DACISMUL

Introducere
Oricare român știe din copilărie, din familie și de la școală, că numele de România vine de la Roma și că românii se

trag din romanii cei vechi. Este, desigur, aici o exagerare și o anumită generalizare, însă faptul nu este prea departe de

adevăr.

Romanizarea este acea transformare prin care popoare și populații întregi, cuprinse în statul roman prin cucerire și

situate în Italia, Franța, Spania, Por­tu­galia, Belgia, România etc. de azi, au învățat limba latină și au abandonat treptat

limba proprie, au adoptat credințele religioase, obiceiurile, tradițiile, legile și alte elemente romane, într-un cuvânt,

modul de viață roman. Dar nu putem explica felul în care s-a produs acest lucru pe teritoriul României, acum aproape

două milenii, dacă nu știm cine au fost locuitorii vechi în regiunea de la Carpați, Dunăre și Marea Neagră, înainte de

cucerirea romană.
 Dintre Traci S-au
Desprins daco-geții...
Aceste populații vechi trăiau aici cu mult înainte de a veni romanii cu
armatele lor victorioase. Deși purtau două nume – chiar mai multe –, se
poate spune că ele aveau să alcătuiască până la urmă un popor, pe care
grecii, în scrierile lor, îl numeau get, iar romanii îl numeau dac. Desigur,
ca orice popor, ei aveau diferite ramuri regionale, probabil și dialecte
(formă regională bine precizată a unei limbi), tradiții și obiceiuri diferite.
Se poate ca aceia din Dobrogea, Muntenia și Moldova (numiți geți) să fi
avut la origine anumite caracteristici deosebitoare față de aceia din
Banat, Transilvania, Maramureș etc. (numiți daci), însă la începutul erei
creștine, ei vorbeau, se pare, aceeași limbă și erau socotiți sau priviți
aproape la fel.
Geții sunt amintiți pentru prima oară în chip cert de grecul Herodot,
supranumit „părintele istoriei“, care a trăit în secolul al V-lea al erei vechi.
Herodot (mort în 425 î.Hr.) scrie că în anul 514 î.Hr., când Darius, regele
perșilor, a înaintat cu oaste numeroasă pe coastele apusene ale Mării Negre
spre a lupta cu sciții dinspre nord, geții din Dobrogea i s-au opus, de altfel
fără succes. Cu această ocazie, istoricul grec spune că geții erau „cei mai
viteji și mai drepți dintre traci“. Informația este foarte utilă, căci îi arată pe
geți drept o parte din marele grup al tracilor. Despre traci, tot Herodot zice
că erau neamul cel mai numeros din lume, după indieni.
 Părintele istoriei spune că unirea tracilor nu este posibilă, „de
aceea sunt ei slabi“. Alt defect al acelorași traci ar fi trândăvia, ei
considerând munca ogoarelor drept „îndelet- nicirea cea mai
umilitoare“. Mai departe, istoricul grec adaugă, pe același ton: „A
trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viață (…).
La traci există următoarea rânduială: își vând copiii pentru a fi duși
peste hotare“.
 Daco-geții locuiau mai ales pe valea Dunării Mijlocii și de Jos, de prin Slo-
vacia de azi până la vărsarea fluviului în Marea Neagră, cu nucleul de
organizare și de conservare în Munții Carpați.

Geto-dacii nu erau singuri, ci au trăit împreună cu alte popoare, populații

sau frag- mente de popoare, care, cu timpul, s-au așezat aici, mai ales la
marginile terito- riului menționat. Așa au fost grecii, fondatori, prin secolele
al VII-lea–al VI-lea î.Hr., a unei serii de colonii pe malul Mării Negre:

Histria, Tomis – azi Constanța

Callatis – azi Mangalia.
LIMBA
Tracii vorbeau o limbă care făcea parte din marea familie a limbilor indo- europene.

