Dinastia Antoninilor (96-192)[modificare | modificare sursă]

Statuia lui Traian Columna lui Traian -

finalizată în 113 Forul lui Traian, finalizat în 113

Bustul lui Hadrian Zidul lui Hadrian din

Marea Britanie, construcție începută în 122 Panteonul din

Roma, finalizat în 125 Statuia lui Antoninus Pius - Museo Chiaramonti

(Vatican) Castelul Sant'Angelo, inițial conceput ca mausoleu al

împăratului Hadrian din 139 Statuia lui Marc Aureliu -

Muzeele Capitoline Bustul lui Commodus - Muzeele
Capitoline
Secolul al II-lea a rămas în istoria Imperiului Roman drept „perioada celor cinci
împărați buni”, care s-a caracterizat ca fiind o succesiune pașnică și prosperă.
Nerva, odată ce a fost înscăunat, a eliberat deținuții condamnați și acuzați pe
nedrept de trădare de împăratul Domițian. A avut o colaborare excelentă cu
Senatul Roman și a returnat proprietățile confiscate. Însă suportul pentru
Domițian a rămas puternic în rândul armatei și în anul 97, garda pretoriană a
asaltat palatul imperial de pe Colina Palatină și l-a luat pe împăratul Nerva drept
ostatic. A fost forțat să le îndeplinească cererile, acceptând să-i condamne pe cei
acuzați de asasinarea împăratului Domițian și să țină un discurs de mulțumire
pretorienilor. Nerva l-a adoptat pe Traian, comandantul legiunilor de la frontieră
germanică.
După moartea lui Nerva în anul 98, Traian a devenit noul împărat și l-a executat
pe prefectul Casperius Aelianus, responsabil pentru rebeliunea împotriva
predecesorului său Nerva. A lansat o campanie militară planificată în Dacia, o
regiune de la nord de Dunăre populată de geți și daci care provocau expediții de
jafuri la sud de Dunăre în provincia romană Moesia. În 101 a traversat personal
Dunărea și a învins armatele dacice conduse de regele Decebal la Tapae.
Împăratul a decis că nu poate să-și ducă cucerirea până la capăt pentru că
armatele trebuiau reorganizate și a propus condiții de pace cu dacii. Împăratul a
fost primit cu onoruri militare ca erou și a primit numele de Dacicus. Decebal a
încălcat termenii de pace și a incitat la revolte anti-romane. În 105 Traian,
comandând legiunile și trupele de mercenari germanici, a invadat din nou
Dacia și a capturat capitala dacilor, Sarmizegetusa Regia. Regele Decebal,
pentru că nu voia să fie capturat, s-a sinucis. Legiunile romane au cucerit sud-
estul Daciei. Traian, pentru a celebra victoria, a organizat festivități în tot imperiul
timp de 123 de zile. Și-a construit columna dedicată glorificării victoriei, cu fresce
ce conțin secvențe din ambele războaie daco-romane, proiectat de
arhitectul Apolodor din Damasc care a proiectat construirea forumului dedicat lui
Traian si podului de pe Dunăre pe care l-a traversat în cursul expediției în Dacia.
În 112 Traian, provocat de decizia regelui Parției, Osroes I, de a-și numi nepotul,
Axidares, ca rege al Armeniei, a pornit într-o expediție în Orient pentru a reîntări
hegemonia romană asupra Armeniei. L-a înlăturat pe rege și a anexat Armenia la
imperiu. Apoi a pornit o expediție în Mesopotamia și sudul Parției, anexând
orașele Babilon, Seleucia și în final, capitala Ctesifon în 116. Între timp, a
reprimat o revoltă iudaică. A continuat expediția spre golful Persic, unde a
declarat Mesopotamia (Irakul de azi) o nouă provincie imperială, dar s-a lamentat
că era prea bătrân ca să-i mai calce pe urmele lui Alexandru cel Mare. În 116 a
capturat orașul Susa și l-a înlăturat pe regele Osroes I și l-a numit pe
Parthamspates drept rege marionetă al Parției. Imperiul Roman a atins astfel
maximul teritorial. Dar Traian a murit în 117 pe drumul de întoarcere spre Roma.
A fost succedat de Hadrian, fiul său adoptiv. Acesta s-a dovedit un excelent
administrator și a extins apărarea imperiului. A cedat provincia Mesopotamia și
teritorii din Armenia, Asiria și Dacia, fiind imposibile de apărat. A dus un război cu
Vologeses al III-lea, noul rege al Parției din 121, dar l-a încheiat cu negocieri de
pace. A reprimat o altă răscoală iudaică, condusă de Bar Kokhba în anii 132-135.
A fost primul împărat care a vizitat toate provinciile, a donat bani pentru proiecte
locale de construcții. În Britania a ordonat construirea zidului, faimosul zid al lui
Hadrian, pentru a apăra provincia Britania de populațiile tribale din nordul
