Dacia 

era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un

număr mai mare de state iar ei ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa ,
râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunărea (sud) și Carpații Păduroși (nord).
În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru,
"înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică"
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul
regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est,
Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși
- spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala
regatului era orașul Argedava.
Există specialiști care cred că după creștinarea teritoriului de la nordul
Dunării și asimiliarea credințelor și practicilor creștine, sărbătoarea
Sfântului Andrei a luat locul sărbătorii unei presupuse divinități dacice,
Sântandrei, personificare a lupului.

Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun că acesta a

fost trimis în ”tărâmurile lupilor”, unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile
dacice de Marele Lup Alb. Evident, nu avem inscripții sau documente la care
să apelăm pentru reconstituirea drumului apostolului Andrei la Nordul
Dunării (de fapt, nici nu există dovezi clare  care să ateste că acesta ar fi
trecut Dunărea), însă tradițiile populare cu privire la călătoria sa sunt foarte
bogate.

Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și

lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”,
apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol
al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia
lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără
răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie,
transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă,
avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau
cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul,
dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a
îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași
determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de
el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci
aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.

După un timp, Zalmoxis vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca

acesta să îl slujească în alt chip, astfel îl transformă în animal. Însă nu în
orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un
Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să adune toți lupii din codri
pentru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le
veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de
oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul
Alb însă era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.

Într-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată
pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână
lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce
vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând că astfel să
slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii

reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie,
sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel,
unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar
trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în
speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea
oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima
munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră. 
Lupul Alb și Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere
în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populației precreștine au fost

înglobate în noua religie. Spre exemplu, interdicţia de a lucra în ziua
Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor; noaptea premergătoare
sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al
strigoilor şi al lupilor. În această noapte, în special la sate, se practică încă
ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate
relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Anumite obiceiuri legate de ziua
Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase
cu apă, pentru a fi păstrate pentru anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai
vechi. Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare,
păzitor al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce
„leagă gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă
identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria
colectivă. Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al
trecerii dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei
acţiuni. Tinerii superstiţioşi şi nu numai cred că acum au şansa să-şi cunoască
iubitul sau ursitul. Însă, pe de altă parte, există credinţa că este momentul
pentru a se lua măsuri de apărare împotriva duhurilor rele. Spiritele malefice
ale celor decedaţi au, în această noapte, puteri sporite.

Decebal, ultimul rege al Daciei, este unul dintre personajele fascinante din
istoria românilor. Domnia sa, de două decenii, a avut loc într-o perioadă în
care Imperiul Roman se afla într-o continuă expansiune şi reprezenta cea mai
mare ameninţare pentru poporul care stăpânea teritoriile actuale ale
României. Armatele regelui dac au fost înfrânte în cele din urmă de romani,
iar o parte a ţării a devenit provincie a Imperiului. Totuşi, regele înfrânt a
rămas în istorie ca un adversar de temut chiar şi pentru puternicul Imperiu
Roman. Iată zece lucruri mai puţin cunoscute despre regele Decebal:

1 Cea mai faimoasă descriere Istoricul latin Cassius Dio l-a prezentat
pe Decebal ca fiind un duşman de temut al romanilor. „Decebal, regele
dacilor, era priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să
năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în
luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o
înfrângere: pentru cari lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut”,
relata Dio Cassius, în Istorii, volumele în care a descris războaiele daco-
romane.