Cu timpul, până prin secolul I î.Hr.– secolul I d.Hr., dialectul vorbit de daco-geți a evoluat
mult și, după opinia unor specialiști, a devenit o limbă distinctă față de cea tracă, din care se
desprinsese.

Deși nu se cunoaște, decât în linii mari, această limbă a daco-geților (sau dialec- tele lor), se
poate spune sigur că era foarte diferită de limba latină. O mărturie în acest sens, alături de
altele, provine de la poetul Ovidiu, care a trăit, la începutul secolului I d.Hr., exilat printre
geții din Dobrogea. Poetul Ovidiu despre limba (de neînțeles pentru un roman) a geților:
 „Ei [geții] vorbesc între ei o limbă pe care o înțeleg;
dar eu trebuie să mă înțeleg prin semne.
Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni:
când aud cuvinte latinești, geții râd prostește;
cu siguranță că deseori vorbesc rău despre mine pe față;
............................................
căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică,
.............................................
Nu trebuie să te miri dacă versurile mele sunt cumva rele:
eu care le scriu am devenit aproape un poet get.
Ah! Mi-e rușine: am scris o cărțulie în limba getică,
în care cuvintele barbare au fost așezate după ritmul versurilor noastre.
Le-au plăcut – felicită-mă – și am început să am
faimă de poet printre neomenoșii geți barbari.
SOCIETATEA
Dacii, ca toate popoarele europene vecine de atunci, erau formați din diferite
grupuri și categorii sociale și profesionale. Baza societății, adică cel mai
numeros grup, care muncea cu brațele spre a da naștere unor bunuri, erau
oamenii liberi. Ei trăiau în comunități rurale (sate) și erau agricultori,
păstori, meșteșugari și chiar mici negustori.
Acești oameni, legați cei mai mulți de pământ și de animale, purtau
pantaloni de postav, cămașă despicată în părți, brâu lat de piele sau de pânză
și o haină cu mâneci, peste care se punea o mantie. Iarna purtau opinci de
piele sau de pâslă, pe talpa cărora fixau uneori crampoane, ca să nu alunece
pe gheață. Când era frig și ploaie, daco-geții de rând purtau glugi care le
apărau capul.
Femeile purtau și ele cămăși și fuste și chiar mantii, iar părul și-l pieptănau
cu cărare pe mijloc și strâns la spate într-un coc.
Bărbații aveau plete; probabil de aceea erau numiți comati, adică oameni cu
„coamă“ (păr lung), sau capillati, oameni cu păr bogat.
Spre deosebire de oamenii liberi obiș­nu­iți, nobilii sau aristocrații
purtau veș­min­te bogate, iar pe cap aveau o căciulă, în latină
pileum, ca semn deosebitor al rangului lor. De aceea erau și numiți
pileati. Aristocrații aveau însă și o denumire în limba proprie, care
ni s-a transmis, anume cea de tarabostes, adică „cei aleși“,
„străluciții“.
Ei erau cavaleri, preoți, administratori de provincii, comandanți militari,
coordonau strângerea dărilor, comerțul cu lumea celtică, greacă, elenistică și
romană etc.
Aristocrații trăiau în locuințe mari și spațioase, iar unii în adevărate cetăți.
Acestea erau așezate pe înălțimi și erau din pământ și lemn, prevăzute cu
șanț și cu val de apărare. Spre sfârșitul erei vechi se trece la construcția
marilor cetăți de piatră, mai ales în Transilvania, unde va fi nucleul statului
daco-get.
Natural, între daco-geți exista și o pătură de sclavi, dar erau puțini
și erau mai ales sclavi casnici, adică un fel de servitori în casele
aristocraților. În anumite împrejurări, unii daci deveneau sclavi ai
grecilor și romanilor; pe de altă parte, prizonierii de război ai
dacilor erau vânduți chiar de către aceștia, ca sclavi, în străinătate.
OCUPATIE
O familie de daci obișnuiți, formată din bunici, părinți, copii,
trebuia să depună eforturi mari pentru a-i între- ține pe toți cei
zece-doisprezece membri ai săi, chiar și după ce se trecuse la prima
vârstă a Fierului – cum spun istoricii –, adică după anul 1000 î.Hr.
În această perioadă, bărbații știau să folosească minereul de fier de
la suprafața pământului, să-l strângă, să-l aducă în preajma unor
cuptoare, unde se elimina oxigenul din oxizi. Apoi, în ateliere
speciale, fierul fierbinte era bătut cu ciocanul și se obțineau astfel
