Sunteți pe pagina 1din 7

Standarde internationale privind protectia impotriva torturii

Conf. univ.dr. Aurora Ciuca


Facultatea de Drept, Universitatea "Mihail Kogalniceanu", Iasi
Desi prohibita, tortura continua sa fie practicata in peste jumatate din statele lumii. De la formele
"clasice" (smulgerea unghiilor, "zdrobirea" craniului, eviscerari, arderi de vii, sodomizari) s-a
trecut, din nefericire, la altele mult mai rafinate si mai insidioase (privarea de hrana, de apa, de
somn, socurile electrice (care sunt considerate tortura "curata"), "spalarea creierului" etc. In
prezent termenii de tortura, tratamente sau pedepse crude, degradante sau inumane sunt asociati
cu tratamentul persoanelor aflate in detentie si cu incalcarea drepturilor si libertatilor
fundamentale ale acestora, motiv pentru care, in lucrarea de fata ne propunem, in primul rand, o
analiza a standardelor legale existente pe plan international (cu accent pe sistemul european) si
pe de alta parte, avand in vedere "aportul" unui numar mare de specialisti la actele de tortura
savarsite in conditii de privare de libertate a persoanei vom insista asupra standardelor etice
internationale impuse atat pentru profesiile juridice cat si pentru profesionistii din domeniul
sanatatii.

Documente si mecanisme internationale cu rol in prevenirea si reprimarea torturii

Imediat dupa crearea O.N.U. statele membre au fost preocupate sa asigure standarde
internationale de protectie impotriva torturii, astfel ca toate documentele adoptate ulterior
reflecta acest interes.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 (in art. 5), Pactul International privind
drepturile civile si politice din 1966 (in art.7) utilizeaza acelasi limbaj, referitor la garantarea
dreptului de a nu fi supus torturii si unor pedepse sau tratatmente crude, inumane sau degradante.
Mai mult, documentele internationale regionale inspirate de Declaratia Universala si cele cu
caracter global includ aceleasi prevederi: Conventia Europeana din 1950 (in art.3), Conventia
Americana privind drepturile omului din 1948 (in art. 5), Carta Africana a drepturilor omului si
popoarelor din 1981 (in art. 5).

Desi nici unul dintre documentele mentionate nu defineste tortura, termenii redactarii sunt
aceiasi, ceea ce-i deosebeste fiind unele completari. Astfel:
- Pactul pentru drepturi civile si politice in art. 7, introduce, dupa interzicerea torturii, referirea la
faptul ca nici o persoana nu poate fi supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale
sau stiintifice;
-Conventia Americana isi intituleaza art. 5 "dreptul la un tratament omenos" si accentueaza pe
necesitatea respectului datorat persoanei pe perioada privarii de libertate;
- Carta Africana introduce interzicerea torturii, a tratamentelor sau pedepselor degradante,
inumane alaturi de dreptul de a nu fi supus sclaviei si traficului de scalvi, in acelasi articol.

In ceea ce priveste mecanismele create de documentele pe care le-am mentionat, ele sunt
Comitetul Drepturilor Omului (pentru statele parti la Pactul International pentru drepturi civile si
politice, care pe baza dispozitiilor Protocolului facultativ poate solutiona si plangeri individuale),
Curtea Europeana a drepturilor omului (mecanismul Conventiei Europene), Comisia si Curtea
Interamericana (create de Conventia Americana) si Comisia Africana pentru drepturile omului si
popoarelor.
Pe de alta parte, putem sublinia activitatea statelor membre ONU in directia adoptarii de
standarde privind tratamentul prizonierilor1, privind interzicerea arestarilor si detentiilor
arbitrare2 si principiile eticii medicale3.