neocupat al Scoției de azi. A întărit fortificațiile pe frontiera germanică și cea
nord-africană. A construit Panteonul și Templul lui Venus din Roma și a
reconstruit Serapeumul din Alexandria. Domnia lui pe plan intern s-a dovedit
prosperă și pașnică.
După el a urmat Antoninus Pius, care a încercat să ducă o politică pașnică. A
zdrobit revoltele din Mauretania, Iudeea și Britania. A continuat să întărească
zidul din Britania, dar a abandonat proiectul.
Sub împăratul Marc Aureliu, triburile germanice au lansat incursiuni asupra
frontierelor europene ale imperiului, în special în Galia. A dus expediții militare
împotriva acestora și și-a comemorat victoria prin construirea columnei dedicate
lui. În Orient a condus o expediție împotriva Parției. Acesta și-a trimis co-
împăratul, Lucius Verus, să comande legiunile în est pentru a le câstiga
loialitatea. În 166 a trimis ambasadori romani, probabil negustori și nu diplomați,
în China, regatul Han de Est, ce i-au adus ofrande și cadouri împăratului Huan.
Chinezii au achiziționat piese de sticlă romană după cum ne indică mormintele
chinezești, în vreme ce romanii achiziționau mătase adusă pe Drumul Mătăsii, o
rețea de rute din Asia Centrală. În 175 Marc Aureliu a condus campanii în nordul
Germaniei în cadrul Războaielor Marcomanice și a înăbușit rebeliunea
generalului Avidius Cassius care s-a proclamat împărat în Egipt și Siria. Acesta a
fost asasinat și Marc Aureliu a recăpătat controlul asupra estului imperiului. În
ultimii săi ani de viață a studiat filosofia și a scris lucrări celebre precum
"Meditații", fiind cunoscut ca un împărat stoic. Marc Aureliu a murit în 180 și,
pentru prima oară în 100 de ani, a avut loc o succesiune imperială paternală.
Commodus, fiul sau, care până în 177 era co-împărat, a moștenit tronul imperial.
Commodus s-a dovedit a fi un împărat foarte diferit de tatăl său. Cu el a început
declinul oficial al Imperiului Roman. După un complot de asasinare eșuat
organizat de sora sa Lucilla și un grup de senatori, Commodus a devenit
paranoic și s-a afundat în nebunie. Pacea Romană s-a încheiat odată cu el. S-a
dovedit a fi un împărat megalomaniac, atașând un cap cu chipul său pe colosul
lui Nero și s-a portretizat drept încarnarea lui Hercule, participând la luptele cu
gladiatori și lei. În 186 a ordonat executarea ministrului principal. Puterea politică
a fost transferată amantei și celor doi consilieri ai împăratului. Commodus a
redenumit Roma drept Colonia Commodiana. În anul 192 consilierii săi, prefectul
pretoriului, amanta sa și șambelanul l-au trădat și l-au trimis pe un campion de
lupte să-l asasineze, cu o zi înainte ca împăratul să preia consulatul, îmbrăcat în
gladiator.
Senatul l-a declarat împărat pe prefectul orașului, Publius Helvius Pertinax, însă
imperiul a alunecat spre război civil. Pertinax a avut o domnie scurtă de 86 de
zile, încercând să se inspire după domnia lui Marc Aureliu și intenționând să
implementeze reforme sociale pentru copii săraci și reforme monetare. Dar a fost
copleșit și ucis de 300 de soldați din garda pretoriană care se plângeau că au
primit doar o parte din plata promisă.
Noul împărat proclamat de garda pretoriană a devenit senatorul Didius Iulianus.
Acesta a devalorizat moneda romană prin a scădea conținutul de argint
în denar de la 87% la 81,5%. Populația s-a revoltat și l-a întâmpinat cu huiduieli,
proteste și acuzații pentru "hoție", aruncând cu pietre asupra sa.
Generalii Pescennius Niger din Siria, Septimius Severus din Panonia și Clodius
Albinus din Britania, cu legiunile la comanda lor, au refuzat să-l recunoască pe
Iulianus drept noul împărat. La trei luni după preluarea tronului, Iulianus a fost
asasinat de un soldat.
Ulterior Garda Pretoriană a fost desființată de Severus, fiind acuzată de lipsă de
disciplină, lene, desfrâu, și înlocuită cu oameni din trupele sale.
Lucius Septimius Severus, născut într-o familie feniciană ecvestră în provincia
romană Africa Proconsularis, a fost proclamat împărat în 193 de către legiunile
sale în Noricum și a putut stabiliza situația politică după moartea lui Commodus
după ce și-a învins rivalul, Clodius Albinus, în bătălia de la Lugdunum. Și-a
securizat poziția sa de împărat și a fondat dinastia Severilor.
Dinastia Severilor (193-235)[modificare | modificare sursă]

