LATI NITATE Ș I

D ACIS M
—STUDIU DE CAZ—
 CUPRINS
• 1. Introducere
• 2. Cine erau dacii?
• 3. Înfățișarea dacilor
• 4. Mitul fondator Dochia și Traian
• 5. Romanizarea Daciei
• 6. Creștinismul la daco-romani
• 7. Limba latină: vulgară, clasică, diferențe
• 8. Limbile romanice
• 9. Elogiu adus latinității în lucrarea lui Alecsandri
• 10. Formarea limbii române
• 11. Galerie foto
• 12. Bibliografie
 Introducere

• Spune anume Herodot că geţii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, rezolvând
astfel pentru noi problema apartenenţei etnice a daco-geţilor.

• Oricât de importantă şi de preţioasă, informaţia lui Herodot nu ne poate fi deajuns.

Geţii sunt o ramură a tracilor, foarte bine. Dar dacii? Sunt un popor diferit? Şi apoi, dacă
geţii sunt de neam tracic, dar totuşi o ramură deosebită a acestui neam, când s-a petrecut
separarea? Ce limbă vorbeau? De unde le vine numele? De câtă vreme locuiau ei pe
teritoriul ţării noastre unde-i cunoaşte Herodot?

• Prin studiul de caz „Latinitate și Dacism” vom afla răspunsul la toate aceste întrebări.
 CINE ERAU DACII?
• Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sunt unul şi acelaşi popor.
Geograful antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era noastră, ne spune
răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă. Numele de geţi s-a răspândit asupra
triburilor din regiunile sud-estice, iar cel de daci asupra triburilor din partea apuseana a
ţării noastre. Grecii, care au ajuns pe meleagurile noastre dinspre sud şi sud-est, i-au
întâlnit mai întâi pe geţi şi în izvoarele elene.
• De unde vin însă aceste denumiri?
• Numele geţilor derivă dintr-o străveche rădăcină indo-europeană însemnând „a grăi, a
vorbi”, cum presupune istoricul şi filologul Ioan Iosif Rusu. Cel al dacilor ar putea,
după afirmaţiile aceluiaşi învăţat, să provină dintr-o altă rădăcină indo-europeană cu
sensul de „a pune, a aşeza”. Dar arheologul Constantin Daicoviciu crede mai degrabă
că acest nume de popor derivă din cuvântul, presupus numai, dar neatestat în izvoare,
«dacă», însemnând „cuţit, pumnal”, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul,
destul de răspândit în antichitate, de a denumi o populaţie după arma ei caracteristică.
 ÎNFĂȚIȘAREA DACILOR
• Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-
roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a
şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul
părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice
caz, şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele.
• Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le
înfăţişează, poate idealizându-le întrucâtva, zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe
tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.
• Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii
purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa,
despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau,
eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori
franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Şi nobilii, şi
oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape
îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier
care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă.
 MITUL FONDATOR DOCHIA ȘI TRAIAN
•Dochia a fost, se pare, sora lui Decebal, una dintre acele femei Hadrian a lăsat-o să plece liberă. Dochia și-a luat o turmă de
dace care, cu vitejie și-au apărat țara alături de bărbați. Înainte ca mioare și a rătăcit prin munți cu oile și câinii săi până ce a ajuns pe
Traian să înceapă războaiele cu dacii, Dochia a mers la Roma muntele cel înalt, numit Ceahlăul. Oamenii de prin sate veneau la
alături de solii lui Decebal pentru a apăra pacea poporului său. Se sora regelui dac să-i povestească ce mai era prin țară și să-i ceară
povestește că Dochia era atât de frumoasă și înțeleaptă, încât sfat. Cu timpul i-au zis Baba Dochia. Tradiția spune că Dochia nu
Hadrian, nepotul lui Traian și urmașul său la conducerea a murit niciodată, ci s-a împietrit de durere împreună cu oile sale.
imperiului s-ar fi îndrăgostit de ea. După ce romanii victorioși au Și astăzi se vede stana de piatră, în mijlocul turmei sale de stânci,
ars și dărâmat cetatea, Dochia a plecat cu alte femei în pribegie. Pe pe muntele Ceahlău, aproape de vârful Toaca.
drum a aflat ca fratele ei, Decebal, își pusese capăt zilelor. Atunci
le-a sfătuit pe femei să se întoarcă la casele lor și să trăiască în
pace cu romanii. Se spune că Hadrian, dorind-o de soție, ar fi
trimis să fie căutată și adusă la Roma. Astfel că pe Dochia au
prins-o și au adus-o în fața generalului roman. Hadrian i-a vorbit
cu blândețe și prietenie. Dochia nici nu a vrut să audă, ea prefera
să moară decât să fie soția unuia dintre ucigașii fratelui său. Atunci
 ROMANIZAREA DACILOR
• Romanizarea teritoriului şi a populaţiei daco-getice prezintă o importanţă deosebită, deoarece acest
proces stă la baza formării şi apariţiei poporului român pe scena istoriei. La fel ca în cazul altor
provincii, şi în cazul Daciei în conceptul de romanizare se includ două laturi fundamentale ale
aceluiaşi proces unitar:

1. colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată latinofonă, venită din toate părţile
Imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare;

2. asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au însuşit
felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel
mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică. În Dacia, romanizarea, sub ambele aspecte menţionate, a
fost deplin posibilă şi a devenit o realitate demonstrabilă documentar.