In anul 1984 este adoptata Conventia internationala impotriva torturii sau a altor tratamente sau
pedepse crude, inumane, degradante (intrata in vigoare in 1987), conventie cu caracter specific,
care, in considerarea art. 5 din Declaratia Universala si a art. 7 din Pactul referitor la drepturile
civile si politice are ca obiectiv protejarea integritatii si demnitatii tuturor persoanelor. Conventia
defineste tortura ca fiind ?orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere
puternica sau o suferinta fizica sau psihica, in scopul de a obtine de la aceasta sau de la o terta
persoana informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta
persoana l-a comis, ori este banuita ca l-a comis, ori de a o intimida sau de a face presiuni asupra
unei terte persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea,
atunci cand o asemenea durere sau suferinte sunt savarsite de un agent al autoritatii publice sau
de orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul
expres sau tacit al unor asemenea persoane?(art.1).

Situandu-se pe linia documentelor anterioare care inscriu dreptul de a nu fi supus torturii in
randul drepturilor nonderogabile (art. 4 din pactul mentionat, art.15 din Conventia europeana,
art. 27 din Conventia Americana) si statele semnatare ale Convettiei impotriva torturii se
angajeaza sa nu justifice asemenea tratamente nici in caz de razboi, nici de instabilitate politica si
nici in alte situatii exceptionale pe care le-ar traversa (art.2 al.2).
De asemenea, art.3 al Conventiei interzice extradarea unei persoane intr-o tara in care, exista
motive temeinice sa se creada ca aceasta ar putea fi supusa torturii sau unor tratamente crude,
degradante sau chiar pedepsei capitale 4.
Conventia se detaseaza de celelalte documente si prin introducerea a doua elemente de noutate
constand in:
- aplicarea principiului represiunii universale (specific dreptului international penal) in virtutea
caruia, o persoana care a comis acte de tortura pe teritoriul unui stat poate fi retinuta, judecata si
condamnata pe teritoriul oricarui stat-parte s-ar afla sau poate fi extradata, la cerere, in statul
unde a comis fapta;
- posibilitatea efectuarii unei anchete internationale pe teritoriul unui stat-parte (cu
consimtamantul acestuia), daca exista informatii ca acolo se practica acte de tortura.

Mecanismul stabilit de Conventie in anul 1987, este Comitetul impotriva torturii, format din 10
membri, experti individuali, alesi de catre statele parti pentru o perioada de patru ani. Comitetul
poate solutiona plangeri interstate daca exista o declaratie de recunoastere a competentei din
partea statelor implicate, precum si plangeri individuale, conditionate de existenta aceleiasi
declaratii. Pe langa acestea, Comitetul, poate, in temeiul art. 20 din conventie, ca in cazul in care
primeste informatii conform carora, pe teritoriul unui stat-parte se practica in mod sistematic
tortura, sa invite acel stat sa coopereze in examinarea informatiilor si sa-i faca cunoscute
observatiile sale. Consideram ca aceasta activitate poate fi numita ?autosesizare? a Comitetului,
in virtutea rolului sau si constituie o procedura distincta de cele de raportare si de solutionare. In
virtutea acestui articol, Comitetul este abilitat sa constituie o comisie de ancheta, compusa dintr-
un numar de membri ce ramane la latitudinea sa, si poate chiar vizita statul vizat. De mentionat
faptul ca, la finalul anchetei, Comitetul nu intocmeste un raport, ci transmite doar statului
respectiv comentariile si sugestiile sale. Procedura este confidentiala si, abia dupa consultari,
Comitetul va decide daca este necesara includerea in raportul anual (adresat statelor-parti si
Adunarii Generale) a unei relatari asupra rezultatelor. Faptul ca ne aflam in fata unei proceduri
speciale este confirmat de dispozitiile art. 28 din Conventie, care ofera sansa statelor, ca in
momentul semnarii sau ratificarii conventiei sa declare ca nu recunosc aceasta competenta. Cu
toate acestea, un numar foarte redus de state au facut asemenea declaratii.

Conventia Europeana pentru prevenirea torturii, a tratamentelor ori pedepselor inumane
sau degradante, adoptata in 1987 (si intrata in vigoare in 1989) este un alt important instrument,
cu caracter regional, care, pe de o parte, stabileste standarde minime pentru detinuti, iar pe de
alta parte, monitorizeaza activitatea statelor si, mai mult, intretine un dialog cu oficialii statelor
cu atributii in acest domeniu.