2 Cum a ajuns rege Potrivit istoricilor, Decebal s-a născut între anii
50 şi 60 ai erei noastre şi a ajuns la conducerea ţării în anul 87, într-o
perioadă în care Dacia se afla sub ameninţarea armatelor romane. Puterea i-a
fost cedată de bunăvoie, potrivit relatărilor unor istorici antici, de către regele
Duras, iar decizia a permis astfel reorganizarea şi întărirea statului dac.
Decebal ar fi fost fiul regelui Scorilo, potrivit interpretării date de istorici
unei inscripţii descoperite în Sarmizegetusa Regia. Este vorba de un vas,
probabil unul de cult, ştanţat cu inscripţiile Decebalvs Per Scorilo, scrise cu
litere latine. IstoriculHadrian Daicoviciu a tradus inscripţia prin: Decebal fiul
lui Scorilo. „Într-adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba
traco-dacilor înţelesul de „fiu”, ca, de pildă, în numele Zuper. Alfabetul
grecesc e înlocuit cu cel latin; pe marele vas de cult descoperit la
Sarmizegetusa inscripţia DECEBALVS PER SCORILO e redactată în limba
dacilor, dar cu litere latine”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii
(1965)
 3. Cum arăta regatul lui Decebal În vremea lui Decebal, regatul dac a
cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul şi sudul Moldovei, fiind
considerat mai puternic şi mai bine organizat, decât în vremea regelui
Burebista, chiar dacă era mai puţin întins. Greniţele statului dac erau la sud şi
la vest Dunăera, la est Prutul şi Dunărea, Dobrogea fiind sub influenţă
romană, iar la Tisa şi Prutul. Capitala era la Sarmizegetusa Regia, în Munţii
Orăştiei.

4 Primii ani de război ai lui Decebal Din primii ani de domnie ai lui
Decebal, Dacia se afla în conflict cu Imperiul Roman. În vremea împăratului 
Domiţian, romanii au invadat teritoriile din sudul ţării, însă iniţial au fost
înfrânţi şi zdrobiţi. În anul 88 romanii reuşesc să obţină o victorie împotriva
dacilor, la Tapae (Porţile de fier ale Transilvaniei, din zona Ulpia Traiana
Sarmizegetusa), iar ulterior între cele două popoare se instaurează pacea.
Deşi Decebal fusese înfrânt, tratatul de pace încheiat cu Roma îi era
avantajos, susţin istoricii. Decebal a fost numit rege clientelar al Romei, dar
regatul său beneficia de subvenţii din partea Romei, care a trimis în Dacia
ingineri constructori şi instructori militari, astfel încât ţara să se poată
dezvolta şi organiza

5 Cum a primit numele Decebal Istoricii susţin că numele Decebal

înseamnă „cel curajos” sau „cel puternic”. Regele dac s-a numit Diurpaneus
înainte ca faima cucerită în războaiele de la Tapae să îi aducă acest
supranume. Unul dintre aceste războaie a fost purtat cu armatele împăratului
Domiţian, conduse de generalul Fuscus. În anul 87, romanii au trecut
Dunărea, dar au fost opriţi la Tapae, în urma unei ambuscade plănuite de
Decebal. Istoricii susţin că aproape toţi soldaţii din Legiunea a V-a Aludae au
fost ucişi, împreună cu generalul Cornelius Fuscus. Înainte de această bătălie,
Decebal, văzând numărul mare al forţelor armate romane, a propus
încheierea unui tratat de pace, însă a fost refuzat. „Atunci a trimis o nouă
solie, cu înştiinţarea că de-i vor cere lui romanii pe viitor pace, nu o va da
decât în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap de roman din
imperiu. Se pare că Fuscus a luat atunci insulta asupra sa şi că a intrat — pe
cât de furios, pe atât de imprudent — în Dacia, spre a pedepsi pe Decebal.
Având un astfel de temperament, înţelegem cum Fuscus a putut fi atras în
cursă şi sfârmat, de cumintele, socotitul şi plinul de resurse strategice,
Decebal al Dacilor. Steagurile şi prada cucerite de la romani — acum se va fi
prăpădit întreaga Legio V Alaudae — fură duse — ştim sigur acest lucru delà
Cassius Dio — nu la Sarmizegetusa, ci în alte burguri din munţi”, scrie
istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926).

6 Cum i-a înşelat pe romani O altă mărturie a iscusinţei regelui dac în război
a venit în urma înfrângerii din anul 88, de la Tapae, unde dacii au încercat să
ţină piept invaziei legiunilor romane conduse de generalui Tettius Iulianus.
Istoricii susţin că atunco legionarilor romani li s-a ordonat să îşi înscrie
fiecare numele pe scut, pentru a putea fi urmăriţi în luptă. I-au învins pe daci,
însă au suferit pierderi însemnate. Armata lui Decebal s-a retras în munţi, din
calea romanilor, care au renunţat să o urmărească şi să o zdrobească. O
legendă spune că una dintre capcanele întinse de regele Decebal romanilor a
fost cea a curăţării trunchiurilor de copaci dintr-o pădure, pe care le-au
împodobit cu arme şi armuri, astfel încât legionarii au crezut că au în faţă o
mare armată şi au evitat înaintarea spre Sarmizegetusa. O altă istorisire
despre bătălia de la Tapae îl prezintă pe dacul Vezinas, cel care a scăpat de
captivitate prefăcându-se mort, pe câmpul de luptă, şi fugind apoi noaptea la
adăpost.

