Se
administrează pe cale orală. După absorbţie, circa 10% este demetilată,
rezultând morfina. Timpul de înjumătăţire este de 2-4 ore. Generează efecte în
principal analgezice şi respiratorii.
B.1.3.4. TEBAINA. Este un component aflat într-o proporţie mică în opiu.
Produce efecte mai de grabă stimulante decât depresive. Nu est folosită în scopuri
medicale, dar chimic poate fi folosită ca precursor în sinteza unor compuşi cum ar fi:
codeina, naloxona, etorfina.

B.1.2.Narcotice de semisinteză. În această categorie intră substanţe care,

prin procedee chimice, modifică structura alcaloizilor conţinuţi în opium.
B.1.2.1. HEROINA sau diacetilmorfina este de departe cel mai cunoscut
compus. Se obţine prin tratarea morfinei cu anhidridă acetică. Se prezintă în stare
pură ca o pudră albă cu gust amărui. “Pe stradă” heroina se găseşte amestecată cu
diverse substanţe, de tipul: lapte praf, zahăr, chinină, cafeină, glucoză, diazepam etc.,
care-i “taie” efectul şi sunt cunoscuţi ca “îndulcitori”.
De la jumătatea anilor ^80, pe piaţă a pătruns, având ca punct de plecare
laboratoarele clandestine din Mexic, o formă mai ieftină şi mai puternică de heroină,
cunoscută sub numele de “black tar”. Această nouă formă este responsabilă în
mare parte de supradozările care ajung în secţiile de urgenţă.
Calea de pătrundere este venoasă (în soluţie amestecată cu diverse lichide,
chiar alcool), intradermică, prizare pe nas sau chiar mestecată şi înghiţită.
După absorbţie este relativ rapid hidrolizată în 6-monoacetilmorfină (6-
MAM). În sânge dispare după aproximativ 60-90 minute. Se elimină prin urină. Tot
în urină mai pot fi identificaţi metaboliţii, sau unele substanţe cu care, adesea
heroina este amestecată.
Efectele apar după un interval de timp variabil (funcţie de calea de
administrare – aproape instantaneu când este vorba de calea venoasă) şi constau într-
o senzaţie plăcută de eliberare totală de teamă şi stress, euforie, acompaniată de:
senzaţie de vomă, uscăciunea gurii. Ulterior apare senzaţia de panică, scăderea
frecvenţei pulsului şi a celei respiratorii.
La injectări repetate, senzaţia de vomă dispare din cauza fenomenului de
toleranţă care se instalează rapid. La fel dependenţa.
Fenomenele de sevraj apar la circa 8 – 12 ore de la ultima priză şi constau în:
transpiraţii, lăcrimări abundente, tremurături ale extremităţilor acompaniate de
senzaţia de răceală a acestora, diaree, senzaţie de greaţă, dureri abdominale şi
crampe ale musculaturii membrelor.
Intoxicaţia acută cu heroină este cel mai adesea consecinţa unui
supradozaj (la persoanele dependente), iatrogenă (mai rar). Se poate întâlni şi în
tentativele de suicid. Persoanele care au luat o supradoză sunt iniţial stuporoase, apoi
intră în comă. Ritmul respirator este scăzut, se instalează cianoza. Pupilele sunt
simetrice, punctiforme. Dacă hipoxia este severă, ele pot fi dilatate.
Temperatura corporală scade, pielea devine rece, umedă. Musculatura devine
flască, falca relaxată, limba poate cădea şi bloca căile respiratorii superioare.
 Pe termen lung, la consumatori apar afecţiuni hepato-renale, infecţii
pulmonare, indurări şi chiar tromboze ale venelor injectate.
Diagnosticul trebuie avut în vedere la o persoană care prezintă triada:
· scăderea frecvenţei respiratorii;
· pupile miotice, comă (la doze mari);
· urme de injecţii la locurile de elecţie iniţial, ulterior chiar la nivelul
venelor de la picioare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală, Editura

Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală. Litografia
U.M.F. Iaşi, 1992;
3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti.
Editura Contact, Iaşi, 1993;
4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC Press,
2000;
5. Beliş V., Naneş Constanţa – Traumatologia mecanică în practica
medico-legală şi judiciară, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
6. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală,
Bucureşti, 1990;
7. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
8. Beliş V. şi col. – Investigaţia microscopică în medicina legală, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993;
9. Beliş V. şi col. – Tratat de Medicină legală, vol. I şi II, Editura
Medicală, Bucureşti, 1994;
10. Beliş V. (sub red. Beuran M.) – Ghid de urgenţe medico-judiciare, În
Colecţia medicului rezident, Editura Scripta, Bucureşti, 1998;
11. Bogdan Fl. şi col. – Necropsia practică. Editura Augusta, Timişoara,
2000;
12. Brown R.F. – Pathology of violent injury, Edward Arnold, London,
1978;
 MODULUL VII
LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN
AGENŢI FIZICI

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

= 4 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

generale ale noţiunii de leziune fizică, determinată de agenţi externi, fizici..

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

impactul agenţilor fizici asupra corpului uman şi decelarea urmelor lăsate
de aceştia.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12
Leziunile şi moartea induse de agenţii fizici

În cursul evoluţiei sale, organismul uman a fost supus în permanenţă la

variaţii ale enrgiilor fizice din mediul înconjurător. Au apărut sisteme de
adaptare la acestea, care au permis supravieţuirea. Dacă energiile fizice acţionează
brutal, sau un timp îndelungat, capacitatea de adaptare este depăşită, fapt ce duce la
îmbolnăviri sau la deces.
Agenţii fizici ai mediului extern sunt:
- temperatura;
- curentul electric;
- presiunea atmosferică;
- radiaţiile ionizante;
- vibraţiile sonore.

A. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN TEMPERATURI ÎNALTE.

Acţiunea nocivă a căldurii este mai des întălnită în practica medico-legală, datorită
faptului că aceasta este intens folosită atât în industrie cât şi în mediul casnic.
Organismul uman este mai slab adaptat la temperaturile înalte, decât la temperaturile
joase.
Căldura acţionează local, dând naştere arsurilor, dar şi general, asupra
întregului organism, când produce hipertemia şi insolaţia.
ARSURILE reprezintă modificări locale sub acţiunea directă a unui
factor termic, însoţite de tulburări reflexe generale ce pot merge până la şoc. Sunt
produse de flacără, metale fierbinţi, gaze sau raze solare. Opăririle sunt produse de
lichide fierbinţi sau aburi. Mai pot fi produse de alţi agenţi fizici cum ar fi: curentul
electric, radiaţiile X.
Sunt cunoscute 4 grade de arsuri:
- arsura de gradul I: se caracterizează prin înroşirea pielii şi edem local.
Este acompaniată de durere. Fiind vorba de un proces congestiv, nu poate fi observat
la cadavru ci numai la examinarea pe viu. După un timp, roşeaţa şi tumefierea
dispar, dar persistă o hiperpigmentare.
- Arsura de gradul II: se caracterizează prin inflamaţie cu formarea de
flictene, cu conţinut seros. Apar datorită clivajului straturilor epidermului.
Conţinutul este bogat în leucocite şi fibrină, fapt ce le diferenţiază de flictenele de
putrefacţie. Perilezional prezintă o zonă de congestie.
- Arsura de gradul III: este caracterizată prin necroza tisulară, cu
formarea de escare, tegumentele căpătând o culoare galben brun, sunt
insesibile, uneori de aspect tăbăcit. Sunt mediu propice infecţiilor, iar
vindecarea se face cu cicatrici retractile, dureroase, ce limitează mişcările.
- Arsura de gradul IV: în acest stadiu, ţesuturile sunt carbonizate în
întregime. De regulă apar doar la cadavre, fie pe o regiune, fie cel mai adesea pe tot
corpul. Leziunile generale provocate de acţiunea generală a căldurii, cuprind:
- insolaţia şi,
- şocul hipertemic.
Insolaţia este rezultatul supraîncălzirii corpului, sub acţiunea razelor
solare şi este caracterizată în special prin manifestări cantonate la nivelul sistemului
nervos central. Apare în zilele toride de vară.
Şocul hipertermic este consecinţa supraîncălzirii corpului uman, ce apare
frecvent în mediul industrial, la effort fizic desfăşurat în mediu umed şi cu
temperatură ridicată. Este generat de imposibilitatea pierderii căldurii, apar
transpiraţii puternice, ineficiente ( datorită faptului că mediul este umed ), iar
moartea survine prin poaralizia centrilor nervoşi.

B. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN FRIG.

Ca şi temperaturile înalte, frigul acţionează asupra corpului uman local şi
general. Local apar degerăturile, iar în cazul acţiunii asupra întregului corp se
produce hipotermia şi îngheţul.
Manifestări locale: sunt reprezentate de degerături, care pot fi de grade
diferite. Astfel se disting:
- degerăturile de gradul I: sub acţiunea frigului iniţial apare o
vasoconstricţie ce determină culoarea albă a pielii, urmată de o vasodilataţie
paralitică, ce duce la apariţia unei culori violaceei. Concomitent apare o durere
puternică, iar sensibilitatea dispare. Dacă expunerea la frig încetează, această fază
este reversibilă. La cadavru, degerăturile de gradul I nu se păstrează.
- degerăturile de gradul II: sunt caracterizate de apariţia flictenelor cu
conţinut sanghinolent, ce se sparg uşor şi lasă suprafaţa pielii netedă, cenuşie, care
ulterior se ulcerează. în mod obişnuit, vindecarea degerăturilor de gradul I şi II este
favorabilă.
- degerăturile de gradul III: apar atunci când se produce necroza
tegumentelor şi a straturilor celulare subcutanate.
- degerăturile de gradul IV: sub acţiunea prelungită a temperaturilor
scăzute, necroza se extinde şi cuprinde osul, cu apariţia fenomenelor de gangrenă
uscată, sau umedă (se asociază cu infecţia).
Acţiunea generală a frigului aupra corpului uman este mai des întălnită în
practica medico-legală, şi este cunoscută sub numele de hipotermie (îngheţ). Sub
acţiunea prelungită a frigului, capacităţile de termoreglare sunt perturbate, pierderea
de căldură fiind mai mare decât termogeneza. O serie de factori favorizează acest
proces: alcoolul, vârsta, stări generale deficitare, lipsa unei îmbrăcăminţi adecvate,
etc.
Iniţial, apare o reacţie de apărare la frig, exteriorizată prin frison, şi
amplificarea funcţiilor vitale (circulaţie, respiraţie).
Expertiza medico-legală a morţii prin frig trebuie făcută rapid după
dezgheţarea cadavrului, deoarece putrefacţia se instalează galopant. La autopsie
lividităţile sunt de culoare roşu deschis, iar organele au o coloiraţie violaceu închis,
datorită hemolizei intense. Mici sufuziuni sanguine pot fi identificate pe peretele
mucoasei gastrice. Au o culoare cafenie, şi sunt cunoscute sub numele de petele lui
Vîşnevschi.
Din punct de vedere juridic, moartea prin frig este în general accidentală, dar
nu este exclus omorul, în special la persoane ce nu se pot apăra (nou-născuţi,
bătrâni). Frigul conservă leziunile de violenţă.

C. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ENERGIE ELECTRICĂ.

Energia electrică este de provenienţă industrială şi naturală, contactul ei cu
organismul uman fiind periculos şi deseori mortal.
C.1. Electricitatea industrială.
Electrocutarea reprezintă un complex de modificări locale şi generale,
morfofuncţionale, care apar la un organism uman străbătut de un curent electric.
Contactul acestuia cu curentul electric se poate realiza în următoarele moduri:
- contact direct bipolar: organismul uman atinge concomitent cu două
părţi ale corpului două surse de curent, fiind deci o rezistenţă interpusă într-un
circuit.
- contact direct unipolar: organismul atinge o singură sursă de curent,
cu o parte a corpului, curentul scurgându-se în pământ.
- prin arc voltaic: presupune nerealizarea unei atingeri concrete a sursei
de curent de către organismul uman. Apare la curenţi cu o tensiune foarte mare, când
distanţa ce separă organismul de sursă este cuprinsă între 0,7 m ( U=1000-10000 V)
şi 3,7 m. ( U=400000 V).
Aceste moduri de contact, conduc la realizarea a trei bucle posibile, cu
următoarele traiecte:
- mână-mână: se realizează bucla superioară.
- mână-picior: se realizează bucla superoinferioară. Curentul se scurge
prin picior în pământ.
- picior-picior: se realizează bucla inferioară. Mai este cunoscută şi ca
tensiune de pas.
Examenul necroptic al unui organism uman electrocutat evidenţiază cele trei
tipuri de efecte pe care le are curentul electric asupra sa: efect termic (efectul Joule),
efect chimic şi efect mecanic (contracturi musculare brutale, însoţite de fracturi sau
rupturi musculare).
Tanatogeneza în electrocuţii se consideră a fi realizată prin două mecanisme:
asfixic, generat de paralizia prin tetanizare a musculaturii respiratorii şi
insuficienţei cardiace acute generat de fibrilaţia ventriculară indusă de curentul
electric.
Pe piele la locul de intrare sau de ieşire a curentului electric se constată:
a. marca electrică - se prezintă ca o depresiune a pielii, dură, de formă
rotundă sau ovalară, de culoare alb-cenuşiu, cu margini uşor ridicate şi ale cărei
dimensiuni rar depăşesc 1 cm. Se mai poate prezenta ca o rozetă cu centrul alb-
cenuşiu, de la care pleacă radial pliuri fine ale pielii. Microscopic, are un aspect
caracteristic, cu alungirea nucleilor celulelor din stratul bazal al pielii, realizând
aspectul caracteristic “în perie”. Marca electrică nu apare când rezistenţa este mică
(electrocuţie în imersie).
b. arsura electrică
c. metalizarea.
Expertiza medico-legală în electrocuţii se face după triada clasică descrisă de
Jellinek, şi cuprinde examenul sursei de curent – făcut numai de un expert, cu
notarea caracteristicilor ei - examenul cadavrului şi examenul la faţa locului.
Electrocuţia este aproape întotdeauna un accident, dar nu se exclude omorul,
adesea datorat unor glume. În literatură se citează şi sinucideri (imersia într-o cadă
de baie, alături de un foen conectat la curent). În unele state este o formă de aplicare
a unei sentinţe capitale judecătoreşti. Mai poate fi folosită şi ca formă de tortură, dar
acest aspect este monitorizat de organizaţii internaţionale.

C.2. Electricitatea atmosferică.

