Dănăilă Auraș

Anul II
Conversie profesională

Rolul și funcțiile Comisiei Europene, Consiliului European al Miniștrilor și

Parlamentului European

Datorită extinderii puterii Uniunii Europene, instituțiile acesteia au capacitatea de a

legisla și de a exercita jurisdicție asupra tuturor statelor membre care fac parte din cadrul
comunității. Această transferare a suveranității de la nivel național la nivel internațional a
stârnit o mare neliniște în rândul statelor membre, în special în ceea ce privește democrația
instituțiilor UE. Această lucrare va investiga structura, rolul și funcțiile instituțiilor UE și în
ce măsură pot pretinde cu adevărat că sunt instituții internaționale democratice.
Datorită naturii sui generis a dreptului UE, instituțiile europene nu se încadrează în
categoriile naționale tipice de legislativ, executiv și judecătoresc. Prin urmare, o separare
formală a puterilor nu se aplică în cazul dreptului UE. Există multe suprapuneri între funcțiile
fiecărei instituții. Există în total cinci instituții: Comisia Europeană, Consiliul Miniștrilor,
Parlamentul European, Curtea de Justiție și Curtea de Primă Instanță. Concentrându-ne doar
pe primele trei, vom analiza acum funcțiile, compoziția și structura acestora.
Comisia Europeană
Comisia este o instituție supranațională, deoarece membrii săi încearcă să realizeze
ceea ce este în cel mai bun interes al UE. Articolul 211 din Tratatul CE (Comunitatea
europeană) stabilește funcțiile Comisiei, dar, în rezumat, funcția Comisiei constă în
examinarea, propunerea și elaborarea de legislație. Multe politici încep la Comisie și apoi
aceasta le administrează, verificând în același timp dacă celelalte organe ale UE le
implementează corect. Comisia elaborează proiecte de legislație și, adesea, în loc să legisleze
ea însăși, le transmite Consiliului sau Parlamentului pentru a le legifera. Două surse
importante ale influenței Comisiei derivă din capacitatea sa de a emite opinii cu privire la
orice chestiune a UE și din obligația sa de a publica un raport anual privind activitățile UE,
deoarece ambele îi oferă Comisiei posibilitatea de a influența dezbaterile privind politica. În
practică, Comisia este cea mai relevantă în ceea ce privește interacțiunea cu profesia juridică,
deoarece ia decizii care sunt direct relevante pentru problemele legate de clienții lor.
Comisia este compusă din 27 de membri, fiecare fiind nominalizat de către fiecare stat
membru. Unul dintre comisari îndeplinește funcția de președinte. Fiecare stat membru se
înțelege mai întâi asupra unui candidat pentru a deveni președintele Comisiei, iar ceilalți
Dănăilă Auraș
Anul II
Conversie profesională
membri îl urmează. Statele nominalizează apoi ceilalți membri ai Comisiei, cu aprobarea
președintelui. Parlamentul trebuie să aprobe în unanimitate componența Comisiei, deoarece
poate bloca întreaga comisie. Articolul 213 arată că fiecare membru trebuie să acționeze
independent de instrucțiunile statelor membre, subliniind astfel natura independentă a
Comisiei.
Fiecare comisar este responsabil pentru portofoliul său specific. Comisia poate fi
împărțită în trei departamente mari, fiecare fiind condus de propriul său comisar.
Departamentul de politică se ocupă de probleme economice, de mediu, sociale și agricole.
Departamentul de relații externe se ocupă de dezvoltare, extindere, ajutor și comerț.
Departamentul de servicii lucrează în domeniul consultării politice, informaticii,
infrastructurii și logisticii, serviciilor juridice și administrării.
Consiliul Uniunii Europene
Potrivit articolului 202 din Tratatul CE, Consiliul trebuie considerat organul politic și
de elaborare a legilor în cadrul căruia se menține coordonarea politicilor economice ale
statelor membre. Consiliul ia decizii și conferă puteri Comisiei. Nu este un organ
independent; el reprezintă interesele naționale ale statelor membre și se diferențiază de
Comisie.
Potrivit articolului 203, Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat
membru, autorizat de guvernul său să reprezinte respectivul stat membru. De obicei, acest rol
este îndeplinit de Ministrul Afacerilor Externe al fiecărui stat. Cu toate acestea, dacă
Consiliul trebuie să discute o problemă specifică (de exemplu, agricultura), atunci va fi
necesară participarea Ministrului Agriculturii din toate statele membre. Un președinte
prezidează Consiliul și este ales dintr-un stat membru pentru șase luni. Această funcție este
rotită între statele membre. Obținerea președinției este semnificativă, deoarece președintele
are capacitatea de a stabili agenda Consiliului, astfel încât problemele relevante pentru
respectivul stat membru să primească o prioritate înaltă.
Consiliul votează asupra problemelor prin majoritatea membrilor săi și este considerat
instituția principală de luare a deciziilor. Ponderea votului este determinată de populația
fiecărui stat membru. Marea parte a activității Consiliului este realizată de Comitetul
Reprezentanților Permanenți (COREPER), diplomați permanenți care completează activitatea
Consiliului. Cele mai multe propuneri ale Comisiei sunt transmise către COREPER, care
încearcă să ajungă la un consens, iar aproximativ 90% dintre decizii sunt luate la acest nivel.
Dănăilă Auraș
Anul II
Conversie profesională