Desi in Europa la data adoptarii sale exista mecanismul instituit de Conventia Europeana s-a
subliniat necesitatea existentei si a unui mecanism nejudiciar, cu caracter preventiv in acest
domeniu. De altfel, in preambulul acestui document exista referiri la art.3 al Conventiei
Europene, iar ?privarea de libertate? trebuie inteleasa potrivit formularii art. 5 al aceluiasi
document.

Conventia creaza Comitetul European pentru prevenirea torturii si a tratamentelor si pedepselor
inumane si degradante, format din cate un reprezentant al fiecarui stat parte (juristi, medici,
politisti, preoti de penitenciar etc.) care, dupa cum am mentionat, in virtutea rolului sau
preventiv, poate face vizite statelorparti si recomandari. Vizitele pot fi efectuate atat in timp de
pace cat si de razboi sau de situatii exceptionale si au ca obiectiv observarea conditiilor create
persoanelor aflate in arestul politiei, inchisori, institutii psihiatrice, centre de primire a
refugiatilor, centre de detentie pentru minori .

Vizitele Comitetului sunt, potrivit competentei stabilite de conventie, periodice (anuale) sau ad-
hoc (cand Comitetul, in urma sesizarilor primite, decide,de indata, observarea la fata locului). In
timpul lor, reprezentantii comitetului au libertate de miscare pe teritoriul statului vizitat, pot
patrunde in orice loc de detentie, pot intervieva persoanele private de liberatate. Obligatia pe care
o are comitetul este de a respecta regulile de drept intern si etica profesionala. La incheierea
vizitei, Comitetul intocmeste un raport final, confidential, pe care il trimite statului vizitat (acesta
avand, la randul sau,obligatia de a raspunde la recomandarile facute). De la principiul
confidentialitatii Conventia prevede doua exceptii de publicare :
- atunci cand un stat cere in mod expres ca atat raportul comitetului cat si raspunsul sau sa fie
publicate;
- atunci cand un stat refuza sa coopereze ori sa se conformeze recomandarilor comitetului (caz in
care, acesta va decide cu 2/3 din numarul membrilor sai publicarea).

O sumara analiza a jurisprudentei Curtii Europene a drepturilor omului ne arata ca statele
sunt condamnate si obligate sa despagubeasca victimele torturilor, tratamentelor sau pedepselor
inumane sau degradante pentru suferintele lor. Mai intai se cuvine sa precizam ca fiecare dintre
aceste formulari acopera anumite acte specifice. Astfel, in ?Cauza Greaca? Comisia (care a
functionat pana in anul 1998) a determinat gradele compor tamentului prohibit: tortura reprezinta
un comportament inuman ce are drept scop obtinerea de informatii sau marturisiri sau aplicarea
unei pedepse; tratamentul sau pedeapsa inumana sunt cele apte sa provoace in mod voluntar
suferinte grave, mentale sau fizice si care nu se pot justifica; tratamentele sau pedepsele
degradante sunt cele de natura sa umileasca persoana in fata altora si de a o determina sa
actioneze impotriva vointei sau constiintei.

In cazul Irlanda vs. Regatul Unit al Marii Britanii, noua ani mai tirziu, Curtea nuanteaza
definitiile anterioare: tortura este un tratament inuman deliberat ce provoaca suferinte grave si
atroce; tratamentele si pedepsele inumane presupun producerea unor suferinte puternice fizice si
mentale; pedepsele si tratamentele degradante sunt acele tratamente de natura sa produca
victimei teama, ingrijorare, umilinta, sa-i infranga rezistenta fizica si morala. Un exemplu de caz
in care s-a retinut savarsirea de tratamente inumane este Dulas vs. Turcia (din decembrie 2001)
in care casa si proprietatile petentului (in varsta de 70 de ani) au fost arse in fata lui de catre
fortele de securitate. Victima a fost astfel privata de toate bunurile stranse intr-o viata si apoi
obligata sa paraseasca comunitatea unde a trait foarte mult timp .

