Introducere

Relaţiile Internaţionale s-au dezvoltat în perioada interbelică datorită

organizaţiilor internaţionale, ce avut ca scop asigurarea securităţii la nivel internaţional.
Primele organizaţii internaţionale au luat fiinţă prin aplicarea teoriei liberale; astfel dintre
organizaţiile internaţionale, cele mai importante, care au contribut la menţinerea
securităţii internaţionale, pot enumera: Liga Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor
Unite.Considerat curentul politic înclinat spre pace şi cooperare, liberalismul este baza
organizaţiilor internaţionale.
Liga Naţiunilor- prima organizaţie internaţională, apare în contextul economic,
social şi politic existent după Primul Război Mondial. Statele Unite ale Americii pun baza
Ligii Naţiunilor, concretizând ideea unei încadrări a raporturilor dintre state şi societăţi
internaţionale. Ca urmare a statelor care nu respectat ordinea, securitatea şi pacea
internaţională şi au părăsit, fie au fost excluse din Liga Naţiunilor, survine declinul
acestei organizaţii internaţionale. Consecinţa declinului Ligii Naţiunilor este dispariţia
acesteia de pe scena politicii internaţionale.
Pentru a se menţine pacea la nivel mondial, după cel de Al Doilea Război
Mondial, organizaţiile internaţionale cunosc o dezvoltare puternică. Rolul cel mai
important în menţinerea păcii mondiale îl deţine, la aceea vreme şi în prezent- de ce nu?,
Organizaţia Naţiunilor Unite1. Această organizaţie i-a naştere la iniţiativa Statelor Unite
ale Americii. Obiectivul ONU, de menţinere a păcii, este pus în pericol de conflictul
SUA-URSS, cele două putând bloca orice rezoluţie deoarece erau membre permanente în
Consiliul de Securitate a ONU.
După prăbuşirea comunismului, între 1989 şi 1991, organizaţiile internaţionale ăşi
desfăşoară activitatea în condiţii mai bune, deoarece nu mai sunt supuse nici unui conflict
de genul celui menţionat mai sus.
Pentru a înţelege mai bine esenţele Liberalismului, mecanismele şi obiectivele
organizaţiilor internaţionale, voi încerca să prezint, în paginile următoare, cele mai
importante aspecte ale lucrării „Liberalismul de la Liga Naţiunilor la Organizaţia
Naţiunilor Unite”.
1
Organizaţia Naţiunilor Unite, abreviat ONU

0
 Capitolul 1. Liberalismul şi rolul său în Relaţiile Internaţionale

Liberalismul este o doctrină2 politică şi economică ce are la bază principiul

libertăţii politice şi economice a indivizilor. De asemenea, liberalismul se opune tuturor
curentelor politice care pun interesele societăţii, ale statului sau naţiunii înaintea
intereselor individului.
Liberalismul s-a cristalizat în secolul al XIX-lea, dar se dezvoltă abia după Primul
Război Mondial când la nivel mondial se încearcă depăşirea experienţei traumatizante
pricinuită de război.
În Relaţiile Internaţionale, liberalismul susţine existenţa relaţiilor de pace şi
cooperare între state. Potrivit liberaliştilor, această pace mondială poate fi menţinută prin
moralitate, respectarea legii şi prin existenţa de organizaţii internaţionale. Astfel, dispare
ideea de stat independent şi autonom. Conceptele liberaliste apar pentru a contracara,
pentru a critica ideile realismului politic, care primează interesele statului înaintea
intereselor individului.
În perioada interbelică, susţinătorii liberalismului susţin idei precum:
a) ordinea la nivel internaţional;
b) existenţa unor organizaţii internaţionale, care să ajute la menţinerea păcii
mondiale;
c) problematica raţionalităţii şi
d) importanţa folosirii forţei ca instrument de influenţare la nivel internaţional.
Liberaliştii susţin ordinea la nivel internaţional, deoarece această idee implică
existenţa şi respectarea unor reguli, norme, legi şi instituţii bazate pe cooperare şi schimb.
În total dezacord cu realiştii, liberaliştii susţin că Relaţiile Internaţionale nu
presupun numai interacţiunea dintre un număr mic de state, care să-şi apere suveranitatea,
ci cooperarea la nivel mondial. Astfel, potrivit acestei idei, pe scena politicii
internaţionale apar actori, precum Organizaţii Non-Guvernamentale, organizaţii
internaţionale, grupuri etnice şi de presiune.

