Structurile nervoase implicate în trăirile emoționale

În cursul istoriei relația dintre psihic și creier a cauzat numeroase controverse, astăzi este
unanim acceptat că viața psihică nu există fără structurile nervoase superioare.
Evidențierea și afirmarea legăturii dintre psihic și creier se realizează în antichitatea târzie,
cu câteva secole înaintea erei noastre. Hipocrate și Kroton în sec V, î.e.n considerau că, creierul este
sediul gândirii, rațiunii a proceselor cognitive intelectuale iar procesele afective erau localizate în
inimă. Galen (129-200/216) formulează prima ipoteză despre o localizare directă a funcțiilor și
proceselor psihice în structurile cerebrale. El considera că impresiile din lumea externă pătrund sub
forma fluidelor prin ochi în ventriculii cerebrali, unde se grupează cu lichidele vitale sosite din ficat,
transformându-se în fluide psihice. Această idee revoluționară pentru vremea aceea este naivă
astăzi, însă credința că lichidul care irigă ventriculii cerebrali constituie substratul material
nemijlocit al psihicului a dominat pentru un mileniu si jumătate.
În sec. XVII, Rene Descartes (1596-1650) avansează ipoteza că întregul nostru psihic este
situat în glanda epifiză, situat central la baza emisferelor cerebrale, poziție care îi conferă, în opinia
lui, rolul de dispecer al spiritelor animale, purtătoarele psihicului. O idee asemănătoare este cea a lui
Willis, care făcea aceeași afirmație, pentru corpii striați și Lancisi pentru corpul Calos.
Anatomistul german Meyer (1799) este cel care aduce ideea că fiecare funcție psihică poate
fi găsită într-o anumită parte a creierului. Această idee a fost mai bine conturată de Franz Joseph
Gall (1758-1828) care consideră că în spirit există inteligența, memoria, percepția, iar fiecare din
aceste facultăți ar avea localizări precise în anumite regiuni ale creierului.
Ideea lui Gall atrage atenția, pentru prima dată asupra caracterului diferențiat al scoarței cerebrale
care nu mai este un simplu conglomerat de neuroni, iar ideea sa a direcționat mai bine de 100 de ani
de cercetări localizaționiste asupra creierului.
Cercetările clinice ale lui Paul Broca (1824-1880) și ale lui Carl Wernicke (1848-1904) au
condus la primele descoperiri concrete asupra legăturii dintre anumite arii și funcția psihică a
limbajului.
Gazzaniga și Sperry (1967, 1970) au demonstrat, pentru prima dată, specializarea
funcțională a celor două emisfere cerebrale, numit modelul divizat, split-brain care susține că:
 funcțiile psihice au fiecare o reprezentare cerebrală separată
 centrele corticale se leagă între ele prin fascicule de substanță albă (nervi)
 efectele neuro-psiho-patologice variază în funcție de lezarea centrilor, a substanțelor albe,
sau a ambelor.
1
Modelul localizaționist nu a putut dobândi o recunoaștere unanimă deoarece datele și argumentele
referitoare la localizarea funcțiilor psihice superioare, gândirea, memoria, imaginația și voința au
stârnit nedumerire și îndoială.
Modelul echipotențialist clasic, realizat de Lashley, susținea următoarele:
 nu există o legătură directă și stabilă între natura tulburării și locul leziunii cerebrale;
 în procedura tulburărilor funcționale, esențială este întinderea zonei lezate și nu localizarea
acesteia;
 tulburările funcționale provocate de leziune sau focare limitate ale creierului au caracter
tranzitoriu, ele fiind compensate prin prelucrarea funcției de către alte zone rămase integre.
Evoluția ulterioară a neuropsihologiei a demonstrat că nici localizaționismul și nici
echipotenialismul nu oferă răspunsuri corecte la toate întrebările pe care le ridică raportul psihic-
creier. John Hughlins Jackson și Ivan Petrovici Pavlov au impus perspectiva genetică -
evoluționistă în înțelegerea relației dintre psihic și creier, care susține că funcția psihică se
integrează în structură, ambele formând o unitate dinamică evolutivă. Rolul principal al funcționării
psihice revine dinamicii corticale, proceselor fundamentale ale acesteia, excitația și inhibiția. Pavlov
a introdus termenul de mozaic, care reprezintă într-o manieră plastică dinamica corticală pe care
dacă am putea să o vizualizăm, aceasta ar arăta ca un mozaic plin de puncte luminoase care se sting
și se aprind extrem de rapid.