In cazul Papon vs. Franta petentul, fost luptator in Rezistenta este acuzat de o publicatie in 1981
ca a avut un comportament dubios in timpul ocupatiei si arestat si condamnat la 10 ani inchisoare
pentru complicitate la crime impotriva umanitatii. Victima avea peste 90 de ani si a suferit in
penitenciar trei operatii de bypass, astfel ca, in mod evident, conditiile de detentie au fost
considerate ca tratament inuman.

Cazul Tomasi vs. Franta este unul de referinta. Hotararea Curtii din august 1992 se axeaza pe
doua aspecte: existenta legaturii de cauzalitate intre tratamentul pretins indurat si vatamarile
constatate si gravitatea tratamentului aplicat. Raspunsul la prima problema este clar,din moment
ce victima a fost maltratata timp de 40 de ore (palmuita, lovita cu picioarele, pumnii, pusa sa stea
in picioare fara sa se sprijine vreme indelungata, cu mainile legate la spate cu catuse, tinuta in
fata ferestrei deschise complet dezbracata, lipsita de hrana) iar rapoartele medicale intocmite
separat de patru medici erau similare. In ce priveste gravitatea tratamentului, curtea retine ca
acesta i-a produs profunde suferinte fizice si psihice, teama, neliniste si sentimente de
inferioritate care l-au umilit si i-au distrus rezistenta fizica si morala desi guvernul parat invoca
lipsa ?minimului de gravitate? cerut de jurisprudenta curtii si faptul ca victima este tanara si
rezistenta (!) si ca era suspectata ca participase la o actiune terorista .

Remarcam ca, in general, Curtea nu ajunge la concluzia savarsirii unor acte de tortura, ci de
tratamente crude, inumane, degradante. O condamnare pentru tortura savarsita in arestul politiei
a fost pronuntata clar in cazul Askoy vs. Turcia in 1996. Zeki Askoy (suspectat ca ar fi fost
membru PKK) a fost supus la o forma de tortura numita ?spanzurarea palestiniana?: a fost
dezbracat complet, i-au fost legate mainile la spate si a fost suspendat de brate, dupa care i-au
fost aplicate socuri electrice in zona genitala, a fost lovit si insultat in timp ce se afla in aceasta
pozitie. Spitalizat dupa eliberare i se pune diagnosticul de paralizie bilaterala a bratelor, care
necesita atele.Pe langa faptul ca a constatat o incalcare a prevederilor art. 3 din Conventie,
Curtea retine si o violare a art. 13 din acelasi document privitor la dreptul la un recurs efectiv
aratand ca aceasta notiune implica, (atunci cand o persoana pretinde ca a fost victima unor
torturi) pe langa despagubire si ?investigatii aprofundate si efective care sa conduca la
identificarea si pedepsirea celor responsabili? .In cazul Assenov si altii vs. Bulgaria, din 1998
Curtea retine ca obligatie pentru state de a investiga alegatiile de tortura nu doar sub incidenta
art.13 ci si a art.3.

Standarde etice
Standardele etice existente in prezent sunt impuse, pe de o parte, de documentele internationale
adoptate in cadrul organismelor globale si, pe de alta parte, de catre diferite organizatii
profesionale. Daca ne referim, de pilda, la etica profesiei juridice avem in vedere macar doua
categorii de profesionisti: magistratii (judecatori si procurori) si avocatii. In ceea ce priveste
activitatea judecatorilor acestia, in conformitate cu Principiile fundamentale ale Natiunilor Unite
privind independenta Justitiei, trebuie sa respecte cu buna credinta procedurile judiciare si sa
respecte drepturile partilor (art.6). Articolul 15 al Ghidului Natiunilor Unite privind rolul
procurorilor contine, de asemenea, prevederi in acest sens, iar Ghidul asupra rolului avocatilor
(art.14) impune acestora sa actioneze in conformitate cu standardele si etica profesiei.

