RAPORTUL PSIHIC-CREIER

RAPORTUL PSIHIC – CREIER

Domeniul specific al neuropsihologiei se numește

raportul psihic – creier. De aici rezultă natura și
esența sa.

Studiul psihicului este mult mai vechi în

preocupările oamenilor decât studiul creierului.

Studiul creierului este realizat din antichitatea

târzie (ca legat de psihic).
RAPORTUL PSIHIC – CREIER
In secolul V i.e.n. Hippocrate și Kroton considerau
creierul necesar pentru gândire și rațiune, iar inima
utilă pentru procesele afective.

În secolul II e.n., Galenus postulează o legătură

permanentă între psihic și creier.
- formulează ipoteza localizării directe a proceselor și
funcțiilor psihicului în structurile cerebrale: impresiile
despre lumea exterioară pătrund prin ochi în
ventriculii cerebrali, unde se cuplează cu fluidele
vitale (ficat), transformându-se în fluide psihice
(pneuma psihicon/ pneuma loghisticon).
RAPORTUL PSIHIC – CREIER
Cunoașterea sistemului nervos a cunoscut o
evoluție lentă, menținându-se mult timp la
un nivel vag, ipotetic, astfel că raportarea
psihicului la creier era realizată într-o
maniera globală, fenomenologică.
 Teorii ale neuropsihologiei
• 1. Teoria localizaționistă
• 2. Teoria echipotențialistă
• 3. Teoria localizărilor dinamice
• In secolul XVII-lea Descartes: întregul psihic era
localizat în glanda epifiză, localizată la baza
emisferelor cerebrale; avea, în compunerea lui,
rol de dispecer a spiritelor animale, purtătoarele
psihicului.
• Willis (1664) - corpii striați
• Lancisi (1739) - corpul calos
• Incepand cu Meyer (anatomist german,
1779) apare ideea unei localizari distincte a
proceselor psihice. Aceasta tendinta a atins
punctul culminant la anatomistul austriac Fr. Gall
(1822): scoarta cerebrala este un
conglomerat de centri integratori, fiecare
avand o functie psihica.
Importanta abordarii lui Gall:

• atrage atentia asupra caracterului

diferentiat al scoartei cerebrale (care nu
mai era doar o masa amorfa),

• ideea despre “centrii corticali” inalt

specializati functionali a avut o influenta
puternica asupra teoriilor și modelelor
localizationiste de mai târziu.
Foarte importante sunt contributiile lui Broca și
Wernicke (cercetari anatomo-patologice).

• Broca (1864) – analiza post-mortem a creierelor

a doi fosti pacienti cu probleme grave de vorbire
(afazia motorie), leziune a portiunii posterioare a
circumvolutiunii frontale inferioare din emisfera
cerebrala stangă (de unde ideea ca producerea
vorbirii are o localizare precisa).

• Wernicke (1871): lezarea circumvoluțiunii

temporale stangi din emisfera cerebrala stanga
provoaca lezarea capacitatii de intelegere a limbii
orale (centrul imaginilor senzoriale auditive ale
cuvintelor).
Multe alte cercetari, realizate in principal de
cercetatori germani, au condus in primele decenii
ale secolului XX la intarirea conceptiei
localizationiste.

In anul 1934 Kleinst publica o harta cu detalierea

localizarilor corticale, iar mai tarziu Vogt (1951)
concepe sI sustine un model topic al organizarii
creierului.

Examinarea ranitilor din cel de-al doilea razboi

mondial il face pe Luria sa intareasca ideea ca
orice functie psihica se leaga de anumite structuri
sI formatiuni cerebrale, dar nuanteaza ideea
localizationista, formuland ipoteza localizarii
dinamice.
In anii ’60, domina curentul neuroanatomic –
afirmarea unei corespondențe strânse între
localizarea unei leziuni și manifestarea neuro-
psiho-patologică. Invers, centrul afectat de care
se leagă este și centrul funcției în stare normală.

Curentul neuroanatomic a cautat confirmari in

cazuistica clinica. O anumita tulburare poate sa
fie produsa de lezarea conexiunilor dintre doua
sau mai multe asemenea structuri (unele functii
psihice pot include actiunea concomitenta și
coordonata a mai multor structuri cerebrale).
Localizarea a fost susținută și de celebrele
cercetări conduse de Penfield, Gazzaniga,
Sperry și Delgado.

Penfield – prin metoda stimulărilor directe a unor

zone corticale la pacienți supuși unor intervenții
chirurgicale, a reusit să provoace răspunsuri
psihice de foarte mare complexitate – imagini
vizuale, stări emoționale.

Gazzaniga & Sperry au demonstrat pentru prima

dată, prin sectionarea corpului calos,
specializarea funcțională a celor două emisfere
cerebrale – modelul Split - brain.
In concluzie, orientarea neuroanatomică
(localizationistă) susține ca:

- funcțiile psihice au fiecare o reprezentare

cerebrală separată;
- centrii corticali se leagă între ei prin
fascicule de substanță albă;
- efectele neuropsiho-patologice variază,
funcție de lezarea centrilor, a substanței
albe sau a ambilor.
Cu toate dovezile experimentale, acest
model nu a dobandit o recunoastere
unanima.

Daca in ceea ce priveste functiile senzoriale

sI motorii lucrurile pareau clare, in cazul
functiilor complexe dovezile nu pareau
destul de solide rezultand incercarile de
localizare a functiilor complexe au parut
exagerate.
Apar primele date care contrazic curentul localizationist (sec.
XIX).

