Traian

Traianus Ulpius Marcus (53 - 117) a fost unul dintre cei mai de seamă împăraţi
ai Imperiului Roman, iar renumele său este datorat şi cuceririi teritoriilor Daciei.
În istoria poporului român, împăratul Traian şi-a cucerit un loc de cinste, iar
urmele realizărilor sale se văd încă pe teritoriul României. O serie de lucruri
despre viaţa împăratului Traian au rămas însă mai puţin cunoscute publicului
larg. Ştiri pe aceeaşi temă Fabuloasa descoperire a Sarmizegetusei, în The New
York Times: „... Au fost dacii înţelepţi cu adevărat? Lecţiile de viaţă ale
strămoşilor... Ce ştiau strămoşii noştri despre ştiinţă. Dacii cunoşteau medicina,
as... Traian a ajuns la conducerea Imperiului Roman în anul 98, ca urmaş al lui
Nerva. Provenind din Hispania, dintr-o familie cu tradiţie militară, Traian a
condus Imperiul în vremea întinderii sale teritoriale maxime din istorie. A fost
numit al doilea dintre "cei cinci împăraţi buni" ai Imperiului Roman, primind
titlul de optimus, încă din timpul vieţii, informează istoricii. De numele său au
fost legate mai multe campanii militare importante şi victorioase în Dacia, dar şi
o serie de proiecte edilitare impresionante ale Antichităţii, printre care se află
Forumul lui Traian şi Columna lui Traian, capodoperele din Roma ale
arhitectului Apollodor din Damasc. În România, ruinele oraşului antic Ulpia
Traiana Sarmizegetusa şi monumentul de la Adamclisi amintesc de măreţia
împăratului latin. O serie de lucruri au rămas mai puţin cunoscute publicului larg
despre cel considerat “cuceritorul Daciei”.

1 A primit cu modestie titlul de împărat

2 S-a remarcat prin curaj
3 Şi-a sfâşiat mantia pentru a-şi bandaja soldaţii
4 S-a numit Dacicus
5 A scăpat cu viaţă din complotul pus la cale de Decebal
6 A ordonat construcţia unui pod impresionant peste Dunăre
7 Capul lui Decebal, marele trofeu al războiului
8 A capturat comorile lui Decebal
9 A rămas alături de soldaţi
 Augustus
Octavian, după cum este cunoscut mai degrabă, a fost declarat zeu de către
Senat la moarte. În timpul domniei sale Imperiul Roman a trecut printr-o
perioadă de pace (este iniţiatorul Pax Romana/Pacea Romană) şi prosperitate,
extinzându-şi totodată foarte mult suprafaţa, care aproape a fost dublată.

1. A fost nepotul lui Iulius Cezar, care ulterior l-a adoptat.

2. Augustus nu a fost numele lui de la naştere

2. Augustus nu a fost numele lui de la naştere

4. Aproape a dublat suprafaţa Imperiului

5. Luna august a primit numele lui.

6. Şi-a trimis fiica în exil

7. Mulţi dintre potenţialii săi moştenitori au dispărut în condiţii

misterioase.

Cezar
Gaius Iulius Cezar s-a născut la Roma pe 13 iulie 100 î.Hr, într-o bine-cunoscută
familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulus, fiul
prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că
naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil,
deoarece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor
decedate. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei construcţii în Suburba,
un cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi
patricieni aristocratici, nu era avută, după standardele nobilimii romane. Astfel,
niciunul dintre membrii familiei sale nu a obţinut câștiguri remarcabile în vremurile
copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei.
Totuși mătuşa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi
totodată reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi
oameni din Roma la vremea respectivă, influenţa sa politică aducând averi
considerabile şi familiei lui Cezar.
 Gâștele de la Roma
În anul 390 î.H., acești luptători de temut, urmași ai lui Iupiter ori nu, conduși de
Brennus, o cumplită căpetenie războinică, părăsesc pădurile lor întunecoase pentru a
cuceri noi pământuri. Ei pradă tot ce le iese în cale, pârjolesc, omoară, măcelăresc.

Foarte repede, galii ajung la porţile Romei. Cuprinși de spaimă, mulţi romani fug să se
ascundă la ţară. Alţii se adăpostesc în cetăţuia de pe Capitoliu împreună cu ostașii, care
adună în pripă arme și provizii.

În timpul acesta, doar la o azvârlitură de băţ, galii își așază tabăra pe malul Tibrului.

Deoarece iscoadele lor au găsit porţile Romei deschise vraiște, zidurile fără apărare,
străzile pus-tii și casele cufundate în tăcere, Brennus se teme de vreo capcană. În cele
din urmă, războinicii gali intră în oraș, un oraș pustiu. Ei jefuiesc casele, își încarcă de-
a valma prada în care, sfarmă și ard ceea ce nu pot lua cu ei.

Deodată, zărind pe culmea Capitoliului străji romane, cu lăncile în mâini, ei pornesc la

asaltul cetăţuii.

Scoţând strigăte puternice, ei încearcă să spargă porţile, să se caţăre pe ziduri. În zadar.

O ploaie de pietre și de săgeţi îi împiedică să se apropie. Atunci, lăsându-se păgubași
de cetate, dar ducând deja cu ei o pradă uriașă, atacatorii părăsesc orașul în flăcări.