Parlamentul UE
Articolul 192 a consolidat rolul Parlamentului ca organ legislativ-cheie, deoarece
adoptă regulamente și directive. Prin majoritatea membrilor săi, Parlamentul poate solicita
Comisiei să prezinte orice propunere adecvată referitoare la probleme care necesită legislație
comunitară în scopul punerii în aplicare a Tratatului CE. Parlamentul supraveghează Comisia
și, așa cum s-a menționat mai sus, poate solicita propuneri de la aceasta. Parlamentul este
autoritatea bugetară a UE și are un mediator care se ocupă de plângerile referitoare la
instituțiile UE. Funcțiile Parlamentului au crescut în ultimii ani și mulți consideră că această
tendință va continua.
Articolul 189 prevede că Parlamentul este alcătuit din reprezentanți ai „popoarelor
statelor adunate în cadrul Comunității”. Membrii sunt aleși prin organizarea alegerilor în
întreaga UE. Fiecare stat membru trimite un număr de reprezentanți în Parlament pe o
perioadă de cinci ani. Acești deputați europeni nu sunt grupați în funcție de statele lor
membre, ci în grupuri politice. Numărul deputaților europeni nu este legat de populație, astfel
că Luxemburgul are mai mulți deputați europeni în raport cu populația decât Regatul Unit.
Parlamentul este singurul organ al UE ales direct și, prin urmare, beneficiază de
respect democratic pe care celelalte instituții nu-l au. Cu toate acestea, nu dispune de puterea
Consiliului, deoarece nu are puterea de a demite Consiliul. În ceea ce privește Comisia, nu
are niciun control asupra acesteia. Aceasta este o chestiune semnificativă și care ridică
întrebări referitoare la „deficitul democratic” care este inerent în această structură a organelor.
„Deficitul democratic”
Legitimitatea procedurilor de elaborare a legilor a dominat dezbaterea care însoțește procesul
legislativ al Comunității. Cu cât puterea economică și politică a fost transferată într-o măsură
mai mare, cu atât criticii s-au preocupat mai mult de lipsa unui proces democratic și de
responsabilitate. Chalmers remarcă că „deficitul democratic” se referă la trei critici:
1. Democrația reprezentativă și statele membre
Democrația reprezentativă se referă la contribuția Parlamentului și la măsura în care
legislația Comunității subminează suveranitatea parlamentelor alese democratic din statele
membre. Această transferare de puteri, de la statele membre la Consiliul și Comisia
Europeană, a ignorat o schimbare a puterii către Parlamentul UE. După cum s-a menționat
mai sus, legislația este propusă de Comisie, apoi negociată între cei din COREPER și apoi
adoptată de Consiliu. Este evident că puterile Parlamentului nu s-au mărit și se concentrează
Dănăilă Auraș
Anul II
Conversie profesională
asupra rolului parlamentelor naționale în procesul legislativ. Weiler susține că Parlamentul
rămâne rușinos de „slăbit”, atât din cauza „absenței formale a puterilor sale”, cât și a
„îndepărtării structurale” față de „popoarele” pe care pretinde că le reprezintă.
2. Democrația participativă
Democrația participativă se referă la critica că elaborarea legilor Comunității este
„insuficient de plurală” și nu ia în considerare interesele diferitelor părți implicate. Nu este
vorba despre o singură comunitate politică care poate revendica „afinitățile politice primare
ale membrilor săi în același fel ca și statul-națiune”. Chalmers afirmă că, datorită naturii
mixte a UE, favorizează modele republicane care sunt preocupate să plaseze democrația în
instituții care nu sunt centrate în jurul unei comunități politice unice, ci într-o comunitate de
comunități. Aceasta poate duce la probleme, deoarece o diversificare a intereselor poate duce
la situații în care prevalează doar interesele cu cel mai mare suport.
Weiler remarcă faptul că UE promovează principiul „toleranței constituționale”
conform căruia statele membre sunt obligate să recunoască o destinație comună cu statele
străine și valorile acestor state, fără a încerca să le schimbe. Cu toate acestea, în practică,
această recunoaștere are limite. Statele membre recunosc adesea doar acele state care le sunt
similare și ignoră statele care sunt diferite. Democrația participativă eșuează atunci când
interesele similare ale diferitelor state membre sunt singurele interese recunoscute, devenind
astfel o formă de guvernare extrem de selectivă.
3. Democrația deliberativă și cetățenii europeni
Habermas observă că pentru ca o democrație să fie cu adevărat democratică, trebuie
să permită străinilor să se adune și să decidă împreună chestiuni comune în mod egal și liber.
Indivizii respectă legile care sunt adoptate datorită participării lor în procesul de numire a
unui legislator. Preocupările referitoare la democrația deliberativă se referă la lipsa de
dezbatere publică între cetățeni și UE, deoarece instituțiile sale se concentrează pe negocierile
dintre statele membre. O astfel de dezbatere lipsește între cetățenii UE, deoarece rămâne în
sfera națională.
Cetățenia UE este considerată o soluție în acest sens, deoarece caracterul său inclusiv
