POVESTEA NEAMULUI ROMÂNESC

Mihail Drumeș

BUREBISTA ȘI DECEBAL

I. O PĂDURE DE OŞTENI

În urmă cu 2000 de ani, de la munții Boemiei și până la Dunăre, trăiau geții care mai erau numiți
daci. Ei se rugau lui Zamolxis care le dădea morate şi viaţă veşnică. Ei erau agricultori, meşteşugari şi
creşteau vite.

Nobilii daci, tarabostes, îi exploatau pe comati, oameni de rând. Întâiul stat dacic s-a format în
jurul munţilor Orăştiei, iar întâiul rege a fost Burebista (s-a urcat pe tron în 82 î.e.n.). Acesta a fost ajutat
de Deceneu – preotul dac. Burebusta a lărgit hotarele statului dacic si de aceea a fost considerat de către
elini: cel dintâi şi cel mai de seamă rege al Traciei. În anul 44 î.e.n. a fost ucis de către aristocraţie. După
moartea sa au trecut mulţi la cârma statului care începuse să se destrame. Când a venit Decebal la putere,
ţara a început din nou să fie înfloritoare, numai că romanii au trecut Dunărea şi se îndreptau spre
Sarmizegestusa. Conducătorul face o analiză atentă a condiţiilor armatei sale – oameni neinstruiţi
asemenea romanilor, dar care sunt mânaţi doar de iubirea de patrie. Sperând că Zamolxis îl va ajuta,
Decebal s-a culcat.

A doua zi, în oastea romană s-a aflat că în locul taberei dacice se află o nouă oaste, foarte
numeroasă. A fost trimis un alt soldat ca să cerceteze şi acesta a dezvăluit secretul: Decebal a tăiat
pădurea şi a îmbrăcat trunchii copacilor cu haine, iar în dreptul lor a şezet suliţe astfel încât să pară că sunt
gata de tragere. Comandantul roman nu a mai înaintat de teamă ca să nu-şi piardă capul în vreo viclenie
de-a dacilor. Domiţian s-a bucurat de supunerea dacilor care i-au trimis o parte dintre prizonieri şi armele
capturate, făcând şi o înţelegere prin care dacii urmau să primească ajutor de la romani în fiecare an.

II. TRAIAN ŞI DECEBAL

Pacea ruşinoasă cu romanii a durat 21 de ani, timp în care arhitecţii romani au construit în Dacia
cetăţi. Când a venit la conducerean Romei Traian, unul dintre cele mai arzătoare gânduri a fost să
transforme Dacia într-o provincie romană.

Traian a trecut Dunărea pe la Porţile de Fier. În drum el a întărit cetăţi şi s-a asigurat că nu va fi
lovit din părţile laterale de către Decebal. Acesta din urmă a trimis 3 oşteni de rând ca să se închine lui
Traian, dar acesta nici nu s-a uitat la ei.

Decebal s-a aliat cu sarmaţii, iar aceştia i-au speriat pe romani. Traian a presupus că este un
vicleşug de-al împăratului Decebal şi s-a luptat cu cetele de daci şi sarmaţi pe care le-a aruncat peste
Dunăre. Apoi a plecat, pentru că trecuse iarna, spre cetăţile dacice. În prima a capturat-o pe sora lui
Decebal şi a găsit trofeele de la împăraţii romani anteriori. Apoi s-a îndreptat spre Sarmizegetusa.
 Văzându-se fără scăpare, Decebal i-a cerut sfatul lui preotului. Acesta i-a spus că trebuie fie să se
închine el însuţi lui Traian, fie să-şi ia viaţa aşa cum au mai făcut-o strămoii lui. Înainte însă l-a rugat să îi
ia viaţa sa căci nu avea nici jungher, nici plante otrăvitoare.

Decebal s-a dus să se închine regelui roman, care a crezut că este iarăşi vreun vicleşug de-al
dacului. Dar apoi s-a gândit că ar fi bine să-i ceară tot ce ar fi luat dacă l-ar fi învins. Aşa că au scris pe
tăbliţe înţelegerea conform căreia Decebal ar fi înapoiat toţi meşterii romani trimişi înaonte, toate armele,
ar fi dărâmat toate frontariile ridicate de către romani şi ar fi renunţat la armate. Mai mult, li s-a cerut
ţinutul de azi al Olteniei, iar în fiecare cetate urma să rămână câte o legiune romană pentru a se asigura că
este păstrat acordul. Astfel dacii deveneau robi.

