ACOMODAREA COPIILOR LA GRĂDINIŢĂ

Intrarea într-un nou colectiv, cum ar fi grădinița, presupune o serie de lucruri la care
copilul trebuie să se adapteze și să facă față. Dacă ne gândim la copilașii de aproximativ 3 ani,
care tocmai pășesc în grupa mică, această etapă este una cu totul nouă, mai ales dacă nu au fost
înainte la creșă. Fiind obișnuiți să petreacă mult timp cu părinții, figuri importante de atașament,
acum trebuie să interacționeze cu mult mai mulți străini. Și nu doar adulți, cât și copii. Acest
lucru poate cauza distres unora, manifestat prin plâns, dorința de a sta acasă și a nu merge la
grădiniță, despărțiri dificile dimineața sau neimplicarea în activități. Pentru unii copii, aceste
probleme s-ar putea să nici nu apară (având deja interacțiuni sociale), dar pentru alții se pot
regăsi sub diferite forme.
Din perspectiva dezvoltării socio-emoționale, la începutul grădiniței, copilul se poate
confrunta cu stări de frică cu privire la schimbarea rutinei, se poate juca de unul singur mai mult
și se poate implica foarte puțin în interacțiuni cu ceilalți copii. Aceste lucruri pot fi privite și
înțelese prin prisma atașamentului și a legăturii formate cu părinții, este perfect normal ca cel
mic să caute siguranță din partea părinților.
Deși învățarea se face prin joacă, grădinița reprezintă un mediu mult mai structurat, în
care copiii trebuie să respecte anumite reguli, învață rutine, învață cum să-și aștepte rândul și să
interacționeze cu ceilalți, dobândesc cunoștințe despre numere, forme geometrice, culori.
Adaptarea la aceste interacțiuni și activități academice poate influența starea de bine ulterioară,
dezvoltarea socio-emoțională a copiilor și chiar adaptarea la școală.
Pe de altă parte, și părinților le este greu și vin însoțiți cu o serie de griji legate de acomodarea
copilului la un mediu nou, la reguli și rutine, posibilitatea ca cei mici să prezinte unele probleme
de comportament, măsura în care mediul susține și antrenează abilitățile academice ale copiilor,
felul în care cei mici reușesc să interacționeze unii cu ceilalți și reușesc să își dezvolte
independența.
Este normal, ca părinte, să ai astfel de îngrijorări. Este o etapă nouă, la care mai întâi
tu trebuie să te adaptezi, pentru ca mai apoi să îl susții pe cel mic în această tranziție .
Uneori poate fi greu să îl lași pe copil la grădiniță, ”singur”, fără a te gândi dacă plânge sau s-a
rănit cumva. Gestionarea unor astfel de gânduri și sentimente îi va ajuta și pe copii să facă față
mai bine unui mediu nou.
Cum putem să gestionăm această perioadă de început?
Un prim pas important este ca familia să fie implicată și să comunice cu
grădinița. Părinții se pot interesa de la educatoare care sunt așteptările pe care ele le au, anumite
reguli existente, modul în care se desfășoară activitățile. Astfel, se vor reduce de la început din
neînțelegeri sau posibile așteptări nerealiste și vor fi clarificate mai multe aspecte. Ideea pe care
o avem despre grădiniță, din ce ne amintim din propria experiență sau ce am auzit și văzut în
media, poate să nu corespundă mereu cu ceea ce este în realitatea, astfel încât anumite clarificări
vor ușura situația.
Este recomandat ca părintele să viziteze grădinița înainte de începerea ei, iar dacă este
posibil, să facă acest lucru alături de copil și să participe la un moment al unei zile de grădiniță.
În acest mod, cel mic va avea deja o interacțiune cu noul mediu, în care a explorat, avându-l
alături pe părinte.
 De asemenea, este indicat să se mențină o comunicare frecventă cu educatoarea, mai
ales după începerea grădiniței. Fie înainte, fie după program se pot iniția scurte discuții care să
ajute la o cunoaștere mai bună a copilului. Poate fi un context potrivit în care să se împărtășească
anumite particularități/ nevoi speciale ale celui mic, la care ceilalți ar trebui să fie atenți.
Nu te îngrijora, provocările pe care cel mic le întâmpină la începutul grădiniței vor fi
depășite pe măsură ce va exista o continuitate între ceea ce se întâmplă la grădiniță și acasă.
Câteva lucruri practice pe care le poți face sunt:
 Luați masa în același program ca cel stabilit la grădiniță!
 Urmăriți același ritual de somn, aproximativ ora la care se doarme și la grădiniță!(în
cazul copiilor care vor frecventa grădinițe cu program prelungit)
 Învață-l pe cel mic să folosească toaleta de unul singur!
Această pregătire încă dinainte de intrarea în mediul nou al grădiniței poate fi folositoare.