Septimius Severus Caracalla

Băile lui Caracalla Statuia

lui Elagabal, cu chipul lui Alexandru Sever
Lucius Septimius Severus, proclamat împărat în 193 de către legionarii săi din
Noricum în timpul tulburărilor politice care au urmat moartea lui Commodus, a
asigurat o conducere unitară a imperiului din 197, după ce l-a învins pe ultimul
său rival, Clodius Albinus, în bătălia de la Lugdunum.
Severus s-a luptat cu succes împotriva parților și împotriva incursiunilor barbare
în Marea Britanie, reconstruind zidul lui Hadrian. La Roma, relațiile sale cu
Senatul erau proaste, dar el era popular printre oamenii obișnuiți și printre
soldații săi, veniturile cărora au crescut. Începând cu 197, puterea prefectului
pretoriului Gaius Fulvius Plautianus a avut o influență negativă; acesta din urmă
a fost executat în 205. Unul dintre succesorii lui Plautianus a fost juristul Aemilius
Papinianus. Severus a continuat persecuția oficială a creștinilor și a evreilor,
deoarece erau singurele două grupuri care își opuneau credințele
cultului sincretistic oficial. Severus a murit în timpul campaniei în Marea Britanie.
El a fost urmat de fiii săi Caracalla și Geta, care au domnit sub influența mamei
lor, Iulia Domna.
Fiul cel mare al lui Severus, Caracalla, s-a născut cu numele Lucius Septimius
Bassianus în Lugdunum, Galia. "Caracalla" era o porecla care se referea la
tunica cu glugă galică pe care o purta în mod obișnuit chiar și atunci când
dormea. La moartea tatălui său, Caracalla a fost proclamat co-împărat cu fratele
său Geta. Conflictul dintre cei doi a culminat cu asasinarea acestuia din urmă.
Caracalla s-a remarcat printr-o cruzime fără precedent, autorizând numeroase
asasinate ale unor dușmani și rivali. A dus o campanie de succes
impotriva alamanilor. Băile lui Caracalla din Roma sunt cel mai durabil monument
al domniei sale. Domnia lui a fost de asemenea remarcabilă pentru Constituția
Antoniniană (latină: Constitutio Antoniniana), cunoscută și ca Edictul lui
Caracalla, care a acordat cetățenia romană aproape tuturor oamenilor liberi din
întregul Imperiu Roman.
A fost asasinat de către Garda Pretoriană când se ducea la războiul împotriva
parților.
Fiul cel mic al lui Severus, Geta, a devenit co-împărat cu f