III. RĂZVRĂTIREA DACILOR

Decebal nu a putut să ţină înţelegerea mai mult de un an. El i-a mărturisit Marelui Preot că preferă
moartea robiei. De aceea a uneltit la formarea unei alte armate cu care să se răzvrătească. Traian a auzit
despre acestea şi a hotărât să se construiască un pod peste Istru (Dunăre), pentru ca să poată trece
legiunile şi funcţionarii de o parte şi de alta a Dunării. L-a trimis pe Apollodor. Graba lui Traian era foarte
mare şi a plecat cu legiunile de la Roma încă din timpul iernii, când încă nu era finalizat podul. Când au
ajuns la Dunăre totul era gata şi au adus jertfele necesare. (Podul se afla la Drobeta-Turnu-Severin).

Lupta dintre cele două armate a fost dramatică, oastea romană a câştigat încet, încet teren şi a
reuşit să intre în Sarmizegetusa. Acolo a găsit căpeteniile dace care se otrăviseră cu speranţa că dincolo de
viaţă îi aştepta Zamolxis. Numai Decbal nu s-a otrăvit. El spera ca Traian să nu mai alerge după un fugar,
spera ca acesta să renunţe să-l caute. Cu grupul de luptători care se strecuraseră dincetatea arzândă, el
spera să întemeieze o nouă armată pe care să o conducă împotriva lui Traian.

Decebal însă a rămas singur. Oştenii săi au fost prinşi sau risipiţi de armata romană, iar el a ajuns
singur într-o peşteră, cu aurul care i-ar fi asigurat organizarea unei noi armate. Dar romanii îl înconjurau.
Şi-a ales singur moarte: nu otrava, pentru că era o soluşie prea uşoară, nu aruncarea în hăul prăpastiei, ci
înjunghierea în inimă.

Din Traian şi Decebal s-a format o noup seminţie isteaţă, vitează, pe care n-a urnit-o nimeni din
locurile ei.

ÎMPĂRATUL TRAIAN

I. CĂCIULARUL CU DESAGA PLINĂ DE AUR

 La moartea lui Nerva, Traian ţine un discurs în Senat prin care dezvăluie senatorilor cum au
decurs luptele cu dacii cât de ruţinoase au fost acordurile încheiate cu Domiţian. Longinus îi întăreşte
spusele lui Traian şi toţi hotărăsc că primejdia venea de la Dunăre. În consecinţă, Traian va strânge cele
mai bune cohorte din Spania şi Galia pentru a le pregăti de lungul război care urma.

II. TRAIAN ÎNTÂIA OARĂ ÎN DACIA

Traian a plecat în Dacia să o cucerească. Lupta de la Tapae a fost crâncenă. S-au înregistrat
pierderi de ambele părţi. Dacii şi-au ales locul strâmt al Porţilor-de-Fier de astăzi, astfel încât să se poată
retrage peste munţi. Aşa au făcut. Traian a trimis după Longinus ca să vină cu noi cohorte. Soldaţii săi
erau răniţi, epuizaţi. Oamenii trimişi în recunoaştere nu aduceau veşti despre daci. Aceasta până în
mijlocul iernii, când zăpada care căzuse era cât un cal şi-un călăreţ. Traiana a aflat că Decebal, în fruntea
unei oștiri de călăreți bine înarmați, ataca cohortele romane din Dobrogea. S-a gă nu era o viclenie de-a
dacului și a plecat să se lupte cu el, dar fără a părăsi drumul Sarmizegetusei, astfel încât s/ar fi putut
retrage în orice moment.

Primăvara a sosit Longinus cu cohorte noi din Galia și Spania. Bătăliile au fost sângeroase și grele.
Abii împărați au dovedit curaj și iscusință. Într-una dintre zile a fost prinsă chiar sora lui Decebal care i-a
răspuns lui Traian cu semeție că dacii nu se vor pleca niciodată în fața lor și că de va fi să ajungă în cetate,
va găsi numai trupuri moarte, deci va cuceri o țară pustie! A urmat o bătălie crâncenă, apoi au sosit câțiva
nobili daci ca să se închine lui Traian, dar acesta nu a vrut să îi ascule. După o altă bătălie care a risipit
oastea dacă și a înjumătățit cohortele romane, însuși Decebal a mers să se închine în fața lui Traian.
Conducătorul dac a acceptat să înapoieze armele, mașinăriile și toți meșterii romani pe care-i primise de la
romani în ultimii ani și a promis să fie supusul Romei, iar prietenii romanilor să fie și prietenii săi.

