COMUNICAREA PĂRINTE COPIL

I. IMPORTANȚA COMUNICĂRII COPIL - PĂRINTE LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

„Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aştepte, copilul nu poate.
El nu înseamnă mâine; el înseamnă azi"
(Gabriela Mistral)

În secolul XXI sunt multe metode de comunicare: telefonul, reţelele de socializare şi totuşi
ducem lipsă de comunicare. Comunicarea este un fenomen al societăţii fără de care nu ar putea realiza
nimic. Pentru a putea transmite ceva este nevoie de comunicare, pentu a avea relaţii este nevoie de
comunicare, pentru a creşte copii este nevoie de comunicare şirul ar putea continua.
Necesitatea comunicări a fost, este, şi vă fi de o importanţă majoră în relaţiile părinte-copil,
copilcopil, om –om. De aceea acest subiect este actual şi azi şi este studiat de mulţi psihologi şi
pedagogi. Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii importanţi din viaţa să. Dacă
reuşim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înţelege cu siguranţă ce reprezintă ei pentru noi.
Comunicarea este o componentă esențiala a vieții, componentă care trebuie să fie înțeleasa cât
mai corect pentru a-și atinge scopurile. Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înțelegem, să
înțelegem elementele ei de bază. Comunicarea cu copiii nu poate fi amânată pe mâine deoarece mâine
este altă perioadă de dezvoltare. Copiii nu pot aştepta. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai
important. Dacă părinţii aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de realizat la slujbă,
până când se simț mai odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au crescut şi
perioadă cea mai bună a dispărut deja. Adulţii ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot
timpul pe care aceştia îl merită. Copiii au nevoie să fie ascultaţi de părinţi pentru a realiza această,
trebuie că adulţii să comunice cu ei, să fie la dispoziţia lor, să-i asculte cu mare atenţie. Toate acestea
necesită timp. Părinţii din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp.
Fiecare interacțiune pe care o ai cu copilul tău este o formă de comunicare. Nu doar cuvintele
pe care le folosești sunt importante, ci și tonul vocii tale, privirea ta, îmbrățișările și sărutările pe care
le oferi – toate transmit diferite mesaje copilului tău. Prin modul în care comunici cu copilul tău, îl poți
învăța pe acesta să comunice la rândul său cu ceilalți, modelându-i dezvoltarea emoțională și modul în
care își va construi relații mai târziu în viață.
Ce tipuri de comunicare există? Comunicarea poate avea două forme: verbală și nonverbală.
Comunicarea verbală este modul în care comunicăm prin cuvinte și include:
 Tonul și tonul vocii
 Cuvintele pe care le folosești
 Dialectul, sau folosirea cuvintelor pe care copilul tău le poate înțelege cel mai bine.
Comunicarea nonverbală este atât comunicare intenționată, cât și neintenționată prin limbajul
corpului. Include lucruri precum:
 Expresii faciale
 Contact vizual
 Spațiu personal
 Gesturi
 Atingere fizică ca o îmbrățișare
În toate societăţile au existat şi vor există legături între părinţi şi copii, mamele se ocupă în
special de copii la vârste mici, în toate societăţile copiii vor considera părinţii responsabili de
necesităţi, reuşite şi insuccesele lor. Relaţiile între părinţi şi copii presupun un mecanism deosebit,
filtrat social, ele au la bază statuarea comunicării în care se realizează un model, un pattern de
conduită. În cadrul acestor relaţii părinţii încearcă şi de multe ori mulţi dintre ei reuşesc să socializeze
copiii, contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de interrelaţionare din copilărie; ambele părţi
ale ecuaţiei au nevoie de deprinderi, abilităţi sociale pentru facilitate intercomunicării.
 Binecunoscută realitate psihologică potrivit căreia interrelaţia are obligatoriu la bază
comunicarea este abordată şi în acest tronson de studiere a relaţiilor părinţi-copii. Dacă în timpul
copilăriei părinţii sunt cei care iniţiază efectiv copilul în stabilirea relaţiilor în familie, extinse apoi la
grupul de joacă, în timpul adolescenţei părinţii nu mai reuşesc să supravegheze minorii decât cu mare
dificultate.
În copilărie procurarea de jucării, alimentaţia, curăţenia, conversaţia reprezintă apanajul
exclusiv al adultului. În adolescenţă, tinerii aspirând la un alt stătut decât cel de „copil" se împotrivesc
dorinţei părinţilor de a nu întârzia, de a avea grijă deosebită pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu
persoane rău intenţionate, periculoase, de a nu- şi crea şi adoptă modele „facile".
Părinţii vorbesc şi transmit enorm copilului în perioadă micii copilării, ei învaţă efectiv să
vorbească, să participe la dialog. Copiii pun întrebări la care părinţii încearcă să răspundă, ei ar trebui
să ofere răspunsuri cât mai adecvate dezvoltării psihice a copilului. În adolescenţă, centrul de greutate