7 Armata lui Decebal Potrivit istoricilor, armata lui Decebal se putea ridica la
60.000 de oameni, dintre care 40.000 erau daci, iar restul proveneau din
rândurile triburilor germanice şi sarmatice, care le-au fost aliate dacilor
împotriva romanilor. Despre organizarea armată a dacilor a scris istoricul
Vasile Pârvan. „Atât organizarea trupelor, pe cete comandate de şefi
pricepuţi în ale războiului (mai ales de guerilla şi de stratageme), cât şi
armamentul şi maşinile de război, geţii le puteau perfect învăţa delà regii
elenistici, ai Macedoniei şi Thraciei, cu cari fuseseră în necontenite lupte, sau
la cari serviseră ca mercenari. Dar principalele lupte ale geţilor nu erau cu
Grecii ori, pe urmă, cu Romanii, ci cu barbarii înconjurători: Scytho-Sarmaţi,
Suebi, Bastarni, Celţi de toate felurile, în sfârşit Thraci. Prin urmare oastea
getică fiind mai mult o periodică ridicare în masă a populaţiei ţărăneşti
turburate de vecinii nomazi şi prădalnici, va fi avut acelaş caracter, ca şi
oastea principatelor române de mai târziu: cete ţărăneşti, înarmate adesea cu
simple unelte agricole, ori măciuci şi buzdugane de lemn strujit şi pârlit. Pe
vremea lui Decebal, dacii aveau de mult cetăţi tari şi maşini de războiu după
modelele romane. Dar chiar în războiaiele cu Traian, dacii apar pe Columnă
tot ca nişte ţărani, înarmaţi ad-hoc, iar nu ca oaste de meserie”, scrie Vasile
Pârvan. Istoricul adăuga că dacii întrebuinţau la atac ordinea de luptă în
formă de pană, care să intre şi să rupă în două frontul duşman.

8. Războaiele daco-romane În primul război de cucerire a Daciei,

romanii au folosit o armată care ajungea la 150.000 de militari. Războiul a
început în primăvara anului 101, dar fusese pregătit din anii precedenţi. Aurul
şi celelalte resurse ale Daciei şi forţa ameninţătoare a statului lui Decebal au
fost cauze pentru care împăratul Traian a dorit cucerirea acestui teritoriu. În
timpul primului război, romanii au reuşit să distrugă mai multe fortăreţe din
Munţii Orăştiei, dar apropierea iernii i-a obligat să îşi încetinească înaintarea.
O legendă prezintă armata romană în faţa unei cetăţi dacice, găsind înfipte în
pari craniile prizonierilor romani. Bătăliile dintre daci şi romani duc la
pierderi mari de ambele părţi şi se încheie la sfârşitul anului 102, cu un
armistiţiu dictat de Traian, defavorabil dacilor. Al doilea război daco-roman a
început în primăvara anului 105, când Decebal, bazat pe susţinerea aliaţilor
săi, atacă legiunile romane cantonate în Dacia, cu intenţia de a recupera
teritoriile pierdute. Represaliile romanilor, care dispuneau la acea vreme de o
armată extinsă până la 200.000 de oameni, sunt puternice. Ele duc în vara
anului 106, la cucerirea şi distrugerea Sarmizegetusei Regia. Războiul se
încheie astfel cu înfrângerea dacilor, cu moartea regelui Decebal, şi cu
proclamarea Daciei ca provicie romană.

