Standarde internationale privind protectia impotriva torturii
Conf. univ.dr. Aurora Ciuca
Facultatea de Drept, Universitatea "Mihail Kogalniceanu", Iasi Desi prohibita, tortura continua sa fie practicata in peste jumatate din statele lumii. De la formele "clasice" (smulgerea unghiilor, "zdrobirea" craniului, eviscerari, arderi de vii, sodomizari) s-a trecut, din nefericire, la altele mult mai rafinate si mai insidioase (privarea de hrana, de apa, de somn, socurile electrice (care sunt considerate tortura "curata"), "spalarea creierului" etc. In prezent termenii de tortura, tratamente sau pedepse crude, degradante sau inumane sunt asociati cu tratamentul persoanelor aflate in detentie si cu incalcarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale acestora, motiv pentru care, in lucrarea de fata ne propunem, in primul rand, o analiza a standardelor legale existente pe plan international (cu accent pe sistemul european) si pe de alta parte, avand in vedere "aportul" unui numar mare de specialisti la actele de tortura savarsite in conditii de privare de libertate a persoanei vom insista asupra standardelor etice internationale impuse atat pentru profesiile juridice cat si pentru profesionistii din domeniul sanatatii.
Documente si mecanisme internationale cu rol in prevenirea si reprimarea torturii
Imediat dupa crearea O.N.U. statele membre au fost preocupate sa asigure standarde internationale de protectie impotriva torturii, astfel ca toate documentele adoptate ulterior reflecta acest interes.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 (in art. 5), Pactul International privind drepturile civile si politice din 1966 (in art.7) utilizeaza acelasi limbaj, referitor la garantarea dreptului de a nu fi supus torturii si unor pedepse sau tratatmente crude, inumane sau degradante. Mai mult, documentele internationale regionale inspirate de Declaratia Universala si cele cu caracter global includ aceleasi prevederi: Conventia Europeana din 1950 (in art.3), Conventia Americana privind drepturile omului din 1948 (in art. 5), Carta Africana a drepturilor omului si popoarelor din 1981 (in art. 5).
Desi nici unul dintre documentele mentionate nu defineste tortura, termenii redactarii sunt aceiasi, ceea ce-i deosebeste fiind unele completari. Astfel: - Pactul pentru drepturi civile si politice in art. 7, introduce, dupa interzicerea torturii, referirea la faptul ca nici o persoana nu poate fi supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale sau stiintifice; -Conventia Americana isi intituleaza art. 5 "dreptul la un tratament omenos" si accentueaza pe necesitatea respectului datorat persoanei pe perioada privarii de libertate; - Carta Africana introduce interzicerea torturii, a tratamentelor sau pedepselor degradante, inumane alaturi de dreptul de a nu fi supus sclaviei si traficului de scalvi, in acelasi articol.
In ceea ce priveste mecanismele create de documentele pe care le-am mentionat, ele sunt Comitetul Drepturilor Omului (pentru statele parti la Pactul International pentru drepturi civile si politice, care pe baza dispozitiilor Protocolului facultativ poate solutiona si plangeri individuale), Curtea Europeana a drepturilor omului (mecanismul Conventiei Europene), Comisia si Curtea Interamericana (create de Conventia Americana) si Comisia Africana pentru drepturile omului si popoarelor. Pe de alta parte, putem sublinia activitatea statelor membre ONU in directia adoptarii de standarde privind tratamentul prizonierilor1, privind interzicerea arestarilor si detentiilor arbitrare2 si principiile eticii medicale3.
In anul 1984 este adoptata Conventia internationala impotriva torturii sau a altor tratamente sau pedepse crude, inumane, degradante (intrata in vigoare in 1987), conventie cu caracter specific, care, in considerarea art. 5 din Declaratia Universala si a art. 7 din Pactul referitor la drepturile civile si politice are ca obiectiv protejarea integritatii si demnitatii tuturor persoanelor. Conventia defineste tortura ca fiind ?orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere puternica sau o suferinta fizica sau psihica, in scopul de a obtine de la aceasta sau de la o terta persoana informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis, ori este banuita ca l-a comis, ori de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau suferinte sunt savarsite de un agent al autoritatii publice sau de orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane?(art.1).