variate unelte și arme. Dar puțini daci se ocupau cu un astfel de
meșteșug greu, pentru care era nevoie de o anumită pregătire și,
natural, de zăcămintele respective
Cei mai mulți daci erau crescători de animale și agricultori,
ocupații strâns legate, care se completau una pe cealaltă.
Oamenii știau să are pământul, cu pluguri simple la
început, făcute din lemn de esență mai tare; ei cultivau
unele cereale, mai ales mei, dar și legume și zarzavaturi și
viță-de-vie.
Din lâna oilor, femeile știau să toarcă și să țeasă, făcând
veșminte și alte obiecte de-ale casei. De timpuriu s-a
practicat și olăritul cu mâna, adică alcătuirea din lut
amestecat cu apă a unor vase, uscate la soare, iar mai târziu
arse în cuptoare
Casele daco-geților, mai ales ale celor din zonele muntoase,
erau la suprafața pământului, făcute din lemn și lipite cu
lut. Multe case erau însă îngropate, în întregime sau pe
jumătate, în pământ.
Lemnul era mate- ria principală pentru numeroase
activități, dar se foloseau și piatra, lutul, osul, cornul de
animal, bronzul, argintul și aurul (mai mult pentru
podoabe) și, evident, fierul.
Cu timpul, după 450–400 î.Hr., metalurgia fierului se generalizează și se
perfecționează, metalul obținut este de bună calitate, iar varietatea uneltelor
și armelor astfel obținute este mult mai mare. Se ajunge – spun arheo- logii –
la a doua vârstă a Fierului, prin anii 350–300 î.Hr.
Este adoptată roata olarului, ceea ce face să se înmul- țească
formele și să crească mult numărul obiectelor de lut ars. Astfel, se
produc vase uriașe, rotunde (unele cu dia­metru de peste un metru),
care, îngropate în pământ, serveau la păstrarea cerealelor, dar și
mărunte cupe (pahare), pentru felurite nevoi casnice, medicale sau
religioase. Forma cea mai caracteristică, adevărată em- blemă a
stilului local, era ceașca dacică, un fel de cană cu partea superioară
mai largă și răsfrântă spre exterior, cu una sau două toarte.
Ceva mai târziu, daco-geții învață să folosească și să producă
plugul cu brăzdar de fier, influențați, se pare, de vecinii lor greci,
celți și traci sudici. Datorită acestei bogății de produse (agricole
mai ales) – grâne, animale, piei, blănuri, lână, miere de albine,
ceramică, unelte, arme etc. – unii oameni devin negustori locali.
Ei schimbă adesea produsele între ele (troc), ca mijlocitori,
dar, cu timpul, trec la utilizarea monedelor grecești-
pontice, macedonene și elenistice. După anul 300 î.Hr.,
daco-geții bat propriile monede, în ateliere locale, copiindu-
le pe cele elenistice.
RELIGIE
Același istoric grec Herodot din Hali­carnas spune despre geți că se credeau
nemuritori:
„Ei cred că nu mor, ci că acela care-și dă viața se duce la zeul Zalmoxis
[Zamolxis]; unii dintre dânșii cred că acesta este Gebeleizis. Tot la cinci ani,
ei trimit la el ca sol pe unul dintr-înșii, tras la sorți, și-l însărcinează cu câte
le cere fiecare. Iată cum îl trimit: câțiva dintre ei se așază în rând, ținând
câte trei sulițe în mână, iar alții, apucând de mâini și de picioare pe cel
hotărât să fie trimis la Zalmoxis, îl aruncă în sus, pe vârful suli- țelor; dacă el
e străpuns și moare, ei cred că zeul le este prielnic; dacă nu moare, îl
huiduiesc și-l dojenesc ca pe un netrebnic și păcătos și, după aceasta, îl
trimit pe altul, căruia îi dau aceeași însărcinare, cât e încă în viață. Tot acești
traci, când tună și fulgeră, trag cu săgeți în sus, spre cer...“.
Ca toate popoarele europene antice, daco-geții erau politeiști
(credeau în mai mulți zei), chiar dacă au avut, în anumite perioade
ale istoriei lor, un zeu principal. Cel mai cunoscut și mai cinstit va
fi fost amintitul Zalmoxis, zeu al pământului, al semănăturilor și al
rodniciei, despre care dacii credeau că își are sălașul undeva sub
pământ. Opusul său și acela care s-a întrecut cu el spre a-i lua
puterea și autoritatea a fost Gebeleizis, zeu al
întregului cer, al furtunii și al fulgerului. Mai existau o zeiță
numită Bendis, a lunii și pădurilor (precum erau Artemis la greci și
Diana la romani), apoi un zeu al războiului (asemănător lui Ares