In polemica aparuta se implica Flourens – promotorul

modelului echipotentialist (antilocalizationist).

Cercetarile realizate de Flourens, in care acest extirpa

anumite portiuni ale creierului de porumbel au aratat ca
functiile care pareau pierdute astfel reapareau dupa o
vreme (fenomenul compensarii). Acesta s-a hazardat
chiar sa afirme ca sistemul cerebral functioneaza ca un tot
amorf, nediferentiat, in ciuda complexitatii lui, astfel ca
lezarea diferitelor portiuni provoaca tulburari atat in sfera
senzoriala cat si in cea intelectuala.

Avantajul teoremei lui Flourens este acela al solidei

argumentatii experimentale.
In secolul urmator (1929), neurofiziologul
american, Lashley aduce noi dovezi in
sprijinul teoriei echipotentialiste.
El realiza extirparea de portiuni de diferite
intinderi ale scoartei cerebrale la cobai,
acesta urmarea in timp evolutia tabloului
comportamental in cazul sarcinii labirint.
In primele zile dupa operatie animalele aveau
tulburari semnificative ale functiilor de
discriminare in intensitate, finalmente
comportamentul revenind la un nivel de
eficienta bun.
Compensarea parea sa fie dependenta de intinderea
suprafetei extirpate, astfel se formuleaza forma
completa a modelului echipotentialist clasic:
- Nu exista o legatura directa intre tipul de tulburare
functionala și locul leziunii cerebrale.
- Esentiala in producerea tulburarilor functionale este
nu locul ci intinderea zonei lezate
- Functional toate zonele creierului sunt echivalente
- Tulburarile functionale provocate de leziuni limitate
ale creierului au un caracter tranzitoriu, fiind
compensate prin preluarea functiilor de alte zone,
integre.
In zilele noastre

- Modelul localizationist se regaseste in

teoria asociationista
- Modelul echipotentialist se regaseste in
teoria gestaltista
Niciunul dintre modele nu raspunde pe deplin la
intrebarile pe care le ridica raportul psihic-creier,
apare un model nou supracoordonat, modelul
localizarilor dinamice.

La baza lui stau ideile lui Jackson (sec. XIX)

despre caracterul multinivelar și multiintegrat al
functiilor psihice și ale lui Pavlov (sec. XX) –
cercetările asupra reflexelor conditionate.

Acesti doi cercetatori au impus perspectiva

genetic-evolutionista in intelegerea relatiei
dintre structura si functie.
Din perspectiva genetica, mecanismul neuronal al unei functii
psihice nu este innascut, ci se constituie in cursul evolutiei
filo și ontogenetice, odata cu si pe masura aparitiei a insasi
functiei psihice.

Nici functia nu trebuie privita ca un dat si raportata la o structura

anume, in sine inerta. Ea se integreaza in structura, ambele
constituind o unitate dinamica evolutiva. Mai mult, nici
functiile psihice nu pot fi suprapuse nemijlocit peste structura
anatomica a creierului.

Aici rolul practic revine proceselor nervoase fundamentale

(excitatia si inhibitia).

Excitatia si inhibitia sunt functiile psihice care apar si se

manifesta ca rezultat al interactiunii dintre zone, interactiune
care se realizeaza pe suprafete intinse, cuprinzand eventual
intreaga emisfera cerebrala).
Notiunea de mozaic, introdusa de Pavlov
pentru a explica neurodinamica corticala a
fost validata/confirmata de tehnicile de
neuro-imaging actuale.

Desfasurarea unui anumit proces psihic este

acompaniata de o modificare continua a
tabloului activismului bioelectric și
biochimic al creierului.
Luria, in lucrarile sale, considerate de referinta in neurostiintele
contemporane, a dezvoltat si argumentat schema logico-
operationala a modelului localizarilor dinamice. In problema
raportului dintre psihic şi creier apar:

- un aspect fundamental (cu semnificatie metodologica majoră):

nici un proces psihic, simplu sau complex, nu se poate realiza
in afara creierului, a functionarii lui sub actiunea unor surse de
informatie din afara sa; astfel, organizarea psihica trebuie
interpretata ca expresie si rezultat al activitatii reflexe a
creierului ca sistem (admiterea legaturilor pe verticala si pe
orizontala intre zonele și formatiunile neuronale).

- un aspect secundar: raspunsuri adecvate la intrebari cum ar fi:

- Care este mecanismul prin care se realizeaza unul sau
altul din procesele psihice ?
- La nivelul carei structuri se integreaza o functie psihica
sau alta ?
Răspunsurile la asemenea întrebări trebuie
să țină seama de:
- succesiunea formarii funcțiilor psihice și a
structurilor neuronale în filogeneză și
ontogeneză;
- gradul de complexitate a funcțiilor psihice;
- plasticitatea funcțională a structurilor
cerebrale;
- gradele de libertate combinatorică proprii
neuronilor ce alcătuiesc diferitele structuri
și zone ale creierului.
Delimitam in creier structuri:

- specializate/inchise (s-au constituit

filogenetic doar pentru indeplinirea unui
anume fel de transformare functionala)

- nespecializate/deschise (nu se leaga la

nastere de o anume functie ce realizeaza
comunicarea intre zonele specializate)
Corespunzator, avem functiile psihice:

- cu localizare precisa si invarianta (procese

senzoriale, motorii),

- cu localizare relativa sau dobandita.

Chiar si asa, localizarea functiilor senzoriale

nu are un caracter punctiform, ci este
distribuita multinivelar (deci este dinamica).