9. Comoara lui Decebal Istoricii care au relatat despre războaiele

daco-romane afirmă armatele împăratului Traian au luat prăzi care au
totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint. Cucerirea Daciei a
fost sărbătorită timp de 123 de zile pe străzile Romei, iar cetăţenii ei au fost
scutiţi timp de un an de plata impozitelor. Înainte ca Dacia să fie cucerită de
romani, Decebal ar fi ascuns însă o parte a comorilor în albia râului Sargeţia,
care curgea în apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia, potrivit lui Dio
Cassius. "Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o
groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri
foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după
aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în
siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate
acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius. Istoricul
roman susţine însă că Decebal a fost trădat de Biciclis, unul dintre apropiaţii
săi, căzut prizonier în război, iar romanii ar fi descoperit comoara. O altă
relatare despre comoara lui Decebal a revenit în actualitate 14 secole mai
târziu, când localnicii au găsit în râul Strei tezaure extrem de valoroase,
despre care se credea că au aparţinut regelui dac. „Mergea nişte pescari
români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legându-şi luntrile cu un trunchiu,
au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă cceea ce sticlise prin
rădăcinile lemnului şi cercând mai de adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni,
mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum
am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi
(n.r. piese) de aur au aflat.”, relata Gheorghe Şincai, în Hronica Românilor.

10 Cum a murit Decebal Scena dramatică a morţii lui Decebal a fost

ilustrată pe Columna lui Traian. Fresca îl înfăţişează pe acesta înconjurat de
ostaşii romani, în timp ce îşi taie gâtul cu un pumnal. “Decebal ştia bine că
după ce totul a fost pierdut urma să fie târât în robie, să împodobească
triumful împăratului învingător. Mândria lui nu suporta o asemenea ruşine şi
de aceea a preferat să-şi curme singur viaţa”, explica istoricul Ioan Horaţiu
Crişan. Scena a fost relatată şi de istoricul latin Dio Cassius. „Când a văzut
Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mîinile duşmanului, că
el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu
dus la Roma”, relata istoricul latin Dio Cassius. Despre locul unde s-ar fi
petrecut evenimentul se ştie mai puţin. Unii istorici plasează sinuciderea în
apropierea cetăţii Sarmizegetusa Regia, iar o legendă spune că acesta ar fi
Poiana Omului, din Munţii Orăştiei.

Decebal a fost ultimul rege al Daciei şi un personaj de legendă în istoria

poporului român. A fost omul care a condus armatele Daciei în cele mai
crunte înfruntări din Antichitate. Decebal a sfârşit ucigându-se, iar după
moartea sa, o parte a teritoriilor aflate în stăpânirea lui au intrat în
componenţa Imperiului Roman.
Romanizarea reprezinta un proces istoric complex in urma caruia civilizatia
romana patrunde in toate deomeniile vietii unei provincii si duce la inlocuirea
limbii populatiei autohtone supuse cu limba latina. Acest proces putea avea
loc in urma ocuparii (integrale sau partiale) a teritoriului locuit de un popor
antic si incadrarii lui in statul roman pe o perioada a mai multor generatii.

Alte conditii favorabile procesului de romanizare au fost: nivelul inalt de

dezvoltare a populatiei bastinase; introducerea in provincia respectiva a
armatei si administratiei romane, iar impreuna cu aceste institutii si o anumita
populatie-militari, functionari, veterani, colonisti; urbanizarea; raspandirea
religiei, dreptului, invatamantului in limba latina.

Prezenta acestor conditii a dus la romanizarea unor imense spatii - Vestul si

Estul Europei (spatiile lusitan, celt, iberic, galic, iliric, sud-tracic si daco-
moesian). Ca urmare a romanizarii in evul mediu timpuriu s-au format
popoarele europene: portughez, spaniol, francez, italian, roman.

Continuitatea geto-dacilor dupa cucerirea Daciei de catre romani este

factorul determinant in declansarea procesului de imbinare a elementului
autohton colonizat cu cel roman colonizator. Unii istorici considerau ca geto-
dacii au fost exterminati in timpul razboaielor daco-romane. Altii
minimalizau rolul colonizarii si civilizatiei romane in formarea poporului
roman.