Includerea lor în rutina de acasă și încercarea de a potrivi momentele zilei, i-ar ajuta pe copii să
înțeleagă mai ușor ceea ce va urma. Dacă cei mici se vor obișnui să doarmă și în vacanță (sau în
weekend) după-amiază, acest lucru nu va mai părea atât de străin la grădiniță și nu vor opune
rezistență. Desigur, aceste practici pot fi urmate și la începutul grădiniței, chiar și în zilele în care
lipsesc, pentru a ușura perioada de acomodare.
Tot în ceea ce privește momentele de acasă, îi putem ajuta să dezvolte câteva abilități
de interacțiune cu ceilalți copii. Îi putem învăța cum să inițieze un joc, cum să împartă jucării,
cum să le strângă împreună cu ceilalți și cum să își aștepte rândul. Fie că facem aceste lucruri în
familia mică sau extinsă, fie cu alți copii în afara grădiniței, le putem oferi astfel o bază de
siguranță, în care ei să poată explora și interacționa, știind că vom fi acolo pentru ei.
În această perioadă de acomodare e important să avem discuții cu cei mici prin care să
le transmitem emoții pozitive despre grădiniță și despre ceea ce urmează sau se întâmplă
deja. O stare continuă de alertă și îngrijorare din partea adultului îl va face și pe copil să fie
nesigur cu privire la acest mediu. De aceea, este nevoie să îi transmitem emoții pozitive prin mici
conversații despre cât de frumos este la grădiniță, despre jocurile și ceilalți copii care se vor
regăsi acolo, dar și prin povești (fie că sunt personale, fie că sunt alese din cărți). Aceste lucruri îi
vor oferi și o predictibilitate, deoarece va ști la ce să se aștepte, iar activitățile și regulile de la
grădiniță nu vor părea mai părea atât de terifiante.
Un alt aspect important este acomodarea la plecarea părintelui din grădiniță, ce poate fi
un destul de dificil, însoțit adesea de plânsete și revoltă. O despărțire bruscă nu îl va ajuta pe
copil, în schimb ce e optim să facem este să îi oferim o îmbrățișare caldă, precizându-i momentul
în care ne vom întoarce după el. Totodată, o perioadă de îmbrățișare prea lungă și ținerea
copilului în brațe în timp ce educatoarea încearcă să-l preia, va face mai dificilă acomodarea cu
un nou adult. Putem să rămânem câteva momente în dreptul ușii sau să intrăm în sală, pentru a-i
transmite copilului că e un mediu sigur. Dar acest timp trebuie să fie unul scurt, în care să îl
încurajăm pe copil să se apropie de ceilalți, iar mai apoi să ne retragem. Cu siguranță că vor mai
exista momente de plâns după plecare, dar poate fi o ocazie bună de a forma o relație de
atașament și cu alți adulți, iar educatoarea va fi cea care îl va liniști.
Refuzul de a se despărți pentru un scurt timp de părinte, de a se juca în absența unui
părinte sau de a dormi singur sunt frecvente printre preșcolari. Mulți dintre părinții care au
dificultăți în a rezolva aceste situații îți descriu copilul ca “dependent” și își doresc să știe cum să
procedeze pentru a-l ajuta pe copil să se adapteze la situații în care rămâne singur sau cu alte
persoane decât părinții
 Nu mă lăsa singur!
Cand devine o problema anxietatea de separare?
 Când copilul devine dependent de părinte: refuză să se despartă de părinte și plânge
atunci când părintele pleacă din cameră.
 Când copilul refuză să doarmă fără unul dintre părinți.
 Când copilul refuză să rămână la grădiniță.
 Când copilul respinge persoanele cărora li s-a încredințat îngrijirea sa în lipsa părinților.
În ce situații apare anxietatea de separare?
 Când copilul este lăsat singur pentru prima dată, pentru o perioadă lungă de timp, într-un
loc total necunoscut sau cu care nu este complet familiarizat (de exemplu, la bunici sau la
grădiniță).
 Când apare un frate mai mic.
 Când se schimbă persoana care are grijă de copil (ex. bona).
Ce soluții există?
 Pregătește-l pe copil pentru situațiile în care va intra într-un mediu nou.
 Obișnuiește-l treptat cu locuri și persoane noi.
 Respectă promisiunile făcute copilului referitoare la momentul în care te vei întoarce
acasa sau când vei veni dupa el la grădiniță.
 Evită situațiile în care părasești casa pe ascuns, pentru a evita o “scena” din partea
copilului.
 Asigură socializarea copilului, încă de mic, oferindu-i ocazia să petreacă timp cu alți
copii și să se joace împreună.
 Evită supraprotejarea copilului și încurajează-l să devină autonom.
 Dacă refuză să rămână la grădiniță, află care este motivul (îi este frică de educatoare, de
colegi, se teme că nu vei mai veni după el etc.) și cooperează cu educatoarea pentru a rezolva
problema.

