Comunicarea în familie și rolul ei în dezvoltarea

psihică a copilului
16 iulie 2020Florica Podariu

I. Comunicarea din perspectiva psihologiei familiei

Comunicarea a devenit, în societatea contemporană, o temă prezentă atât în atenţia

cercetătorilor din domeniul ştiinţelor umane: psihologie, pedagogie, sociologie,
filosofie, etică, logică, management, marketing, cât şi în atenţia celor din domeniul
matematicii şi al tehnologiei (L. Şoitu, 1997). În opinia lui Jean-Claude Abric
(2004), „comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează
schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială
dată”. Conform acestuia, orice comunicare este o interacţiune care se prezintă ca un
fenomen dinamic ce implică o transformare şi care este subsumată unui proces de
influenţă reciprocă între mai mulţi actori sociali.
Unul din aspectele cele mai importante ale vieţii de familie, ale relaţiilor părinţi-copii
şi ale dezvoltării psihice normale ale membrilor familiei este comunicarea. În
comunicarea interumană (deci şi în cea din cadrul familiei) mesajele vebale sunt
însoţite de mesajele paraverbale care, prin intermediul elementelor prozodiei (accent,
intonaţie, ritmul şi debitul vorbirii etc.), empatizează, încurajează, intimidează, menţin
presiunea, cedează controlul, obţin autoritatea, aprobarea sau refuzul, provoacă reacţii
afective. Comunicarea nonverbală, realizată prin gesturi, mimică, pantomimică sau
alte comportamente, mijloceşte transmiterea complexă a unor atitudini ale
emiţătorului faţă de:
Mesajul global transmis poate fi analizat la nivelul conţinutului (comunicarea verbală,
cuvintele utilizate) şi la nivel relaţional (informaţii nonverbale sau pareverbale, care
oferă date despre natura relaţiilor dintre membrii familiei).
 contextul interacţiunii (plăcut-neplăcut, confortabil-stresant);
 subiectul abordat la nivel verbal (interesant-plictisitor, acord-dezacord);
 propria-i persoană (stimă de sine mai ridicată sau mai scăzută);
 alte persoane cu care comunică (simpatie, antipatie sau indiferenţă).
Comunicarea poate fi directă sau indirectă. Un părinte îi poate spune, în mod direct,
copilului său că îmbrăcămintea sa nu este cea potrivită pentru a merge la şcoală.
Acelaşi mesaj poate fi transmis şi indirect, într-un mod care să evite o confruntare de
forţe: „Eşti sigur că vrei să porţi aceată ţinută la şcoală?”. Mesajele indirecte sunt
supuse riscului de a nu fi înţelese sau de a nu genera rezultatul aşteptat, pe când
mesajele directe pot favoriza apariţia şi dezvoltarea conflictelor, a schimburilor
negative.
Publicitate
Setări confidențialitate