Istoricii si arheologii romani si straini au adus pana acum suficiente

argumente pentru a demonstra ca si dupa razboaiele daco-romane populatia
autohtona daca a ramas elementul etnic majoritar din provincie. Pe intreg
spatiul Daciei romane elementele specifice ale culturii sale materiale
(ceramica lucrata de mana, ritul funerar al icineratiei (arderii) s.a.) se prezinta
alaturi de cele romane in circa 100 de asezari si necropole din secolele II-III
d.Chr. Supravietuirea toponimilor ,si hidronimilor autohtone ne
demonstreaza de asemenea continuitatea geto-dacilor (rauri - Donaris-
Danubius, Alutus, Maris, Crisna, Sargetia, Pyrethos s.a.; localitati -Drobeta
(Turnu Severin), Dierna (Orsova), Sarmizegetusa, Napoca (Cluj), etc.)
Numele dacice date de romani unor colonii denota ca acolo locuiau numerosi
daci.

Unitatile militare recrutau in numar mare barbati daci, fapt demonstrat de

multe inscriptii descoperite in diverse provincii romane.

Pe teritoriul Daciei au fost descoperite putine inscriptii cu numele dacilor.

Acest fapt isi gaseste lamurirea, ca populatia dacica de rand locuia in asezari
rurale si nu avea nici posibilitatea, nici deprinderea de a pune inscriptii
funerare. Acei daci care ajungeau la o situate sociala si economica superioara
nu erau interesati sa aminteasca vechea lor origine. Dar si in aceste cazuri
numele dacic era uneori pastrat sub forma de porecla, sau era indicat numele
parintilor, care aratau la originea daca a persoanei respective. Este
semnificativ faptul ca dacii din ultima scena de pe Columna lui Traian sunt
prezentati manandu-si vitele si intorcandu-se la vetrele lor. Si in acest caz
Columna a atestat o realitate incontestabila.

In afara de geto-dacii din provinciile romane, la nord de Dunare populatie

autohtona s-a pastrat pe teritoriile ce nu au fost incluse nemijlocit in aceste
provincii. Dacii liberi, atestati pe teritoriul Transilvaniei de nord-est si
Moldovei de vest, au continuat cultura lor traditionala, apoi, dupa cum vom
demonstra mai jos, impreuna cu cei din provinciile romane s-au romanizat.

Continuitatea geto-dacilor in spatiul locuit de ei si dupa anul 106 a servit

drept baza pentru sinteza daco-romana.

Premisele romanizarii in spatiul geto-dacilor constau din elemente ce au

existat pana la cucerirea romana si din elemente aparute dupa aceasta.
Un proces complex de impletire a civilizatiei geto-dacice cu cea romana se
declanseaza inca pana la cucerirea romana, la intersectia erei de pana la
Christos cu cea de dupa Christos. in aceasta perioada marfurile si negustorii
romani erau pretutindeni in Dacia, iar moneda curenta aici era dinarul roman,
in Dacia isi gaseau refugiu fugari din Imperiu si dezertori din armata romana.
Alfabetul latin era utilizat tot mai frecvent in spatiul geto-dac.

Dupa cucerirea romana a spatiului geto-dacilor, noile autoritati iau masuri

urgente in vederea integrarii cat mai profunde in Imperiu a acestui teritoriu
bogat si de mare importanta strategica. Calea cea mai buna pentru stabilirea
unei vieti statornice in acest spatiu era romanizarea geto-dacilor, adica
insusirea de catre ei a limbii latine si a modului de viata roman. Romanizarea
a decurs mai intens in localitati urbane si mai lent in cele rurale.

Unul dintre factorii romanizarii (lingvistice) consta in organizarea politico-

administrativa a spatiului cucerit. Catre anul 15 d.Chr. romanii au infiintat
provincia Moesia. Organizarea ei temeinica se desavarseste in anul 46, cand
la aceasta provincie este anexat teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra.
Ulterior, in anul 86 d.Chr., este organizata Moesia Superior si Moesia
Inferior. Cea mai importanta provincie din spatiul geto-dac - Dacia a fost
organizata de Traian indata dupa razboiul daco-roman din 105-106. Provincia
ingloba Transilvania (fara coltul de Sud-Est), Banatul si Oltenia (pina la r.
Jiu). Dacia romana era administrata de imparat prin intermediul unui
guvernator. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus
(106-112). La inceput provincia era numita Dacia Capta (cucerita), apoi-
Dacia Felix. Datorita pozitiei sale strategice si evenimentelor care au urmat
Provincia este reorganizata administrativ de cateva ori. Sub imparatul
Hadrian (117-138), in anii 117-118, cand a urmat atacul dacilor liberi si
sarmatilor, provincia a fost impartita in Dacia Superioara, care cuprindea
Transilvania si Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fosta
capitala a lui Decebal), si Dacia Inferioara, care cuprindea Oltenia si coltul
sud-estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.