al comunicării se deplasează de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni.
În perioadă furtunoasă, frumoasă şi tumultuoasă, plină de mări inegalităţi psihosociale, tânărul devine
un veritabil participant la dialog, de multe ori fără să comunice nimic adultului şi cel mai adesea
părinţilor.
Nu s-au descoperit căi uşoare de a fi părinte, căi standart de comunicare dintre părinte şi copil
preşcolar. Copiii au nevoie de comunicare,de atenţie, afecţiune, aprobare, ghidare şi disciplină. Nu
există o garanţie că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău, vei avea o relaţie foarte bună
cu acesta. De aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor lor, care sfârşesc prin a avea un fiu,
care împarte celulă unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi.
Comunicarea este un factor de importanţă mare atât pentru copil cât şi pentru părinte. Ea
influnenţează relaţiile dintre copil şi părinte la moment, dar şi pe viitor. Particularităţile comunicării
dintre părinte şi copil sunt influenţate de competenţele de comunicare formate a părintelui şi de
competenţele de comunicare în formare a copilului, de satisfacerea trebuinţei de comunicare a
copilului şi de comunicarea eficientă din fragedă copilărie a copilului cu părintele.
Perioadă preșcolara este perioadă care se caracterizează prin cele mai profunde, și productive
însușiri psihice ale individualității, este perioadă unei intense receptivități, sensibilități și flexibilități
psihice divergențe. De aici necesitatea de a exersa și fructifică potențialul creativ al preșcolarului, de a -
i formă și dezvoltă eul cognitiv, afectiv, socio-actional în devenire.
De mic copilul este atras de povești. Aproape că nu există familie cu copii, care să nu aibă în
bibliotecă cărți de povești. De aceea, în organizarea și desfășurarea activităților de lectură ale
educatoarei, trebuie respectate cerințele pedagogice ce decurg din particularitățile de vârsta ale
preșcolarilor și specificul lecturilor că mijloc al comunicării.
Varietatea și dificultatea sarcinilor, ilustrează problematică limbajului, cu care se confruntă
copiii. Aceștia trebuie să achiziționeze și să stăpânească toate nivelurile limbajului, nu numai nivelul
sunetelor vorbirii, ci trebuie să achiziționeze și să stăpânească și modul de combinare a cuvintelor în
propoziție pentru a-și exprima gândurile.
Copiii, trebuie să dispună încă de la vârsta preșcolara de capacitatea de a comunica cu cei din
jur, de a-și exprima în mod inteligibil impresiile, gândurile, ideile, ceea ce vă constitui o bază în
activitatea școlară și, apoi , în viața socială de mai târziu. De aici decurgând necesitatea însușirii
vorbirii în mod sistematic în cadrul grădiniței de copii.
Însușindu-și limbă, copilul dobândește mijlocul prin care poate să realize comunicarea cu cei
din jur în forme superioare, poate ajunge la cunoașterea cât mai deplină a realității obiective.
Imposibilitatea de a comunica prin limbaj ar modifica relațiile lui cu oamenii, cu realitatea
înconjurătoare, l-ar împiedica, în mare măsură, să participe la o activitate său altă, dacă nu s-ar
organiză o muncă instructiv-educativa specială. Limbajul copilului preșcolar se dezvoltă masiv sub
influența adulților, cu care stabilește relații de comunicare din cele mai coplexe.Vocabularul copilului
crește, numărând la vârsta de 6 ani circa 3500de cuvinte, în condițiile în care există o preocupare în
această direcție din partea adulților. În mod spontan copilul își însușește concomitent și structură
gramaticală a limbii materne.
Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei.
Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere de
șine.Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este
acela de a-l face să ştie că este iubit.
Copiii au nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza această, trebuie că adulţii să fie la
dispoziţia lor şi să-i asculte cu mare atenţie. Preșcolarul nu poate dobândi o asemenea maturitate, dar
comportamentul lui într-o relație de comunicare poate fi orientat, dirijat, conștientizat pentru a preferă
un asemenea mod de a interacționa. De aceea e recomandat că educatoarea să-l asculte, chiar dacă el
nu răspunde corect și să-l încurajeze, corectându-l cu tact. Această pentru că se consideră că a
transmite informații unei persoane este suficient dar, se scăpa din vedere impactul pe care îl au
cuvintele asupra interlocutorului, atât din punct de vedere emoțional cât și din punctual de vedere al
înțelegerii informațiilor. Din această cauză ajungem să fim dezamăgiți de faptul că vorbele noastre nu
au avut efectul dorit.
La bază unei comunicări eficiențe care să nu ducă la blocaje, stau mai multe condiții. Una
dintre acestea ar fi inițiativa comunicării care constă în a avea curajul exprimării unei atitudini vizavi
de faptă petrecută și în asumarea responsabilității sentimentelor și dorințelor noastre și nu ascunderea