Pe de alta parte, sunt adoptate standarde ale organizatiilor internationale profesioniste care impun
obligatii etice profesionistilor din domeniul sanatatii. Un exemplu il reprezinta standaredele ce
rezulta din documentele adoptate de World Medical Association, World Psychiatric Association,
International Council of Nourses.
In cadrul O.N.U. au fost adoptate reguli standard privind tratamentul detinutilor (care se refera
printre altele si la asigurarea, fara discriminare, a serviciilor medicale pentru aceasta categorie de
persoane, inclusiv servicii psihiatrice si Principiile eticii medicale privind rolul personalului
medical in protectia prizonierilor si detinutilor impotriva torturii si a tratamentelor crude,
inumane, degradante. Personalului medical si medicilor li se interzice prin aceste documente
folosirea cunostintelor si abilitatilor medicale intr-o maniera care ar fi de natura sa aduca atingere
drepturilor individuale si participarea activa sau pasiva la savarsirea actelor de tortura. Prin
?participare? la acte de tortura trebuie sa se inteleaga: evaluarea capacitatilor unei persoane de a
rezista la tratamente dure, supravegherea tratamentului, resuscitarea in scopul de a continua
relele tratamente sau acordarea de asistenta inainte, in timpul sau dupa savarsirea de torturi,
urmand instructiunile celor care le executa, acordarea de consultanta medicala celor care
tortureaza, falsificarea rapoartelor medicale, a autopsiilor sau certificatelor de deces.
Exista insa si situatii limita cand medicii sau personalul medical din locurile de detentie devin
vitime sau sunt supusi riscului de a fi torturati ca urmare a refuzului de a se implica in acte de
tortura sau in aplicarea unor tratamente si pedepse ce incalca drepturile omului. Asemenea cazuri
au fost frecvente si au dus la crearea unei solidaritati in randul acestei categorii. Asociatia
Medicala Internationala a adoptat in acest sens Declaratia de la Hamburg (1997) privind sprijinul
pentru medicii care refuza sa participe la acte de tortura sau sa folosesca tortura si alte forme de
tratament care incalca principiile eticii medicale; Asociatia Psihiatrica Internationala a adoptat
Declaratia de la Hawai si Asociatia Medicala Internationala a semnat Declaratia de la Geneva.
World Medical Association (WMA) incurajeaja medicii sa-si onoreze promisiunile si sa
serveasca omenirea, daca este cazul sa reziste la orice presiuni si acte contrare principiilor etice
care le guverneaza profesia. De asemenea, WMA s-a angajat sa sprijine medicii care intampina
greutati ca urmare a rezistentei pe care o manifesta sau a intentiei de a demasca incalcarile la
care au fost martori. Mai mult, medicii cer publicarea informatiilor privitoare la acte de tortura si
la tentativele de a fi implicati in asemenea acte.
Codurile etice nationale contribuie, de asemenea, la realizarea protectiei necesare impotriva
actelor de tortura si a tratamentelor si pedepselor necorespunzatoare. Indiferent de tara, de zona
geografica misiunea medicilor este aceeasi, de a se pune in slujba vietii si sanatatii semenilor.
Respectul drepturilor omului, al demnitatii si integritatii fiintei umane este necesar, cu atat mai
mult in locurile de detentie. Indiferent pentru ce fapta este retinuta sau se afla in executarea unei
pedepse privative de liberate, o persoana nu trebuie sa fie supusa unor rele tratamente iar asa zisa
?medicalizare? a pedepsei nu trebuie acceptata indiferent de argumentele pseudomorale invocate.