Fulgerul este o descărcare electrică între doi nori cu potenţial electric diferit,
iar trăznetul o descărcare între un nor şi pământ. Tensiunile atinse în astfel de situaţii
depăşesc 1 miliard de volţi, intensitatea este de ordinul a sutelor de amperi, dar
durata de acţiune este foarte scurtă, rar ajungând la o secundă.
Dacă persoana este atinsă direct de trăznet, moartea este instantanee, iar dacă
trăznetul cade în apropiere, apar leziuni produse de zgomot, lumină, temperatură,
presiune atmosferică. Efectele sunt: mecanice, termice, biologice, electro-magnetice.
Efectele mecanice, se caracterizează prin plăgi profunde, cu margini
neregulate, zdrenţuite, leziuni de fractură, etc. Hainele sunt sfâşiate. Efectul termic
duce la topirea obiectelor metalice ale victimei, precum şi la apariţia leziunilor de
arsură care sunt întinse. Efectele biologice se manifestă prin edemul electrogen,
metalizarea tegumentelor, iar efectul electromagnetic constă în magnetizarea
obiectelor metalice ale victimei.
Uneori pe corpul victimei, examenul extern evidenţiază figuri caracteristice,
dde aspectul unor frunze de ferigă sau un arbore întors, numite fulguride. Ele nu au o
durată mare în timp, şi dispar după circa 24 de ore.
Expertiza medico-legală în astfel de situaţii trebuie coroborată cu datele
meteorologice din regiunea respectivă, la momentul producerii decesului.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală.
Litografia, U.M.F. Iaşi, 1992;
3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru
jurişti, Editura Contact, Iaşi, 1993;
4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC
Press, 2000;
5. Beliş V., Naneş Constanţa – Traumatologia mecanică în
practica medico-legală şi judiciară, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
6. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990;
7. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
8. Beliş V. şi col. – Investigaţia microscopică în medicina legală,
Editura, Acade miei Române, Bucureşti, 1993.
 MODULUL VII
PRUNCUCIDEREA. EXPERTIZA
PSIHIATRICĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

= 3 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

generale ale noţiunii pruncucidere şi resorturile psihologice ce determină,
acţiunea vătămătoare asupra nou-născutului.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

acţiunea vătămătoare asupra nou-născutului şi factorii care determină
săvârşirea faptei de pruncucidere
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12
Patologia medico-legală a pruncuciderii şi avortului

A. Generalităţi. Cadrul juridic.

Retrospectiva istorică a faptei de pruncucidere relevă condiţionarea calificării
juridice în raport direct cu istoria dezvoltării concepţiilor juridice şi a gândirii
axiologice umane. În Antichitate, în unele ţări, uciderea copiilor era permisă
(ofrandă adusă zeilor – Egipt; copii slabi şi debili erau la discreţia părinţilor care-i
puteau ucide – Grecia, etc). Ulterior apar primele reglementări coercitive ale acestor
fapte (Legea celor XII Table).
Şi legislaţia din România a suferit modificări în acest domeniu, dar niciodată
nu a legat noţiunea de pruncucidere de starea civilă a femeii (măritată, nemăritată).
De asemeni, doar legea penală din 1936 prevedea ca termen termenul legal de
declarare la starea civilă (15 zile).
Actuala legislaţie penală din ţara noastră prevede, în articolul 177,
infracţiunea de pruncucidere ca fiind: “uciderea copilului nou-născut, săvârşită
imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de
naştere.

B. Constatarea şi expertiza medico-legală a cadavrului în perioada

perinatală.
Obiectivele fixate de legiuitor într-o astfel de expertiză sunt următoarele:
1. stabilirea stării de nou-născut;
2. durata vieţii intrauterine (pentru delimitarea diagnosticului de avort în
lună mare de cel de nou-născut prematur, imatur, dismatur sau supramatur);
3. proba vieţii extrauterine;
4. aprecierea viabilităţii nou-născutului;
5. durata vieţii extrauterine;
6. cauza medicală a morţii nou-născutului (modul de producere a
leziunilor, agent vulnerant);
7. acordarea sau neacordarea îngrijirilor după naştere.

B.1. Stabilirea stării de nou-născut. Acest obiectiv al expertizei medico-

legale se realizează cu ajutorul măsurării unor parametri caracteristici, pe care-i are
nou-născutul la termen.
Acesta are o lungime de 48-54 cm. (în medie de 50 cm.), iar greutatea
cuprinsă între 2800 şi 3500 grame.

B.2. Aprecierea viabilităţii nou-născutului. Datorită condiţiilor speciale

generate de progresul ştiinţelor medicale, un făt poate fi considerat viabil din
jumătatea a doua a lunii a VI-a de viaţă intrauterină şi peste greutatea de 1000
grame.
 Din punct de vedere medico-legal, se consideră viabil nou-născutul care are
talia de 38 cm. şi o greutate de peste 1400 grame. Sub aceste limite, medicina
legală consideră nou-născutul ca fiind un avorton.
Un nou-născut este considerat neviabil când are parametrii biologici sub cei
anterior menţionaţi, când prezintă malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa,
sau se naşte cu o afecţiune gravă contractată intrauterin. Pot fi declaraţi ca neviabili
şi nou-născuţii cu hemoragii masive meningo-cerebrale, consecutive traumatismelor
obstetricale.

B.3. Proba vieţii extrauetrine. După expulzie, fătul intră într-o apnee a cărei
durată este variabilă, dar în medie de circa 2 minute. Se consideră că viaţa
extrauterină începe după această apnee, cu ocazia primului ţipăt, deci cu ocazia
primei respiraţii. Respiraţia extrauterină după naştere induce modificări pulmonare
foarte evidente, care pot fi observate după perioade foarte scurte de supravieţuire,
atât la cadavrul proaspăt cât şi la cel aflat în putrefacţie. Pentru aceasta este
obligatorie recoltarea de fragmente de ţesut pulmonar, în vederea examenului
histopatologic.
Plămânul nerespirat, se prezintă macroscopic ca fiind mic, nedestins, cu
suprafaţă netedă, de culoare ciocolatiu-închisă, (sau intens roşietică), iar la palpare
are o consistenţă densă (de organ parenchimatos), fără crepitaţii şi elasticitate. Pe
secţiune are acelaşi aspect, iar din parenchim se scurge sânge neaerat, în cantitate
mică.
Plămânul respirat este expansionat, umple cavitatea pleurală, depăşind cu
marginea anterioară uşor cordul. Are o culoare rozat albicioasă, suprafaţă neregulată
(datorită distensiei alveolare), iar la palpare este elastic, cu crepitaţii (aspect
buretos). Pe secţiune din parenchim se scurge secreţie rozat roşietică, spumoasă,
aerată.
Constatarea acestor a aspecte este adesea în practica medico-legală
îngreunată de prezenţa modificărilor induse de putrefracţie.
În practică nu în puţine cazuri, cele două tablouri macroscopice se
întrepătrund, realizând plămânul parţial respirat.
Instalarea respiraţiei se face cu ajutorul probelor docimaziei.
Docimazia optică constă în examenul plămânului cu lupa şi are drept scop
evidenţierea neregularităţii suprafeţei pulmonare şi a desenului lobulilor pulmonari.
Docimazia hidrostatică se efectuează prin punerea piesei buco-cervico-
toracice într-un vas cu apă, urmată de decuparea de fragmente foarte mici de
parenchim pulmonar, din diferite zone, tocmai pentru a sesiza diferenţele de
densitate.
Ambele probe au valoare orientativă, deoarece diferite procese patologice de
condensare (pneumoniile) sau putrefacţia induc rezultate fals pozitive.
De certitudine este proba docimaziei histopatologice. Ea se realizează pe
fragmente de parenchim pulmonar, care sunt prelucrate în tehnica histologică uzuală
a includerii la parafină colorate cu diverse coloraţii şi apoi examinate microscopic.
Sunt observate aspecte histopatologice caracteristice stări de plămân respirat,
respectiv plămân nerespirat. De asemeni metoda aduce informaţii şi privind
eventuale suferinţe pulmonare (aspirat amniotic, pneumonii, etc.), care pot fi
cauze ale decesului nou-născutului.