exprimării sentimentelor de frică unor posibile repercursiuni negative. Pentru încurajarea inițiativei
comunicării dintre copil spre educatoare se impune ascultarea a ceea ce dorește să spună acesta și nu
desconsiderarea copilului datorită lipsei sale de experiență. Astfel nu este de dorit că adultul să
formuleze și să ia o atitudine superioară prin care își impune supremația fie verbal:
“ Tu ești mic nu știi nimic”,
“ Azi eu sunt șeful”,
“ Când vorbesc eu, tu să taci!”,
“Desenează cum îți spun eu!”, fie nonverbal: privirea “de sus”, încruntată, glaciară, evitarea
privirii copilului, zâmbet “superior” , ironic.
Pentru o comunicare eficiența este preferabilă tratarea copilului de pe poziția de egalitate că
și cum ar fi cel mai bun prieten al nostru, dar acesta să fie conștient de existența unor limite și a unei
ierarhii. Comunicând cu copilul este bine că acesta să simtă că i se acordă atenție, că există tot timpul
un contact vizual și o postură care să indice ascultarea, că nu mai are de ce să-i fie frică fiindcă spune
ce simte și ce dorește. Altfel spus să simtă că manifestăm respect față de persoană să.
Există o serie de atitudini, frecvent întâlnite, nu doar inhibă său scad eficientă comunicării, ci
predispun apariția conflictelor și implicit a blocajelor.
Atitudinile negative nu pot fi negate. Dacă ne simţim într-un anume fel trebuie să înţelegem
motivul şi să acţionăm pentru a elimina cauză. Copiii nu pot fi păcăliţi în asemenea situaţii, indiferent
de cuvintele de care uzăm. E mai bine să ne exprimăm adevăratele sentimente, chiar dacă nu sunt
dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi şi neliniştiţi, când încearcă să răspundă unor mesaje
contradictorii, ambigue. E mai bine să fii bun şi supărat decât să încerci să fii un „bun" părinte, care nu
se înfurie niciodată. Copiii nu se aşteaptă la părinţi perfecţi, ci la unii care să fie corecţi în ceea ce
priveşte propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai uşor atitudini negative oneste, decât cuvinte
superficiale.
Problemele de comunicare apăr, de asemenea, când părinţii încearcă să-i ferească pe copii de
situaţiile dificile, trimiţându-le mesaje de tipul „totul e în regulă", când, în realitate, este exact invers.
Cei mici ştiu întotdeauna când ceva nu este aşa cum ar trebui să fie. Imaginaţia lor poate crea chiar
situaţii mai stresante decât adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună „totul e perfect", când nu este.
Ei văd adevărul, indiferent de ceea ce li se transmite prin cuvinte, de către adulţi.
Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situaţia aşa cum este, decât săi
lăsăm să presupună că ei sunt cauză problemei. Afirmaţiile parentale, care intenţionează să ascundă
situaţiile dificile, îi determină pe copii să se simtă extrem de nesiguri.
Comunicarea este o condiţie esenţială în formarea relaţiilor sănătoase dintre părinte şi copii
preşcolarii, pentru realizarea ei este nevoie de implicarea zilnică a părintelui în viaţăa copilului
preşcolar. Părintele este sursă de bază a copilului de a cunoaşte socialul. Comunicarea părintelui cu
copilul la acestă perioadă de vârsta 3-6 ani duce la prevenirea dereglărilor în personalitatea copilului.
Atunci când se vorbeşte despre cei şapte ani de acasă se ia în considerare şi comunicarea dintre
părinte şi copilul preşcolar care în ultimul timp este lipsit copilul de ia. În această perioadă au loc
schimbări esenţiale pentru dezvoltarea relaţiei dintre părinte şi copil care vă marca viitorul următoarei
generaţii.
 Comunicarea este o trebuinţă a copilului de a se putea integra în societate. Trebuinţa de
comunicare la vârsta preşcolară poate fi satisfăcută de părinte deoarece ese legat emoţionael de el şi
satisfăcându-i această trebuinţă influenţează relaţiile dintre aceştea doi. Comunicare dintre părinte şi
preşcolar este influenţată de competenţele de comunicare deja formate a părintelui şi de competenţele
de comunicare în formare a copilului. Părintele este unul din acei care contribuie la formrea
competenţelor la copil. Este de mare importanţă mediul care îl formează părintele pentru acesta.
Capacitatea copilului de a imita pe părinte îl ajută să se dezvolte.
Comunicarea este un factor de importanţă mare atât pentru copil cât şi pentru părinte. Ea
influnenţează relaţiile dintre copil şi părinte la moment dar şi pe viitor cu alte persoane.
Particularităţile comunicării dintre părinte şi copil sunt influenţate de competenţele de
comunicare formate a părintelui şi de competenţele de comunicare în formare a copilului, de
satisfacerea trebuinţei de comunicare a copilului şi de comunicarea eficientă din fragedă copilărie a
copilului.
Particularităţile comunicări eficiențe a părintelui cu copilul preşcolar:
· particularităţile de vârsta a părintelui şi a copilului;
· timpul petrecut împreună;
· atitidinea părintlui faţă de copil în timpul comunicării;
· tipul de comunicare folosit de părinte ţi copil;
· comunicarea „faţă în faţă”;