sau Marte). Însuși fluviul Dunărea (Donaris), numit Istros de greci
și Danu­bi­us de romani, era socotit un zeu.
Tuturor le erau destinate locuri speciale de închinăciune, adică
sanctuare sau temple. Acestea sunt de două categorii: patrulatere și
rotunde, confecționate din lemn și piatră (mar­mură), având coloane
zvelte și mai multe incinte (curți) sacre. Cele mai im­por­tante și mai
mari sanctuare au fost descoperite în centrul Daciei, în sudul Tran-­
sil­vaniei, unde era probabil și muntele sfânt al acestui popor –
Kogaionon –, un fel de Olimp local.
Este clar că, de la un timp, dacii au început să creadă în viața de apoi, adică
în nemurire, cum ne spune și Herodot.
Câtă vreme nemurirea era legată nemijlocit în mintea lor și de suflet, și de
trup, s-a practicat inhu- mația, dar, încă de prin secolele al III-lea–al II-lea
î.Hr., se trecuse la incinerație.
În acel moment, cei mai mulți daci admiteau că numai sufletul este
imaterial (sub formă de spirit sau duh) și nemuritor și că el trebuie repede
eliberat de învelișul său corporal, prin arderea acestuia din urmă.
Morții puteau fi arși pe loc, acolo unde le era mormântul, sau în altă parte.
Cenușa, oasele și alte obiecte erau adesea puse în urne (vase de lut ars), care
urmau să fie îngropate în locuri anume.
În alte cazuri, deasupra locurilor de ardere, peste resturile funerare, se
ridicau movile de pământ numite tumuli.
Mormintele tumulare cele mai mari, cu inventar bogat (amfore, cupe,
podoabe, casete etc.), sunt ale șefilor de triburi sau ale aristocraților
Știința, scrisul,arta:
S-au păstrat numele unor plante medicinale în limba geților
și s-au descoperit cutiuțe de farduri (rumeneli),
medicamente și alifii sau truse cu instrumente medicale
(bisturie, pensete, plă- cuțe de cenușă vulcanică pentru
grăbirea lecuirii rănilor). De altminteri, se cunosc și cranii
care au fost des- chise prin „operație“ (trepanare) și care au
fost vindecate ulterior.
Dacii cunoșteau și scrisul cu litere grecești și latine, dar alfabetizarea (știința
de carte) era un lucru rar, o excepție, ca mai peste tot în lumea antică, mai
ales în afara statului roman.
Pe un vas de cult (cu rol religios) din capitala Daciei, datat în secolul I d.Hr.,
a fost ștampilată o inscripție cu litere latine, iar pe vreo 60 de blocuri de
piatră din aceeași capitală – Sarmizegetusa – au fost scrijelite câte una, două,
până la trei litere grecești.
Ca urmare, trebuie admis că regele, șefii triburilor aliate, preoții și mem- brii
curții știau să scrie – trebuie să fi existat la curte chiar o cancelarie sau
atelier de scriere –, dar restul popo- rului nu avea astfel de cunoștințe și nici
nu simțea atunci nevoia lor.
Daco-geții aveau și aplecare spre frumos, când împrejurările le îngăduiau
acest lucru. Ei ciopleau lemnul, dar acesta este foarte fragil și perisabil, iar
obiectele respective s-au pierdut. S-au păstrat totuși ornamente și figuri
sculptate în piatră, turnate în bronz, bătute cu ciocanul în fier și argint,
scrijelite în os, adâncite în pasta vaselor. Sunt remarcabile fibulele (un fel de
ace de siguranță) ornamentale, aplicele de argint, inelele și brățările etc.
Ceramica este bogat împodobită cu figuri geometrice și zoomorfe, nu numai
incizate (adâncite), ci și pictate cu mare măiestrie. Această ceramică pictată
și smălțuită a daco-geților, dezvoltată numai în secolul I d.Hr., este profund
originală și pare născută din gustul și nevoia de frumos a localnicilor.
SIMBOLURI
Dragonul dacic sau dragonul cu cap de lup a fost stindardul standard al luptatorilor geto-daci. Acest steag de lupta poate fi vazut in
mainile soldatilor lui Decebal in mai multe scene descrise pe Columna lui Traian de la Roma. Acesta are forma unui dragon sau sarpe
care se termina intr-un cap de lup cu falcile deschise si care are mai multe limbi de metal. Capul stindardului a fost montat pe un stalp si
coada era facuta din material textil. In utilizare, Draco era purtat in batalie in vant sau deasupra capului unui calaret, care lasa impresia ca
este viu, iar vantul care trecea prin el scotea sunete ciudate.