2
www.wikipedia.org (accesat 5.12.2009)

1
 În centrul abordărilor liberale se află problematica raţionalităţii. Liberaliştii susţin
că „actorii raţionali sunt capabili de a renunţa la interesele individuale pe termen scurt
pentru a încuraja bunăstarea pe termen lung a comunităţii de care aparţin” 3. Acest concept
al raţionalităţii este susţinut deoarece, se crede că ajută, indirect, la asigurarea bunăstării
individuale a celor care îşi desfăşoară activitatea pe scena politicii internaţionale. În
asentimentul raţionalităţii, violenţa şi războiul sunt privite ca acţiuni iraţionale,
dăunătoare bunăstării şi păcii pe termen lung.
Folosirea forţei, ca instrument de influenţare la nivel internaţional, nu mai este
privită de susţinătorii liberalismului ca un factor de importanţă majoră. Sunt susţinute
diplomaţia, dreptul internaţional şi înfiinţarea organizaţiilor internaţionale, cu obiectivul
clar de realizare şi menţinere a păcii. La acea vreme, liberaliştii au afirmat că dacă nu vor
mai exista conflicte, pacea mondială se va menţine şi, astfel, statele vor fi mai receptive
la ideea de cooperare internaţională.
De asemenea, liberaliştii susţin utilizarea puterii numai în cazurile în care
folosirea acesteia conduce la beneficii colective pe termen lung. Prin utilizarea puterii în
modul prezentat mai sus, se doreşte formarea unor alianţe şi parteneriate cu scop comun
în asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale.
O altă mare idee dezbătută de liberalism este securitatea internaţională şi, în acest
sens, se propune conceptul de securitate colectivă, bazată pe formarea unei alianţe largi
între actorii de pe scena politică internaţioală; scopul acestei alianţe fiind menţinerea
securităţii prin opunerea agresiunilor oricărui stat.
După pagubele,traumele pricinuite de Primul Război Mondial este formată Liga
Naţiunilor, ca organizaţie privată, reală, cu personalitate juridică, instituţii şi reprezentanţi
proprii. Obiectivul Ligii Naţiunilor era menţinerea păcii mondiale. Minusul important al
acestei organizaţii a fost faptul că nu a cuprins toate marile puteri ale lumii, care fie au
rămas în afara organizaţiei, fie au fost excluse din organizaţie şi,astfel, Liga Naţiunilor nu
a putut să suporte costurile acţiunilor colective împotriva agresiunii, ajungându-se, în
final, la dispariţia acesteia.
După cel de Al Doilea Război Mondial, a fost creată ONU, ca succesor al Ligii
Naţiunilor, având- de asemenea acelaşi scop.

3
Joshua S. Goldstein, Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iasi, 2008, p. 151

2
 Succesul asigurării securităţii colective, la nivel internaţional, depinde de:
a) respectarea angajamentelor faţă de organizaţia internaţională, şi
b) existenţa unui număr suficient de membri ai orgnizaţiei internaţionale care să fie
de acord asupra a ceea ce constituie fapt de agresiune.
Liberaliştii au susţinut că evitarea violenţei şi cooperarea internaţională sunt mult
mai bune pentru state şi mai raţionale pentru conducătorii lor, implicând, astfel o bună
dezvoltare a Relaţiilor Internaţionale, ajungându-se şi la o bunăstare a actorilor de pe
scena politicii internaţionale.

