Tema 8

Pufu Mădălin-Corneliu
RIIE, anul I

Uniunea Europeană este o entitate supranațională, cu o tradiție neo-funcționalistă,

datorită structurii instituționale a Comisiei Europene (CE), Parlamentului European (PE) și Curții
de Justiție a Uniunii Europene (CJE), precum și modul în care s-a derulat procesul politic, mai
ales de la începutul crizei economice europene din 20091.
Prima dintre aceste instituții supranaționale ale Uniunii Europene, și, fără îndoială, una
dintre cele mai puternice, este Comisia Europeană. În plus, aceasta este extrem de controversată
ca rezultat al scopului său de a opera independent de țările membre și să servească interesului
supranațional al Uniunii în ansamblu. Structura instituțională a Comisiei ilustrează modul în care
puterea în UE se bazează pe modelul supranațional, deoarece comisarii sunt desemnați de prim-
ministrul sau președintele țării respective, în loc să fie direct aleși de poporul european. Mai mult
decât atât, componenta administrativă a Comisiei este formată din funcționari publici recrutați
direct de către instituție (Kenealy, Peterson și Corbett, 48). Aceasta este una dintre principalele
trăsături ale instituțiilor supranaționale: ele sunt alcătuite din indivizi desemnați să asiste și să
ofere o formă interesului „European”. Cu puterea de inițiere a Comisiei pentru întreaga legislație
în cadrul structurii UE și, de asemenea, de negociere, peste jumătate din toată legislația din
Europa modernă este propusă de un grup numit de 28 de comisari2.
Competențele supranaționale ale Comisiei sunt cultivate, de asemenea, atunci când comisarii săi,
precum și toți membrii personalului administrativ, trebuie să depună jurământul de loialitate
„supranațională”, angajându-se sa acționeze „complet independent” față de statul lor național și
se obligă „să ia în calcul toate instrucțiunile” de la orice guvern pentru a acționa într-un mod care

1
C. Bickerton, D. Hodson, U. Puetter, (2015) The new intergovernmentalism: European integration in the Post-
Maastricht era, pp. 703–722;
2
H. Kassim, J. Peterson, M. W. Bauer, S. Connolly, R. Dehousse, L. Hooghe, A. Thompson, (2014) The European
Commission of the Twenty-First Century, pp. 35-38;
promovează cel mai bine interesul european (articolul 245 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene)3.
O altă instituție supranațională a UE este Parlamentul European. Compusă din 751 de
membri sau parlamentari, parlamentul este responsabil pentru revizuirea legislativă, bugetară,
democratică a altor instituții și, de asemenea, de numiri 4. Fiecare stat membru al UE are un
anumit număr de locuri, pe baza populației, care constituie cel mai mare corp parlamentar din
lume. Elementul supranațional al Parlamentului European este exemplificat prin faptul că
deputații europeni nu se organizează în blocuri naționale, ci în unul dintre cele opt grupuri
parlamentare actuale. Din acest motiv, comportamentul parlamentarilor este de obicei mai mult
influențat de statutul de membru al partidului decât de țara lor de origine. O altă cauză a
supranationalității PE este o serie imensă de comitete cărora le este delegată o mare parte din
activitatea PE. Numărul mare de comitete reprezintă acest caracter supranațional, deoarece
majoritatea subiectelor discutate sunt influențate de un număr mare de actori și prin procesul de
negocieri constante, pot reflecta mai puțin interesele naționale și mai mult un compromis. În
prezent, cele 20 de comisii permanente sunt responsabile de direcționarea legislației UE prin
rapoarte, sugerând amendamente tuturor deputaților europeni atunci când aceștia se reunesc în
sesiuni plenare pentru a-și prezenta lucrările și constatările și pentru a interacționa cu Consiliul în
ceea ce privește legislația. Spre deosebire de alte instituții din UE, PE are un grad ridicat de
pluralism și reprezintă viziuni și ideologii politice paneuropene5.
În plus, Curtea Europeană de Justiție este, de asemenea, responsabilă pentru natura
supranațională a UE. Judecătorii instanței, selectați de statele naționale, sunt responsabili pentru
asigurarea respectării legii în ceea ce privește interpretarea și exercitarea tratatelor UE 6. Începând
cu mijlocul anilor 1960, un moment de „Euroscleroză” a fost resimțit în Europa. În această
perioadă, CEJ a dominat modelul de integrare prin stabilirea unor fundații pivotale prin diferite
hotărâri asupra cărora sistemul juridic al UE se bazează și astăzi. În 1963, cazul Van Gend en
Loos7 a stabilit un precedent al „efectului direct” în care cetățenii statelor membre pot cita
dispoziții de drept comunitar în instanțele lor naționale. Acest lucru a fost urmat în curând de