A doua reorganizare este intreprinsa in anii 121-122, cand partea de nord a

Daciei Superioare este separata sub numele de Dacia Porolisensis, cu capitala
la Napoca (Cluj). Ultima reorganizare este facuta de imparatul Marcus
Aurelius (161-180) in urma razboaielor purtate cu marcomanii (trib germanic
din Panonia). El pastreaza Dacia Porolissensis, dar restul Transilvaniei il
include intr-o provincie noua -Dacia Apulensis (cu capitala la Apulum - Alba
lulia), iar din Oltenia si Banat organizeaza Dacia Malvensis (cu capitala la
Malva pe Olt).

Toate aceste unitati erau divizate administrativ si fiscal, iar militar se aflau
sub administrarea unui guvernator unic. Pe plan local activau conducatori de
districte teritoriale urbane (magistri sau prefecti) si primari de comunitati
rurale. Ei toti vorbeau limba oficiala a administratiei romane - latina,
contribuind la procesul de romanizare.

Colonizarea, o alta cale a romanizarii, a constat in aducerea in Dacia a unui

mare numar de populatie 'din toata lumea romana' (conform relatarii
istoricului antic Eutropius). Pentru a se intalege intre ei, colonistii trebuiau sa
vorbeasca limba oficiala - latina. Asezati in grupe mari separate, acesti
colonisti devin un adevarat focar al romanizarii.

Militarii, care in permanenta au stationat in provincie in numar de circa

35.000 oameni, erau cantonati in castre, dispuse pe intreg spatiul provinciei,
in permanenta in Dacia au stationat doua unitati de elita (12.000 oameni):
legiunea a XlII-a Gemina (stationata la Apulum (Alba lulia) si legiunea a IV-
a Flavia Felix (langa Caransebis), retrasa in 119 in Moesia Superior. In anul
168, in vremea razboaielor cu marcomanii, imparatul Marcus Aurelius a
stramutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniana. in
provincie existau si unitati ale trupelor auxiliare (in care erau inscrisi si
localnici geto-daci). Efectivul lor era de doua ori mai numeros decat al
trupelor de elita. Alte legiuni si trupe auxiliare erau stationate in Dobrogea.

Trupe speciale in care erau inclusi si bastinati erau stationate intr-un numar
mare de castre construite pe intreg intinsul granitelor provinciei (de circa
1500 km.) numite limes. In jurul castrelor militare s-au creat asezari
civile (canabae), unde traiau tarani daci, familiile militarilor, mesteri,
negustori. Limba de comunicare aici era cea romana. Multi daci dupa
serviciul in amata romana (20-25 ani) dobandeau cetatenie romana si,
intorcandu-se la asezarile lor de bastina, contribuiau la romanizarea
conationalilor lor. Militarii din unitatile romane stationate in Dacia, dupa
expirarea termenului serviciului deveneau veterani si erau improprietariti, de
regula, in aceasta provincie. Pe terenurile primite veteranii formau gospodarii
agricole, numite ferme, unde lucra populatia locala. Numarul mare al
veteranilor in Dacia si Moesia a constituit, de asemenea, un focar de seama
pentru raspandirea romanitatii.

Urbanizarea. Cresterea numarului de orase construite in Dacia a contribuit

substantial la romanizare prin influenta economica si culturala a oraselor
asupra asezarilor satesti. Taranii geto-daci, venind la oras pentru a efectua
schimburi comerciale, intrau in contact direct cu civilizatia urbana romana, in
Dacia erau 12 urbe-colonii (treapta superioara) si municipii (treapta
inferioara), toate bine amenajate. Coloniile se conduceau dupa legile romane,
iar municipiile dupa legile proprii.