II. Comunicarea părinţi-copii şi funcţiile ei

Nicoleta Turliuc (2004) trece în revistă câteva din funcţiile cele mai importante pe
care le îndeplineşte comunicarea, în cadrul relaţiilor dintre părinţi şi copii:
1. Comunicarea asigură funcţionarea sistemului familial. Comunicarea facilitează
definirea rolurilor părinţilor şi cele ale copiilor, graniţele dintre sistemul parental şi cel
al copiilor, structura puterii, precum şi strategiile educaţionale şi de control utilizate în
familie. Definiţiile vizează expectanţele comportamentale şi atribuirea autorităţii
fiecărui membru al familiei în parte. Modul în care se comunică în familie va
influenţa pozitiv sau negativ comportamentul copiilor, stilurile parentale, relaţiile
părinţi-copii, sitemul familial, în ansamblu.
2. Comunicarea are funcţia de susţinere şi suport. Membrii familiei îşi pot comunica
verbal sau nonverbal afecţiunea, susţinerea, acceptarea reciprocă, oferirea sprijinului
şi a siguranţei. Acest tip de comunicare constructivă influenţează pozitiv legăturile
familiale şi dezvoltarea stimei de sine a membrilor grupului familial. Respectul,
încrederea şi iubirea sunt comunicate atât prin cuvinte, cât şi prin comportamentul
părinţilor şi copiilor. Această funcţie este negată atunci când se comunică negativ,
punându-se accent pe căutarea defectelor, pe sarcasm, pe punerea celuilalt în
defensivă sau pe transmiterea unui dublu mesaj. Comunicarea negativă determină
apariţia resentimentelor şi a rezistenţei copiilor faţă de părinţi. În aceste condiţii,
copiii devin rebeli, distanţa afectivă dintre ei şi părinţi creşte, animozităţile şi
tensiunea sporesc, transformând spaţiul familial într-o arenă de luptă pentru putere.
3. Comunicarea îndeplineşte o funcţie educativă. Părinţii îşi adaptează pattern-urile
de comunicare în funcţie de nivelul de dezvoltare a copiilor. Funcţia educativă se află
în strânsă legătură cu stilurile parentale. În acest sens, Phil McGraw (2007) susţine că
părinţii trebuie să fie dispuşi să-şi adapteze şi să-şi ajusteze stilul parental astfel încât
să facă faţă provocărilor zilnice care vin din partea copiilor. Pentru ca efectul asupra
comportamentului copiilor să fie unul pozitiv, e necesar ca părinţii să renunţe la a
rămâne prizonierii unui stil rigid şi să fie flexibili, să creeze o punte de comunicare
constructivă între ei şi copii.
4. Comunicarea are o funcţie informaţională deoarece permite părinţilor şi copiilor
să-şi împărtăşească gânduri, emoţii, fapte şi evenimente trăite. Comunicarea pozitivă
permite părinţilor să înlocuiască întrebarea „Ce ai făcut azi la şcoală?”, la care
răspunsul sigur va fi un laconic „Bine!” sau un exasperant „Nimic!”, cu „Ce ţi-a
plăcut să înveţi azi?”, care va genera o asociaţie de idei pozitivă legată de experienţa
de la şcoală.
5. Comunicarea îndeplineşte o funcţie istorică. În virtutea acestei funcţii, părinţii şi
copiii vor putea face incursiuni în istoria familiei, în legendele, tradiţiile şi ritualurile
familiale. Realizarea genogramei, spre exemplu, poate fi un exerciţiu cu virtuţi
terapeutice, care va clarifica procesele emoţionale ale familie, servind, totodată, la
identificarea rapidă a pattern-urilor comportamentale care se transmit din generaţie în
generaţie. Împărtăşirea acestor informaţii va contribui la înţelegerea sitemului
emoţional al familiei, atât în punctele forte, cât şi în cele vulnerabile, membrii familiei
putându-şi îmbunătăţi modul de funcţionare prin stimularea patten-urilor pozitive de
comportament şi transformarea pattern-urilor negative, rigide.
6. Comunicarea îndeplineşte şi funcţia de dezvoltare a copiilor. Dezvoltarea
relaţiilor dintre părinţi şi copii necesită ca regulile, expectanţele comportamentale şi
noile libertăţi să fie re-negociate şi clarificate continuu. Copiii vor învăţa să accepte
autoritatea parentală, să dezvolte relaţii pozitive în grupul de egali, să se adapteze la
viaţa şcolară, să caute şi să dobândească autonomia, succesul, să realizeze tranziţia
spre viaţa adultă numai dacă între ei şi părinţi va exista un dialog constructiv constant.
III. Comunicarea în familie şi formarea stimei de sine la copii
Tony Humphreys (2008), în ton cu alţi specialişti în domeniu, susţine că, prin
comunicare, „membrii familiei se informează unii pe alţii cu privire la nevoile lor
fizice, psihice şi sociale”. Rolul principal al familiei este acela de a facilita
dezvoltarea optimă a fiecărui membru, iar acest lucru presupune capacitatea de a
reacţiona faţă de toată gama de nevoi ale fiecăruia. Dacă părinţii nu comunică clar
între ei în legătură cu nevoile lor sau au credinţa că nu merită să-şi exprime nevoile,
acestea nu vor fi împlinite şi, ce este mai grav, copiii nu vor învăţa nici ei să
vorbească deschis despre propriile nevoi. Conform lui Humphreys, membrii familiei
îşi pot exprima verbal nevoile în patru moduri: 1. direct şi clar; 2. indirect, dar
clar; 3. direct, dar neclar şi 4. indirect şi neclar.
Publicitate
Setări confidențialitate