· copilul înţelege foarte bine mimică şi pantomimă părintelui;
· de a răspunde când copilul întrabă, nu mai tîrzizu;
· ascultarea copilului deoarece el este o personalitate;
· răbdarea părinţilor;
· aducerea la cunoştinţa copilului - limitele;
· tonalitatea folosită de părinte;
· copilul comunică cum a văzut la părinte, „copilul este oglinda părintelui”;
· copilul preşcolar nu poate să explice verbal totdeauna aşa cum este situaţia reală direct
părintelui, prin joc copilul comunică;
· competenţele formate de comunicare a părintelui şi competenţele de comunicare a
preşcolarului.
Sfaturi pentru părinți
Aplicați aceste nouă sfaturi pentru a vă exersa abilitățile de comunicare verbală și nonverbală:
1. Ascultare activă
Ascultarea activă îi ajută pe copii să se simtă ascultați și înțeleși. Folosind gesturi precum un
zâmbet de încurajare, îi poți arăta copilului tău că ești implicat în ceea spune și că îți pasă cu adevărat.
Coborârea privirii la același nivel cu ochii copilului tău, în timp ce acesta îți vorbește, îl poate ajuta să
se simtă mai în siguranță și mai conectat cu tine.
Arătă-i că asculți cu atenție ceea ce are de spus, punându-i întrebări precum „Ce?”, "De ce?" si
„cum?". Acest lucru îl ajută și pe copilul tău să-și îmbunătățească propriile abilități de comunicare,
învățându-l cum să spună o poveste și ce detalii să includă.
2. Ascultarea reflexivă
O modalitate excelentă de a-i arăta copilului tău că ești atent și că îți pasă de ceea ce are de
spus este să te comporți precum o oglindă. Repetă ceea ce îți spune folosind cuvinte diferite. De
exemplu, dacă copilul tău spune „Nu mă mai joc cu Marco”, ai putea răspunde cu „Nu te joci cu
prietenul tău?”. Acest lucru îi oferă șansa copilului să-și exprime emoțiile fără să fie judecat. S-ar
putea să fii surprins de cât de multe are de spus!
3. Folosește un limbaj clar
Folosește un limbaj care este ușor de înțeles pentru copilul tău și adecvat vârstei sale. Fii clar,
specific și evită cuvintele dificile. Folosirea unui limbaj amabil ajută la stabilirea unui exemplu pozitiv
pentru copiii tăi. Ține minte, conversația ar trebui să-l facă pe micuțul tău să se simtă respectat și iubit.
4. Evită oferirea de recompense
Oferirea de recompense, cum ar fi oferirea bomboanelor pentru anumite comportamente de
bază, îți poate oferi un control pe termen scurt, dar nu îți va permite să stabilești limite clare și poate
destabiliza nivelul de încredere care există între tine și copilul tău. Încearcă să stabilești așteptări clare
și realiste cu privire la ceea ce ai dori să facă copilul tău.
5. Explicarea sentimentelor
Pentru a-ți ajuta copilul să-și dezvolte inteligența emoțională, este important ca el să învețe
cum să-și exprime sentimentele. Când copilul tău își exprimă sentimentele verbal, ascultă ceea ce are
de spus cu empatie, fără să îl judeci. Ia în considerare felul său de a vedea viața. Dacă micuțul tău își
exprimă sentimentele într-un mod nonverbal – de exemplu printr-o criză de furie, râzând, distrându-se
sau făcând o activitate care îi place – ajută-l să spună în cuvinte cum se simte, dacă este fericit, trist,
relaxat, rănit, speriat, flămând, mândru, somnoros, furios, neputincios, iritat, jenat sau bucuros.
6. Folosește afirmații de „observare”.
Când îți lauzi copilul pentru anumite acțiuni, ajută-l să se simtă bine și spune-i ce fel de
comportament este de apreciat. În loc să-i spui doar „ai făcut o treabă bună”, încearcă să fii mai precis
cu o „afirmație de observare”: „Am observat că ți-ai pus toate jucăriile deoparte după timpul de joacă.
Bună treabă!"
7. Distrați-vă împreună
Pe măsură ce copiii tăi cresc, educația parentală poate părea o sarcină mai serioasă. De aceea
este cu atât mai important să vă distrați împreună și să vă bucurați de o conversație simplă - aceasta
este o modalitate grozavă de a vă consolida relaţia! Găsește modalități de a relaționa cu copilul tău,
spunându-i ceva pozitiv despre ceva ce îl interesează, acordând atenție intereselor lui și glumind
împreună. Râzi cu copilul tău, dar niciodată de copilul tău.
8. Concentrează-te pe comportament
Dacă ești supărat pe copilul tău în legătură cu ceva, asigură-te că toate criticile și comentariile
tale sunt îndreptate către comportamentul lui și nu către el ca persoană. De exemplu, în loc de „Nu-mi
place că ești dezordonat”, încearcă să îi spui „Nu-mi place când îți lași hainele pe podea”.
9. Oferă-i un exemplu copilului tău
Gândește-te la ce exemplu îi oferi copilului tău. Părinții sunt prima poartă a copiilor către lume.
Ceea ce copilul tău te vede că faci este la fel de important ca ceea ce copilul tău te aude spunând.
Fă-i promisiuni copilului tău pe care ești sigur că le poți respecta. Acest lucru ajută la
construirea și menținerea încrederii între tine și copiii tăi.
Amintește-ți, oferă întotdeauna bunătate și dragoste, pentru că aceasta este întotdeauna calea de
urmat atunci când relaționezi și comunici cu copilul tău!