ar facilita un astfel de dialog democratic în cadrul UE, care să depășească granițele naționale.
Halberstam afirmă că lipsa deschiderii, a responsabilității publice și a participării democratice
eficiente în noua Europă, împiedică o astfel de dezvoltare democratică în cadrul UE. Acest
lucru a fost evident în scăderea participării electorale în recentele alegeri și referendumuri
europene. Implicarea cetățenilor în procesul UE este crucială în încercarea de a legitima
Dănăilă Auraș
Anul II
Conversie profesională
instituțiile UE. Cu toate acestea, astfel de apeluri sunt susceptibile de a provoca dezbateri în
legislațiile naționale.
Constituția și tratatul de reformă susțin că UE este fondată pe valorile democrației. În
realitate, aceasta a fost fondată de democrațiile reprezentative ale căror planuri pentru
dezvoltarea cooperării europene excludeau reprezentarea democratică. Lipsa unei
reprezentări democratice adecvate este, argumentabil, cel mai mare defect în planificarea UE.
Instituția fondatoare, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, a fost înființată pentru
a fi condusă de oficiali numiți cu puteri independente de luare a deciziilor asupra membrilor
săi și cu puterea de a anula efectiv guvernele. UE îndeplinește acum multe funcții ale unui
stat, dar nu este condusă ca un stat democratic. Restricțiile asupra libertăților, evidente în
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și extinderea așa-numitelor „competențe
comune”, care pot lua din ce în ce mai mult puterea guvernelor suverane, reduc validitatea
democratică și controlul democratic al Uniunii Europene.
În statele membre există roluri mici, dar semnificative, pentru cetățeni, în funcționarea
sistemului democratic. Partidele politice dezvoltă de obicei politici prin discuții periodice cu
membrii lor activi și politicienii lor care au contact semnificativ față în față cu alegătorii și,
prin urmare, cunosc preocupările acestora. Ele prezintă publicului conturul general al
politicilor lor și, pe baza acestora, înregistrările partidului și reputațiile politicienilor
individuali, un partid este ales la putere. Este un sistem rudimentar și nu în întregime
satisfăcător, dar se bucură de susținere considerabilă. În Uniunea Europeană, planurile
evoluează într-un mod diferit și mai puțin democratic.
Un exemplu tipic al luării deciziilor europene a fost formularea „Strategiei de la
Lisabona”. Acest plan a fost decis de Consiliul Uniunii Europene, într-o întâlnire privată la
Lisabona, în martie 2000. Șefii de stat ai UE au decis ca Europa să aibă „cea mai dinamică
economie bazată pe cunoaștere din lume” până în 2010. Pentru a realiza acest lucru, UE va
cheltui miliarde de euro pe cercetare și dezvoltare și va încuraja industriile high-tech. Până în
februarie 2005, s-a decis să se cheltuiască 3% din PIB-ul UE pentru acest plan. Aceasta poate
fi o politică corectă, dar ar fi interesant de știut ce organizații de lobby în numele căror afaceri
au făcut lobby acești luători de decizii și cine primește aceste granturi. Ar fi, de asemenea,
interesant de știut cât de important a fost acest program costisitor în literatura electorală a
celor care au luat decizia.
Acest lucru înseamnă o distribuire imensă de fonduri pentru anumite instituții și
industrii și o creștere a locurilor de muncă în anumite zone ca rezultat. Nu ar trebui ca alte
Dănăilă Auraș
Anul II
Conversie profesională
domenii ale activității umane să beneficieze de o parte din aceste fonduri și să se susțină
dezvoltarea? Energia regenerabilă, conservarea energiei, locuințele cu costuri reduse,
îngrijirea sănătății, artele, sportul și agrementul ar putea produce mai multe beneficii pentru
societatea în ansamblu, totuși decizia a fost luată peste capul cetățenilor euro. Contribuția
democratică a fost aproape nulă.
Formele mai bune de democrație sunt comune în cadrul sistemului UE, cele mai bune
democrații fiind cele conduse de guvernele individuale sau consiliile locale. Acestea sunt
democrații mai bune deoarece își derivă puterea direct de la poporul lor, au cea mai bună
cunoaștere la nivel local, sunt motivate în mod optim și sunt direct responsabile în fața
poporului lor.
Chiar și după reformele tratatelor, Maduro observă că problemele de „deficit
democratic” sunt la fel de actuale acum precum erau acum zece, douăzeci sau chiar cincizeci
de ani. Ward merge mai departe și observă că instituțiile UE sunt „dezlipite de mandatul
democratic”. Este necesară o reformă substanțială pentru a corecta această dezechilibru
democratic. S-au făcut apeluri pentru extinderea conceptului de cetățenie UE pentru a aborda
această problemă, deoarece cetățeanul activ al UE are capacitatea de a conferi acestor
instituții legitimitate democratică. Este evident că rolul individului în legitimitatea acestor
instituții nu poate fi ignorat pentru mult timp, la fel și necesitatea ca Parlamentul să fie
înzestrat cu puteri de veto și control asupra Consiliului și Comisiei.
Dănăilă Auraș
Anul II
Conversie profesională
Bibliografie