În familiile funcţionale este frecventă comunicarea directă şi clară, în timp ce

în familiile disfuncţionale, modalitatea cea mai frecventă de exprimare a nevoilor o
constituie unul din celelalte trei tipuri de comunicare sau o combinaţie a lor.
a. Comunicarea directă şi clară. Copiii învaţă să-şi exprime nevoile direct şi deschis
dacă îşi văd părinţii făcând cât mai des acest lucru. Părinţii servesc drept „oglinzi” ale
copilului, de aceea, comunicarea clară, deschisă, alături de crearea unor situaţii în care
copilul să trăiască experienţe încărcate de căldură fizică şi afectivă, confirmare, laude,
încurajare, sprijin, tandreţe, ascultare, provocare, joc, înţelegere şi fermitate pozitivă
vor determina un nivel ridicat al stimei de sine a acestuia.
b. Comunicarea indirectă, dar clară. Când utilizează acest tip de comunicare,
emiţătorul nu se adresează direct persoanei vizate de solicitarea sau de afirmaţia
respectivă (exemple: „Nimeni, în afară de mine, nu face nimic în casa asta!”, „Copiii
mă obosesc teribil!”, „Niciunul dintre voi nu mă iubeşte!”). Deşi mesajele sunt foarte
clare, ele nu sunt îndreptate către o persoană anume şi, în nici un caz, către persoana
căreia îi sunt adresate indirect. Emiţătorul acestui tip de mesaje simte că nu este
ascultat, însă nu dă nici un indiciu privind persoana care ar trebui să asculte. Scopul
unui mesaj indirect, dar clar este unul protector: evitarea posibilităţii refuzului sau
respingerii, o strategie inconştientă, care fereşte emiţătorul de umilinţă sau suferinţă.
Un părinte care utilizează acest tip de comunicare este foarte probabil să aibă o stimă
de sine medie spre ridicată, însă va trebui să fie atent la copilul său care-l va copia
sigur şi care va avea, la rândul său, probleme cu stima de sine. Când copilul utilizează
acest mod de a comunica, există posibilitatea ca nevoile lui să rămână nesatisfăcute.
De aceea este foarte important ca părinţii să-şi ajute copiii să comunice direct şi clar şi
să acorde atenţie conturării valorii personale.
c. Comunicarea directă, dar neclară este, din păcate, cel mai frecvent mod de
exprimare a nevoilor (exemple: „Nu mai există nicio speranţă să-ţi îndrepţi situaţia
şcolară!”, „Eşti un leneş!”, „Crezi că le ştii pe toate, fetiţo!”). Aceste mesaje nu spun
absolut nimic despre emiţător sau despre nevoile lui, în schimb, ele îl judecă pe
celălalt, îl denigrează sau îl acuză. Cum e şi firesc, reacţia de răspuns a receptorului va
fi aceea de retragere sau de atac (reacţii tipice la exemplele date mai sus: „Şi ce
dacă?”, „Am avut de la cine învăţa!”, „Cu siguranţă ştiu mai multe ca tine, mamă!”.
Utilizând acest tip de comunicare, mesajele sunt neclare şi acuzatoare, de aceea există
puţine şanse ca nevoile ascunse, nedezvăluite să fie satisfăcute. Acest tip de mesaj îl