• Este unanim cunoscut că istoria Daciei romane este istoria unei provincii a imperiului. Ca şi în alte
provincii mai vechi, romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele de organizare politică,
militară şi administrativă, limba latină etc. Cultura şi civilizaţia romană au venit în contact cu
populaţia dacică, cu vechile ei forme de organizare, cu civilizaţia, obiceiurile şi tradiţiile locale. Se
poate spune, aşadar, că s-au întâlnit două civilizaţii cu nivel inegal de dezvoltare.
 CREȘTINISMUL LA DACO-ROMANI
• O parte a istoricilor români consideră drept fapt sigur că au existat creştini în Dacia încă înainte de
părăsirea provinciei de către stăpânitorii romani.

• “Este sigur că au existat creştini în Dacia înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul
când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi
jumătate. El pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, în
Peninsula Balcanică. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, erau centre creştine.”, susţine istoricul
Constantin Giurescu.

• Potrivit acestuia, pe malul drept al Dunării, în Moesia şi în Dacia Pontică erau numeroase centre
creştine şi veneau în Dacia foarte mulţi misionari care propagau creştinismul, astfel încât au reuşit
să răspândească noua credinţă. La creştinism s-au convertit chiar şi păstorii daco-romani din
Muntenia, Ardeal şi Moldova, dar şi barbarii stabiliţi pe aceste meleaguri.

• Istoria consemnează mulţi misionari care au predicat în aceste regiuni, dar cel mai cunoscut
propovăduitor al cuvântului Evangheliei a fost Niceta.
 NICETA, PRIMUL
•
MISIONAR
Niceta de Remesiana (335-414) a fost episcop al oraşului Remesiana din provincia
romană Dacia. Se spune că în Dacia, prin propovăduirea Evangheliei, sfântul Niceta
a preschimbat neamuri cumplite şi barbare, în popoare dulci şi blânde.
• “Om învăţat, autor a mai multor scrieri religioase, Niceta de Remesiana a convertit
la creştinism pe daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării. El predica şi a scris
în limba latină timp de aproape o jumătate de veac şi poate fi, pe drept cuvânt,
socotit ca apostolul nostru naţional. Cu atât mai mult, cu cât şi prin naştere el era
daco-roman”, potrivit lui Constantin Giurescu.
• Deşi creştinismul a fost cunoscut în Dacia încă din timpul dominaţiei romane,
istoricii spun că perioada de convertire la creştinism a populaţiei s-a făcut între anii
350-450, cu ajutorul misionarilor. Prin urmare, în această parte a Europei, suntem
considerat poporul cel mai creştin, în condiţiile în care bulgarii, sârbii, ungurii,
slovacii sau polonii au fost creştinaţi mult în urma noastră.
 LIMBA LATINĂ
• Latina era limba vorbită în Antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și
denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium.

• Deși este considerată adesea ca limbă moartă,cunoașterea și folosirea ei s-au menținut în universitate și în
cler. Numeroase școli și universități continuă să o predea.Latina este încă folosită pentru producția de
neologisme în numeroase familii de limbi. Latina precum și limbile romanice (denumite uneori și neolatine)
formează singura ramură a limbilor italice care a supraviețuit. Celelalte ramuri sunt atestate în documente
datând din Italia preromană, dar au fost asimilate în timpul perioadei republicane sau la începutul epocii
imperiale.

• Latina Vulgară (latină latina vulgara, sermo vulgaris), uneori numită și Latina Vorbită, a fost o limbă italică
folosită în Europa, în teritorii ale țărilor actuale: Franța, Belgia, Italia, Spania, România, Portugalia, Croația și
altele. Se deosebește de latina clasică folosită de elitele romane, în cazuri de gramatică, vocabular și
pronunțare. Ulterior, a dat începutul pentru cele zece limbi romanice moderne: portugheza, spaniola, catalana,
provensala, franceza, sarda, italiana, retoromana, dalmata și româna.