Capitolul 2. Liga Naţiunilor şi impactul său asupra Relaţiilor

Internaţionale

După Primul Război Mondial, în dorinţa prevenirii repetării războiului mondial,

apare ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să asigure dezvoltarea
relaţiilor internaţionale prin cooperarea între state. Această idee a fost în centrul
conferinţelor diplomatice internaţionale desfăşurate înaintea şi după izbucnirea celor
două războaie mondiale.
În anul 1915 în SUA, în Philadelphia, i-a fiinţă Liga Naţiunilor, cu obiectivul
impunerii păcii, ca o organizaţie privată, reală, cu personalitate juridică, instituţii şi
reprezentanţi proprii. Principalele fundamente ale acestei organizaţii sunt acceptate de
preşedintele american, din acea vreme, Woodrow Wilson şi se regăsesc în cele „14
puncte” ale sale, care prevăd instituirea păcii la sfârşitul Primului Război Mondial.
Ultimul punct al Ligii a Naţiunilor prevede înfiinţarea acesteia „cu scopul de a oferi
garanţii reciproce independenţei politice şi integrităţii teritoriale atât marilor, cât şi
micilor state deopotrivă”.
Proiectul final al documentului care stă la baza Ligii Naţiunilor, denumit Pactul
Societăţii Naţiunilor, este aprobat, cu unanimitate de voturi, în sesiunea plenară a
Conferinţei de Pace din data de 1 Aprilie 1919. Deoarece acest Pact este inclus în

3
Tratatul de la Versailles, data oficială de constituire a Ligii Naţiunilor este 10 Ianuarie
1920, dată la care intră în vigoare şi Tratatul de Pace.
Scopurile majore ale Ligii Naţiunilor sunt legate de instituirea, menţinerea păcii
mondiale şi de prevenirea unui nou război. Astfel, menţinerea păcii este bazată pe
respectarea a următoarelor principii:
a) membrii Ligii sunt de acord să respecte şi să apere integritatea teritorială şi
independenţa politică a altor state;
b) orice război sau ameninţare de răboi reprezintă o problemă a întregii organizaţii.
Printre mijloacele de realizare a acestor principii sunt susţinute negocierile dintre
părţile aflate în conflict. Potrivit Pactului Societăţii Naţiunilor, o încălcare a obligaţiilor
ce priveau menţinerea păcii urma să fie interpretată ca un act de razboi împotriva tuturor
membrilor Ligii. Statul agresor primeşte sancţiuni politice şi economice, nicidecum nu se
va apela la un conflict armat.
Din punct de vedere al structurii funcţionale, în cadrul Ligii Naţiunilor existau
trei structuri principale: Adunarea, Consiliul şi Secretariatul Permanent.
Adunarea era un organ plenar, toate statele Ligii Naţiunilor fiind membre ale
Adunării, dispunând de un singur vot. Adunarea a avut competenţe în probleme precum:
juridicul, organizaţiile tehnice, reducerea armamentelor, buget şi finanţe, probleme
sociale şi umanitare, dar şi probleme politice. Fiecare problemă era dezbătută în cadrul
unui comitet, în cadrul căruia deciziile se puteau lua cu majoritate de voturi. În Adunarea
plenară deciziile privind problemele importante erau luate cu unanimitate de voturi; în
timp ce deciziile privind problemele de procedură erau luate cu majoritate de voturi.
Printre alte competenţe atribuite Adunării prin Pact se enumară: administrarea de noi
membri; controlul bugetului; selectarea membrilor nepermanenţi ai Consiliului şi
stabilirea regulilor de urmat la această alegere; analizarea problemelor transmise de
Consiliu şi iniţierea de acţiuni pentru revizuirea Tratatelor.
Consiliul era un organ cu compoziţie restrânsă, format din 9 membri, dintre care
cinci aveau statut de membri permanenţi4( plus Germania şi URSS mai apoi), alături de
patru membri nepermanenţi. Componenţa Consiliului a variat continuu. La început acesta
avea patru nepermanenţi, ulterior, în 1936, ajungând la 11 membri nepermanenţi. În