Sfaturi pentru părinți:

Exista o serie de situații în care copilul refuză să se despartă de părinte. Iată câteva exemple:
1. Atunci când îl lași la grădiniță împreună cu educatoarea începe să plângă. Nu îl poți
opri din plâns și țipete oricât de mult ai încerca.
Recomandare. Pe drumul spre grădiniță, povestiți despre ce anume veți face pe parcursul zilei.
Ce i se vă întâmplă la grădiniță, ce va învăța nou, cu cine se vă întâlni, ce jocuri se va putea juca
și, desigur, ce veți face după ce vă veți reîntâlni, când vei merge să-l iei de la grădiniță. O astfel
de pregătire îl ajută pe copil să-și formeze o imagine despre ce anume îl așteaptă. Astfel, spaimă
de necunoscut vă fi cu mult diminuată.
2. La joacă în parc preferă să stea cu părintele care îl însoțește decât să încerce să se
joace singur ori cu alți copii.
Recomandare. Lasă-i copilului suficient timp să se acomodeze cu locul de joacă, să observe
ceilalți copii și să își aleagă activitatea său grupul de copii în care vrea să se integreze. Dacă cel
mic nu se desprinde deloc de tine, poți pretinde că ești ocupat cu ceva anume (să cauți o listă,
niște numere de telefon în agendă, să vorbești la telefon), astfel încât copilul să se îndrepte până
la urmă către ceilalți copii. O altă soluție este să începi să te împrietenești cu alți copii și încet-
încet să-ți ajuți copilul să se integreze în noul grup. În acest mod, se vă implica în joacă
celorlalți, iar intervențiile tale pot să scadă treptat.
 3. Când se joacă împreună cu alți copii, începe să plângă ori vine după tine dacă
părăsești cameră.
Recomandare. Este bine să îi spui, în timp ce se joacă, că intenționezi să pleci din cameră pentru
câteva minute fiindcă ai ceva de făcut și te vei întoarce în scurt timp. Copilul va ști de ce pleci și
nu vă rămâne cu impresia că îl abandonezi ori că-l părăsești.
4. Evită interacțiunea cu persoanele pe care nu le cunoaște: nu răspunde la întrebări,
refuză să se joace cu ele său se ascunde de acestea, chiar dacă îl încurajezi să comunice.
Recomandare. În aceste cazuri poate să fie mai degrabă prezentă timiditatea decât dependența.
Unii copii nu răspund la întrebările persoanelor pe care nu le cunosc foarte bine fiindcă părinții
răspund de obicei în locul lor. Astfel, atunci când vă mai întâlniți pe stradă cu cineva, de
exemplu, lasă-ți copilul să răspundă la întrebări. În plus, acasă, încercați jocuri de rol în care să
vă imaginați o serie de situații în care interacționează cu persoane necunoscute. Ajută-l să
înțeleagă diferența dintre străinii pe care îi poate întâlni când este singur (și care pot fi periculoși)
și persoanele pe care tu i le prezinți și cu care îl încurajezi să interacționeze. De asemenea, nu
uită că la vârste mici, prudență copiilor în fața persoanelor pe care le întâlnesc pentru primă oară
este normală. Dacă știi că cel mic nu reacționează prea bine la persoanele necunoscute, ajută-l să
se apropie de ele treptat.
5. Cel mic refuză să adoarmă singur. Frică de întuneric, frică de a rămâne singur, de a fi
părăsit în întuneric este trăită de mulți copii.