• Diferența dintre latina vulgară și cea clasică

• Se bazează atât pe opoziția scris/vorbit, cât și pe diferențele dintre gradele de cultură ale vorbitorilor și pe
circumstanțele în care se realizează fiecare: latina populară cuprindea sfera familiei, a conversației curente,
era vorbită de paturile mijlocii: latina clasică se vorbea în senat, la școală, în politică.
 LIMBILE ROMANICE
• Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară.
Fac parte din subfamilia italică a limbilor indo-europene. Au mai mult de 700 de
milioane de vorbitori nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în Europa,
America de Sud și Africa.
• În timpul căderii Imperiului și după împărțirea lui în secolul al V-lea, dialectele
latine au început să se diferențieze ducând la apariția limbilor noi. Imperii de peste
mări create de Portugalia, Spania și Franța au dus la răspândirea limbilor
romanice în lume. Acum, peste 70% din vorbitorii limbilor neolatine trăiesc în
afara Europei.
• În ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în cazul limbii
române din cele slave – fonologia, morfologia, lexica și sintaxa tuturor limbii
romanice au evoluat în cea mai mare parte din latina vulgară.
 ELOGIU ADUS LATINITĂȚII DE CREAȚIA LUI
ALECSANDRI

Vin și hunii, vin și goții Vie! Ca o stâncă-naltă Astfel crunt ostașul meu

Vin potop, potop cu toții
Pe cai iuți ca rândunele
Cai șirepi ce fug ca gândul
Ce din vârf de munte saltă Își zdrobește calul său
Tună, se rostogolește El îi spare și-i răzbește
Cade, rupe și zdrobește Snopuri, snopuri îi
Codrii vechi din a sa cale cosește

De cutremură pământul. Până-n fund, în fund de Și-i înfrânge, și-i respinge

vale. Si-i alungă, și-i învinge.
 FORMAREA LIMBII ROMÂNE
• MOTIVE
• Istoria limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului
român, din două motive principale, unul științific, celălalt politic.
• Din punct de vedere științific, penuria izvoarelor istorice, în special a celor
scrise, permite numeroase interpretări, pe care numai lingvistica comparată,
lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma, rareori definitiv.
• Interesele politice, care exprimă revendicările odinioară teritoriale, astăzi
mai mult regionale, culturale, identitare ale statelor vecine, ale României
însăși și ale minorităților conlocuitoare, au creat mai multe variante de
istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului
român.
 CUM S-A FORMAT LIMBA
ROMÂNĂ
• Exista o populaţie daco-romană la sudul Dunării, urmaşă a traco-daco-geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia,
cunoscuţi mai ales cu numele de vlahi, reprezintă vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-
român.
• Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină (circal 60% din fondul lexical de bază), din familia
limbilor neolatine, alături de“ portugheză, franceză, spaniolă, italiană.
• Principalele etape ale formării limbii române au fost:
1. adoptarea de către dacii din Dacia şi Moesia a latinei populare, în care s-au utilizat şi cuvinte traco-dacice (aproximativ 10%
din fondul lexical de bază);
2. includerea, în secolelele al VIII-lea-al IX-lea, a elementelor provenite din limba slavilor sudici (aproximativ 20% din fondul
lexical de bază).
3. Documentele din Evul Mediu timpuriu îi amintesc pe români sub numele de vlahi, volohi, blahi (termeni de origine
germanică, ce desemnau populaţiile romanice).
• EVOLUȚIA
•  Numeroasele popoare migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugriene) care au parcurs aria lingvistică
românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluția limbii române, prin diversificarea fondului
de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.
• Importanta influență slavă în daco-română este pusă în legătură cu bilingvismul, cu istoria țaratelor româno-bulgare și cu
rolul slavonei, limbă liturgică și limbă oficială a voievodatelor române. În schimb, faptul că celelalte limbi romanice de est,
din sudul Dunării, nu au suferit influența lexicală slavă cu aceeași intensitate ca daco-româna, este pus în legătură cu
evoluția separată a populațiilor proto-române din nordul și din sudul lanțului munților Balcani după instalarea slavilor la
Dunărea de Jos începând cu secolul VI.
 GALERIE FOTO

Femeile dace

Dacii
Armele dacilor Tăblițe cu însemnări dacice
Sarmizegetusa Regia
Dacia pe hartă Steagul de luptă al dacilor
 BIBLIOGRAFIE
• „Dacii” de Hadrian Daicoviciu, București, Editura Enciclopedică Română, 1972
• Adevarul.ro
• „Dochia și Traian” de Gheorghe Asachi
• Istorii regăsite.com
• Wikipedia.ro
STUDIU DE CAZ REALIZAT DE:
Huțanu Gabriel
Ignat Alexandru
Iosif Daria
Nica Damian

Profesor coordonator: Babu Cornelia

Liceul Teoretic „Lucian Blaga”
Clasa a XI-a A