Principalele orase erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa,

Romula s.a. Inscriptiile si vestigiile ceramice din aceste orase marturisesc ca
acolo locuia si o populatie autohtona. Existau, de asemenea, numeroase
localitati care, desi nu erau recunoscute oficial, indeplineau, totusi, functii de
centre urbane cu un anumit nivel de viata economica. Orasele erau conduse
de un consiliu, alcatuit din decurioni, care erau nascuti oameni liberi si
posedau o avere considerabila. Administratorii orasilor-magistratii, se
alegeau anual. Conducerea oraselor era ajutata de o multime de functionari
mai mici. Toti acestia aduceau o contributie substantiala la romanizarea
provinciei, in spatiul daco-moesian se extinde ^dreptul roman clasic, se
adopta normele juridice, caracteristice intregului Imperiu, in anul 212, in
urma adoptarii asa-numitei Constitutii antoniane, populatiei libere din orasele
Imperiului i se acorda cetatenie romana. Aceasta legislatie, fiind extinsa si
asupra oraselor din Dacia si Moesia, a contribuit la atragerea populatiei
locale de partea Imperiului Roman si la ormanizarea ei mai intensa.

Normele juridice romane si-au lasat amprenta asupra mentalitatii si compor-

tarii populatiei autohtone in curs de romanizare.

Provinciile romane Dacia si Moesia erau intretaiate de o vasta retea de

drumuri pavate de importanta strategica. Totodata, aceasta retea de
comunicatii a favorizat circulatia rapida si permanenta a oamenilor si
marfurilor, inlesnind raspandirea civilizatiei romane.

Dintre principalele drumuri vom mentiona cel ce strabatea Dacia de la nord

la sud (Porolissum-Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmisegetusa-Tibiscum-
Loderata) si un alt drum care mergea de-a lungul Dunarii intre Dacia si
Moesia, in Dobrogea drumul principal trecea pe tarmul marii, drum care lega
fostele colonii grecesti. Din Dobrogea un alt drum pornea spre nord, mergea
pe cursul inferior al Siretului, pe Trotus, Oituz si apoi intra in Transilvania (la
Bretcu), unind astfel Moesia Inferioara cu Dacia.
Cresterea nivelului privind cultura materiala in epoca stapanirii romane
(intensificarea metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint, sticla,
ceramica, diverse importuri de calitate tehnica si artistica superioara)
corespundea si unui nivel mai inalt al vietii spirituale, specifice societatii
romane.

Folosirea intensiva a limbii latine este atestata prin cele peste 3.000 inscriptii
latine, fata de numai 35 grecesti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de
inscriptii au fost descoperite in Moesia. Geto-dacii adopta credintele si
obiceiurile romane: divinitatile romane Jupiter, lunona, Venus, Diana,
Silvanus, sau continua sa practice cultul divinitatilor locale sub nume
romane.

Ca urmare a stapanirii romane, geto-dacii pe caile enumarate mai sus preiau

limba latina si o folosesc in locul limbii lor autohtone, isi insusesc nume
romane, isi ridica monumente funerare cu inscriptii latine, in Dacia si Moesia
se impune limba latina vorbita - latina populara (sau vulgara), care
adaptasera cuvinte si expresii locale, fapt caracteristic spatiului lingvistic al
intregii lumi romane.

In afara de caile de romanizare a geto-dacilor descrise mai sus, carateristice

primei etape a acestui proces - perioada premorgatoare cuceririi romane, si
etapei a doua - perioada stapanirii romane (106-275), un rol decesiv l-a avut
o a treia etapa, care se desfasoara dupa parasirea Daciei de catre romani (anul
275 d.Chr.) si se termina la cumpana secolelor VI-VII.

Retragerea administratiei si a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunare a