Situandu-se pe linia documentelor anterioare care inscriu dreptul de a nu fi supus torturii in randul drepturilor nonderogabile (art. 4 din pactul mentionat, art.15 din Conventia europeana, art. 27 din Conventia Americana) si statele semnatare ale Convettiei impotriva torturii se angajeaza sa nu justifice asemenea tratamente nici in caz de razboi, nici de instabilitate politica si nici in alte situatii exceptionale pe care le-ar traversa (art.2 al.2). De asemenea, art.3 al Conventiei interzice extradarea unei persoane intr-o tara in care, exista motive temeinice sa se creada ca aceasta ar putea fi supusa torturii sau unor tratamente crude, degradante sau chiar pedepsei capitale 4. Conventia se detaseaza de celelalte documente si prin introducerea a doua elemente de noutate constand in: - aplicarea principiului represiunii universale (specific dreptului international penal) in virtutea caruia, o persoana care a comis acte de tortura pe teritoriul unui stat poate fi retinuta, judecata si condamnata pe teritoriul oricarui stat-parte s-ar afla sau poate fi extradata, la cerere, in statul unde a comis fapta; - posibilitatea efectuarii unei anchete internationale pe teritoriul unui stat-parte (cu consimtamantul acestuia), daca exista informatii ca acolo se practica acte de tortura.
Mecanismul stabilit de Conventie in anul 1987, este Comitetul impotriva torturii, format din 10 membri, experti individuali, alesi de catre statele parti pentru o perioada de patru ani. Comitetul poate solutiona plangeri interstate daca exista o declaratie de recunoastere a competentei din partea statelor implicate, precum si plangeri individuale, conditionate de existenta aceleiasi declaratii. Pe langa acestea, Comitetul, poate, in temeiul art. 20 din conventie, ca in cazul in care primeste informatii conform carora, pe teritoriul unui stat-parte se practica in mod sistematic tortura, sa invite acel stat sa coopereze in examinarea informatiilor si sa-i faca cunoscute observatiile sale. Consideram ca aceasta activitate poate fi numita ?autosesizare? a Comitetului, in virtutea rolului sau si constituie o procedura distincta de cele de raportare si de solutionare. In virtutea acestui articol, Comitetul este abilitat sa constituie o comisie de ancheta, compusa dintr- un numar de membri ce ramane la latitudinea sa, si poate chiar vizita statul vizat. De mentionat faptul ca, la finalul anchetei, Comitetul nu intocmeste un raport, ci transmite doar statului respectiv comentariile si sugestiile sale. Procedura este confidentiala si, abia dupa consultari, Comitetul va decide daca este necesara includerea in raportul anual (adresat statelor-parti si Adunarii Generale) a unei relatari asupra rezultatelor. Faptul ca ne aflam in fata unei proceduri speciale este confirmat de dispozitiile art. 28 din Conventie, care ofera sansa statelor, ca in momentul semnarii sau ratificarii conventiei sa declare ca nu recunosc aceasta competenta. Cu toate acestea, un numar foarte redus de state au facut asemenea declaratii.
Conventia Europeana pentru prevenirea torturii, a tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante, adoptata in 1987 (si intrata in vigoare in 1989) este un alt important instrument, cu caracter regional, care, pe de o parte, stabileste standarde minime pentru detinuti, iar pe de alta parte, monitorizeaza activitatea statelor si, mai mult, intretine un dialog cu oficialii statelor cu atributii in acest domeniu.
Desi in Europa la data adoptarii sale exista mecanismul instituit de Conventia Europeana s-a subliniat necesitatea existentei si a unui mecanism nejudiciar, cu caracter preventiv in acest domeniu. De altfel, in preambulul acestui document exista referiri la art.3 al Conventiei Europene, iar ?privarea de libertate? trebuie inteleasa potrivit formularii art. 5 al aceluiasi document.
Conventia creaza Comitetul European pentru prevenirea torturii si a tratamentelor si pedepselor inumane si degradante, format din cate un reprezentant al fiecarui stat parte (juristi, medici, politisti, preoti de penitenciar etc.) care, dupa cum am mentionat, in virtutea rolului sau preventiv, poate face vizite statelorparti si recomandari. Vizitele pot fi efectuate atat in timp de pace cat si de razboi sau de situatii exceptionale si au ca obiectiv observarea conditiilor create persoanelor aflate in arestul politiei, inchisori, institutii psihiatrice, centre de primire a refugiatilor, centre de detentie pentru minori .