Recomandare. Încearcă să faci din mersul la somn un ritual cât mai plăcut pentru copil. Îi poți
citi o poveste terapeutică, puteți bea împreună un pahar cu lapte cald pentru un somn liniștit, să
vă spălați pe dinți împreună și poți inventa un mic ritual care să alunge visele urâte. Asigură-l de
faptul că îl iubești, că poate oricând să vină la ține în timpul nopții în caz că se întâmplă ceva și
că ești mândru de el că doarme singur, pentru că îți arată că este curajos.
Toate aceste comportamente se pot datora anxietății de separare, care înseamnă frică
excesivă de a fi părăsit său abandonat. Este o etapă normală la copiii cu vârste între 8 și 18 luni.
Mulți copii preșcolari sunt atașați de părinții lor și preferă să fie împreună cu ei, mai ales în
situațiile noi pentru ei. Însă, când anxietatea de separare apare la copiii de pește 6 ani, de
obicei înseamnă că există o tulburare de ordin afectiv. Anxietatea de separare presupune și
dependența de obiectul/persoană care ar putea lipsi ori dispărea din viața lor .
Anxietatea de separare și dependentă de părinte poate apare în urmă unei situații
traumatizante pentru copil (decesul unei persoane din familie, mutarea într-un alt oraș,
despărțirea temporară forțată de părinte). De asemenea, copiii cu părinți ultraprotectivi au un risc
mai crescut să prezinte această tulburare.

Bibliografie:

Wildenger, L. K., McIntyre, L. L. (2011). Family Concerns and Involvement During

Kindergarten Transition
Poole, D., Warren, A., Nunez, N. (2006). The Story of Human Development
https://www.education.com/
 ANXIETATEA DE SEPARARE
NU VREAU SĂ RĂMÂN LA GRĂDINIȚĂ!