B.4. Aprecierea duratei vieţii extrauterine. Se face analizând în principal

modificările cantonate la nivelul cordonului ombilical (inelul de demarcaţie şi
evoluţia lui în timp), prin metode histopatologice.
Alte aspecte au valoare orientativă. Amintim aici prezenţa sângelui pe corp şi
a semnelor naşterii recente, docimazia gastro-intestinală (proba Breslau), prezenţa
unor zone întinse de atelectazie la baza pulmonilor, etc. Aceste repere sugerează o
supravieţuire de până la 24 ore.
Peste 24 ore de supravieţuire, apar modificări la nivelul aparatului cardio-
vascular generate de instalarea respiraţiei şi care având în vedere intervalul de timp
scurs, oferă o imagine a duratei de supravieţuire.

B.5. Cauza medicală a morţii nou-născutului. Decesul intrauterin al fătului se

poate datora unor factori violenţi (mecanici, chimici, fizici) dar poate fi şi cauza unor
factori patologici. Analiza minuţioasă a datelor oferite de examenul necroptic (extern
şi intern) coroborate cu datele oferite de examenele complementare (histopatologic şi
toxicologic în special) cu integrarea lor în datele de anchetă, contribuie la
elucidarea acestui punct al obiectivelor expertizei medico-legale.
Decesul produsului de concepţie în timpul naşterii are la bază în principal
durata mare a procesului de hipoxie, generat de apneea prelungită. Mai pot fi
incriminate traumatismele obstetricale, care produc leziuni cranio-cerebrale, leziuni
osteoarticulare şi musculare şi nu în ultimul rând leziuni ale organelor interne.
Moartea patologică în perioada perinatală (până la 30 zile de la naştere) se
datoreşte în principal fie prelungirii suferinţelor din timpul naşterii fie
declanşării unora după naştere. şi aici, examenul necroptic coroborat cu
examenele complementare elucidează cauza medicală a morţii.

B.6. Îngrijirea copilului după naştere. Rezistenţa nou-născutului la

regimul termic al mediului ambiant este foarte scăzută, datorită imaturităţii
sistemelor de termoreglare, hipotermia fiindu-i fatală, chiar şi în sezonul mai cald.
De asemeni, hipertemia are efect letal.
Neînfăşarea nou-născutului, prezenţa de sânge pe corpul acestuia, vernix
caseosa la plici, cordonul ombilical rupt, neligaturat, lipsa alimentelor în stomac,
denotă lipsa îngrijirilor post partum.

C. Avortul.
C.1. Cadru legislativ, istoric. Reprezintă conform articolului 185 din Codul
penal “întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din
următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest
scop;
b) de o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni.”
Se înţelege deci că avortul reprezintă o expulzie prematură a unui făt
neviabil.
Astăzi, în peste 90% din ţările globului, avortul este reglementat social şi
juridic prin măsuri restrictive, reglementare impusă de considerente sociale, morale,
medicale şi biologice, fiind legiferat diferit, în raport cu orânduirea socială şi de stat.
Astfel, în Anglia este pedepsit, fiind culpabilă atât femeia ce acceptă întreruperea
ilicită a sarcinii, cât şi persoana ce o execută. În Olanda pedeapsa scade cu vârsta
femeii, iar în Elveţia nu se pedepseşte decât avortul femeilor sub 16 ani. În SUA
avortul este permis la aprecierea a 2 medici, iar în Japonia numai femeilor peste 35
ani şi cu peste 3 copii. În Suedia este permis cu avizul direct al Ministerului
Sănătăţii.La noi, până în 1957, avortul era interzis, cu excepţia aceluia care avea
indicaţii medicale. Începând cu anul 1957 şi până în prezent, au fost aplicate 4
decrete2, apărute la intervale diferite, ale căror consecinţe demografice,
medicale, sociale, morale şi nu în ultimul rând medico-legale au fost dezastruoase.
Această situaţie impune legislativului, medicilor şi opiniei publice în general,
problema unor legi cu un conţinut mai liberal, în aşa fel încât să permită controlul
avorturilor, influenţarea natalităţii şi intereselor grupului familial ştiut fiind faptul
practic că nici o concepţie religioasă, morală, politică, filosofică şi nici un act
legislativ nu pot împiedica femeia să facă avortul, dacă o vrea.

C.2. Clasificarea avortului şi a mijloacelor abortive.