Vizitele Comitetului sunt, potrivit competentei stabilite de conventie, periodice (anuale) sau ad- hoc (cand Comitetul, in urma sesizarilor primite, decide,de indata, observarea la fata locului). In timpul lor, reprezentantii comitetului au libertate de miscare pe teritoriul statului vizitat, pot patrunde in orice loc de detentie, pot intervieva persoanele private de liberatate. Obligatia pe care o are comitetul este de a respecta regulile de drept intern si etica profesionala. La incheierea vizitei, Comitetul intocmeste un raport final, confidential, pe care il trimite statului vizitat (acesta avand, la randul sau,obligatia de a raspunde la recomandarile facute). De la principiul confidentialitatii Conventia prevede doua exceptii de publicare : - atunci cand un stat cere in mod expres ca atat raportul comitetului cat si raspunsul sau sa fie publicate; - atunci cand un stat refuza sa coopereze ori sa se conformeze recomandarilor comitetului (caz in care, acesta va decide cu 2/3 din numarul membrilor sai publicarea).
O sumara analiza a jurisprudentei Curtii Europene a drepturilor omului ne arata ca statele sunt condamnate si obligate sa despagubeasca victimele torturilor, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante pentru suferintele lor. Mai intai se cuvine sa precizam ca fiecare dintre aceste formulari acopera anumite acte specifice. Astfel, in ?Cauza Greaca? Comisia (care a functionat pana in anul 1998) a determinat gradele compor tamentului prohibit: tortura reprezinta un comportament inuman ce are drept scop obtinerea de informatii sau marturisiri sau aplicarea unei pedepse; tratamentul sau pedeapsa inumana sunt cele apte sa provoace in mod voluntar suferinte grave, mentale sau fizice si care nu se pot justifica; tratamentele sau pedepsele degradante sunt cele de natura sa umileasca persoana in fata altora si de a o determina sa actioneze impotriva vointei sau constiintei.
In cazul Irlanda vs. Regatul Unit al Marii Britanii, noua ani mai tirziu, Curtea nuanteaza definitiile anterioare: tortura este un tratament inuman deliberat ce provoaca suferinte grave si atroce; tratamentele si pedepsele inumane presupun producerea unor suferinte puternice fizice si mentale; pedepsele si tratamentele degradante sunt acele tratamente de natura sa produca victimei teama, ingrijorare, umilinta, sa-i infranga rezistenta fizica si morala. Un exemplu de caz in care s-a retinut savarsirea de tratamente inumane este Dulas vs. Turcia (din decembrie 2001) in care casa si proprietatile petentului (in varsta de 70 de ani) au fost arse in fata lui de catre fortele de securitate. Victima a fost astfel privata de toate bunurile stranse intr-o viata si apoi obligata sa paraseasca comunitatea unde a trait foarte mult timp .
In cazul Papon vs. Franta petentul, fost luptator in Rezistenta este acuzat de o publicatie in 1981 ca a avut un comportament dubios in timpul ocupatiei si arestat si condamnat la 10 ani inchisoare pentru complicitate la crime impotriva umanitatii. Victima avea peste 90 de ani si a suferit in penitenciar trei operatii de bypass, astfel ca, in mod evident, conditiile de detentie au fost considerate ca tratament inuman.
Cazul Tomasi vs. Franta este unul de referinta. Hotararea Curtii din august 1992 se axeaza pe doua aspecte: existenta legaturii de cauzalitate intre tratamentul pretins indurat si vatamarile constatate si gravitatea tratamentului aplicat. Raspunsul la prima problema este clar,din moment ce victima a fost maltratata timp de 40 de ore (palmuita, lovita cu picioarele, pumnii, pusa sa stea in picioare fara sa se sprijine vreme indelungata, cu mainile legate la spate cu catuse, tinuta in fata ferestrei deschise complet dezbracata, lipsita de hrana) iar rapoartele medicale intocmite separat de patru medici erau similare. In ce priveste gravitatea tratamentului, curtea retine ca acesta i-a produs profunde suferinte fizice si psihice, teama, neliniste si sentimente de inferioritate care l-au umilit si i-au distrus rezistenta fizica si morala desi guvernul parat invoca lipsa ?minimului de gravitate? cerut de jurisprudenta curtii si faptul ca victima este tanara si rezistenta (!) si ca era suspectata ca participase la o actiune terorista .
Remarcam ca, in general, Curtea nu ajunge la concluzia savarsirii unor acte de tortura, ci de tratamente crude, inumane, degradante. O condamnare pentru tortura savarsita in arestul politiei a fost pronuntata clar in cazul Askoy vs. Turcia in 1996. Zeki Askoy (suspectat ca ar fi fost membru PKK) a fost supus la o forma de tortura numita ?spanzurarea palestiniana?: a fost dezbracat complet, i-au fost legate mainile la spate si a fost suspendat de brate, dupa care i-au fost aplicate socuri electrice in zona genitala, a fost lovit si insultat in timp ce se afla in aceasta pozitie. Spitalizat dupa eliberare i se pune diagnosticul de paralizie bilaterala a bratelor, care necesita atele.Pe langa faptul ca a constatat o incalcare a prevederilor art. 3 din Conventie, Curtea retine si o violare a art. 13 din acelasi document privitor la dreptul la un recurs efectiv aratand ca aceasta notiune implica, (atunci cand o persoana pretinde ca a fost victima unor torturi) pe langa despagubire si ?investigatii aprofundate si efective care sa conduca la identificarea si pedepsirea celor responsabili? .In cazul Assenov si altii vs. Bulgaria, din 1998 Curtea retine ca obligatie pentru state de a investiga alegatiile de tortura nu doar sub incidenta art.13 ci si a art.3.