T. P. KENNEDY, Dermot CAHILL, Vincent POWER, European Law 3rd Ed. Law Society of
Ireland, Oxford, Oxford University Press, 2006.
Damian CHALMERS, Christos HADJIEMMANUIL, Giorgio MONTI, Adam TOMKINS, European
Union Law, Cambridge, Cambridge University Press, 2006.
J. HABERMAS, Between Facts and Norms, Oxford, Polity Press, 1996.
D. HALBERSTAM, The Bride of Messina: Constitutionalism and Democracy in Europe, în
European Law Review, 2005, nr. 30 p. 775.
M. MADURO, The Importance of Being Called a Constitution: Constitutional Authority and
the Authority of Constitutionalism, în International Journal of Constitutional Law, 2005, vol.
3, nr. 2-3, p. 332.
J. PETERSON, The College of Commissioners, în The Institutions of the European Union, J.
Peterson, M. Shackleton (ed.), New York, Oxford University Press, 2006.
I. WARD, A critical introduction to European law, Cambridge, Cambridge University Press,
2009.
J. WEILER, The Constitution of Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 1999.
David ROBERTS, The European Union and you, Saxon Books, 2007.
Surse electronice
https://www.consilium.europa.eu/ro/, accesat în data de 28.05.2023.
Carta Drepturilor Fundamentale A Uniunii Europene, https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/
LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF, accesat în data de 28.05.2023.
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A12002E%2FTXT, accesat
în data de 28.05.2023.