4
SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia

4
1939, după ce Germania, Italia şi Japonia au părăsit Liga Naţiunilor, iar URSS a fost
exclusă, Consiliul cuprindea doar doi membri permanenţi (Franţa şi Marea Britanie) şi 11
membri nepermanenţi. Consiliul a avut competenţe în reglementarea disputelor,
excluderea membrilor care încalcă prevederile Pactului, formularea planurilor de
dezarmare, formularea recomandărilor privind căile de punere în aplicare a prevederilor
Convenţiei privind reglementarea disputelor şi aplicarea de sancţiuni.
De asemenea, Consiliul a avut competenţe comune cu Adunarea în probleme ce
priveau numirea Secretariatului General al Ligii Naţiunilor, alegerea membrilor Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională şi schimbările raportului dintre numărul membrilor
permanenţi şi nepermanenţi ai Consiliului.Secretariatului General al Ligii Naţiunilor a
îndeplinit funcţii administrative.
O privire de ansamblu asupra activităţii Ligii Naţiunilor face necesară la
considerarea contribuţiei sale, în dezvoltarea Relaţiilor Internaţionale, în raport cu scopul
pentru care a fost creată: menţinerea păcii şi prevenirea izbucnirii unui nou
razboi.Analizând activitatea Ligii, am observat că aceasta şi-a îndeplinit defectuos
obiectivele. La început, Liga s-a implicat într-o mai mare măsură în soluţionarea
conflictelor de orice natură. Aceste conflicte au fost purtate între state mici sau mijlocii,
statele mari intervenind pentru a-le aplana, fără a se recurge la război.
Sistemul instituit de Pact Societăţii Naţiunilor pentru reglementerea divergenţelor
şi-a dovedit deficienţele atunci când una dintre parţi participante la conflict a fost o mare
putere. Exemple în ilustrarea deficienţelor Ligii Naţiunilor sunt: atacurile Japoniei asupra
Manciuriei în 1931, invazia Italiei asupra Etiopiei între 1934-1935, atacul URSS asupra
Finlandei din 1937. Liga Naţiunilor nu a aplicat sancţiuni economice şi băneşti asupra
marilor puteri, ducând astfel la începutul declinului organizaţiei.
Motivele eşecului dovedit de Liga Naţiunilor în menţinerea păcii mondiale sunt de
trei feluri: constituţionale, structurale şi politice 5. Slăbiciunile constituţionale fac referire
la faptul că Pactul Ligii Naţiunilor nu scotea, de fapt, războiul în afara legii. Membrii
Ligii nu aveau voie să pornească un razboi decât în anumite condiţii. Aceste slăbiciuni nu
au afectat totuşi funcţionarea Ligii, întrucât aceasta nu şi-a respectat la rândul ei structura

5
Hans Morgenthau, Politica între naţiuni, lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi,
2007, p.490

5
funcţională. În privinţa slăbiciunilor structurale6, acestea au avut un efect direct asupra
eşecului Ligii în ceea ce privea prevenirea războaielor asupra cărora avea jurisdicţie.
Slăbiciunile politice s-au referit la capacitatea Ligii Naţiunilor în prevenirea războiului,
capacitate influenţată de unitatea membrilor ei şi, îndeosebi, de unitatea marilor puteri.
În lucrarea „Organizaţii internaţionale interguvernamentale”, Raluca-Miga
Beşteliu este de părere că „Societatea Naţiunilor a reprezentat un punct de cotitură în
dezvoltarea cooperării dintre state” 7, în ciuda slăbiciunii organizaţiei de a acţiona eficient
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi a lipsei de mijloace de a interveni în
prevenirea crizelor politice, economice, sociale. Liga Naţiunilor a avut un impact
important în evoluţia decisivă a istoriei organizaţiilor internaţionale care să facă posibile
relaţiile internaţionale.
Potrivit lui Hans Morgenthau „incapacitatea Ligii Naţiunilor de a menţine ordinea
şi pacea internaţională a fost rezultatul inevitabil al superiorităţii pe care etica şi politicile
naţiunilor suverane au putut-o menţine în faţa moralei şi obiectivelor politice ale
guvernului internaţional reprezantat de Liga Naţiunilor.”8
După dispariţia Ligii Naţiunilor, locul pe scena politică internaţională, locul i-a
fost luat, în anul 1945, de către Organizaţia Naţiunilor Unite.