Standarde etice Standardele etice existente in prezent sunt impuse, pe de o parte, de documentele internationale adoptate in cadrul organismelor globale si, pe de alta parte, de catre diferite organizatii profesionale. Daca ne referim, de pilda, la etica profesiei juridice avem in vedere macar doua categorii de profesionisti: magistratii (judecatori si procurori) si avocatii. In ceea ce priveste activitatea judecatorilor acestia, in conformitate cu Principiile fundamentale ale Natiunilor Unite privind independenta Justitiei, trebuie sa respecte cu buna credinta procedurile judiciare si sa respecte drepturile partilor (art.6). Articolul 15 al Ghidului Natiunilor Unite privind rolul procurorilor contine, de asemenea, prevederi in acest sens, iar Ghidul asupra rolului avocatilor (art.14) impune acestora sa actioneze in conformitate cu standardele si etica profesiei.
Pe de alta parte, sunt adoptate standarde ale organizatiilor internationale profesioniste care impun obligatii etice profesionistilor din domeniul sanatatii. Un exemplu il reprezinta standaredele ce rezulta din documentele adoptate de World Medical Association, World Psychiatric Association, International Council of Nourses. In cadrul O.N.U. au fost adoptate reguli standard privind tratamentul detinutilor (care se refera printre altele si la asigurarea, fara discriminare, a serviciilor medicale pentru aceasta categorie de persoane, inclusiv servicii psihiatrice si Principiile eticii medicale privind rolul personalului medical in protectia prizonierilor si detinutilor impotriva torturii si a tratamentelor crude, inumane, degradante. Personalului medical si medicilor li se interzice prin aceste documente folosirea cunostintelor si abilitatilor medicale intr-o maniera care ar fi de natura sa aduca atingere drepturilor individuale si participarea activa sau pasiva la savarsirea actelor de tortura. Prin ?participare? la acte de tortura trebuie sa se inteleaga: evaluarea capacitatilor unei persoane de a rezista la tratamente dure, supravegherea tratamentului, resuscitarea in scopul de a continua relele tratamente sau acordarea de asistenta inainte, in timpul sau dupa savarsirea de torturi, urmand instructiunile celor care le executa, acordarea de consultanta medicala celor care tortureaza, falsificarea rapoartelor medicale, a autopsiilor sau certificatelor de deces. Exista insa si situatii limita cand medicii sau personalul medical din locurile de detentie devin vitime sau sunt supusi riscului de a fi torturati ca urmare a refuzului de a se implica in acte de tortura sau in aplicarea unor tratamente si pedepse ce incalca drepturile omului. Asemenea cazuri au fost frecvente si au dus la crearea unei solidaritati in randul acestei categorii. Asociatia Medicala Internationala a adoptat in acest sens Declaratia de la Hamburg (1997) privind sprijinul pentru medicii care refuza sa participe la acte de tortura sau sa folosesca tortura si alte forme de tratament care incalca principiile eticii medicale; Asociatia Psihiatrica Internationala a adoptat Declaratia de la Hawai si Asociatia Medicala Internationala a semnat Declaratia de la Geneva. World Medical Association (WMA) incurajeaja medicii sa-si onoreze promisiunile si sa serveasca omenirea, daca este cazul sa reziste la orice presiuni si acte contrare principiilor etice care le guverneaza profesia. De asemenea, WMA s-a angajat sa sprijine medicii care intampina greutati ca urmare a rezistentei pe care o manifesta sau a intentiei de a demasca incalcarile la care au fost martori. Mai mult, medicii cer publicarea informatiilor privitoare la acte de tortura si la tentativele de a fi implicati in asemenea acte. Codurile etice nationale contribuie, de asemenea, la realizarea protectiei necesare impotriva actelor de tortura si a tratamentelor si pedepselor necorespunzatoare. Indiferent de tara, de zona geografica misiunea medicilor este aceeasi, de a se pune in slujba vietii si sanatatii semenilor. Respectul drepturilor omului, al demnitatii si integritatii fiintei umane este necesar, cu atat mai mult in locurile de detentie. Indiferent pentru ce fapta este retinuta sau se afla in executarea unei pedepse privative de liberate, o persoana nu trebuie sa fie supusa unor rele tratamente iar asa zisa ?medicalizare? a pedepsei nu trebuie acceptata indiferent de argumentele pseudomorale invocate.