Anxietatea bebelușilor
Psihologii sunt de părere că primele manifestări ale acestei anxietăți de separare apar la
copii în jurul vârstei de 7-8 luni. Este momentul în care ei și-au dezvoltat suficient de mult
atașamentul față de părinți, în special de mamă și este momentul în care ei își dau seama că poți
pleca de lângă ei. Nu pot înțelege însă noțiunea că te și întorci. Apare frica de abandon chiar și
atunci când te duci doar până la baie. Poate apărea de pe o zi pe alta și se va manifesta tragic încă
din prima zi. Vestea bună este că trece de la sine, mai repede de cât te-ai aștepta. Dar ce poți să
faci să-ți încurajezi copilul să treacă peste aceste temeri?
Primul lucru este să te documentezi temeinic și să începi devreme a-l introduce pe cel
mic și altor oameni. Încă de la 5-6 luni îl poți lăsa și cu alte persoane pentru o oră, două sau trei.
De fiecare dată când te vei despărți de copil, anunță-l și ia-ți la revedere de la el. Însă
acest moment trebuie să fie cât mai scurt, vorbele tale trebuie să fie ferme, rostite cu zâmbetul pe
buze și fără prea multe lamentări. Nu te ascunde după ușă să vezi ce se întâmplă, nu trebuie să
reapari după ce ți-ai luat la revedere și nici nu trebuie să arăți că mai ai puțin și plângi. Fermă,
consecventă și sigură pe tine. Astfel va căpăta și el încredere și se va simți în siguranță.
Anxietatea de separare a copiilor mici
De data aceasta, anxietatea se pare că are o plajă mai largă de vârstă de manifestare. Se
încadrează oarecum între 12 și 24 de luni și durează câteva săptămâni. Este momentul în care
copiii se atașează destul de mult de părinți și simt nevoia să stea cu ei cât mai mult. La această
vârstă cei mici înțeleg că pleci dar și că te întorci, însă cel mai bine pentru ei ar fi să nu pleci.
Preferă să stea cu tine, indiferent de situație și vor face orice le stă în putință pentru a te
împiedica să-i părăsești. Ce poți face tu în aceste situații, astfel încât să vă ușurați viața și nimeni
să nu sufere?
În primul rând, trebuie să îl obișnuiești pe cel mic cu un ritual al despărțirii. Un pupic, o
îmbrățișare și eventual o strângere de mână sau să bateți palma, sunt doar câteva idei pe care le
poți aplica zi de zi. Un ritual de despărțire îl va face pe cel mic să se simtă în siguranță.
Niciodată nu pleca de acasă fără să-i spui și fără să-ți iei la revedere, dar la fel ca în cazul
bebelușilor: repede, cu zâmbetul pe buze și cu multă siguranță de sine. Și de fiecare dă-i asigurări
că te vei întoarce și spune-i și când se va întâmpla acest lucru. Dar nu-i spune că te vei întoarce
peste 3 ore deoarece el nu are noțiunea timpului măsurat în ore sau minute. În căpșorul lui timpul
se măsoară în funcție de activitățile zilnice pe care le are. Astfel ”mă voi întoarce când te
trezești” sau ”mami se întoarce să mâncăm împreună cina” sunt cele mai bune repere. Atenție!
Ține-te de cuvânt și nu îl minți niciodată! Nu te amăgi că el nu va observa că nu te-ai întors
atunci când ai promis, pentru că mai devreme sau mai târziu își va da seama și atunci va fi mai
rău deoarece nu va mai avea încredere în tine.
Iar ca despărțirea să fie mai ușoară, de fiecare dată îi poți da o mică sarcină de genul
”închide tu ușa după mami, te rog!”. Copiilor le place să se simtă responsabili, puternici și să
primească sarcini de oameni mari.
Anxietatea de separare la vârsta preșcolară
Chiar atunci când pari să te liniștești și să crezi că ai un copil destul de mare, crizele
provocate de anxietatea de separare recidivează. De obicei, conform specialiștilor, anxietatea de
separare reapare pe motivul unor noi stresuri instalate în viața celui mic. Aceste stresuri pot fi
legate de apariția unui frățior sau surioare în familie sau de noul său job: grădinița sau școala.
În primul caz copiilor le e frică că vor fi abandonați în detrimentul bebelușului proaspăt
instalat în familie, iar în cel de-al doilea, deși știu că părintele se întoarce după ei, au sentimente
de nesiguranță și incertitudine legate de propria lor persoană. Le este foarte greu să se adapteze
unui loc nou, cu persoane necunoscute și să fie nevoiți să împartă atenția unui singur educator cu
atâția copii.
Ce este de făcut în aceste situații?
Unul dintre principalele lucruri pe care îl poți face este acela de a vorbi cu copilul și de a-
i spune că e ok să fie speriat și stresat. Amintește-i de prima intrare în piscină sau de prima
plimbare cu bicicleta când a fost la fel de speriat și totuși s-a terminat cu bine, iar a doua zi a vrut
să încerce din nou. Stările lui de nervozitate sunt absolut normale, iar el trebuie să știe acest
lucru. Apoi încearcă să îl faci să se simtă în siguranță și să se simtă important. Acordați-vă niște
timp doar pentru voi doi.
Mergeți doar voi doi la film sau gătiți ceva împreună, arătându-i astfel că el e foarte
important pentru tine și că ești preocupată și interesată să petreci timp cu el. Urmați-vă rutina de
seară și încearcă să te ocupi cât mai mult de el atunci când sunteți împreună acasă. Vă puteți face
chiar un calendar în care să notați activitățile pe care le aveți în fiecare seară. O idee bună ar fi
să-i citești o poveste în fiecare seară, sau să stați împreună măcar un sfert de oră, să povestiți sau
să vă jucați.
Atenție!
Ca să-l faci să se simtă în siguranță, nu îi îndeplini cerințele cu care ați stabilit că nu
sunteți de acord – dulciuri la orice oră, desene animate în exces, jucării noi cumpărate prea des
etc. Nu îl vei ajuta să se simtă în siguranță, ci îi vei distrage pe moment atenția de la emoțiile
dureroase pe care le simte. Deși e greu pentru restul familiei să accepte aceste emoții, acesta este
singurul lucru de care copilul are cu adevărat nevoie: să fie ascultat, înțeles și acceptat indiferent
de ce simte.