Capitolul 3. Organizaţia Naţiunilor Unite şi rolul său în Relaţiile

Internaţionale

Principala premisă a apariţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite este declinul şi

dispariţia de pe scena politică inetrnaţională a Ligii Naţiunilor. Alte premise ale apariţiei
ONU sunt:
a) „Declaraţia Naţiunilor Unite” de la 1 Ianuarie 1942, şi
b) politica americană, care insista asupra moralităţii relaţiilor internaţionale.
6
Hans Morgenthau, Op. Cit., p.491
7
Raluca-Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2006, p.146
8
Hans Morgenthau, Op. Cit., p. 495

6
 Ideea ONU-instituţie care să guverneze la nivel global a fost decisă de către
americani la Conferinţa de la Teheran din anul 1943, la care au participat SUA, URSS şi
Marea Britanie. Astfel, la 25 Aprilie 1945, în San Francisco s-a deschis Conferinţa de
Constituire a ONU. Criteriile de participare la această conferinţă şi de admitere în ONU,
de asemenea, au fost:
a) Germania şi statele aliate9 nu puteau face parte din ONU, şi
b) statele care vroiau să adere la ONU erau obligate să semneze textul Declaraţiei
Naţiunilor Unite, ca text de preaderare.
La San Francisco, statele fondatoare ONU au stabilit documentul fundamental al
organizaţiei şi, anume, “Carta ONU”. De asemenea, la Conferinţa de Constituire a ONU
s-a negociat şi semnat statutul Tribunalului Internaţional, instituţie la care se judecau doar
relaţiile dintre state, nu şi cauze civile.
Conform articolului 1 din Carta ONU, scopul principal al ONU este acela de “a
menţine pacea şi securitatea internaţională”. Carta ONU conţine 19 capitole şi 111
articole. În preambul şi în primele două articole sunt precizate scopurile şi principiile
ONU, după care sunt menţionate şi descrise calitatea de membru( în capitolul 3), precum
şi structura funcţională a organizaţiei. Printre principiile pe care se bazează Carta ONU
pot fi enumerate: egalitatea statelor conform dreptului internaţional; suveranitatea statelor
şi respectarea, de către state, a obligaţiilor interne. De asemenea, statele semnatare a
Cartei ONU îşi impun respectarea principiului de egalitate în drepturi a popoarelor şi a
statelor, rezolvarea diferendelor exclusiv pe cale pasnică şi eliminarea războiului.
ONU a fost creată pentru a servi nevoilor statelor, pentru a ajuta la menţinerea şi
dezvoltarea relaţiilor internaţionale. Beneficiile obţinute de state în urma constituirii ONU
sunt: stabilitatea politică, economică şi socială pe care ONU o apără; promovarea
opiniilor statelor, rezolvarea problemelor cu ajutorul ONU; precum şi mecanismul de
rezolvare a problemelor de securitate internaţională.
ONU promovează şi coordonează programe de asistenţă şi dezvoltare economică
şi socială în statele Lumii a III-a.
Deşi are la bază principii solide şi promovează scopuri dificile, „ONU este totuşi
o instituţie mică şi fragilă- un copil de 60 de ani”10.
9
România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda
10
Joshua S. Goldstein, Op. Cit., p.342

7
 Carta ONU stabileşte trei structuri importante de conducere a organizaţiei şi,
anume: Adunarea Generală a ONU, Consiliul de Securitate şi Secretariatul General al
ONU, ultima având o importanţă majoră.
Adunarea Generală a ONU este alcătuită din totalitatea membrilor organizaţiei;
având competenţe în examinarea raporturilor anuale şi speciale ale Consiliului de
Securitate, în dezbaterea oricăror iniţiative aduse de un stat membru şi în elaborarea de
recomandări membrilor ONU sau Consiliului de Securitate. Alte atribuţii ale Adunării
Generale a ONU sunt alegerea de noi membri, precum şi alegerea membrilor
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate. Principul care stă la baza acestei structuri a
ONU este „un stat, o voce”11. Adunarea Generală ONU se întruneşte anual, în luna
septembrie- sesiuni ordinare, dar în cazuri de urgenţă, se poate întruni în sesiuni
extraordinare. Hotărârile Adunării Generale a ONU sunt luate cu o majoritate de două
treimi de voturi. Adunarea Generală a ONU nu decide, ci doar dezbate şi face
recomandări Consiliului de Securitate.
Consiliul de Securitate este compus din 15 membri ONU, dintre care 5 membri
permanenţi şi 10 membri nepermanenţi, aleşi la fiecare 2 ani; membrii permanenţi sunt
Republica Populară Chineză, Franţa, Marea Britanie, SUA şi Federaţia Rusă. Consiliul de
Securitate ONU din punct de vedere al componentei istorice a cunoscut imortante
modificari: din 1945 până în 1971, membru permanent a fost Republica China pentru că
comunitatea internaţională a refuzat să recunoască Republica Populară Chineză ca subiect
de drept internaţional, abia după recunoaşterea SUA a Republicii Populare Chineză
aceasta devine membru permanent. O altă schimbare are loc în 1992, ca urmare a
destrămării URSS, locul acesteia în Consiliul de Securitate-ca membru permanent fiind
luat de Federaţia Rusă. Printre atribuţiile Consiliului de Securitate pot enumera:
supunerea spre organizare de raporturi anuale ale situaţiei la nivel internaţional;
anchetarea oricărui diferend ce ar putea conduce la un conflict militar; deciderea asupra
măsurilor ce trebuiesc luate pentru a da curs rezoluţiilor sale. De asemenea, Consiliul de
Securitate poate decide acţiuni militare menite să restabilească pacea şi securitatea
internaţională. Membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate au drept de vot, opoziţia
unuia dintre ei însemnând anularea deciziei; membrii nepermanenţi pot vota oricum iar
11
Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura Institutul European, Iaşi,
1998, p.16

