TRATATE DE PACE ÎN IMPERIUL ROMAN.

CAZUL DACIEI
1. Recunoașteți textul:

„După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele
săvîrşite de aceştia şi era copleşit cînd se gîndea la sumele de bani pe care romanii trebuia să le
plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngîmfarea dacilor sporesc necontenit. Cînd afla
de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe
roamni, ci pe Domiţian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian. .
Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin
simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vînjos (începuse să domnească la vîrsta de patruzeci şi
doi de ani) şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar cu sufletul era la înălţime, deoarece
nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrîneţe... De aceea Decebal
se temea de Traian pe bună dreptate.

Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi
aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atît ceilalţi aliaţi, cît
şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. . Dar Traian dădu lupta cu ei, îşi văzu
răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-
a cruţat nici propriile sale veştminte, ci le-a tăiat fîşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar
soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi(.. a dat poruncă) încât a
început să urce pe înălţimi, ocupînd cu mari primejdii colină după colină, şi se apropia de
capitala dacilor. Lusius i-a atacat din aştă parte; el ucise mulţi duşmani şi prinse de vii un număr
şi mai mare. Ăn acest timp, Decebal a trimis soli pe cei mai buni pileaţi şi se ruga de împărat ,
prin mijlocirea lor: nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în condiţiile impuse (şi
anume să dea îndărăt armele).

Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrîngere nu dintre comaţi - ca mai înainte -, ci pe
cei mai buni dintre pileaţi. . Aceştia azvîrliră armele, se aruncară la pămînt şi stăruiră pe lîngă
Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de vorbă, deoarece este
gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel puţin să trimită Traian pe cineva care să
se înţeleagă cu el. Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului. 3. Dar nu s-a
realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe
alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele, maşinile de război cucerite [de la
romani], precum şi steagul luat de la Fuscus. Pentru aceste motive, dar ales pentru că Maximus
prinsese în acest timp pe sora aceluia şi cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească
orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gînd să le respecte, ci ca să mai prindă
putere, după pierderile suferite atunci: . Anume, să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe
constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din
teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; . să nu
mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul roman (căci
Decebal atrăgea la sine prin momeli pe foarte mulţi oameni viteji). De nevoie el primi aceste
condiţii. Merse la Traian, căzu la pămînt spre a i se închina şi azvîrli armele. .Despre toate
acestea [Traian] trimise solie Senatului, pentru ca şi Senatul să întărească pacea. După ce rândui
acestea şi lăsă oaste la Sarimizegetusa, punînd străji şi în restul ţării, el se întoarse în Italia.

Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseră armele jos, îşi legară mîinile în felul
prinşilor de război şi rostiră cîteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară la pace
şi-si luară înapoi armele. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit «Dacicul». Dădu lupte de
gladiatori în teatru (căci îi făceau plăcere) şi readuse pe scenă actori de pantomină (era
îndrăgostit de unul dintre aceştia, Pylades); deşi iubea faptele de arme nu se îngrijea mai puţin de
celelalte şi de împărţirea dreptăţii. El prezida judecăţile, cînd în Forul lui August, cînd sub
porticul numit al Liviei, adesea şi în alte părţi. Dar cînd i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe
nu respectă tratatul, ci îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la
vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ţinut
(pe care, după aceea, deşi ei îl cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi), 4. senatul decretă că Decebal
este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou cu
război împotriva aceluia.

Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian - şi încă din alte pricini -, Decebal ceru
iarăşi pace. Însă el nu înţelegea să depună armele şi să se predea, îşi aduna - în văzul tuturor -
trupe şi chema în ajutor pe vecini. . Spunea că dacă-l vor părăsi pe dînsul, şi ei vor fi în
primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutîndu-l în luptă, înainte ca el să fi
suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sînt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei
înşişi robi, căci vor rămîne fără aliaţi. Prin forţă Decebal n-a izbutit. Dar era cît pe aci să-l ucidă
pe Traian prin vicleşug, întinzîndu-i o cursă. Trimise în Moesia cîţiva dezertori, ca sa încerce să-l
omoare, întrucît se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără
excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire
planul, fiindcă unul din ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.