Anohin (1935, 1940) elaborează conceptul de sistem funcțional în care funcția psihică
devine un instrument de adaptare a individului la mediu, aceasta trebuie considerată ca fiind un lanț
lung de operații și verigi legate între ele pe baza efectului adaptativ.
Alexander Romanovich Luria, în lucrările sale de după anul 1960, a dezvoltat și argumentat
schema logică și operațională a localizărilor dinamice. El afirmă că organizarea psihică în ansamblu
trebuie interpretată ca expresie și rezultat al activității reflexe a creierului ca sistem, aceasta
presupunând admiterea legăturilor și interacțiunilor, atât pe plan vertical, cât și pe plan orizontal.
El a delimitat în interiorul sistemului nervos central, două mari tipuri de structuri: specializate,
închise (aria Broca, Wernicke, ariile vizuale, etc) și nespecializate, deschise (structuri alocate
limbajului, gândirii, imaginației, motivației, emoției, etc). Funcțiile psihice se pot împărți în funcții
cu localizare precisă și invariantă (funcțiile senzoriale și motorii) și funcții cu localizare relativă,
dobândită (restul funcțiilor).
În acest moment se admite că nu se poate concepe existența și manifestarea niciunui proces
psihic complex, fără existența unui mecanism neurofiziologic. Creierul este organul psihicului, dar
nu și sursa lui, sursa vieții psihice este mediul intern, dar mai ales cel extern. Creierul determină
apariția proceselor psihice nu prin natura sa organică, ci prin relaționarea cu mediul extern și

2
integrarea superioară a stimulilor. Izolat de condiții externe, creierul nu poate produce procese
psihice superioare. De aceea, psihicul nu se identifică cu creierul, ci este o funcție a acestuia.
În afara funcțiilor primare (senzitive, senzoriale, motorii, de echilibru, de coordonare) creierul prin
contactul cu mediul extern și necesitatea adaptării la condițiile acestuia are și funcții superioare
(limbaj, orientare, memorie, afectivitate, atenție etc)
La nivelul scoarței cerebrale funcțiile psihice au o reprezentare globală, holistă. Marea
circumvoluție limbică, lobul cingular și lobul orbitar au un rol dominant în funcțiile afective, în
timp ce restul scoarței are un rol în special în diferitele funcții cognitive.
La baza activității cerebrale stă scoarța cerebrală și componentele superioare ale sistemul
nervos central. Structurile nervoase implicate în afectivitate alcătuiesc "creierul emoțional" așa cum
este numit sistemul limbic, însă manifestările emoționale nu se pot localiza la nivelul unei singure
structuri, astfel zonelor subcorticale le revine mai ales rolul de organizator direct al răspunsurilor
emoționale și în primul rând al expresiei somatomotorii și visceromotorii. Un rol central îi revine
hipotalamusului care concură la imprimarea aspectului motivațional al comportamentului cât și al
expresiei vegetativ - endocrine.
Structurile superioare integrative ale afectivității aparțin sistemului limbic și neocortexului.
Circuitul limbic al emoției - circuitul Papez (hipocamp, fornix, corpii mamilari, nucleii talamici
anteriori, cortexul cingulat, hipocamp) prin fenomenul de postdescărcare prelungită, asigură
persistența răspunsurilor emoționale și după încetarea sistemului declanșator.
În sistemul limbic și hipotalamus sunt zone integratoare și declanșatoare a manifestărilor de plăcere
și neplăcere, recompensă și pedeapsă, asigurând baza motivațională a comportamentului instictiv.
Sistemul limbic este alcătuit din părțile vechi din punct de vedere filogenetic ale
telencefalului, împreună cu zonele sale marginale și conexiunile sale cu centrii subcorticali.
Sistemul limbic a mai fost numit creierul emoțional sau visceral, de către Mac Lean în 1958, acesta
include hipotalamusul și un grup de structuri interconectate ale telencefalului: porțiuni ale
ganglionilor bazali, hipocampul și amigdala. În jurul ariilor subcorticale ale sistemului limbic este
situat cortexul limbic, reprezentat de fiecare parte a creierului de către un inel cortical. Funcțiile
componentelor sistemului limbic țin de comportamentului emoțional și motivațional, de memorie și
de controlul sistemul nervos vegetativ.
Acesta răspunde de afectivitate și memorie, formațiunile lui nervoase nu sunt incluse în cortex.