A doua zi, în timp ce Roma arde încă, Brennus își rânduiește oștirile în jurul
Capitoliului și pornește asaltul. Ostașii lui se bat cu îndârjire prin norii de praf și de
fum. Unii se prăbușesc la pământ, loviţi de pietrele și săgeţile aruncate de pe zidurile
cetăţii. Alţii continuă să înainteze.

Dându-și seama că nu va lua nicicând această cetăţuie cu forţa, înţeleptul Brennus

poruncește retragerea. El hotărăște să-i păcălească, să-i ia prin surprindere pe romani,
pentru a-și atinge scopul… Și va aștepta oricât va fi nevoie, dar va ieși învingător.

La întoarcerea lui în tabără, datorită celor aflatede el, galii trec la acţiune. Ei se
îndreaptă în tăcere spre Capitoliu. Fără vreun cuvânt, mișcându-se târâș, ca să nu fie
observaţi, ei înaintează tot mai departe…

După multe eforturi, galii ajung la zidurile Capitoliului. Totul se întâmplă într-o liniște
atât de adâncă, încât nici străjile romane, nici câinii lor, de obicei foarte atenţi la
zgomote, nu-i aud.

În cetate, toată lumea doarme. Dar iată, gâștele divine consacrate zeiţei Iunona, care
trăiesc pe Capitoliu, nu se lasă luate prin surprindere.

Simţind că se întâmplă ceva neobișnuit, gâștele ascultă liniștea nopţii. Ele se agită în
toate părţile, gâgâie, bat din aripi. Trezit pe neașteptate de zgomotul păsărilor, ostașul
roman Marcus Manlius pune mâna pe sabia și pe scutul său. El aleargă până la zid,
strigând ca să-i pună în gardă pe camarazii săi adormiţi. Un gal a ajuns deja sus. Cu o
lovitură de scut, Manlius îl răpune și îi face vânt peste zid. Înnebuniţi de spaimă, galii
își lasă armele, ca să se agaţe mai bine de stânci cu mâinile și cu picioarele.

Răpirea Sabinelor
Devenind rege, Romulus i-a împãrţit pe locuitorii oraşului care ştiau sã
mânuiascã arma în grupuri. Fiecare grup, numit legiune, numãra trei mii de
pedestraşi şi trei mii de cãlãreţi. Ceilalţi locuitori alcãtuiau ceea ce se numea
populus, adicã poporul de rând. Apoi Romulus a ales o sutã de cetãţeni de vazã
şi i-a numit patricieni. Adunarea patricienilor alcãtuia Senatul, adicã sfatul
bãtrânilor.Oraşul creştea necontenit pe seama oamenilor veniţi de oriunde, fiind
primiţi cu dragã inimã. Majoritatea constituiau o adunãturã — vagabonzi,
cerşetori şi altãlume suspectã.Femei erau puţine. Din aceastã cauzã Romulus
trimite soli cãtre triburile vecine, rugându-le sã îngãduie fetelor lor sã se mãrite
cu romanii. Triburile însã au rãspuns cã nu se vor înrudi cu nişte tâlhari şi
haimanale. Atunci Romulus a recursla un şiretlic. El a rãspândit vestea cã la
Roma s-ar fi descoperit altarul lui Consus,zeul sfatului. În cinstea lui în oraş se
pregãtea o mare serbare. Astfel au fost atraşimusafiri din diferite locuri. Cei mai
mulţi au sosit din tribul vecin, al sabinilor, cusoţiile şi copiii.A început serbarea.
Romulus, îmbrãcat în mantie de purpurã, era în centrulalaiului, împreunã cu
suita sa. Când petrecerea era în toi, Romulus s-a ridicat înpicioare, şi-a scos
mantia, apoi a îmbrãcat-o din nou. Acesta era semnalul. Tineriiromani şi-au scos
sãbiile, nãpustindu-se în mijlocul oaspeţilor. Fiecare roman rãpicâte o sabinã şi o
duse la el acasã. Jigniţi la culme, sabinii au început sã sepregãteascã de rãzboi
împotriva romanilor. Mai întâi, trimiserã câţiva soli la Roma, cerând sã le fie
înapoiate fetele, iar apoi sã înceapã convorbiri desprelegãturile de prietenie şi
rudenie dintre cele douã popoare. Dar Romulus a refuzat.Atunci Acron, regele
oraşului Caenina, a pornit un rãzboi împotriva Romei.Când cele douã armate se
apropiarã una de alta, comandanþii lor, potrivit unui vechi obicei, au început un
duel. Romulus era un luptãtor iscusit, voinic şi stãpânpe sine, iar regele din
Caenina era iute şi nechibzuit şi, desigur, a fost învins. Inrândurile sabinilor s-a
creat panicã, drept urmare, oastea lor a fost distrusã. ApoiRomulus a cucerit
Caenina şi i-a strãmutat pe locuitorii ei la Roma. Astfel oraşul acrescut şi mai
mult.Romulus a mai cucerit şi a pustiit câteva oraşe sabine, iar pe locuitorii lor
deasemenea i-a adus la Roma. Insã nu a trecut mult timp şi o mare armatã
sabinãveni cu rãzboi împotriva romanilor. Conducãtorul acestei armate era Titus
Tatius.Sabinii se apropiarã de oraş, dar se vãzurã nevoiţi sã se opreascã în faţa.