Draco (in latina) si Drakon (in greaca) inseamna “sarpe“, “dragon“. Radacinile acestor cuvinte inseamna “a privi” sau “a pazi cu un ochi
ager”.
CURIOZITATI
•
Conform istoricilor, femeile din Dacia aveau părul blond sau roșcat, pielea de culoare deschisă şi ochii
albaştri. Erau rare momentele când vedeai o femeie brunetă.

•
Căsătoria la daci putea fi poligamă sau monogamă și presupunea cumpărarea soțiilor de la părinți, iar
participarea părinților cu zestre se realiza în cazul fetelor care nu erau considerate frumoase, ”năpăstuite
din pricina urâțeniei”, după cum afirma Solinus. Femeile se concentrau la activitățile din jurul locuinței
sau la cele agricole. Cercetările arheologice sugerează că femeile se ocupau cu manevrarea și întreținerea
focului, atât în scopuri casnice, dar și magico-religioase, prepararea hranei fiind considerată o activitate
socială complexă.
•
•
Tatuajele erau la ordinea zilei în cultura dacilor și reprezentau fie un semn al apartenenţei la un neam, fie
un semn al apartenenţei sociale.
SUSTINATORI AI
DACISMULUI
Lucian Blaga prin articolul „Revolta fondului nostru nelatin" din revista "Zamolxe".

"Avem însa si un bogat fond slavo-trac, exuberant si vital, care, oricât ne-am împotrivi,
se desprinde uneori din corola necunoscutului rasarind puternic în constiinte."
Istoricul Vasile Parvan prin opera „Getica" –realizata pe baza studiilor si
descoperirilor arheologice din acea vreme
B.P.Hasdeu prin lucrarea „Perit -au dacii?" din 1860, în care punea la îndoiala
latinismul românilor si linia trasata de Scoala Ardeleana, catre o directie cu totul noua:
originea geto- daca a poporului român.
Multumim!