8
din cauza acestui drept de vot unele conflicte nu se pot rezolva. Membrii nepermanenţi
sunt aleşi după regiunea geografică. Exista o opoziţie la nivel internaţional faţă de această
instituţie din partea statelor emergente care cer să devină membre permanente ale
Consiliului (ex: Germania, Japonia, India, Indonezia, Brazilia şi Africa de Sud). Structura
Consiliului este o urmare o situaţiei geo-politice din perioada anului 1945.
Secretariatul General al ONU structura de conducerea cea mai importantă din
ONU. Secretariatul este condus de un secretar general, numit de Adunarea Generală la
propunerea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de 5 ani cu posibilitatea realegerii
ulterioare pentru încă un mandat. Această funcţie de secretar general a apărut în anul
1946 şi alegerea persoanelor care ocupă acestă funcţie creionează toate statele. Secretarul
general al ONU nu poate să primească instrucţiuni de la nici un Guvern, nici măcar de la
Guvernul statului din care provine. Printre secretarii generali ai ONU pot enumera pe:
Trygve Lie( primul, Norvegia), Dag Hammarskjold( Suedia), Kurt Waldheim( Australia),
Awer Derez de Cuellar( Peru), Butros Ghali( Egipt), Kofi Annan( Gana) şi Ban Ki
Moon( Coreea de Sud).
De-a lungul Războiului Rece, ONU a înregistrat puţine succese în privinţa
securităţii internaţionale, lucru datorat conflictului SUA-URSS, care împiedica ajungerea
la un consens pentru asigurarea ordinii internaţionale.
După Războiul Rece, marile puteri au căzut de acord asupra unor măsuri ce
priveau securitatea internaţională. Astfel, ONU a avut un rol important în rezolvarea
problemelor de securitate internaţională.
În 1990, ONU devine cel mai important factor mondial de rezolvare a conflictelor
internationale, ca urmare a succeselor înregistrate, pe această temă, în a doua jumătate a
anilor ΄80.
De la jumătatea anilor ΄90, ONU nu se mai află la înălţimea misiunii sale.
Conflicte, precum războiul din Afganistan şi războiul din Irak îngreunează activitatea
ONU.
În prezent, ONU are un rol major în relaţiile internaţionale, dar există încă
conflicte care pun în pericol îndeplinirea scopului primordial al ONU, menţinerea
securităţii internaţionale.