III. PODUL LUI APOLLODOR

Traian a primit veste că Decebal primește soldați din armata romană care îi antrenează pe dacii săi.
Deci conducătorul dac se pregătea de război! Atunci Traian l-a chemat pe arhitectul Apollodor și i-a cerut
să construiască un pod peste Dunăre și să întărească cetățile de pe malul Fluviului. După 2 ani podul era
gata, iar Longinus conducea o armată care se stabilise la Castra Traiani, iar Traian o alta. Urmau să se
întâlnească pe locul Sibiului de azi.

Într-o noapte, Traian era gata să fie ucis de un om la Dacului, dar a auzit la timp și a sărit din pat,
apoi a tăiat frânghiile cortului prinzându-l pe soldatul dac. Apoi a primit scrisoare că Longinus este în
mâinile lui Decebal. Era sfătuit să plece, să îți retragă armata, dar nu a făcut lucrul acesta. Apoi a primit
un alt mesaj de la Longinus care-i mărturisea că a făcut rost de otravă puternică și că nu va mai rămâne
mult timp în viață.

Traian a plecat în grabă mare cu oștirea spre Sarmizegetusa. În drum Decebal construise tot feluld
e cetățui pe care Traian le-a înconjurat și le-a cotropit, lăsând grosul armatei să se deplaseze spre cetatea
cea mare. Acolo berbecii de lemn nu puteau urni blocurile de granit și de aceea romanii au hotărât să
construiască un accer, o cetate de lemn în fața Sarmizegetusei. Astfel au reușit să se ferească de atacul
dacilor și să dărâme zidurile cetății. Când au pătruns în interiorul ei au găsit numai trupurile moarte ale
dacilor. Obținuseră cetatea, dar nu și victoria!
 Doi ciobani au găsit trupul lui Decebal mort într-o peșteră unde se adăposteau. Ei au luat capul
căpeteniei și i l-au dus lui Traian închinându-se lui. Nu doreau decât să/și pască în continuare vitele pe
plaiurile natale. Privind capul însângerat, Traian s-a gândit că dacă Decebal ar fi fost roman, atunci i/ar fi
fost prieten. A hotărât ca taberele romane să rămână în Dacia unde să întemeieze un singur neam.

Aurul dacic a fost dus la Roma unde Traian a construit noi palate, a făcut noi drumuri și a bătut
monede cu chipul său. Senatul roman a hotărât ca în inima Romei să se ridice o columnă care să
amintească de faptele mărețe ale împăratului. În Dobrogea, la Adamclisi a fost ridicat Trofeul lui Traian,
pe care corăbierii îl puteau vedea de pe Marea Neagră.

CLOȘCA CU PUII DE AUR

I. BACIUL DIN PĂDURE

Ciobanul își așteaptă nepoții cu merinde. El cântă din caval oilor sale, ai când vin copiii le
povestește despre vreumurile de altădată când în țară Decebal se lupta pentru pământul patriei. Grue,
nepotul bătrânului, nu înțelege de ce vin mereu popoarele străine și le pustiesc satele, și le ia holdele, de îi
lasă mereu săraci. În timp ce bătrânul vorbea, oamenii din sat au venit înarmați, femeile cu copiii la sân,
toți erau înspăimântați. Veniseră iarăși străinii să le strice rostul din sat.

II. CĂLĂREȚII HUNI

Oamenii din sat au fost cotropiți de Atilla, hunul care avea ochii subțiri și coadă la spate, cel
viclean căruia i se spunea Biciul lui Dumnezeu. Dorința sa era să supună românii, să-i învețe să se lupte
și apoi să cucerească cu ei Roma și Bizanțul. Aflase el că românii nu mănâncă mult și că se luptă cât zece.

Cel care traducea, a spus românilor că nu li se va face nimic dacă vor trimite bărbații să învețe să
lupte, iar după amiaza femeile vor merge la han ca să li se dea lănțișoare, după ce se vor fi supus acestuia.

III. CĂRUȚELE CU AUR