Particularitățile de construcție a textului într-un text literar aparținând lui Marin Sorescu/într-

un text dramatic studiat/ într-un text dramatic postbelic studiat

Piesa „Iona” de Marin Sorescu apare în 1968 şi face parte dintr-o trilogie intitulată Setea
muntelui de sare, care cuprinde şi piesele Paracliserul şi Matca, toate abordând tema căutării
absolutului și surprinzând omul aflat în faţa unei existenţe copleşitoare.
R1. Din punctul de vedere al perioadei în care a fost scrisă, Iona se încadrează în categoria
teatrului postbelic, în cadrul ei regăsindu-se tendințele afirmate în dramaturgie după cel de-al
Doilea Război Mondial. O primă trăsătură a dramaturgiei postbelice regăsite în piesa lui Sorescu
este caracterul parabolic, povestea pescarului înghițit de peștele uriaș fiind una cu tâlc, învestită
cu semnificaţii general-umane, ce dezvăluie reflecţii asupra unor teme fundamentale precum
naşterea, moartea, singurătatea, căutarea identităţii de sine. De asemenea, în textul lui Sorescu se
regăsesc o serie de metafore și simboluri care accentuează caracterul de parabolă al piesei,
simboluri care pot fi interpretate în mod diferit. Astfel, numele personajului trimite cu gândul la prorocul
biblic Iona. El devine astfel un simbol al răzvrătirii şi al învierii. Totuşi, mitul biblic de la care se pleacă apare
desacralizat în piesa lui Sorescu, Iona neapelând pentru salvare la Dumnezeu, ci la mamă: Mai naşte-mă o
dată! Un alt simbol este cel al peştelui care îl înghite pe Iona, ce poate reprezenta labirintul parcurs de
individ spre cunoaşterea de sine, dar şi moartea sau obsesia existenţei trupeşti. Simbolul dublului, al
geamănului este reflectat în dedublarea personajului pe care o impune monologul dialogat.
R2. Tema piesei Iona este singurătatea ca trăsătură a condiţiei umane, aşa cum susţine
însuşi Sorescu în Prefeţele autorului: am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
singur. O scenă relevantă pentru tema singurătății, dar și pentru viziunea existențialistă asupra
lumii este aceea în care Iona își pierde ecoul, despre care Sorescu mărturisea că este cel mai
îngrozitor lucru din textul său. Aflat în gura unui pește, situație pe care o ignoră, Iona își strigă, de
trei ori, numele – simbol al încercării sale de a-și regăsi identitatea. Fiindcă nu primește răspuns,
Iona conștientizează că și-a pierdut ecoul: Gata și cu ecoul meu, ceea ce sugerează însingurarea
totală a personajului. În strânsă legătură cu tema singurătății este și secvența în care personajul îi
întâlnește, în interiorul celui de-al doilea pește care-l ține captiv, pe cei doi pescari. Deși le
adresează întrebări și-și manifestă bucuria de a-i recunoaște, Iona nu primește niciun răspuns,
mesajul transmis fiind acela că omul modern se caracterizează prin singurătate și alienare. Notația
autorului ce însoțește ieșirea celor doi pescari din scenă: pescarii dau din cap că sunt liniștiți,
sugerează că aceștia au receptat mesajul transmis de Iona: Lăsați pe mine. O scot eu la cap și cu
asta, nicio grijă!, dar preferă să își asume și ei statutul de însingurați.
R3. Un element de structură semnificativ pentru particularitățile textului lui Sorescu este
finalul piesei, unul simbolic și profund existențialist: soluția de ieşire din universul labirintic în care
se află Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria
închisoare sau din propriul destin. Replica cu care se încheie piesa sugerează încrederea pe care
i-o transmite regăsirea sinelui: Răzbim noi cumva la lumină, dar și acceptarea ideii că nu ghinionul,
ci singurătatea este drama existenței umane: Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii
singur. Infuzia de optimism din final vine de la convingerea că moartea este un nou drum şi nu un
sfârşit. Această asumare curajoasă are drept speranţă posibilitatea renaşterii într-o nouă viaţă. Nu
în utimul rând, tema singurătății reiese și din notațiile autorului. La finalul listei personajelor,
Sorescu oferă informații despre protagonist, încadrându-l în categoria însinguratului: ca orice om
foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși. Își pune întrebări și-și răspunde, se comportă tot
timpul ca și când în scenă ar fi două personaje.
Prin opera sa, Marin Sorescu inovează dramaturgia românească prin folosirea solilocviului,
eliminarea conflictului exterior și desacralizarea mitului, abordat din perspective filosofiei
existențialiste.