II. Puterea exemplului personal în relația părinte-copil

Mai ales la vârste mici, influenta adulților din jur asupra dezvoltării copiilor este esențială: deseori
copiii repetă replicile pe care le aud la cei din jur și imită acțiunile acestora.
Puterea modelului personal său învățarea prin imitație
Studiile au confirmat deja că simplă observație a părinților și cadrelor didactice arată deseori:
copiii observă și imită comportamentele la care sunt expuși, fie că este vorba de acțiuni concrete (de
exemplu, felul în care mănâncă), fie că este vorba de abilități socio-emotionale (felul în care își
exprimă emoțiile său în care comunică cu cei din jur).
Este foarte ușor să uităm acest lucru, mai ales în primii ani de viața ai copilului, când acesta pare
prea mic pentru a înțelege său pentru a învăța prin observație. Alteori, când copilul este suficient de
mare încât să observe și să imite comportamente, mulți părinți consideră că pot face excepții în
anumite situații, când adoptă comportamente care pot avea efecte negative asupra copiilor. Iată câteva
exemple:
· părintele care fumează și îi spune copilului său să nu înceapă niciodată acest obicei
· părintele care spune o minciună "nevinovată" în prezența copilului pentru a obține un avantaj,
dar îi explică acestuia că nu este bine să mintă
· părintele care critică său judecă alte persoane în lipsa lor, dar îi spune copilului că nu este
frumos să vorbească urât despre prietenii săi
· părintele nu își cere scuze pentru greșelile făcute în familie, dar îi cere copilului să își asume
responsabilitatea pentru deciziile sale
Cum poți folosi puterea exemplului personal într-o manieră pozitivă?
 Respectă aceleași reguli și standarde pe care le ceri din partea copilului tău. Dacă îi ceri să nu
te mintă, încearcă, pe cât posibil, să îi spui adevărul. Dacă vrei să adopte un stil de viața sănătos,
asigură-te că mănânci sănătos, faci mișcare și te odihnești suficient.
Formează-ți abilitățile pe care vrei să le aibă copilul tău. Dacă vrei să ai un copil inteligent
emoțional, este esențial să îți dezvolți propria ta inteligență emoțională. Dacă vrei să ai un copil
organizat, este benefic să devii mai organizat tu însuți etc. Cu cât copilul tău observă comportamente
eficiențe său pozitive, cu atât vă tinde să le imite. În plus, când părinții cer copiilor să știe anumite
lucruri său să adopte anumite comportamente fără că ei înșiși să le stăpânească, nu vor inspira
încredere său motivație celor mici.
Arată respect și empatie față de cei din jur, inclusiv față de copilul tău. Când părinții reușesc
să mențină un echilibru între autoritate și respect față de copil, îi arată acestuia că este posibil să
formeze relații sănătoase cu cei din jur.
Dă dovadă de flexibilitate psihologică și compasiune fată de ține însăți. Două dintre cele mai
importante abilități pentru echilibrul emoțional sunt flexibilitatea psihologică (capacitatea de a vedea o
situație din perspective diferite, de a încerca soluții diferite și de a aduce schimbări atunci când acestea
sunt necesare) și compasiunea față de șine (acceptarea blândă a propriilor limite și înțelegerea cauzelor
care duc la dificultăți, fără învinovățire și rușine toxică).
Copiii învăța din ceea ce văd, nu din ceea ce aud
Când părinții transmit mesaje contradictorii copiilor

Îi spui copilului de cinci ori să facă un lucru și el procedează invers? Dincolo de încăpățânare,
poate fi vorba de faptul că cel mic primește mesaje contradictorii de la adulții importanți din viața lui.
Dacă acest lucru se întâmplă destul de des, va învăța că nu poate lua în serios ce spun adulții și va
ignora din ce în ce mai des recomandările sau cererile lor.
De cele mai multe ori, mesajele contradictorii apăr atunci când părintele transmite un anumit mesaj
în mod verbal și un mesaj opus, prin comportament. Cu alte cuvinte, “Una spunem și altă facem.”
Exemple de situații în care părinții transmit copiilor mesaje contradictorii:
 Când țipăm noi înșine la ei pentru că au ridicat tonul. “Nu e voie său nu e frumos să
țipi!” spus pe un ton ridicat nu vă avea efectul dorit.
 Când folosim un limbaj agresiv (de exemplu, la volan, împotriva altor șoferi), dar îi
certăm pe copii când folosesc un cuvânt urât.
 Când spunem copiilor că fumatul nu este sănătos, iar apoi ne aprindem o țigară.
 Când le limităm timpul petrecut la calculator, în timp ce noi nu ne dezlipim de telefon
său tabletă decât cu 5 minute înainte de culcare.
 Când îi încurajăm să ne spună mereu adevărul, dar îi pedepsim după ce fac o greșeală
pe care ne-o mărturisesc.
 Când le spunem că nimeni nu-i perfect său că notele nu contează așa mult, dar îi certăm
pentru o notă mai mică decât suntem obișnuiți.
 Atunci când nu punem noi înșine în practică ce îl învățăm pe copil, transmitem mesajul
că atunci când va crește, va avea voie să se comporte așa cum nu are voie acum. Desigur, acest lucru
este adevărat (întrucât nu îl vă certa nimeni atunci când va avea 30 ani), dar nu acesta este scopul tău.
Amintește-ți că orice copil mai degrabă imită ce vede decât să facă ce îi spui. Încearcă să pui la
rândul tău în practică ceea ce îl înveți pe copil că “e bine”. Astfel te vei asigura că cel mic va prelua în
comportamentul lui ce îl înveți.

III. Sfaturi pentru părinți

Cum poți să te asiguri că nu transmiți mesaje contradictorii?
 Faptele valorează mai mult decât cuvintele. Încearcă să pui în practică ceea e spui,
oferindu-i în acest sens un bun exemplu copilului tău. De asemenea, atunci când promiți ceva său
adoptați o regulă nouă în cadrul familiei, asigură-te că vă fi respectată de fiecare dată.
 Copiii sunt foarte atenți la ceea ce își spun adulții unul altuia, precum și la generalizările
pe care le aud. De asemenea, e nevoie de atenție atunci când implicit transmiți stereotipuri în cadrul
discuțiilor pe care le porți de față cu copilul tău. Încearcă să păstrezi respectul față de persoanele care
nu sunt prezente la discuția ta și să îi evaluezi pe cei din jur pornind de la premisa că au intenții bune.
Un exemplu cu consecințe destul de serioase este atunci când părintele critică său insultă în fața
copilului cadrul didactic, reducând astfel șansele că cel mic să își păstreze respectul față de acesta.
 Dacă te surprinzi acționând altfel decât îl înveți pe copilul tău său chiar cel mic îți
reproșează că transmiți mesaje contradictorii, este momentul pentru puțină introspecție. Ia o pauză și
gândește-te la mesajele contradictorii pe care le transmiți, scrie-le pe o listă și încearcă să descoperi
care sunt nevoile care stau la bază comportamentului tău. De exemplu, te enervezi repede pentru că ai
nevoie de control asupra tuturor situațiilor său pentru că nu te odihnești destul? Găsește modalități
alternative în care îți poți îndeplini nevoile care stau la bază comportamentelor la care vrei să renunți.
 Observă-ți atent comportamentul și cere-ți scuze atunci când îți dai seama că ai încălcat
propriile recomandări date copilului “Da, am țipat la ține pentru că m-am enervat. Îmi pare rău, nu așa
este bine să ne purtăm când ne enervăm.”
Desigur, este ușor de scris său de spus, dar mai greu de făcut. Cu toții avem sentimente
contradictorii față de anumite circumstanțe său persoane și putem cădea deseori în această capcană a
discordanței dintre ce spunem și ce facem. Este important însă să încercăm să reducem pe cât posibil
frecvența acestor situații. Tu ce mesaje în contradictoriu transmiți copilului tău?