inceput in anul 271 la ordinul imparatului Aurelian (Aurelianus) si a s-a
efectuat pe etape timp de patru ani. Dacia a fost evacuata deoarece in
conditiile de criza economica a Imperiului Roman, apararea frontierelor
acestei provincii de navalirile necontenite ale dacilor liberi, apoi ale gotilor
cereau mari eforturi. Mai usor era de aparat un limis nou stabilit pe
obstacolul natural Dunarea. De aceea s-a hotarat retragerea armatei peste
Dunare si organizarea apararii pe noul limis. Pentru a sustine prestigiul
Imperiului Roman, Aurelian formeaza la sud de Dunare doua
provincii: Dacia Ripensis (care includea spatiul dintre Balcani «si Dunare)
si Dada Mediteraneana (la sud de prima).
Unitatile militare si functionarii au fost urmati de o parte din paturile instarite
ale provincialilor, care in noile conditii ar fi suferit pierderi economice. Cea
mai mare parte a populatiei de rand a ramas pe teritoriul fostei provincii.
Totodata, Aurelian a pastrat anumite capete de pod pe malul stang al Dunarii,
prin stationarea unor unitati militare la Sucidava, Dierna si Drobeta. Politica
Imperiului Roman de supraveghere a spatiului de la nord de Dunare a jucat
un rol important in romanizarea de mai departe a geto-dacilor. Aceasta
supraveghere a continuat si pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea
imparatului Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilita
stapanirea romana in sudul Olteniei si Munteniei.

Dupa retragerea aureliana principalul focar al romanizarii la nord de Dunare

ramane populatia romana si cea romanizata din fosta Dacie Traiana.
Lichidarea hotarelor care divizau populatia din fosta provincie romana si
pamanturile dacilor liberi din spatiul Carpato-Nistrean, Maramures si
Crisana, a creat conditii pentru raspandirea romanitatii pe intreg teritoriul
fostei Dacii libere.

Dacii liberi (dacii, carpii, getii, costobocii) aflati pe calea romanizarii datorita
multiplelor relatii cu Imperiu Roman (relatii economice, adapostirea
dezertorilor din armata romana, participarea la constructia pe teritoriul lor a
unor fortificatii, numite 'Valurile lui Traian', menite sa preintampine
navalirile popoarelor vecine etc.) intrau in contact cu conationalii lor
romanizati pe cale pasnica. De aceea forta de rezistenta in fata procesului de
romanizare a slabit considerabil si, in cele din urma, dacii liberi au preluat
treptat limba si cultura mai inalta a populatiei romanizate din fosta Dacie
Traiana.

Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada postprovin-

ciala a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic
inca in timpul stapanirii romane. Dar pe o scara mai larga noua religie se
raspandeste aici in prima jumatate a secolului al IV-lea d.Chr.

In anul 391 d.Chr. imparatul Theodosius (379-395) interzice cultele pagane,

fapt care a detemrinat organizarea unor episcopate in zona Dunarii (la Tomis,
Durostorum, Oescus, Naissus (Nis) s.a.). Crestinarea masiva a daco-
romanilor a sporit in secolele IV-V prin activitatea unor misionari. Unii
dintre ei fiind executati au devenit martiri pentru crestini (patru martiri de la
Niculiteni (jud.Tulcea) - Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, martirii din
nordul Dunarii - Teofil, Nechita sau Sf.Sava Gotul, inecat in Buzau).
Descoperirile arheologice au scos la lumina numeroase obiecte crestine
(numite si paleocrestine) cu inscriptii in limba latina (inscriptiile de la Micia,
Biertran, Porolissum si Romula). Cruci si fundatii ale unor bazilici au fost
descoperite la Sucidava, Tibiscum, Romula, Morisena, Sobari s.a. Din limba
latina au ramas in limba romana principalii termeni
crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin (Christianus), cruce (Crux,
Cruis), duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum), rugaciune (rogatio) s.a.
Pastrarea cuvantului biserica (basilica) in limba romana, pe cand alte popoare
romanice au adoptat termenul 'ecclesia' (de origine greaca), ne demonstreaza
vechimea raspandirii crestinismului si permanenta locuirii romanilor la nord
de Dunare.

Crestinismul a contribuit la sporirea increderii in valorile culturii romane,

increderii fata de limba latina, prin mijlocirea careia erau popovaduite Sfanta
Scriptura si cuvantul Mantuitorului. A fost lichidata opozitia psihologica din
calea romanizarii, care exista din momentul primelor contacte cu lumea
romana. Ca urmare, procesul de romanizare a capatat un caracter mai
accelerat si profund, devenind ireversibil.

Contactul teritoriului de la nord de Dunare cu Imperiul Roman a dus la

romanizarea lui treptata (cu etapele de pana la instaurarea stapanirii romane,
din perioada stapanirii romane si de dupa retragerea aureliana), avand drept
rezultat formarea poporului roman si a limbii romane.