Avortul poate fi spontan (patologic) sau provocat. Avortul spontan ocupă un
procent de circa 5 – 20 % din totalul cazurilor, are loc în primele luni de sarcină şi în
etiologia lui sunt incriminate cauze:
a) Materne generale: insuficienţă luteală, incompatibilitate Rh, boli
infecţioase, boli cardiovasculare şi renale;
b) Materne locale: hipoplazie uterină, malpoziţiile uterine, malformaţiile
uterine, afecţiuni inflamatorii ale uterului, tumori şi cicatrici uterine;
c) Ovulare: malformaţiile embrionare, mola hidatiformă, inserţia vicioasă a
placentei, dezlipirea prematură a acesteia;
d) Paterne: saturnismul, alcoolismul cronic (afectează spermatogeneza).
Avortul provocat poate fi:
a) La cerere (medical): se efectuează în unităţi spitaliceşti sau cabinete
medicale autorizate, la cererea femeii, de către medici specialişti, până la o vârstă a
produsului de concepţie de maxim 12 săptămâni.
b) Accidental: se referă la avortul involuntar a cărui origine poate fi
traumatică sau mecanică.
 c) Empiric: produs în afara unităţilor medicale, de o persoană fără
studii de specialitate, prin metode mecanice, chimice, fizice.
Metodele mecanice de producere a unui avort empiric includ chiuretajul,
vacuumaspiraţia dar şi introducerea în cavitatea uterină a unor corpuri de tipul
sondelor de cauciuc, catetere, laminarii, andrele etc. Mai este citată în literatură
introducerea unui lichid sub presiune în cavitatea uterină cu ajutorul unui balon de
cauciuc sau a unei seringi. Toate aceste manopere produc ruperea membranelor
ovulare cu contracţii uterine secundare şi expulzarea produsului de concepţie.
Mijloacele chimice constau din substanţe administrate de regulă pe cale orală.
Aceste substanţe fie trec bariera placentară şi omoară fătul, fie determină contracţii
ale musculaturii uterine (pilocarpina, prostaglandinele - cele din familia PGF 2α,
fizostigmina).
Mijloacele fizice constau în principal din aplicarea locală de temperaturi
înalte (prin băi fierbinţi la nivelul bazinului, introducerea în vagin de apă fierbinte,
diatermie locală). Sunt mai puţin eficiente şi de regulă greu obiectivabile printr-un
examen local.
Toate aceste metode abortive duc la complicaţii locale şi generale, imediate
sau tardive care pun în primejdie viaţa mamei sau determină decesul acesteia.
Amintim astfel de complicaţii: imediate - hemoragia, perforaţia uterului,
embolia gazoasă etc.; tardive – cicatrici ale colului uterin, sinechii uterine, obstrucţii
tubare cu sterlitate secundară etc.
C. 3. Expertiza medico-legală în caz de avort trebuie să răspundă
următoarelor obiective:
a) Demonstrarea existenţei sarcinii;
b) Stabilirea metodei abortive;
c) Stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi manopera abortivă.
a) Diagnosticul de sarcină şi de vârstă a sarcinii se va pune pe baza
interogatoriului ce arată data ultimei menstruaţii, data apariţiei mişcărilor fetale, la
care se vor lua în consideraţie eventualele stări disovulatorii sau
paraovulatorii. Amenoreea nu are o valoare diagnostică deosebită. Se recurge apoi la
examenul clinic (modificările colului uterin având o valoare diagnostică redusă) cât
şi la reacţiile biologice de sarcină ce evidenţiază prezenţa hormonilor de sarcină.
Reacţiile de sarcină, în general, devin pozitive după 6-8 zile de la nidaţie şi se
negativează în circa 7-8 zile de la întreruperea sarcinii. Astfel, reacţia Ascheim-
Zondek se menţine pozitivă 6-7 zile de la întreruperea sarcinii, iar reacţia Galli-
Mainini circa 7-10 zile. Reacţiile imunologice cu gonadotrofine coriale se menţin
pozitive 6 zile, atât în ser cât şi în urină.
Diagnosticul de sarcină se pune şi prin cercetarea hematiilor fetale la mamă
sau a cromosomului Y după luna I ca şi prezenţa celulelor gigante (sinciţioame) fără
infiltrat celular în jur, datorită acţiunii lor proteolitice.
Diagnosticul medico-legal al sarcinii se poate baza, cu valoare indicativă, şi
pe datele citologiei vaginale când, în frotiu vor fi prezente celulele naviculare cu
scăderea indicelui acidofilic. Cercetarea celulelor trofoblastice şi deciduale în frotiul
vaginal timp de 30 zile după avort permit un diagnostic pozitiv de sarcină în 20% din
cazuri (metoda Montanari). Constatarea modificărilor uterului în sarcină, dar
îndeosebi prezenţa şi aspectul embrionului sau fătului au o valoare diagnostică
peremptorie.
În avortul cu exitus, în lipsa elementelor fetale şi a membranelor deciduale,
diagnosticul de sarcină se bazează pe examenul microscopic al uterului şi
anume pe prezenţa glandelor Opitz pe hiperplizia fibrelor musculare cu creşterea lor
în lungime de circa 40 ori şi în grosime de circa 3 ori, după neoformaţia de fibre
musculare ca şi după prezenţa celulelor mezenchimale tinere. Diagnosticul pozitiv
de sarcină la cadavru sau la persoană îl va pune cercetarea elementelor ovulare sau
placentare, obţinute prin recoltare necropsică sau cu ocazia chiuretajului de control
uterin.
Diagnosticul de sarcină, la cadavru, se completează şi cu cercetarea corpului
galben de sarcină. În sprijinul diagnosticului de sarcină vine şi diagnosticul de
naştere recentă, ce se va stabili pe baza evoluţiei lohiilor, a reacţiilor biologice de
sarcină, a secreţiei lactate, a colului deschis ca şi pe baza involuţiei uterine care se
face aproximativ cu 10 mm/zi sau pe baza frotiului vaginal ce exprimă scăderea
celulelor naviculare cu regresiune eozinofilică.

C.4. Diagnosticul etiologic al avortului:

Avortul instrumental, în care se evidenţiază prin:
- leziuni lăsate de pensă sub forma unor mici rupturi şi zone hemoragice,
situate în jurul orificiului uterin extern; în avortul provocat, aceste leziuni se găsesc,
de regulă, pe faţa vaginală a colului, spre deosebire de avortul patologic, când după
expulzia unui făt mort, leziunile sunt situate endocervical; aceste leziuni dispar după
4-5 zile, lăsând cicatrice numai în cazul în care au fost întinse; în faza acută,
examenul stereoscopic poate ajuta la diagnosticul diferenţial al acestor leziuni cu
microchisturile şi ulceraţiile netraumatice;
- dilatarea colului, care persistă câteva zile;
- eventuala prezenţă de corpi străini în vagin;
- rupturi şi fisuri cervicale în urma dilatării forţate;
- perforaţii uterine şi leziuni ale anselor intestinale;
- rupturi şi perforaţii vaginale;
- rupturi ale părţilor moi vecine;
- puncţia intraamniotică transabdominală se evidenţiază prin excoriaţia
produsă de ac, care este vizibilă timp de 2-3 zile în pielea hipogastrului;
- prin traumatism abdominal în care trebuie să se pună în evidenţă: fundul
uterului situat suprasimfizar, leziuni traumatice hipogastrice, existenţa unui interval
de timp de 3-4 zile între traumatism şi avort, excluderea altor cauze de divorţ;
- prin toxice abortive: prezenţa simptomelor clinice şi de laborator,
caracteristice substanţelor chimice enumerate; se procedează la recoltarea şi
examinarea conţinutului gastric, al sângelui şi a materiilor fecale;

Dacă avortul este complet sau nu:

- în avorturile incomplete, în zilele următoare persistă hemoragia, colul
rămâne moale, orificiul extern al uterului permite pătrunderea indexului, corpul
uterin este păstos, dureros la presiune şi deviat; de asemenea, apar simptomele
complicaţiilor avortului incomplet;
- în avorturile complete, în zilele următoare se constată scurgerea de lohii
(pe o durată de timp în raport direct cu vârsta sarcinii) şi dispariţia treptată a
semnelor sarcinii.

C.5. Expertiza medico-legală pe cadavru vizează:

- diagnosticul sarcinii şi al vârstei acesteia. În cadrul autopsiei medico-
legale există posibilitatea ca după manevrele abortive, în cavitatea uterină să se
găsească, după caz, fie întreg produsul de concepţie, fie resturi fetale; în primul caz,
pentru a aprecia vârsta sarcinii se procedează la măsurarea produsului de
concepţie, iar în al doilea rând se urmăreşte evidenţierea şi descrierea
eventualelor leziuni de violenţă; recoltarea de mucoasă uterină pentru examenul
histopatologic este obligatorie pentru stabilirea diagnosticului de sarcină (prin
evidenţierea vilozităţilor coriale) şi eventual, pentru stabilirea vârstei sarcinii;
- precizarea metodei abortive utilizate. Se face pe baza datelor
morfopatologice (obţinute la examenul necroptic şi microscopic a examenelor
toxicologice), iar în cazul în care dispunem de datele foii de observaţie, pe baza
tabloului clinic consemnat în aceasta; în absenţa demonstrării diagnosticului
de avort şi a stabilirii metodei abortive utilizate, simpla dovedire a stării de
graviditate nu spune nimic, pentru că o femeie poate avorta spontan;
- diagnosticul de avort se bazează pe evidenţierea semnelor de sarcină în
mucoasa uterină (în cazul în care produsul de concepţie a fost eliminat), a prezenţei
resturilor ovulare, placentare sau prezenţei intrauterine a unui făt mort; prezenţa
leziunilor de violenţă pe colul uterin, în jurul acestuia, la nuvelul celorlalte părţi ale
uterului, prezenţa leziunilor de violenţă pe corpul produsului de concepţie, existenţa
complicaţiilor infecţioase la mamă, precum şi stabilirea diagnosticului de avort
incomplet, pledează pentru avortul provocat;
- stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi metoda abortivă se
bazează pe rezultatele examenului necroptic şi al examenelor complementare; în
ceea ce priveşte substanţele chimice, trebuie avut în vedere faptul că dacă între
pătrunderea acestora în corp şi moarte s-a scurs un interval relativ mare de timp,
există riscul ca rezultatele obţinute să fie fals negative; leziunile de violenţă de pe
col şi uter dovedesc acţiunea infracţională, deci latura obiectivă a infracţiunii de
avort şi, indirect, latura subiectivă a infracţiunii (adică intenţia subiectivă a
infractorului); de regulă, leziunile abortive încep pe faţa vaginală a colului şi
progresează spre cavitatea uterină, spre deoasebire de leziunile consecutive expulziei
unui făt mort, când leziunile se găsesc pe mucoasa cervicală şi lipsesc pe faţa
vaginală a colului;
- stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi moarte se face pe baza
coroborării datelor necroptice, a celor obţinute prin examene complementare
(histopatologic, toxicologic, bacteriologic) şi eventualele date clinice (în cazul în
care acestea există).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală,

Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală.
Litografia, U.M.F. Iaşi, 1992;
3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru
jurişti, Editura Contact, Iaşi, 1993;
4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC
Press, 2000;
5. Beliş V., Naneş Constanţa – Traumatologia mecanică în
practica medico-legală şi judiciară, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
6. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990;
7. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
8. Beliş V. şi col. – Investigaţia microscopică în medicina legală,
Editura Acade miei Române, Bucureşti, 1993.
 MODULUL IX
ELEMENTE DE SEXOLOGIE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins

= 3 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

elementele şi problemele medico-legale ale dignosticului de sex şi
infracţiunilor sexuale

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

expertiza medico-legală în cazul infracţiunii de viol.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14

A. Generalităţi. Cadrul juridic.

Instinctul sexual face parte din fiinţa biologică, fiind singurul care se
consumă în doi şi care, prin reproducere, dă naştere unei noi indi-vidualităţi şi unităţi
biologice.
Pe lângă acest rol, la nivelul speciei umane sexualitatea a căpătat şi o
dimensiune psihologică (prin afectivitate, care contribuie la comuni-carea între
indivizi) dar şi una socială (societatea definind limitele dintre comportamentul
sexual normal şi aberant). Sexualitatea nu este ceva moral sau imoral, ci o realitate
bio-psiho-socială, cu o puternică latură culturală. Moral sau imoral în sexualitate este
modul în care subiectul uman o integrează în personalitatea sa.
Codul penal al României în articolele 197-204, din capitolul III,
infracţiuni privitoare la viaţa sexuală reglementează raporturile sexuale.

B. Probleme medico-legale ale diagnosticului de sex.

Practica medico-legală este confruntată, nu de puţine ori, cu stabilirea sexului
unei persoane. Aceasta poate surveni în cadrul acţiunilor judecătoreşti de stabilire a
vârstei şi sexului (fie ca urmare a pierderii actelor de identitate, ca urmare a
înregistrării tardive a naşterii) sau în cadrul acţiunilor judecătoreşti de desfacere a
unei căsătorii (contractată de un intersexuat). De asemeni, se pune problema
clarificării sexului la un individ care doreşte schimbarea acestuia, sau în cazul unor
pretinse atentate sexuale survenite asupra unei persoane de sex opus, care în realitate
este un intersexuat sau transsexuat.
Prin sex, se înţelege totalitatea caracterelor genetice, anatomice,
fiziologice şi psihice ce definesc un individ ca bărbat sau femeie şi care, sub aspect
sexual îl diferenţiază polar. Toate aceste caractere sunt integrate şi converg în
sexul civil, de înregistrare adecvată în evidenţele civile.
Intersexualitatea reprezintă o discordanţă în integrarea acestor nivele ce
definesc sexul şi are o etiologie complexă (hermafroditismul).
Prin transsexualism se înţelege trăirea sentimentului de apartenenţă la alt sex
şi el poate fi minor (adoptarea vestimentaţiei sexului opus) sau major (perversiune,
caz în care se asociază cu homosexualitatea).
Expertiza medico-legală în astfel de situaţii este complexă, şi cuprinde
investigarea tuturor nivelelor de sex anterior menţionate (ge-netic, anatomic,
fiziologic, psihic).