protejează pe emiţător, dar determină întreruperea rapidă a comunicării, fie că este
vorba de părinţi, de un părinte şi un copil sau despre copii. Chiar şi unele mesaje de
laudă sau confirmare pot declanşa mecanisme de protecţie a stimei de sine. Spre
exemplu, dacă o mamă îi spune fiicei ei „Eşti o fată bună!”, acest mesaj nu dezvăluie
nimic despre fiică, iar mama se plasează pe poziţia de judecător al acţiunilor acesteaia.
În acest caz, există pericolul ca fiica să înveţe că modul de a o mulţumi pe mamă este
prin acţiunile sale, iar un mesaj mai adecvat ar fi următorul: „Sunt impresionată de
rezultatul obţinut şi aş vrea să ştiu ce părere ai tu despre el”.
Comunicarea directă, dar neclară îl apără pe emiţător de critică şi respingere, deoarece
întrega responsabilitate pentru situaţie este pusă pe umerii celulalt (de exemplu: „Eşti
atât de insensibil!”). Emiţătorul mesajului nu-şi asumă nici un risc: nu dezvăluie
nimic, nu solicită nimic. Acest tip de comunicare protectoare este utilizat de
persoanele cu stimă de sine medie spre scăzută, care afectează toate acţiunile acestora,
indiferent că sunt îndreptate către sine sau spre alţii. Părinţii care au o concepţie slab
conturată despre valoarea lor ca persoane folosesc fără voia lor mijloace neclare de a-
şi exprima nevoile, chiar şi copiilor lor, iar copiii, la rândul lor, îşi vor dezvolta
aceleaşi strategii, aparent doar puţin riscate.
d. Comunicarea indirectă şi neclară este tipul cel mai protector, care afectează grav
valoarea personală a celui care primeşte mesajul şi determină întreruperea imediată a
comunicării. Exemple tipice de comunicare indirectă şi neclară sunt cinismul şi
sarcasmul, iar utilizarea lor dezvăluie stima de sine redusă a emiţătorului mesajului.
Persoana care foloseşte cinismul şi sarcasmul elimină riscul de a fi respins, orientând
atenţia asupra receptorului, însă nevoile sale nu vor fi satisfăcute deoarece nimeni nu
ştie în ce constau ele. Din păcate, mulţi copii sunt victime ale mesajelor sarcastice şi
cinice ale părinţilor lor, care le inhibă valoarea personală.
Când un copil foloseşte, la rândul său, un astfel de tipar de comunicare, asta înseamnă
că se simte ameninţat de reacţia părintelui său sau a altei persoane şi, în consecinţă,
aplică modul protector de a-şi exprima nevoile învăţat, tocmai pentru a evita critica,
umilinţa şi respingerea. Un simptom ce anunţă mecanisme de protecţie a stimei de
sine la un copil ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru părinte în sensul
luării măsurilor corectoare imediate. De asemenea, este important ca părinţii să-şi
formeze copiii încât aceştia să sesizeze cerinţele rezonabile ale celor cu care comunică
(părinţi, profesori, colegi etc.) şi să răspundă pozitiv la ele.