Ce este atașamentul?

Copilul încă de la naștere are nevoie de protecție în fața unei lumi pe care nu o cunoaște.
Adultul reprezintă sursă lui de siguranță. Mamă este cea care îl hrănește, îl schimbă, îl mângâie
și îl protejează de eventuale pericole.
“Mamă m-a adus în acest loc pe care nu-l cunosc. Mi-a spus că o să-mi placă, o să fie
amuzant, dar nu sunt prea sigur de ăsta. Mamă mi-a spus că doamnă de acolo este educatoarea
mea. Cum o fi ea? Vă fi drăguță cu mine? Se vă ocupa de mine? Cine sunt toți acești copii pe
care nu-i cunosc? N-am mai văzut niciodată atâția copii la un loc! Le vă plăcea de mine? Mi-e
frică! De fapt, nu sunt sigur că îmi place locul ăsta. Mamă! Nu mă lăsa aici! Mi-e așa de frică
încât îmi vine să plâng !” (Andrei, 3 ani)
Toate aceste reacții se ascund sub umbrelă anxietății de separare. Această reprezintă
teamă resimțită de copil în momentul în care părintele părăsește mediul în care se află copilul și
se manifestă prin plâns, țipete și neliniște. Anxietatea de separare este strâns legată de tipul de
atașament care s-a format între ține și copilul tău. Hai să vedem împreună ce înseamnă în primul
rând atașamentul și apoi vorbim despre cauzele apariției anxietății de separare.
 Atașamentul înseamnă a fi dispus să cauți apropierea și contactul cu persoană în cauză,
mai ales atunci când mediul nu este sigur. Relațiile de familie lipsite de afecțiune său lipsă de
comunicare a sentimentelor și emoțiilor pot să producă tulburări în dezvoltarea copilului.
Cercetătorul american Ainsworth, împreună cu colaboratorii săi, a descris trei modele de
atașament:
1. Atașamentul sigur: apare atunci când copilul are încredere că părinții vor fi disponibili,
mereu acolo când el vă avea nevoie de ei. Asigurându-l de prezența ta mereu, copilul vă avea
curajul și motivația de a înfrunta lumea înconjurătoare și de a o explora. Este bine să fii atent la
semnalele pe care micuțul tău ți le oferă, să-i dai liniște și alinare, să-l motivezi și să-i redai
încrederea în el ori de câte ori are nevoie.
2. Atașamentul anxios: copilul nu știe cu siguranță dacă părinții vor fi disponibili de fiecare dată
când vă avea nevoie. Din cauză acestei incertitudini, copilul trece prin anxietatea său teamă de
separare și tinde să prefere doar mediul pe care îl cunoaște deja, refuzând să accepte schimbări.
Anxietatea de separare apare în general atunci când copilul este duș pentru primă dată la
grădiniță; crizele de plâns și țipetele se datorează tocmai faptului că mediul este nou și nu este
sigur că vă avea sprijinul și ajutorul părinților. Părinții acestor copii cuatasament anxios sunt
inconsecvenți în ceea ce privește atitudinea pe care o manifestă față de micuți. Uneori pot să le
ofere ajutorul și să le fie aproape, alteori însă, nu.
Cum poate fi ajutat un copil cu un atașament anxios?
 Evită pedepsele, țipetele și bătăile adresate copilului.
 Încearcă să-i oferi stabilitate și predictibilitate.
 Anunță-l atunci când dorești să-l duci într-un loc nou său când schimbi ceva în mediul
lui: fie că vrei să-l duci la grădiniță, că-l lași în grija bunicilor dupa-amiaza său pur și
simplu că vrei să-i văruiești cameră.
3. Atașamentul evitant apare atunci când copilul nu are încredere că poate să-și aibă aproape
părinții. El se așteaptă la respingere din partea acestora și vă încerca să se descurce singur, fără
ajutorul părinților său a celor din jur. Se lupta pentru a deveni independent emoțional, fiind vorba
despre o „maturizare înainte de termen”.
Cum poți să recunoști anxietatea de separare?
Copilul poate să fie supărat, îngrijorat, neliniștit, să devină furios, să plângă, iar uneori
pare a fi disperat și chiar apatic. Atunci când intra pentru primă dată într-un mediu nou, la
grădiniță său la scoala, pot să apară următoarele reacții:
 Refuzul verbal și chiar comportamental (nu mai vrea să meargă la grădiniță său la
școală);
 Modificări ale somnului: coșmaruri și chiar insomnie;
 Palpitații, transpirații, amețeli, dureri de cap, dificultăți de respirație său chiar senzația de
amorțire a membrelor;
 Pot să apară tulburări digestive, dureri de stomac său febra;
 În relațiile cu ceilalți poate să nu se atașeze de nimeni din mediul nou și să aibă frecvent
temerea că ceva rău i se vă întâmplă lui său părinților care „l-au abandonat”.
Ce poți face pentru a-l ajută?
 Încearcă să nu te furișezi atunci când vrei să pleci de acasă. Ieși din cameră calmă său
explică-i că trebuie să pleci pentru câteva minute.
 Lasă-l în grijă unui alt membru de familie explicându-i copilului că tu ai încredere în acea
persoană că vă avea grijă de el așa cum ai fi făcut-o și tu.
  Încearcă să eviți miturile cu „bau-bau”, „vine balaurul și te ia dacă nu ești cuminte”.
Acestea îl sperie pe copil și pot fi cauză anxietății pe care o resimte.
 Atunci când a venit vremea să meargă la grădiniță său la școală, pregătește-l din timp.
Explică-i ce anume înseamnă acest mediu nou. Pe cine vă întâlni, ce vă învăța,
povestește-i despre cadrul didactic pe care-l vă avea. Asigură-l că el se vă întoarce mereu
acasă atunci când programul lui se vă încheia.
 Investighează puțin mediul în care l-ai introdus (este posibil că refuzul de a merge la
grădiniță să fie bazat pe motive concrete: de exemplu, un coleg care l-a supărat cu ceva).
 De asemenea nu te îngrijora fără motiv. Pentru orice copil, schimbarea mediului
reprezintă un moment dificil. De aceea, este posibil că reacțiile lui să înceteze după
câteva săptămâni în care se acomodează.