C. Infracţiunile sexuale
C.1. Violul. (lat. vis = a forţa). Se caracterizează prin reducerea victimei la
starea de obiect sexual, prin disocierea instinctului sexual de afectivitate. Frecvenţa
sa în societatea umană variază funcţie de timpul istoric şi de tipul organizator al
societăţii.
 C. 1. 1. Cadrul legislativ. În Codul penal actual, la articolul 218 este
incriminată infracţiunea de viol.
Trebuie făcută precizarea că articolul 218, privitor la viol este modificat în
sensul că subiectul activ al infracţiunii poate fi şi femeia. De asemeni, este
incriminată şi constrângerea la un raport sexual în cadrul căsătoriei (similar
Germaniei, Franţei).
Se impun a fi făcute câteva precizări privind violul:
a. Constrângerea victimei (fizică, psihică sau morală) trebuie să fie efectivă şi
suficientă pentru a înfrânge rezistenţa acesteia. Ea trebuie să vizeze săvârşirea unui
raport sexual. De asemeni, împotrivirea (fără teamă de a greşi, violul poate fi
considerat o infracţiune de opoziţie) trebuie să fie fermă şi nu de circumstanţă.
Rezultatul interacţiunii celor doi factori (constrângere şi opoziţie) va fi obiectivată
de leziunile de violenţă, de imposibilitatea psihică de a consimţi a victimei. Analiza
lor temeinică ajută la clarificarea cazurilor de violuri ambiguui (complicitate la viol).
b. Consumarea raportului sexual prin constrângere, în condi-ţiile împotrivirii
victimei este un alt element al infracţiunii de viol.
C. 1. 2. Obiectivele expertizei medico-legale în infracţiunea de viol.
Pot fi schematizate astfel:
- Dacă s-a consumat un raport sexual;
- Existenţa leziunilor de violenţă;
- Dacă victima se afla în imposibilitatea fizică sau psihică de a-şi
exprima voinţa sau a se apăra;
- Dacă persoana învinuită este sau nu subiect activ al infracţiunii de viol ?
(din păcate acest punct este solicitat rar de organele de cercetare penală).
Rezolvarea lor presupune următoarele etape:
- Examenul victimei;
- Examenul agresorului;
- Examenul lenjeriei intime, atât la agresor cât şi la victimă.
- Examenul la faţa locului.
Practica medico-legală cunoaşte în principal violul al cărui subiect pasiv este
femeia. În această caz sunt întâlnite două situaţii:
¨ Femeia nu a avut viaţă sexuală;
¨ Femeia a avut viaţă sexuală.
În prima situaţie, violul consumat (cu intromisiunea penisului) duce la
pierderea integrităţii anatomice a himenului. Procesul poartă numele de deflorare.
Himenul (Himen la romani, Himeneus la greci = Zeul Căsătoriei;
himenele = imnurile ce se aduceau căsătoriei) este membrana situată la limita
vestibul vaginal-vagină, fiind un vestigiu embriologic, fără a avea vreun rol
genetic sau anatomic.
Anatomic, unui himen i se descriu: o bază de implantare şi o margine liberă,
care delimitează orificiul himenial. Himenul are o lăţime şi o grosime, care-i conferă
acestuia o consistenţă variabilă. Marginea liberă poate fi netedă, crenelată, cu
incizuri (congenitale şi care nu merg până în baza de implantare), răsfrântă sau nu
înafară. În raport de aceşti parametri, himenul are o formă inelară (cel mai frecvent),
semilunară sau polimorfă. Cu vârsta, himenul suferă un proces de fibrozare, care
favorizează leziuni mai grave în cazul unui act sexual.
Himenul inelar este dispus de jur împrejurul intrării în vagin, având orificiul
central, o lăţime şi grosime variabile. Rupturile acestui tip de himen se fac de obicei
la poziţiile 3, 6, şi 9 pe cadranul convenţional. O formă particulară de himen inelar,
este cel complezant, caracterizat printr-o lăţime foarte îngustă
(1-2 mm), de regulă dilatabil şi permiţând în acest fel un act sexual fără a se
rupe. În această situaţie, deflorarea se produce cu ocazia naşterii, prin pasajul
produsul de concepţie prin filiera pelvi-genitală, ocazie în care himenul apare sub
forma unor carunculi mirtiformi.
Himenul semilunar are orificiul excentric, cu o lăţime maximă în
jumătatea inferioră, rupturile făcându-se de obicei la poziţiile 4, 5, 7 de pe cadranul
convenţional.
Formele particulare de himene (cribriform, cu bridă centrală şi două orificii,
imperforant, etc.) sau cele care circumscriu un orificiu al cărui diametru este sub 1-
1,5 cm., sunt caracteristice lipsei unui raport sexual vaginal.
Premergător examenului ginecologic, este recomandat a lăsa victima să
povestească singură, în cuvintele sale ce s-a întâmplat. Eventuale detalii de
tehnicitate sexuală vor fi puse sub semnul întrebării.
Examenul ginecologic se va face numai în cabinet medical, pe masa
ginecologică, cu îndepărtarea coapselor şi flectarea genunchilor, în prezenţa
obligatorie a unei a treia persoane. Examinatorul cu ajutorul a două comprese, prinde
şi tracţionează moderat labiile mari spre exterior şi uşor în sus, permiţând astfel
vizualizarea vestibulului vaginal, a himenului şi a porţiunii incipiente a vaginei. În
situaţii de incertitudine, se apelează la examinarea stereoscopică, care evidenţiază
mai bine rupturile sau incizurile himeniale.
Diagnosticul deflorării se face după:
- Evidenţierea rupturilor himeniale. Ele au o evoluţie temporală similară
plăgilor, fiind iniţial sângerânde, cu marginile tumefiate infiltrate, acoperite de o
secreţie albicioasă de fibrină. Ulterior ele se epitelizează, putându-se sau nu organiza
conjunctiv (cicatrice albă în baza de implantare). Obişnuit, rupturile pot fi decelate
până la maxim 10-12 zile de la producere, după care nu se mai poate preciza când a
avut loc deflorarea.
- Evidenţierea unor echimoze, hematoame, la nivelul vestibulului
vaginal.
- Se pot întâlni (în cazul unor impetuozităţi sexuale marcate, agresiuni
sexuale la copii sub 10-12 ani, la femei în vârstă sau disproporţii marcate ale
organelor genitale), leziuni ale organelor genitale şi/sau perineale de grade diferite,
de la rupturi până la explozii ale vaginei şi fundurilor de sac vaginale.
Obiectivarea opoziţiei victimei se face printr-un examen corporal atent, care
consemnează leziunile de violenţă. O atenţie sporită trebuie acordată poziţiei
lor. Pot fi evidenţiate echimoze şi excoriaţii perioro-nazal (produse prin
comprimarea nasului şi gurii cu mâna agresorului), la nivelul articulaţiei pumnului
(agresorul răsuceşte la spate mâna victimei), faţa internă a coapselor (survenite prin
îndepărtarea forţată a acestora), etc. Poate fi întâlnită chiar asfixia sexuală.
Mai pot fi constatate leziuni produse de diferite obiecte, aflate la locul unde
s-a produs violul, frecvent de tipul excoriaţiilor sau plăgilor.
Examenul genital şi corporal trebuiesc dublate de un examen serologic, al
cărui scop este evidenţierea prezenţei spermatozoizilor în căile genitale. Ei lipsesc
când agresorul foloseşte un condom, sau ejacu-lează în afara căilor genitale.
Prezenţa lor dovedeşte un raport sexual, dar nu şi existenţa unei violenţe.
Examenul femeii care a avut viaţă sexuală, va respecta aceleaşi principii şi va
parcurge aceleaşi etape, cu precizarea că nu vor mai fi consemnate leziuni de
deflorare. Obiectivarea are la bază constatarea leziunilor de opoziţie precum şi
cercetarea eventualei prezenţe a spermatozoizilor (persistă maxim 36-48 ore de la
raportul sexual în căile genitale feminine, dacă victima nu şi-a făcut toaleta locală).
Se impune a fi făcută şi o expertiză psihologică, al cărui scop este de a decela boli ce
duc la anularea consimţământului victimei, sau pentru infirmarea unor fixări
patologice cu false acuzaţii de viol.
În ambele situaţii probleme deosebite pune violul comis de mai mulţi
agresori.
Examenul agresorului va evidenţia urme ale opoziţiei victimei. Ele pot fi de
tipul excoriaţiilor (dispuse pe faţă, gât), muşcăturilor, etc. În cazul unui raport sexual
anal, se pot găsi urme de materii fecale la nivelul şanţului balano- prepuţial. Mai pot
fi semnalate implantări de diverse materiale la nivelul prepuţului, care pot explica
eventualele leziuni vaginale ale victimei.
Este recomandată efectuarea unei expertize medico-legale psihia-trice şi
agresorului, care poate evidenţia afecţiuni psihice caracterizate printr-o dezinhibiţie
a pulsiunilor sexuale.
Vor fi recoltate spermă şi fire de păr ale agresorului sau presupuşilor
agresori, în vederea comparării cu ceea ce s-a găsit la victimă, pe lenjeria
acesteia sau cu ocazia examenului la faţa locului. Compararea presupune analiza
caracteristicilor morfofuncţionale ale spermatozoizilor (mobilitate, procent de
malformaţii, etc.), analiza tipul (secretor-nesecretor), chiar a amprentei genetice.
Examenul la faţă locului se desfăşoară după regulile de tactică şi tehnică
criminalistică şi are drept scop identificarea şi ridicarea urmelor biologice. El poate
dovedi şi opoziţia victimei, când violul s-a consumat într-un spaţiu închis (cameră,
etc.).
Examenul lenjeriei intime, este un examen de laborator, care evidenţiază
urmele biologice.
Având în vedere complexitatea unei astfel de expertize medico-legale,
multitudinea factorilor care pot da rezultate fals negative sau fals pozitive, nu trebuie
considerată desuetă afirmaţia lui Voltaire: “violul este mai greu de probat, decât de
făcut “.