Respectarea si aplicarea principiilor fundamentale ale bioeticii si biodreptului se impun in spatiile penitenciare pentru ca reprezinta fundamentul protectiei drepturilor omului si extind conceptul de responsabilitate al statului. Garantarea integritatii, demnitatii, vulnerabilitatii persoanei reprezinta un imperativ nu doar in fata provocarilor progresului tehnologic ci si in fata tentativelor de ?rafinare? a mijloacelor de tortura, de asa-numita ?umanizare? a acestora. Cum altfel pot fi calificate metodele ?discrete? practicate in scopul obtinerii de informatii care analizeza din punct de vedere medical capacitatea de rezistenta a organismului uman dar indeplinesc si conditia de a nu lasa urme evidente: sederea prelungita in picioare, privarea de somn, hrana si apa, supunerea continua la zgomote, folosirea substantelor psihotropice, izolarea prelungita etc.?
In fine, principiul confidentialitatii, care sta la baza relatiei medic-pacient trebuie corect inteles si adaptat conditiilor privative de libertate. Confidentialitatea nu presupune in nici un caz nedivulgarea in afara si acceptarea tacita a incalcarii drepturilor omului in detentie.
Interventia medicilor in penitenciar fara o intentie terapeutica poate ridica cele mai mari probleme etice. La fel, este foarte greu de determinat ?pragul de jos al torturii?. De cele mai multe ori aspectele fizice ale acestor acte nu pot acoperi adevarata lor natura care consta in distrugerea mentala, in infrangerea rezistentei psihice a unei persoane, a personalitatii, a respectului de sine. Folosirea frecventa in actele de tortura a cunostintelor medicale, psihiatrice este atat de mare incat insasi definitia torturii ar trebui regandita pentru a corespunde noilor forme de manifestare.
Bibliografie
1. In anul 1955 a fost adoptat un asemenea Cod cuprinzand reguli aplicabile prizonierilor, pregatit de Comitetul Consultativ de Experti si aprobat de Adunarea Generala a ONU prin rezolutia 415 (V) din 1 decembrie (in care, regula 31 se referea la interzicerea pedepselor corporale, a inchiderii in celule neiluminate etc). 2. In 1961, prin rezolutia 2(XVII) din 14 martie s-a propus un proiect privind protectia impotriva arestarilor arbitrare iar in 1987, Grupul de lucru creat in acest sens a prezentat Adunarii Generale 39 de principii referitoare la detentie. 3. Principiile Eticii Medicale adoptate de Adunarea Generala prin rezolutia 37/194 din 18 decembrie 1982 se refera la tratamentul detinutilor si impun reguli clare, aplicabile personalului medical din locurile de detentie (art. 2, de pilda, stipuleaza ca orice act, prin care o persoana din personalul medical se angajeaza activ sau pasiv, in orice act de participare, complicitate, instigare, tentativa de a comite torturi sau tratatmente inumane ori degradante contravine eticii medicale si va suporta consecinte legale). 4. A se vedea in acest sens, A.Ciuca, Extradarea si drepturile omului, in Revista Dreptul, nr. 10/1999,p.22. i. Numai de data recenta Comitetul a efectuat vizite in: Republica Moldova si Portugalia (noiembrie 2003), Azerbaijan, Bulgaria, Malta (ianuarie 2004), Andora,Lituania (februarie 2004) pentru a constata conditiile de detentie precum si de spitalizare in detentie. A se vedea Human rights Information Bulletin, nr. 61, November.-February 2004, p. 31-35. ii. Este vorba despre cauza dintre Danemarca, Franta, Norvegia, Suedia si Olanda vs. Grecia, judecata in 1969. iii. A se vedea Council of Europe Information Note, Nr. 26, January 2001, p.5,6. iv. Hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectiva, Editura Polirom, Iasi, 2000, p. 343-367. v. A se vedea Vincent Berger,Jurisprudenta CEDO, Institutul Roman pentru Drepturile omului, 1998, pag.27-30.. vi. A se vedea Gh. Scripcaru, A.Ciuca, V.Astarastoaie, C.Scripcaru, Introducere in biodrept. De la bioetica la biodrept., Ed. Lumina Lex, 2003. p.51-56.