Atunci Decebal chemă la dînsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dîrzenie
o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l convinse să vină, cu gînd să-l facă să i se supună, îl
prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să
mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. . Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru
acestuia - în schimbul eliberării lui Longinus - să-i cedeze ţara pînă la Istru şi să-i plătească banii
care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici
nu-l preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici
să-l scape cu sacrificii prea mari. . Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar! între
timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că
are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască de loc ce are în gînd şi să nu i se pună
o pază aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui
Traian, spre a putea să rămînă nestînjenit. . După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul
nopţii şi muri. După această întîmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea în
schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Şi trimise îndată un centurion prins împreună cu
Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse
cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, şi nu-i dădu nici pe libert,
socotind că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului, decît înmormîntarea lui
Longinus.

Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns.
Minunate sînt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea.
Stîlpii, din piatră în patru muchii, sînt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de
picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de
o sută şaptezeci de picioare şi sînt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută
pentru aceşti stîlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în
mijlocul fluviului fiecare stîlp, într-o apă plină de vîrtejuri, într-un pămînt nămolos, de vreme ce
cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu
această lăţime - căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atît, - ci pentru că acolo este
locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cît spaţiul se îngustează
mai mult aci - deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai
mare - cu atît se face mai năvalnică şi mai adîncă. Încît şi împrejurarea aceasta se adaugă la
greutatea construirii podului. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări.
Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decît stîlpii, iar pe deasupra lor nu se
mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este
cu neputinţă. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva
romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă
peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea
trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.

Traian trecu Istrul pe acest pod; şi a purtat război mai mult cu chibzuială decît cu
înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de
pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dînsul prin multe primejdii şi
dădură dovadă de vrednicie. . Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea
fi salvat. Dar simţind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) şi
se întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce a săvîrşit fapte măreţe. Cînd a văzut
Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sînt în mîinile duşmanului, că el însuşi este în
primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia
ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. Fură descoperite şi
comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub rîul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci
[Decebal] abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o
mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase - mai ales dintre cele care
suportau umezeala -, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pămînt, iar după aceea aduse rîul din
nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi
alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis,
un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.

După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari şi de
la inzi. El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise
cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori De
asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu
clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.

Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atît [spre a-i sluji] ca mormînt,
cît şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă
atît cît se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă.”

Între multe alte onoruri voitate de senat pentru el, a fost si epitetul de Optimus, adică «Cel
mai bun». El mergea întotdeauna pe jos, împreună cu întreaga lui oştire, îşi ţinea soldaţii în bună
rînduială la orice marş şi-i aşeza cînd într-un fel cînd într-altul. Iar rîurile le trecea pe jos, ca şi
aceia. . Uneori răspîndea ştiri înşelătoare prin cercetaşi, pentru ca soldaţii să se deprindă cu
tactica şi să fie pregătiţi şi neînfricaţi pentru toate. ... iar alţi [comandanţi], între care şi Lusius,
trimis de Traian, supuseră pe iudei.. Acest Quintus Lusius era maur şi căpetenie a soldaţilor
mauri, aflîndu-se în fruntea unui detaşament de călăreţi. Osîndit pentru ticăloşia sa fu îndepărtat
din armată. Dar - mai apoi - cînd izbucni războiul cu dacii, întrucît lui Traian îi era trebuincios
ajutorul militar al maurilor, Lusius veni la el din îndemn propriu şi săvîrşî fapte măreţe. . Preţuit
pentru aceste fapte, el dovedi mult mai multă vitejie în al doilea război cu dacii şi, în sfîrsit, arăta
atîta destoinicie acestuia şi făcu atîta avere în acest război, încît fu înscris printre cei care
exercitaseră pretura. Ajunse consul, şi mai apoi guvernator al Palestinei. Din aceste pricini era
foarte invidiat şi urît şi de aci i se trase moartea.”

2. Datați textul și contextul istoric

3. Realizați o interpretare a textului prin prisma instituțiilor de securitate statală