IV. Poveștile de familie - de ce sunt importante pentru dezvoltarea copiilor

Fiecare dintre noi avem povești din propria copilărie care sunt readuse la suprafață în
reuniunile de familie său povești despre viața de familie care au o semnificație importantă pentru toți
membrii familiei. Poveștile de familie ne întăresc identitatea personală și ne ajută să ne conectăm mai
bine cu propria persoană. Poveștile despre viața bunicilor, a părinților său despre propria copilărie, ne
cresc stima de șine, ne micșorează anxietatea și ne conferă sens și semnificație, chiar și un scop în
viață.
Poveștile de familie - semnificații și importantă
Ce face că aceste povești de familie să fie atât de importante?
Poveștile de familie oferă modele și lecții de viața despre cum să fii un om bun, cum să treci
pește obstacole, despre virtuți și valori care contează mai mult decât orice altceva. În plus, cele auzite
și povestite despre unul din membrii familiei, îi ajută pe copii și tineri să găsească explicații și
semnificații pentru ceea ce simț său sunt. De exemplu, povestea unei bunici căreia îi plăcea dansul
enorm, poate fi punctul de pornire în a-și explica propria înclinație pentru muzică său dans a
nepotului/nepoatei. Minunatele și gustoasele prăjituri ale mătușii pot explica plăcerea de a găti său
pasiunea pentru dulciuri de patiserie a altor membrii din familie.
Contribuie la construirea identității personale. Copiii și tinerii care sunt în căutarea propriei
identități pot fi ajutați să afle mai multe despre ei prin intermediul poveștilor de familie. Acestea le
oferă un loc în lume, un sentiment de apartenență și de identitate, o legătură cu un trecut necesar pentru
a-și construi un viitor stabil și coerent.
Oferă sprijin în consolidarea rezilienței. Desigur că poveștile de familie nu trebuie să fie doar
despre lucrurile bune și frumoase trăite, ci și de cele mai puțin plăcute. A vorbi despre amintiri
dureroase este util pentru a arăta copiilor că nu sunt singuri și nu le-a fost doar lor greu. Putem lua că
exemplu perioadă pandemiei. Cu siguranță a fost o perioadă nemaintalnita de generații și extrem de
dură, mai ales pentru copii. E important să discutăm despre această și pește ani, pentru a ne asigura
copiii că au sprijin și că nu sunt singuri. A ști că și alte rude au trecut prin vremuri dificile (pandemie,
război, foamete etc.) poate fi benefic în prezent și poate da încredere copiilor că vor trece și ei pește
greutăți. Multe familii duc în spate amintiri triste pe care nu le discută, iar acestea nu duc decât la
înstrăinare, tăcere și îndepărtare. Doar discutând despre amintirile plăcute și cele mai puțin plăcute, se
poate ajunge la eliberare și putem să ne bucurăm cu adevărat de consecințele pozitive ale poveștilor de
familie.
V. Cum sa comunici nonviolent cu copilul

Din păcate, învățăm de la cele mai mici vârste să fim mereu în competiție cu cei din jur, să
punem etichete, să gândim și să judecăm în funcție de ce este “corect” și “greșit”. Iar copiii noștri, la
rândul lor, învăța de la noi același mod de comunicare și raportare la ceilalți.
 Ne exprimăm sentimentele în termeni de “cum s-a comportat celălalt cu noi”, dar “ceea ce fac
alții poate fi un stimulent pentru emoțiile noastre, însă nu și cauză”, susține expertul în comunicare
nonviolentă, Marshall Rosenberg. Ideea de la bază comunicării non-violente este aceea că avem
control asupra cuvintelor și acțiunilor noastre, care nu sunt determinate direct de acțiunile celor din jur.
Cu alte cuvinte, fiecare adult este responsabil de reacțiile proprii la comportamentul copilului, acesta
din urmă neputând fi considerat “vinovat” pentru felul în care adultul comunică cu el.
Modul în care gândim și comunicăm poate crea neînțelegeri și frustrare și ne poate ține departe
de ceea ce ne dorim. De asemenea, poate duce la furie, tristețe său chiar la violență emoțională.

Cum poți să comunici nonviolent cu copilul său cu elevii tăi?

