“Iona” de Marin Sorescu- tabloul 1

1. Statutul social al personajului, cel de pescar „fără noroc”, nu este întâmplător, ironia dramaturgului
manifestându-se prin faptul ca Iona devine din vânător – vânat. Nici singurătatea caracteristică acestei ocupații nu
este arbitrară, personajul având un continuu prilej de meditatație („De ce trebuie să se culce toți oamenii la
sfârșitul vieții?”).
2. Statutul psihologic este foarte bine conturat, iar folosirea solilocviului permite desluşirea gândurilor şi a
trăirilor personajului. Iona este omul primordial, profan, care a pierdut legătura cu sacrul, nevoit să se întoarcă la
origini pentru o nouă alegere. Primele sale acțiuni sunt, mai degrabă, impulsuri de moment, neputând fi socotite
acte raționale. Iona stă, de pildă, întors cu spatele către gura deschisă a leviathanului, deci ignoră pericolul. Din
momentul închiderii gurii de pește, începe aventura cunoașterii lui Iona.

O primă formă de caracterizare a lui personajului este cea directă când autorul intervine în planul indicațiilor
scenice. Din incipitul tabloului întâi reiese că Iona este un „om singur care trebuie să se dedubleze și să se plieze
după cerințele vieții sale interioare”; de aici și caracterul politropic al personajului, capacitatea sa de adaptare.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din limbaj și atitudine, lui Iona atribuindu-i-se trăsături generale ale
umanităţii. Astfel, textul demonstrează că Iona este ambiţios şi perseverent, petrecându-şi întreaga viaţă într-o
luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul. Înscriindu-se într-un cerc vicios, abnegaţia lui Iona frizează absurditatea
vieţii pe care o duce. O dovadă în acest sens este hotărârea lui de a spinteca toţi peştii, iar precizarea finală legată
de barba lungă sugerează că refuză să se lase învins.

În ansamblu, tabloul 1 îl prezintă pe Iona ca pe un personaj introvertit, dar curios și deschis la noi experiențe. El își
dorește să găsească sensul vieții sale și să descopere ceva mai profund decât rutina zilnică a pescuitului. Cu toate
acestea, el pare să fie un om singur și izolat, care nu reușește să se integreze în comunitatea sa și care se simte
mereu în căutarea unui sens mai profund.

Principala trăsătură ilustrată prin două secvențe

Așadar, principala trăsătură a persoanjului Iona este CONDIȚIA DE OM TRAGIC, însingurat.

O primă secvență revelatorie îl înfățișează pe Iona în ipostaza de ființă captivă care vrea sa-și demonstreze sieși
că este liber, de aici și raportul fin dintre libertate și necesitate. Iona îşi aruncă arma şi încearcă să evadeze,
străpunzând burta peştelui cu unghiile, simbol al revoltei umanităţii împotriva constrângerilor de orice fel.
Utopiile lui Iona pot fi înțelese, mai degrabă, ca distopii, pentru că, despicând, pe rând, cu unghia, burțile
successive ale peștilor, constată că aceștia se multiplicaseră la infinit („Doamne, câți pești unul în altul…Când
au avut timp să se așeze atâtea straturi?”)
O altă secvență semnificativă este cea din ultimul tablou când Iona se sinucide. Iona îşi dă seama că
superioritatea lui în faţa destinului, în calitate de om, este dată de capacitatea de a gândi şi de a-şi decide
sfârşitul. Firea lui meditativă, modul în care vorbeşte cu sine pentru a nu înnebuni, dar şi nevoia continuă de
comunicare îl fac pe Iona să înţeleagă faptul că în viaţă contează cu adevărat doar cunoaşterea de sine: „Am
pornit-o bine, dar drumul, el a greşit. Trebuie să o iau în partea cealaltă...e invers, totul e invers”. Așadar, gestul
final trebuie interpretat tot în cheie simbolică: ACTUL SUICIDAL nu este o soluție de a ieși din comedia
existenței, ca pentru eroii lui Camus, după cum observă Eugen Simion, ci este singura cale de a elibira spiritul
din captivitatea materiei. Existențialiștii francezi descriu sinuciderea drept clipă supremă a luciditității. Dacă
realitatea percepută senzorial era iluzorie, atunci Iona a găsit calea , adică deplina libertate, care există latent
în sine.