Hipotalamusul este cea de-a doua componentă majoră a diencefalului, este așezată la baza
creierului, dedesuptul talamusului înspre partea anterioară a acestuia, deși ocupă doar 1% din
suprafața creierului și cântărește doar 4g, controlează nenumărate funcții ale organismului. Este
singura componentă encefalică care comunică cu restul organismului nu numai prin fibre nervoase

3
dar și prin rolul său endocrin, el secretând substanțe hormonale răspândite apoi prin sânge și
lichidul cefalorahidian.
Este compus din 22 de nuclei mici, (substanța cenușie), multe fibre nervoase care-l traversează în
lung și în lat, (substanța albă) și glanda pituitară. În literatura anglo-saxonă există afirmația că
hipotalamusul controlează cei patru F: fighting, feeding, fleeing and mating (lupta, hrănirea, fuga și
împerecherea) care reprezintă componentele necesare pentru supraviețuirea speciei.
Prin intermediul hipotalamusului este reglat mediul intern al corpului de către trei mari sisteme:
sistemul endocrin, sistemul nervos vegetativ si sistemul motivațional.
Este implicat și în reglarea metabolismului (glucidic, lipidic, protidic, ureic) reglarea
comportamentului afectiv, reglarea memoriei, reglarea ritmului circadian și a somnului.
El este implicat în reglarea cardio-vasculară și a altor funcții vegetative ale sistemului nervos.
Hipocampul este localizat în profunzimea lobului temporal, pătrunzând în ventriculul
lateral, numele se datorează asemănării lui cu un căluț de mare. Din această formațiune
hipocampică fac parte hipocampul (cornul lui Amon) girusul dințat și subiculum.
Hipocampul are un rol important în luarea deciziilor prin stabilirea importanței impulsurilor
senzoriale aferente. Dacă hipocampul stabilește că un anumit semnal aferent este important, atunci
informația respectivă va fi reținută și memorată. Astfel, o persoană se obișnuiește rapid cu stimulii
și reține orice experiență senzorială care induce senzația de plăcere sau durere.
Hipocampul este implicat în toate aspectele memoriei declarative, memoria semantică, episodică și
spațială.
O formă timpurie de tulburare a memoriei este sindromul amnezic (Korsakoff) în care sunt afectate
și alte funcții cognitive care depind de memorie, dar nu la fel de rău ca memoria. Pacientului îi
lipsește de regulă inițiativa, spontaneitatea și intuiția.
Tot hipocampul este cel care modulează agresivitatea și furia. La om au fost evidențiate
comportamente agresive legate de leziunile, tumorile și epilepsia care afectează hipocampul.
Cele mai frecvente comportamente de acest fel sunt ostilitatea și actele explozive de violență fizică.
Amigdala este cea care declanșează anxietatea, frica si panica atât ca trăire subiectivă cât și
ca manifestări vegetative (tahicardie, polipnee, creșterea tensiunii, transpirații) prin intermediul
hipotalamusului și formației reticulare. Are un rol în declanșarea fenomenelor de stress acut prin
adrenalină și cronic prin cortizol. Aceste efecte endocrine sunt realizate prin conexiunile sale cu
hipotalamusul. Declanșarea fricii este una din implicațiile majore ale amigdalei în viața psihică.
În nucleii amigdalieni se găsesc numeroși gabareceptori ce fixează diazepinele, ceea ce explică în
parte efectul anxiolitic al acestora.
Tot amigdala, printr-un alt set de neuroni efectori declanșează și trăiri emoționale pozitive.

4
Aceste stări emoționale sunt datorate antrenării neuronilor amigdalieni efectori de către neuronii
receptori din grupul nuclear laterobazal care primește stimulări senzitivo-senzoriale din ariile
corticale și stimulări din partea hipocampului.
Studiile au arătat că amigdala este implicată în agresivitate și furie, hrănire, funcții cardio-vasculare,
endocrine, mișcări somatice și memoria afectivă.
Stimularea electrică a amigdalei produce reacții asemănătoare cu cele produse de stimularea
electrică a hipotalamusului: creșterea sau scăderea tensiunii arteriale și a pulsului, a secreției
gastrointestinale, micțiune, dilatarea pupilelor, piloerecție și secreția diferiților hormoni ai
adenohipofizei.
Lobul frontal care este dezvoltat la omul modern are o contribuție principală în realizarea
funcțiilor cognitive. Afectarea lobului frontal duce la tulburări cognitive (intelectuale), decizionale
(ale activității) și afective.