Copilul tău cum a reacționat în prima zi de grădiniță?

Ce relație de atasament crezi că a format copilul tău față de tine?

Din experiența unei mame

Am trecut până acum prin două etape ale anxietății de separare, cu băiatul meu cel
mare.De fiecare dată am simțit că-mi pierd controlul. Dar, dacă privesc în urmă, îmi dau seama
că nu am fost în stare să înțeleg toate semnalele copilului și să reacționez cu prudență și grijă la
nevoile lui.
Prima dată a apărut foarte devreme, puțin după șase luni. Până atunci, copilul meu avea o
rutină foarte bine stabilită, se culca singur în fiecare seara, se trezea noaptea să mănânce și ne
reîntâlneam dimineața. Într-o noapte, brusc, nu a mai vrut să readoarmă și de atunci a început
coșmarul. Se trezea la fiecare 15 minute, plângând, și nu adormea până ce nu mă așezam în
genunchi lângă pătuț să-l țin de mână. Se întâmpla acest lucru și de 10 ori pe noapte.
Pur și simplu simțea când nu mai eram lângă el și mă voia tot timpul. Se întâmpla
doar noaptea pentru că ziua eram la serviciu și se pare că înțelesese că nu poate profita de mine
decât pe timpul nopții. Am încercat toate variantele posibile, însă nimic nu a mers. După câteva
săptămâni de nesomn și epuizare, l-am luat cu mine în pat. A dormit ca un îngeraș până
dimineața. De atunci am rămas cu el în fiecare noapte și nu am mai avut nici o problemă. și
acum, când are 4 ani, mă ține de mână în somn și se cuibărește la pieptul meu doar ca să mă
simtă lângă el.
Mai târziu, în jurul vârstei de 2 ani, din senin nu a mai vrut să mă lase să plec la serviciu.
De la 4 luni el rămânea în fiecare zi cu bona și totul mergea șnur. Brusc, într-o dimineața a zis că
el vrea să stea cu mine, nu cu bona. Am încercat să îi explic în fel și chip că mă voi întoarce, că
trebuie să merg la birou, că asta e una dintre obligațiile mele. Nimic nu a funcționat. Până la
urmă mi-am luat liber în ziua aceea. A doua zi a făcut la fel.
Mi-am pierdut răbdarea, m-am enervat și chiar am ridicat tonul. Următoarele
săptămâni au fost un coșmar. Am încercat în fiecare dimineață să vorbesc cu el și să-i explic de
ce merg la serviciu și că mă voi întoarce, însă, evident, nu am găsit înțelegere. De fiecare dată îl
lăsam urlând ca din gură de șarpe după mine. Mi se rupea sufletul! A trecut de la sine, însă, după
o scurtă perioadă.
 De ce nu e bine să te furișezi atunci când pleci de acasă? Chiar și atunci când
copilul plânge după tine