9
 Încă de la începuturile sale, ONU a fost promovată ca fiind cel mai bun
instrument de promovarea a securităţii colective şi de menţinere a păcii mondiale, mijloc
de protejare a drepturilor omului şi de stimulare a dezvoltării socio-economice.
În prezent, ONU coordonează activitatea unor organisme precum:
a) Organizaţia Internaţională a Muncii- cu sediul la Geneva şi care se ocupă cu
sprijinirea legislaţiei muncii în cazul în care apare un conflict de muncă cu statul;
b) Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultura- cu sediul la Roma, ce rezolvă
problemele de alimentaţie în zonele de conflict;
c) Fondul Monetar International- care are sediul la Washington;
d) Banca Mondiala- cu sediul la Washington;
e) UNESCO- cu sediul la Paris, organizaţie pentru educaţie, ştiinţă şi cultură;
f) Organizaţia Mondială a Sănătăţii-cu sediul la Geneva;
g) Organizaţia Mondială a Comerţului- cu sediul la Geneva;
h) Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică- ce are sediul la Viena şi scopul de
a controla programele nucleare, pentru ca acestea să fie folosite exclusiv în scopuri
paşnice. State înarmate nuclear, în prezent, sunt: SUA, Franţa, Marea Britanie, Rusia,
Republica Populară Chineză, Israel, Africa de Sud, Coreea de Nord, Iranul, India şi
Pakistan;
i) UNICEF- cu sediul NewYork;
j) Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi- care are sediul la Geneva.
Limbile oficiale utilizate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt limba
engleză, limba franceză, limba spaniolă, limba rusă, limba arabă şi limba chineză.
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai proeminentă, universală şi influentă
organizaţie de pe scena politică internaţională.

10
 Capitolul 4. Concluzii

După ce am studiat problematica liberalismului politic şi rolul orgamizaţiilor

internaţionale în relaţile dintre state, pot concluziona prin susţinerea ideii că organizaţiile
internaţionale au jucat, joacă şi vor juca întotdeauna un rol de maximă importanţă la nivel
mondial, deoarece lumea contemporană este surescitată mereu de conflicte care pun în
pericol securitatea internaţională.
Pe parcursul acestei lucrări am încercat să subliniez rolul şi impactul, asupra
relaţiilor internaţionale, pe care l-au avut două din cele mai importante organizaţii la nivel
mondial, Liga Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite.
Deşi, de-a lungul timpului, aceste organizaţii au avut scopul precis de a menţine
pacea mondială, în urma căreia statele sunt mai receptive la ideea de cooperare
internaţională( implicit o mai bună dezvoltare a relaţiilor internaţionale), obiectivele lor
au fost îndeplinite defectuos. Obiectivele acestor două mari organizaţii nu au fost
îndeplinite în totalitate pentru că nu au fost respectate prevederile documentelor
fundamentale. Pentru a exemplifica ideea menţionată anterior enumăr conflicte, precum:
atacurile teroriste asupra New-York-ului din11 Septembrie 2001( revendicate de
Organizaţia Teroristă Al-Qaida), Războiul din Irak, atentatele de la Madrid sau de la
Londra, conflictele din Afganistan, etc.
La început de secol XXI, pe scena politică internaţională există o multitudine de
organizaţii mondiale care promovează ideea de neexistenţă a frontierelor între state,
globalizarea, cu scopul clar de menţinere a securităţii internaţionale şi de creare a unui
sistem cooperant internaţional.
Curentul politic care a stat la baza organizaţiilor internaţionale atât în perioada
interbelică, cât şi în cea postbelică este liberalismul, care pune în prim plan interesele
omului.
Concluzionând, afirm că având la bază liberalismul politic, organizaţiile
internaţionale sunt, pe lângă state, actori importanţi pe scena politică internaţională, cu
rol determinant în Relaţiile Internaţionale.

11
 Bibliografie

1. Beşteliu, Raluca-Miga, Organizaţii internaţionale interguvernamentale,

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
2. Buşe- Vianu, Constantin Alexandru, Istorie universală. Epoca
contemporană,vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;
3. Defarges, Philippe Moreau, Organizaţiile internaţionale contemporane,
Editura Institutul European, Iaşi, 1998;
4. Durosselle, Jean- Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919- 1947.
Vol.I, Editura Ştiinţele Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006;
5. Goldstein, Joshua S., Relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2008;
6. Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu- Sebastian, Manual de relaţii
internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
7. Morgenthau, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta
pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007;
8. Neagu, Romulus, O.N.U.Adaptare la cerinţele lumii contemporane,
Editura Politică, Bucureşti, 1983;
9. Vergara, Francisco, Temeiurile filozofice ale liberalismului, Editura
Nemira, Bucureşti, 1998;
10. www.metapedia.org;
11. www.onu.com;
12. www.wikipedia.org.

12