Tulburările cognitive sunt dominate de o scădere a atenției și mai ales a memoriei, în special
pentru faptele recente, realizând uneori un aspect de pseudo demență (Bagdasar și Arseni). La care
se adaugă și tulburări de orientare în timp și spațiu.
Tulburările decizionale constau într-o lipsă de activitate, o inerție, întârzierea în inițierea
oricărei acțiuni și o lentoare în executarea ei (bradikinezie) care merge în paralel cu o lentoare a
mecanismelor ideative (bradipsihie).
Tulburările afective se manifestă printr-o euforie nejustificată cu tendința la calambur și spre
grandomanie, puerilism și erotism care pot fi însoțite și de bulimie, iar uneori pot apărea și forme de
depresie.
Lezarea lobului temporal prin tumori, hemoragii, lobectomii, leziuni traumatice determină
dezordini psihice semnificative, care sunt des mascate de afazie.
Și în leziunile occipitale apar tulburări psihice, uneori decelabile numai la examinări psiho-metrice
fine. În leziunile unilaterale dar și în cele bilaterale de lob occipital apar tulburări de memorie, de
percepție a timpului, ale calcului aritmetic, însoțite de indiferență afectivă, lipsă de inițiativă și
unele tulburări de comportament.
Lezarea lobului parietal duce la tulburări psihice, apar tulburări de memorie și dezordini
afective de diferite intensități la aproape jumătate din cei cu afecțiuni parietale.
Oriunde ar fi lezată scoarța cerebrală produce tulburări psihice din seria psihoorganică ceea ce
justifică modelul holist.
Sistemul nervos este un complex dispozitiv de prelucrare, stocare și transmisii de informații,
care sunt efectuate de fibrele nervoase, alcătuite din dendrite și axoni, ale căror lungimi pot varia de
la ordinul micronilor la cel al metrilor.

5
Căile sistemului nervos au fost împărțite în căi ascendente, care merg de la periferie spre cortex,
cele senzitivo senzoriale și căi descendente, cele motorii.
Psihismul uman este modulat de trăirile noastre afective. Toată viața noastră conștientă este
colorată de stări emoționale pozitive sau negative care ne modulează calitatea vieții, ne dirijează
comportamentul, ne întăresc motivațiile, catalizează procesele de învățare, ne selectează amintirile
și ocupă un loc central în cultură, căci toate creațiile literare sau artistice sunt axate în jurul trăirilor
afective.
Aceste stări sunt determinate de seturi de semnale, ce sunt "injectate" în "mecanismele conștienței"
de niște dispozitive neurale, pe care N. Wiener le-a numit plastic tonalizatori afectivi.
Acești tonalizatori formează sistemul de răsplată și pedeapsă care este esențial pentru învățarea
selectivă, în care se învață ce este util și plăcut și ceea ce este periculos și neplăcut.
Sistemul de răsplată este prezent la nivelul tuturor etajelor sistemului nervos, începând cu căile
aferente ascendente trecând prin formațiuni din trunchiul cerebral, diencefal, sistemul limbic și
terminând cu cortexul.
În stările afective este implicat trunchiul cerebral, unde se găsesc nucleii rafeului
serotoninergici, locus coeruleus și porțiunile laterale ale formației reticulate (noradrenergice) și aria
tegmentală ventrală (dopamineregică) care este "prinicipala piesă" a sistemului de răsplată.
Nivelul stării de plăcere depinde în primul rând de nivelul descărcărilor de dopamină către neuronii
nucleului accumbens.
Acest cuplu format din aria tegmentală ventrală - nucleu accumbens este calea comună de relizare a
răsplatei în sistemul nervos central și acționează inhibitor neruoni gabaergici, precum și neuroni ce
folosesc ca neuromodulator adenosina.
Sistemul opioid are o acțiune extrem de importantă de inhibiție a celulelor inhibatorii gabaergice,
așa că, în final, endorfinele sunt niște activatori ai sistemului dopaminergic al plăcerii.
Activarea sistemului de răsplată este determinată de semnale generate de unele senzații sau
percepții, în special de satisfacerea motivațiilor biologice sau a motivațiilor de ordin superior, ludice
sau de ordin cultural. Din păcate el poate fi indus în eroare prin acțiunea anumitor molecule,
devenind astfel ținta drogurilor.