Dacă ai crezut că să te furișezi atunci când pleci de acasă va face despărțirea copilului de
tine mai ușoară, ei bine, specialiștii consideră că nu este deloc o idee bună.
Este normal pentru bebeluși și copii mici să fie foarte atașați de mama lor. Copiii au
nevoie să se simtă protejați și cu cât sunt mai aproape de părinți, cu atât se simt mai în siguranță.
Așa că este de înțeles de ce plâng atunci când mama lor dispare brusc din câmpul lor vizual.
Pentru a evita aceste plânsete, multe mame aleg să se furișeze atunci când ies din casă și
altcineva are grijă de copiii lor, însă este mult mai bine ca cel mic să te vadă plecând.
De ce ar trebui ca cei mici să ne vadă plecând de acasă?
Specialiștii de la familyshare.com consideră că înainte de a pleca din casă este cel mai
bine să ne anunțăm copiii în legătură cu intenția noastră și să-i asigurăm că ne vom întoarce
curând. Deși e dureros să-i vedem plângând, este cel mai sănătos lucru pe care îl putem face. Pe
măsură ce crește, copilul va înțelege că după fiecare ocazie în care pleci, te întorci.
Pentru a reduce anxietatea, am început să privesc lucrurile din punctul său de vedere și
am acționat în consecință. Așa, după ce am mai și citit câteva sfaturi legate de parenting, am
început să-l anunț că plec și că mă întorc repede, iar cu timpul, știind că mă întorc, separarea s-a
produs mult mai ușor.
Însă nu va suferi mai mult dacă nu te furișezi?
În funcție de vârsta copilului și de relația pe care o are cu părintele, copilul poate
reacționa diferit atunci când mama e nevoită să plece. Cu toate acestea, este întotdeauna mai bine
să-ți iei rămas bun atunci când trebuie să pleci de acasă sau să te desparți de el. Astfel va învăța
să-și gestioneze emoțiile legate de separarea de părinte.
De asemenea, este extrem de important să-i explici copilului că te vei întoarce pentru că
în caz contrar, și o absență de 5 minute îi poate genera o stare de panică. Pentru un copil mic, 10
minute înseamnă mult mai mult timp decât înseamnă pentru tine. În timp, copilul va înțelege că
mama se va întoarce până la urmă, iar reprizele de plâns se vor reduce și ca timp și ca frecvență.
Se va opri vreodată din plâns după ce plec?
Plânsul nu se oprește imediat și este foarte posibil să nu se oprească foarte curând. Însă
dacă tu nu-l mai auzi plângând după ce pleci, asta nu înseamnă că persoana care rămâne cu el nu
trebuie să-i gestioneze lacrimile. Cu toate acestea, plânsul lui nu înseamnă neapărat sfârșitul
lumii.
Dacă îi permiți copilului să-și ia rămas bun de la tine, chiar și într-un hohot de plâns,
acest lucru îl va determina să se obișnuiască cu situația și, în timp va învăța să-și gestioneze
emoțiile.
A dispărea din raza vizuală a copilului fără avertisment poate genera o mulțime de
sentimente de insecuritate și lipsă de protecție. Nu pleca niciodată de acasă fără să-ți iei la
revedere de la copil. Amintește-ți mereu că o bună comunicare și o legătură emoțională cu
copilul (chiar și atunci când este foarte mic) generează suport emoțional de care cel mic va
beneficia întreaga viață.