Sunteți pe pagina 1din 4

PARTICULARITĂŢI DE CONSTRUCŢIE A UNUI PERSONAJ

dintr-un text literar aparținând lui Marin Sorescu/ dintr-un text dramatic / dintr-o
text dramatic postbelic

Piesa Iona de Marin Sorescu apare în 1968 şi face parte dintr-o trilogie intitulată
Setea muntelui de sare, care cuprinde şi piesele Paracliserul şi Matca. Centrate pe
elemente fundamentale – apa (Iona şi Matca) şi focul (Paracliserul) – şi pe ideea
căutării spirituale, cele trei piese ale trilogiei abordează tema căutării absolutului,
surprinzând omul aflat în faţa unei existenţe copleşitoare
R1: Iona este protagonistul piesei şi singurul personaj care comunică verbal de-a
lungul celor patru tablouri. Conturat prin tehnica inovatoare a solilocviului, Iona
este un erou simbolic, personaj-idee şi un Sisif modern, ilustrând prin destinul său
viziunea existenţialistă a lui Marin Sorescu asupra lumii.
Statutul social al lui Iona este conturat încă de la începutul piesei prin intermediul
notațiilor autorului, semnificative pentru construcţia personajului. Autorul notează
în lista personajelor că Iona este pescar, iar în indicaţiile scenice este prezentat într-
o ipostază specifică acestei ocupaţii: Iona stă în gura peştelui nepăsător, cu năvodul
aruncat peste cercurile de cretă. Tot din indicaţiile autorului se desprinde imaginea
unui Iona însingurat: ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi.
Singurătatea personajului este întărită de monologul dialogat, strategie la care
Sorescu apelează în acest scop; Iona se dedublează şi vorbeşte cu sinele său, cu
naturaleţea celui pentru care acest lucru este o parte a existenţei sale. Statutul
moral şi psihologic se conturează pe parcursul celor patru tablouri, protagonistul
fiind surprins în mai multe ipostaze diferite: fiinţă pasivă, inerțială în tabloul I,
fiinţă care acţionează şi care încearcă să găsească soluţii pentru a scăpa de situaţia
în care se află în tablourile II şi III şi, în cele din urmă, ca în final să se afle în
ipostaza omului care își asumă destinul şi ajunge la conştiinţa de sine în tabloul IV.
R2: O trăsătură a personajului este perseverența, Iona fiind o ființă care, deși
trăiește momente de îndoială și de slăbiciune și ia în calcul posibilitatea sinuciderii,
le depășește și caută soluții pentru a se ieși din universul limitat în care se află
captiv. O scenă semnificativă în acest sens este cea în care Iona decide să nu
renunțe la viață și să iasă din burta primului pește, cu ajutorul cuțitului pe care îl
descoperise asupra sa. Afirmația personajului: Trebuie să sparg zidul,
demonstrează că este hotărât să găsească o cale pentru a se elibera și că acțiunea sa
este obligatorie. Alături de această scenă, perseverența personajului se reflectă și în
cea din actul al III-lea când, captiv în interiorul celui de-al doilea pește, nu
abandonează lupta cu absurdul existenței și continuă să caute soluții pentru a se
elibera, așa cum reiese din replica Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate, dar
și din comportamentul lui Iona evidențiat de către autor în indicațiile sale: scoate
cuțitul și pe panoul din fundul scenei începe să taie un fel de fereastră. În fond,
Iona nu face decât să continue demersul din actul al II-lea, doar că în acest
moment, devine conștient că forța eliberatoare este în sine. Tocmai de aceea,
refuză să ridice cuțitul pe care îl scăpase și taie „ferestre” în burta peștelui cu
propriile unghii, semn al asumării destinului. De altfel constatarea sa că Și în mine
sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu este
relevantă în acest sens.
R3: Unul dintre elementele de structură a textului dramatic relevant pentru
construcția personajului este acţiunea. În tabloul I, Iona este un pescar ghinionist,
ce reprezintă tipul omului obişnuit, conformist (fiecare om trebuie să-şi vadă de
trebuşoara lui, […] să privească în cercul său), care se lasă manipulat de viaţă, un
autoiluzionat care visează la peştele cel mare, dar stă nepăsător, întors cu spatele,
în gura deschisă a unui monstru marin. Încercarea bărbatului de a pescui într-un
acvariu cu scopul de a-şi repara imaginea de ghinionist trădează faptul că Iona
trăieşte sentimentul ratării şi al incapacităţii de a-şi schimba destinul, fiind
constrâns să-şi accepte eşecul. Mai mult, Iona nu-și asumă identitatea, înstrăinarea
eului de sine fiind evidentă în momentul în care protagonistul, pentru a-i păcăli pe
peşti, strigă către un Iona imaginar, explicând: De fapt, Iona sunt eu. Pss! Să nu
afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace. În ciuda
privaţiunilor, personajul se autoiluzionează că viaţa e frumoasă, că marea e plină
de peşti şi că va prinde şi el peştele cel mare, dar va fi înghiţit de peştele pe care l-a
ignorat. În tabloul următor, constată că este primul pescar pescuit, că raportul vânat
– vânător s-a inversat. Din acest moment se află în ipostaza unei fiinţe captive ce