Astfel drogurile acționează prin același mecanism ca și satisfacția de a asculta muzică de calitate, de
avea o reușită sociala etc.
Neuronii serotoninergici și cei noradrenergici sprijină sistemul dopaminergic pentru a crea o stare
de confort afectiv, când unul din acestea două funcționează deficitar se realizează un fond
emoțional negativ cu tendință de depresie, uneori cu o irascibilitate necontrolată.
Nucleul accumbens trimite semnale în trei direcții, cele care ajung în corpii striați realizează
aspectele motorii legate de stările afective; cele care ajung în nucleul amigdalian și hipotalamus
6
determină toate manifestările vegetative ale stărilor afective; iar cele proiectate spre etajul limbic și
cortexul cerebral.
Structurile mesencefalice esențiale ale sistemului de răsplată asigură o emoționalitate primitivă, se
înscriu în ceea ce unii au numit creierul reptilian.
Organizarea etajului limbic îmbogățeste viața afectivă primitivă, caracteristică mamiferelor
inferioare.
Dezvoltarea etajului cortical, mai ales la nivelul ariilor prefrontale duce la realizarea bogăției vieții
afective a omului, Homo sapiens.
Sistemul de răsplată acționează împreună cu structuri extrem de complexe și participă
indirect la mecanismele cognitive, astfel nu se mai rezumă la plăcere și pedeapsă ci determină
apariția gamei de stări afective specifică speței noastre. Ele colorează viața noastră conștientă dar
sunt și un instrument esențial în procesele de motivație și învățare.
Participarea scoarței cerebrale la viața emoțională explică aplatizarea emoțională a pacienților care
au secționate conexiunile dintre sistemul de răsplată și lobii pre-fronto-orbitari, prin leucotomie
frontală.
Enumerarea și ierarhizarea stărilor afective este o preocupare a psihologiei care le-a împărțit
astfel:
 Conform criteriului hedonic, în funcție de un gradient de plăcere-neplăcere,.
 O altă dimensiune este reprezentată de un gradient între tensiune și relaxare, controlată de
sistemul noradrenergic și posibil de vasopresină care este responsabilă de unele manifestări
de agresivitate.
 Se face distincție între stările afective de fond și de durată mai puțin intense, numite
dispoziții.
 Sunt autori care au numit emoții afectele legate de motivațiile primare biologice și
sentimente cele legate de motivațiile superioare.
Una dintre particularitățile sistemului de răsplată este faptul că evenimentele ce se petrec în
cadrul său se memorează. Prin conexiunile acestuia cu sistemul limbic acționează asupra
hipocampului care este o componentă extrem de importantă pentru realizarea memoriei declarative.
Sistemul de răsplată are sarcina să întărească prin trăirile emoționale pe care le realizează anumite
experiențe ale individului și prin memorarea lor să dirijeze comportamentul, în așa fel încât să
adopte strategii care îi servesc pentru supraviețuirea sa și a speciei. (L.T. Troland 1928)
Ultimele însă pot dirija comportamentul spre satisfacerea unor plăceri care nu servesc la nimic sau
care sunt periculoase. Când acestea devin dominante asistăm la o intoxicare comportamentală (M.
Bozarth 1994), ce poate fi dezastruoasă pentru individ și care definește dependența, așa cum se

7
întâmplă în cazul consumului de droguri. Aceasta dependență nu este doar psihologică ci este și
fizică. Ea este în funcție de doi factori intensitatea plăcerii produse de drog și intensitatea neplăcerii
produse de lipsa consumării drogului și de scăderea dopaminei din nucleul accumbens. În cazul
opiaceelor, moleculele drogului înlocuiesc moleculele normale de endorfine așa că devin
neurobiologic o necesitate, pentru ca sistemul să funcționeze ceea ce agravează considerabil
dependența.
În încheiere putem spune că procesele afective alcătuiesc fondul și latura energetică a vieții
psihice, determinând sau influențând puternic atitudinile omului și comportamentul său.

Bibliografie:
1. Constantin Bălăceanu Stolnici, Adriana Borosanu, Magdalena Berescu - De la Neurobiologie la
Neuropsihologie, Editura Fundației "Andrei Șaguna" Constanța 2006;
2. Aurel Romilă - Psihiatrie Ediția a 2 a revizuită, Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din
România București 2004
3. Curs de neuropsihologie - Universitatea din București Facultatea de Psihologie și Științele
Educației - Andrei Chirița 2008