Comunicarea nonviolentă presupune formularea mesajelor astfel:

Spui ce observi, fără să fii agresiv:

Părinte: “Toate jucăriile tale sunt pe jos.”
Cadru didactic: “Este a doua oară când nu îți faci tema pentru acasă.”
Continui mesajul cu ceea ce simți față de situație:
Părinte: “Acest lucru mă întristează/mă nemulțumește.”
Cadru didactic: “Acest lucru mă îngrijorează.”
Apoi spui ce nevoie ai:
Părinte: “Am nevoie să simț că nu doar eu fac curat în casă și că mă ajutați și voi. Am nevoie
să știu că apreciați efortul meu pentru a păstra casa curată.”
Cadru didactic: “Vreau că toți elevii mei să înțeleagă lecția și să depună efort pentru temele
lor pentru că astfel vor reține mai bine ce au învățat.”
Iar la final ceri din partea copilului o acțiune care poate fi realizată în prezent, poate fi negociată și este
precisă și formulată în termeni pozitivi:
Părinte: “Vreau să îți strângi jucăriile înainte de a veni la masă. Dacă vrei, te pot ajută. Ce
spui?”
Cadru didactic: “Vreau să vedem împreună dacă ai înțeles lecția și cum se rezolvă temă. Apoi
vorbim despre motivele pentru care nu ai scris tema. De acord?”
De ce ne este greu să comunicăm nonviolent?
 Suntem obișnuiți să formulăm judecați la adresă celorlalți și la adresa noastră: “Este un
copil încăpățânat!”, “Sunt o mamă rea!”.
 Pedepsim copiii atunci când nu ne ascultă, însă pedeapsa este sursă violenței. Copiii vor
simți nevoia să se apere de pedepsele adulților, refuzând comunicarea, răzbunându-se în diverse feluri.
 Gândim în termeni de “trebuie” raportat la ceilalți și la noi înșine:“Eu trebuie să fiu cel
mai bun părinte.”, “Elevul trebuie să facă așa cum îi spun eu.”
 Nu am învățat să gestionăm propriile emoții. De aceea atribuim responsabilitatea
propriilor emoții altor persoane: “Copilul mă înfurie de fiecare dată când face mizerie.“Elevii mă scot
din sărite când nu fac liniște.”
 Nu știm să găsim nevoia care stă în spatele furiei. Marshall Rosenberg afirmă că furia
și, implicit, violența indică faptul că o nevoie nu este îndeplinită. Nevoia de a fi un părinte bun său de a
fi un cadru didactic eficient stă de multe ori la bază furiei adulților care interacționează cu copiii.
 Nu vrem să fim vulnerabili în fața celorlalți. Pentru că nu vrem că propriii copii său
elevi să ne perceapă că neputincioși, apelăm la autoritate, forțând copiii să se comporte în funcție de
propriile noastre nevoi. Părinții țipă la copii pentru că simț nevoia să le controleze comportamentul,
cadrele didactice pedepsesc elevii neastâmpărați pentru că au nevoie de liniște în clasă pentru a fi
profesori eficienți. Comunicarea nonviolentă propune însă adulților să apeleze la cooperare: eu îți spun
care e nevoia mea, tu îmi spui ce poți face pentru a o îndeplini, fără să te oblig.
Comunicarea nonviolentă cu copiii nu înseamnă că le dai voie să facă tot ce vor: le poți
transmite că nu au voie să facă anumite lucruri său că nu pot face anumite lucruri într-un mod
nonviolent: “Văd că îți dorești foarte mult jucăria și mi-aș dori să ți-o cumpăr, dar acum nu pot. Îmi
pare rău că te întristez. O putem cumpăra în altă zi, dacă ți-o vei mai dori său putem căuta altă mai
ieftină.” Nu este garantat că la 4 ani copilul se vă calma imediat ce te aude comunicând nonviolent.
Dar acest lucru nu înseamnă că ai comunicat greșit, ci că la vârste mici, copiii nu își pot gestiona
emoțiile și nu se pot calma foarte ușor. Află cum poți gestiona crizele de plâns ale copilului.

Cel mai important este că observând această modalitate de comunicare, copiii o vor prelua în
timp, reușind să comunice ce își doresc fără să apeleze la violență.
Tu reușești să comunici nonviolent cu copilul?