Respectarea si aplicarea principiilor fundamentale ale bioeticii si biodreptului se impun in
spatiile penitenciare pentru ca reprezinta fundamentul protectiei drepturilor omului si extind
conceptul de responsabilitate al statului. Garantarea integritatii, demnitatii, vulnerabilitatii
persoanei reprezinta un imperativ nu doar in fata provocarilor progresului tehnologic ci si in fata
tentativelor de ?rafinare? a mijloacelor de tortura, de asa-numita ?umanizare? a acestora. Cum
altfel pot fi calificate metodele ?discrete? practicate in scopul obtinerii de informatii care
analizeza din punct de vedere medical capacitatea de rezistenta a organismului uman dar
indeplinesc si conditia de a nu lasa urme evidente: sederea prelungita in picioare, privarea de
somn, hrana si apa, supunerea continua la zgomote, folosirea substantelor psihotropice, izolarea
prelungita etc.?

In fine, principiul confidentialitatii, care sta la baza relatiei medic-pacient trebuie corect inteles si
adaptat conditiilor privative de libertate. Confidentialitatea nu presupune in nici un caz
nedivulgarea in afara si acceptarea tacita a incalcarii drepturilor omului in detentie.

Interventia medicilor in penitenciar fara o intentie terapeutica poate ridica cele mai mari
probleme etice. La fel, este foarte greu de determinat ?pragul de jos al torturii?. De cele mai
multe ori aspectele fizice ale acestor acte nu pot acoperi adevarata lor natura care consta in
distrugerea mentala, in infrangerea rezistentei psihice a unei persoane, a personalitatii, a
respectului de sine. Folosirea frecventa in actele de tortura a cunostintelor medicale, psihiatrice
este atat de mare incat insasi definitia torturii ar trebui regandita pentru a corespunde noilor
forme de manifestare.

Bibliografie

1. In anul 1955 a fost adoptat un asemenea Cod cuprinzand reguli aplicabile prizonierilor,
pregatit de Comitetul Consultativ de Experti si aprobat de Adunarea Generala a ONU prin
rezolutia 415 (V) din 1 decembrie (in care, regula 31 se referea la interzicerea pedepselor
corporale, a inchiderii in celule neiluminate etc).
2. In 1961, prin rezolutia 2(XVII) din 14 martie s-a propus un proiect privind protectia impotriva
arestarilor arbitrare iar in 1987, Grupul de lucru creat in acest sens a prezentat Adunarii Generale
39 de principii referitoare la detentie.
3. Principiile Eticii Medicale adoptate de Adunarea Generala prin rezolutia 37/194 din 18
decembrie 1982 se refera la tratamentul detinutilor si impun reguli clare, aplicabile personalului
medical din locurile de detentie (art. 2, de pilda, stipuleaza ca orice act, prin care o persoana din
personalul medical se angajeaza activ sau pasiv, in orice act de participare, complicitate,
instigare, tentativa de a comite torturi sau tratatmente inumane ori degradante contravine eticii
medicale si va suporta consecinte legale).
4. A se vedea in acest sens, A.Ciuca, Extradarea si drepturile omului, in Revista Dreptul, nr.
10/1999,p.22.
i. Numai de data recenta Comitetul a efectuat vizite in: Republica Moldova si Portugalia
(noiembrie 2003), Azerbaijan, Bulgaria, Malta (ianuarie 2004), Andora,Lituania (februarie 2004)
pentru a constata conditiile de detentie precum si de spitalizare in detentie. A se vedea Human
rights Information Bulletin, nr. 61, November.-February 2004, p. 31-35.
ii. Este vorba despre cauza dintre Danemarca, Franta, Norvegia, Suedia si Olanda vs. Grecia,
judecata in 1969.
iii. A se vedea Council of Europe Information Note, Nr. 26, January 2001, p.5,6.
iv. Hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectiva, Editura Polirom, Iasi,
2000, p. 343-367.
v. A se vedea Vincent Berger,Jurisprudenta CEDO, Institutul Roman pentru Drepturile omului,
1998, pag.27-30..
vi. A se vedea Gh. Scripcaru, A.Ciuca, V.Astarastoaie, C.Scripcaru, Introducere in biodrept. De
la bioetica la biodrept., Ed. Lumina Lex, 2003. p.51-56.