D. Perversiunile sexuale.
În jurul manifestărilor sexuale aberante, s-au purtat ample discuţii şi s-au
făcut cercetări medicale, sociale, juridice. Ele datează din cele mai vechi timpuri ale
umanităţii, în unele epoci istorice fiind fenomene de masă (homosexualitatea
masculină în Grecia Antică).
O clasificare a manifestărilor sexuale anormale le împarte în:
1. Sodomia ratione modi;
2. Sodomia ratione sexus;
3. Sodomia ratione generis;
4. Perversiunea mijloacelor;
5. Perversiuni diverse.
D.1. Sodomia ratione modi. Presupune relaţii de tip heterosexual,
producându-se cu acordul partenerilor. În cazul survenirii dezacordului, ele fac
obiectul expertizei medico-legale, fiind motiv de desfacere a căsătoriei. Se pot
enumera: masturbarea reciprocă; coitul anal; coitul oral (felaţia), coitul între sâni sau
coapse, cunilingusul (generarea de senzaţii voluptoase cu ajutorul limbii).
D.2. Sodomia ratione sexus. Presupune relaţii homosexuale, putând fi
masculină sau feminină.
Homosexualitatea masculină este cunoscută şi sub numele de pederastie
(pedos=băiat). Ea poate fi permanentă sau ocazională. Se consumă obişnuit printr-un
raport sexual anal dar mai pot fi practicate: cunilingusul, masturbarea reciprocă,
coitul oral. Expertiza psihiatrică a părţii pasive poate evidenţia o bisexualitate
psihică, cu un comportament feminin (gătesc, cos, brodează, îşi vopsesc chiar părul
şi unghiile).
Expertiza medico-legală poate evidenţia, funcţie de intervalul scurs de la
contactul sexual, prezenţa spermei în rect (pentru partea pasivă) dar şi urme de
materii fecale, floră microbiană, scame de lenjerie, la nivelul penisului (pentru partea
activă). La primul contact sexual anal se produc fisuri anale, de profunzime şi
întindere variabilă, pentru ca la repetarea contactelor anale, să apară o scădere a
tonusului sfincterian, sesizabilă la tuşeul rectal. La marii homosexuali, mucoasa
anală nu mai are pliurile convergente spre anus şi se citează o atonie sfincteriană.
Secundar, lenjeria intimă este pătată de materii fecale.
Homosexualitatea ocazională apare în situaţii de privare de libertate
îndelungată, dar este citată şi la marinarii care efectuează curse lungi.
Homosexualitatea feminină se întâlneşte sub două forme:
1. tribadismul (tribo = a freca). Apare la femei cu tulburări endocrine
şi/sau psihice. Fie că prezintă un clitoris mai dezvoltat, fie că îşi confecţionează un
phallus artificial, ele joacă în relaţia sexuală rolul activ. Partenerele devin
dependente una de alta, au mari legături amoroase, îşi întemeiază o viaţă comună,
dar pot ajunge la scene de gelozie soldate adesea cu acte de răzbunare.
2. safismul cunoscut şi sub numele de lesbianism (poeta Sapho din insula
Lesbos), constă în atingeri şi mângâieri ale diferitelor regiuni corporale, precum şi a
organelor genitale , în vederea producerii senzaţiilor voluptoase.
D.3. Sodomia ratione generis. Este o sodomie în care relaţiile sexuale decurg
între oameni şi animale. Este cunoscută şi sub numele de zoofilie. Expertiza
psihiatrică relevă de obicei un sindrom de deteriorare - de agenezie (demenţă,
oligofrenie), sau o encefalopatie.
D.4. Perversiunea mijloacelor. În această categorie se include sadismul şi
masochismul.
1. Sadismul. Numele provine de la marchizul de Sade. Se caracterizează
prin asocierea actelor sexuale cu torturi fizice sau morale ale partenerului
(partenerei), în vederea obţinerii orgasmului. Sadicul îşi maltratează victima, având
conştiinţa clară. Sadicii sunt în general nesociabili, caracterizaţi printr-un
comportament brutal, chinuind antu-rajul, manifestând interes deosebit pentru
evenimente sângeroase.
Ca forme se descriu:
I. Micul sadism: se manifestă prin muşcături,
ciupituri, dresarea de cuvinte triviale partenerei (partenerului).
II. Marele sadism: victima este torturată, violată, adesea apare lezarea
organelor genitale, amputarea sânilor. Violenţa poate merge până la uciderea
victimei cu eviscerare, sau depesaj.
2. Masochismul. Subiectul, pentru a-şi satisface instinctul sexual simte
nevoia de a fi chinuit, umilit de partener.
D.5. Perversiuni diverse. Cuprinde aberaţii sexuale diferite care nu pot fi
încadrate în nici o categorie din cele de mai sus.
¨ Necrofilia. Presupune relaţii sexuale cu cadavre. De obicei aceşti indivizi
sunt alienaţi mintal.
¨ Narcisimul. Se caracterizează prin iubirea propriei persoane, care-şi
satisface instinctul prin contemplarea corpului.
¨ Fetişismul. Plăcerea sexuală este generată de vederea obiectelor aparţinând
persoanei iubite.
¨ Azoofilia. Constă în satisfacerea instinctului sexual prin
contemplarea de obiecte neânsufleţite (fotografii, sculpturi, etc.)
¨ Gerontofilia. Presupune relaţii sexuale cu persoane în vârstă (în special
femei).
¨ Voayerismul. Satisfacţia sexuală se obţine prin
contemplarea actelro sexuale săvârşite de alţii.
Tot în categoria perversiunilor diverse mai pot fi încadrate folosirea de
procedee artificiale de satisfacere a instinctelor sexuale (aparate, proteze, etc). al
căror scop este fie menţinerea erecţiei, fie reproducerea organelor sexuale masculine,
respectiv feminine.
 D.6. Atentatul la bunele moravuri. Este prevăzut şi pedepsit de articolul 321
din Codul penal. Aici pot fi încadrate totalitatea manifestărilor de ordin sexual, care
prin conţinutul lor lezează spiritul de pudoare al societăţii şi persoanei.
Actul cel mai frecvent îl reprezintă exhibiţionismul, care constă în
expunerea organelor genitale în public. Este mai frecvent la bărbaţi, dar se
semnalează şi la femei. Persoanele în vârstă, cu tulburări în sfera aparatului
urinar, pot fi bănuite de exhibiţionism. De obicei, infractorii sunt bolnavi psihici. Tot
în acest articol mai pot fi încadrate: săvârşirea de gesturi obscene în public,
răspândirea de materiale obscene sau pornografice, satisfacerea actului sexual în
public, etc.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală,

Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală.
Litografia, U.M.F. Iaşi, 1992;
3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru
jurişti, Editura Contact, Iaşi, 1993;
4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC
Press, 2000;
5. Beliş V., Naneş Constanţa – Traumatologia mecanică în
practica medico-legală şi judiciară, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
6. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990;
7. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
8. Beliş V. şi col. – Investigaţia microscopică în medicina legală,
Editura Acade miei Române, Bucureşti, 1993.