VI. Metode de comunicare eficienta cu copiii

Comunicarea eficientă dintre două persoane este un indicator valoros pentru calitatea relației
lor. Nu sunt puține situațiile în care evităm să spunem ceea ce gândim de teamă să nu-l supărăm pe
celălalt. La fel de umane sunt și momentele în care rostim impulsiv cuvinte pe care ulterior le
regretăm.
Toate acestea îți sunt familiare, probabil, și în relația cu copilul tău. Atunci când ele devin,
totuși, mai degrabă obiceiuri decât excepții, se produc dezechilibre care consumă din rezerva noastră
de resurse. Copiii care se dezvoltă într-o astfel de dinamică relațională pot avea pe viitor dificultăți pe
plan social și/sau emoțional. De aceea, înainte de a contribui la educația lor, avem misiunea de a exersa
noi înșine abilități de comunicare eficienta cu copiii.
În relația părinte-copil există numeroase momente în care evităm să comunicăm, găsind diferite
scuze. ”E mic și nu înțelege acum”, sau ” Trebuie să-l protejez de emoții puternice” se află în topul
argumentelor. Acestea nu fac decât să amâne dezvoltarea abilităților de comunicare ale copilului tău.
Contribuția ta, aparent nesemnificativă, este una esențială încă din primii ani de viață. Cel mic
este expus la obiceiurile familiei de a asculta, împărtăși și exprima coerent emoțiile și gândurile. Mai
departe, va fi capabil să preia modelul pentru a favoriza formarea unor relații sănătoase cu cei din jur.
De ce e important să avem o comunicare eficienta cu copiii?
– Pentru a înțelege care sunt nevoile lor într-un anumit moment
– Pentru a-l învăța să se exprime autentic atunci experimentează emoții puternice
– Pentru a-i oferi respect și înțelegere în situații dificile
– Pentru a favoriza cooperarea dintre voi doi
– Pentru a face față situațiilor sociale delicate
– Pentru a favoriza implicarea lui în relații sănătoase.
Cum dezvolți o comunicare eficienta cu copiii?
1. Vorbește-le pe înțelesul lor
Uneori ne este la îndemână să exprimăm ceva simplu în cuvinte complicate. Partea mai puțin
bună este că ne așteptăm ca cei mici să înțeleagă mesajul transmis. Pentru a evita astfel de situații, e
esențial să ne adaptăm discursul. La 3 ani un copil nu poate pricepe că ”nu este acceptabil să se
comporte într-un anumit fel”. Mai degrabă ar funcționa această sintagmă pentru cei mai mari. Fii
flexibil și pune-te mereu în locul lui/ei!
2. Învață să-i asculți
Ascultarea activă este o abilitate esențială pentru o comunicare eficienta cu copiii. Prezența ta
într-o discuție este, de fapt, vocea respectului pe care-l porți interlocutorului. Acest lucru este
transferabil și în relația cu copiii. Fii atent la frământările lor, fără a minimiza impactul acestora. În
acest fel, cei mici înțeleg că ești interesat de discuție și că le oferi disponibilitatea ta. Ai grijă să nu fi
implicat în alte activități atunci când ei aleg să vorbească cu tine. Copiii merită toată atenția atunci
când aleg să le fii partener de comunicare! Evită să-i întrerupi sau să îi oferi, în acest moment, sfaturi
premature.
3. Menține conversații scurte
Faptul că cei mici nu pot susține conversații lungi nu este un mit! De aici și multe situații în
care noi, adulții, îi constrângem adesea să ne asculte. P comunicare eficienta cu copiii nu se rezumă
numai la ceea ce avem noi de spus. Trebuie să ne oprim și să ne asigurăm că ne înțeleg. În acest fel, le
oferim dreptul la replică dar și oportunitatea de a se deschide în fața noastră. Specialiștii recomandă ca
discursul nostru să nu se întindă pe mai mult de 30 de secunde. Imediat după, e important să le oferim
spațiul necesar pentru a răspunde.
4. Pune întrebări deschise
 Noi, adulții, ne pricepem să începem conversații care se încheie imediat după prima replică. Și
în relațiile cu cei mici avem această tendință, folosind de multe ori întrebări închise. ”A fost bine la
școală?” sau ”Te-ai descurcat la teme?” sunt sintagme care nu încurajează o comunicare eficienta cu
copiii. Acestea atrag răspunsuri de tipul ”Da” sau ”Nu” și, totodată, dezamăgirea noastră că cei mici nu
se deschid. Schimbă cu ” Povestește-mi cum a fost azi la școală!” pentru a-i invita la dialog. ”Cum au
fost temele pentru mâine?” are mai multe șanse pentru a afla dacă au existat dificultăți.
5. Exprimă-ți gândurile și ideile în discuția cu ei
O comunicare eficienta cu copiii presupune un schimb reciproc de gânduri, emoții și idei.
Trebuie să avem grijă ca ceea ce cerem de la ei, să oferim în aceeași măsură, la rândul nostru. Să avem,
așadar, curajul de a împărtăși cu ei experiențe diverse prin care trecem. E important să ne arătăm
disponibilitatea de a ne exprima pe noi înșine. În felul acesta, îi încurajăm pe cei mici să inițieze
dialogul și să îl susțină într-un mod sănătos.
6. Recunoaște atunci când nu știi să răspunzi la anumite întrebări
Știm deja că cei mici au o curiozitate fantastică atunci când vine vorba de explorarea lucrurilor
din jurul lor. De aici încep nenumărate conversații, care de multe ori ne pun în dificultate pe noi,
adulții. Sunt situații în care, de teama de a nu recunoaște că nu știm, canalizăm această neputință într-
un mod negativ față de ei. ”De unde să știu eu așa ceva?” poate să strice dinamica conversațională și
să-i descurajeze pe copii. A admite că nu știm răspunsul la anumite întrebări este un moment cât se
poate de natural. La fel de firesc ar trebui să fie și discursul nostru, însoțit de o intonație calmă.
7. Găsește constant intervale de timp disponibile pentru a sta de vorba cu ei
Relația cu copiii este asemenea unei plante care trebuie mereu udată. Trebuie să avem grijă în
permanență să-i oferim atenție și disponibilitate pentru a crește frumos. Inițiază dialogul folosindu-te
de anumite momente sau activități dintr-o zi. În acest fel creezi obiceiuri sănătoase pentru o
comunicare eficientă cu copiii.
Nu în ultimul rând, să avem încredere că putem lucra cu noi înșine pentru a îmbunătăți
abilitățile de comunicare cu cei mici. Acest lucru, însă, nu ne face părinți perfecți, ci adulți
responsabili, pregătiți să prioritizeze relația cu copilul lor.

Bibliografie
1. Anghel P. Stiluri şi metode de comunicare. Bucureşti: Ed. Aramis, 2004.
2. Bolboceanu A. Psihologia comunicării. Chişinău: Univers Pedagogic, 2007.
3. Creţu T. Psihologia vârstelor. ed. a III-a rev. şi ad. Iaşi: Polirom, 2009.
4. Dinu M. Comunicarea repere fundamentale. Bucureşti: Algos, 2000.
5. Dinu M. Fundamentele comunicării interpersonale. Bucureşti: ALL, 2008.
6. Faber A. Comunicarea eficientă cu copiii: acasă şi la şcoală. Bucureşti: Editura Curtea
Veche, 2010.
7. Fiske J. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Editura Polirom, 2003.
ANEXE