IV. Ascultarea – cheia comunicării în familie

„Motivul pentru care avem două urechi şi o gură este pentru a vorbi mai puţin şi a
asculta mai mult” spunea Zeno din Citium, acum 2000 de ani. Mesajul este cât se
poate de clar: în comunicare, este de două ori mai important să asculţi decât să
vorbeşti. Michael P. Nichols (2009), terapeut de familie, afirmă, în cartea
sa, „Ascultă-mă ca să te ascult”, că, din păcate, pentru mulţi oameni, ascultatul este
atât de banal, încât îl cred de la sine înţeles, cei mai mulţi considerându-se ascultători
mai buni decât sunt în realitate. Nimic nu e mai dureros, arată autorul, decât
sentimentul că persoanele la care ţinem nu ne ascultă cu adevărat. A fi ascultat
înseamnă a fi recunoscut, a primi susţinere de la o persoană pe care o recunoaştem, la
rândul nostru. Atingerea unui echilibru între exprimare (a vorbi) şi recunoaştere (a
asculta) permite membrilor familiei să interacţioneze ca egali absoluţi.
În ceea ce priveşte comunicarea dintre părinţi şi copii, ascultatul este esenţial pentru
formarea la copii a unui sine puternic şi sănătos, are forţă modelatoare în formarea
caracterului deoarece „cuvintele au puterea de a potrivi şi împărtăşi experienţele sau
de a le contrazice şi falsifica” (Nichols, 2009). „Seminţele ascultatului”, susţine
autorul, apar în copilărie, în calitatea relaţiei dintre părinte şi copil. Copiii ascultaţi de
părinţi se simt valoroşi şi apreciaţi, sunt înzestraţi cu suficient respect de sine, astfel
încât să-şi dezvolte liber propriile talente şi idealuri, să abordeze relaţiile cu încredere.
Phil McGraw (2007) susţine că orice atitudine pozitivă porneşte de la ascultare şi
receptivitate, iar părinţii care sunt atenţi şi receptivi la mesajele copiilor vor reuşi să
înţeleagă exact ce doresc aceştia să transmită. Mai mult decât a asculta cuvintele
rostite, este important ca părinţii să „asculte” nevoia din spatele comunicării. Conform
autorului, copiii, indiferent de vârstă, nu se aşteaptă ca, de fiecare dată, să le fie
rezolvate problemele, să fie ajutaţi sau ca părinţii să fie de acord cu ei. Copiii,
indiferent de conţinutul mesajului, vor să ştie dacă părinţii cred că sunt destul de
importanţi pentru ei, astfel încât să le fie ascultate opiniile, dar, în acelaşi timp, vor şi
să-i audă pe părinţi vorbind despre lucrurile care îi interesează pe ei. Copiii vor să
simtă că sunt ascultaţi atunci când ei au ceva de spus.

Ascultarea reciprocă este cheia comunicării. Părinţii împlinesc nevoia copiilor de a fi

ascultaţi oferindu-le atenţia cuvenită, asigurându-se totodată că şi ei sunt ascultaţi.
Părinţii trebuie să asculte pentru a fi ascultaţi. În opinia lui Phil McGraw, copiii
recepţionează mesajele părinţilor doar dacă sunt convinşi că aceştia le ascultă şi le
înţeleg cu adevărat nevoile şi grijile. El atrage atenţia asupra faptului că atunci când
copilul crede că îi sunt înţelese păsurile şi că este ascultat cu adevărat, acesta
interpretează orice răspuns al părintelui ca fiind semnificativ, deoarece este legat
direct de mesajul lui. Consecinţele lipsei ascultării copiilor de către părinţi vor consta
în frustrare, furie şi relaţii marcate de resentimente. Una din nevoile primare ale
omului este aceea de a fi ascultat, iar orice relaţie deteriorată poate fi refăcută prin
comunicare. Esenţial este însă ca părinţii să-şi arate disponibilitatea în a satisface
nevoia copilului de a fi auzit şi ascultat cu sinceritate şi respect, şi nu cu
supeficialitate, deoarece acesta simte diferenţa dintre adevăr şi falsitate.

Michael P. Nichols (2009) afirmă că, dacă este auzit şi apreciat, copilul are toate
şansele să ajungă un adult împlinit, un bun ascultător, la rândul său, care ştie să-l
aprecieze pe celălalt aşa cum este, acceptându-i sentimentele şi ideile aşa cum sunt.
Copilul care este ascultat, care primeşte atenţia de care are nevoie, abordează viaţa cu
încredere, pe când cel care nu este ascultat evită să se deschidă, ascunzându-şi nevoia
de a fi ascultat prin mecanisme de apărare. Copiii care nu sunt ascultaţi vor deveni
adulţi „experţi” în evitare şi îşi vor cultiva capacitatea de a fi singuri. O parte din
înclinaţia spre singurătate are o latură defensivă, care reprezintă o acomodare cu
durerea născută de lipsa de ascultare. Caracterul persoanei solitare este construit pe
apărări care creează iluzia încrederii în sine. Gândurile nerostite îi fac pe oameni mai
slabi, mai puţin vii, deoarece reprimarea nevoii de a fi ascultat şi înţeles înseamnă
consum de energie care, în timp, epuizează.