renunţă la caracterul pasiv, inerțial şi încearcă să se elibereze din fiecare burtă de
peşte în care pătrunde. Autoiluzionarea se va regăsi şi în tabloul al II-lea, în
secvenţa în care Iona aduce argumente în favoarea ideii că este liber: Pot să merg,
uite, pot să merg încolo… Și pot să merg şi încoace. Pot să merg unde vreau,
ignorând limitele de care se loveşte. Devenit o fiinţă actanțială, în tabloul al III-lea
Iona înţelege că eliberarea se află în mâinile sale. Scrie un bilet cu propriul sânge,
tăindu-şi o bucată de piele din podul palmei stângi. El încearcă să comunice cu
lumea şi astfel să găsească salvarea. Într-un gest disperat, încearcă să trimită
scrisoarea, asemenea naufragiaţilor, punând-o într-o băşică de peşte. Uită să
lanseze însă mesajul, îl găsește după o vreme și îl citeşte ca şi cum ar veni din
partea altcuiva și formulează comentarii care demonstrează că egoismul este o
caracteristică a ființei umane: Se vaită ca un copil… Să stea pe lumea cealaltă dacă
se smiorcăie aşa. […] Află de la mine, n-o să mişte nimeni un deget. Pe omenire o
doare în fund de soarta ta. […] Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi. Iona este adeptul
principiului că omul este ceea ce face el din sine şi nu aşteaptă de la nimeni, nici
măcar de la Dumnezeu, vreun ajutor. Tabloul al IV-lea îl surprinde pe Iona în gura
ultimului peşte spintecat: barba fâlfâie afară, unde se zăreşte ceva ca o plajă. Simte
o clipă iluzia eliberării, dar, privind către zarea îndepărtată, observă că întreg
orizontul nu este decât un şir infinit de burţi de peşte, ca nişte geamuri puse unul
lângă altul. Finalul piesei este alt element structural care contribuie la conturarea
personajului și are funcție simbolică: soluţia de ieşire din universul labirintic în
care se află Iona este aceea a spintecării propriei burţi, ceea ce ar semnifica
evadarea din propriul destin. Replica cu care se încheie piesa sugerează încrederea
pe care i-o transmite regăsirea sinelui: Răzbim noi cumva la lumină, dar şi
acceptarea ideii că nu ghinionul/nenorocul, ci singurătatea este drama existenţei
umane: Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. Infuzia de optimism
din final vine de la convingerea că moartea este un nou drum şi nu un sfârşit, ceea
ce demonstrează că gestul final nu este unul al sinuciderii, ci al renaşterii.
Mijloacele de caracterizare, chiar dacă reduse în acest text, au de asemenea rol
important în construcția personajului. Mişcările sufleteşti sunt surprinse cu o mare
fineţe în indicaţiile scenice din primul tablou: explicativ, înţelept, uimit, vesel,
curios, nehotărât, făcându-şi curaj. Fiecare tablou surprinde eroul într-o altă etapă a
călătoriei sale prin propriul destin. Notaţiile autorului de la începutul tabloului IV
cuprind portretul fizic al lui Iona: La gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi
ascuţită – vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se
vede. Detaliul fizic, barba, este un indice al trecerii timpului: a trecut o viaţă de
când omul aşteaptă soluţia ieşirii din limitele existenţei. Iona devine imaginea
generică a omului modern, prin multitudinea trăirilor sale notate în indicaţiile
scenice sau exprimate în replici: reverie, reflecţie, acţiune, veselie, tristeţe, spaimă,
calm. Mai mult, fiind un monolog dialogat, personajul se autocaracterizează
adesea, dezvăluindu-și temerile: Iona n-are noroc și pace. În concordanţă cu aceste
stări, limbajul personajului trece de la un registru stilistic la altul: colocvial şi
metaforic, ironic şi tragic., limbajul fiind, alături de notațiile autorului, unul dintre
elementele structurale semnificative în construcția unui personaj dramatic. Ironia
lui Iona și mai ales autoironia se reflectă în secvența în care Iona își citește
scrisoarea și comentează mesajul ei, ca și cum autorul ar fi altcineva: Pe omenire o
doare-n fund de soarta ta, Să stea pe lumea cealaltă dacă se smiorcăie așa.
R4: Consider că tema singurătăţii se reflectă în mod original în construcţia
personajului, în primul rând prin strategia monologului dialogat la care apelează
Sorescu şi la încălcarea convenţiilor specifice teatrului clasic, dar şi din destinul
său şi mai ales din constatarea finală a acestuia: E greu să fii singur. Astfel, Iona
recunoaşte că omul este o fiinţă socială, care trebuie să trăiască împreună cu ceilalţi
şi nu izolat de aceştia. De altfel, detaşarea, autoironia şi privirea sinelui dinspre
exterior accentuează singurătatea personajului și ruptura eului de sine. Marin
Sorescu însuşi mărturisea că intenţia lui a fost să scrie o piesă despre un om singur,
nemaipomenit de singur, iar înghițirea lui Iona de peștele uriaș trimite spre
definiția pe care Nietzsche, filosof existențialist, o să singurătății: Solitudinea m-a
înghițit ca o balenă.
Prin piesa sa, Marin Sorescu inovează dramaturgia românească prin folosirea
solilocviului, eliminarea conflictului exterior și desacralizarea mitului, abordat din
perspective filosofiei existențialiste.