3
Idem
4
Kenealy, Peterson, Corbett, (2015) The European Union: How does it work?, p. 60;
5
Idem;
6
M. Cremona, A. Thies, (2014) The European Court of Justice and external relations law: constitutional challenges,
Partea I, cap. 2;
7
M. Cremona, A. Thies, Op. cit., Partea IV, cap. 11;
decizia din 1964 din cazul Costa împotriva ENEL8, în care instanța a promovat ordinul
supranațional al UE, instituind „supremația” dreptului UE. Din această hotărâre, în cazul unei
contradicții între dreptul intern al unui stat membru și cel al UE, legea Uniunii Europene este
superioară. În cele din urmă, Curtea a consolidat piața unică în stabilirea principiului esențial al
„recunoașterii reciproce” prin hotărârea din 1979 din cazul Cassis de Dijon 9. Acum, datorită
hotărârii, un produs fabricat legal într-un stat membru nu poate fi interzis de un alt stat membru
decât dacă reprezintă o amenințare gravă la adresa siguranței publice pentru cetățenii țării,
creând, la rândul său, o recunoaștere a standardelor. Aceste hotărâri menționate anterior au
conferit Curții Europene de Justiție puterea de a se pronunța în conformitate cu prevederile
legislației europene, în loc să se bazeze prea mult pe diversele preferințe ale guvernelor statelor
membre. Prin deciziile ei, CEJ a fost capabilă să creeze o constituție de facto hibridă în care
judecătorii instanței pot continua sistemul juridic supranațional individual al UE10.
Deciziile Curții Europene de Justiție, prin care permit Uniunii Europene să obțină mai multă
putere din partea statului național și să o transfere structurii supranaționale, reflectă modul în
care UE a abordat criza economică europeană din 2009. Primul din acest transfer a fost rezultatul
consolidării Pactului de Stabilitate și Creștere (PSC), cunoscut și sub numele de pachetul „șase”,
care a dat UE mai multă autoritate în ceea ce privește sancțiunile și datoriile financiare. În urma
acestora, a fost semnat Tratatul de stabilitate, coordonare și guvernanță în Uniunea Economică și
Monetară în martie 2012, acordând mai multă competență UE și instituțiilor sale în ceea ce
privește disciplina fiscală printr-un decret bugetar echilibrat și printr-un mecanism automat de
corecție. După cum sugerează profesorul de drept, Stijn Smismans, aceste soluții la criza
economică reprezintă „cel mai important transfer al suveranității către UE de la Tratatul de la
Maastricht”11.
Aceste acțiuni ale UE nu sunt surprinzătoare deoarece procesul de integrare europeană
continuă a implicat istoric crearea unor reglementări și instituții supranaționale. Întrucât
guvernele naționale devin din ce în ce mai restrânse în stabilirea bugetelor naționale, UE și-a
extins competențele pentru a stabili marjele bugetare și opțiunile de politică ale statelor sale
membre. Guvernul italian, de exemplu, este lipsit de putere în ceea ce privește gestionarea

8
Idem;
9
Idem;
10
S. K. Schmidt, R. D. Kelemen, (2012) The Power of the European Court of Justice, pp. 10-12;
11
Stijn Smismans, (2012) European Union and Industrial Relations, pp. 351;
deficitelor fiscale mai mari pentru a contracara lipsa persistentă de creștere fiscală. În consecință,
soluțiile la crizele economice au implicat o creștere semnificativă a suveranității transferate de la
statele naționale la UE12.
După cum ilustrează aceste exemple, UE a devenit din ce în ce mai consolidată în
structura supranațională. Acest progres a afectat, de asemenea, procesul de luare a deciziilor,
deoarece, încă de la Tratatul de la Lisabona, care prevedea că majoritatea procedurilor legislative
vor fi determinate de procedura legislativă ordinară, procesul de luare a deciziilor în UE și-a
mărit numărul de actori în urma „metodei comunitare”13. Guvernarea transnațională determină
elaborarea politicilor UE, Comisia tehnocrată inițiind o propunere pentru PE și Consiliu.
Procedura legislativă ordinară se face prin vot cu majoritate calificată, care cântărește fiecare stat
membru în ceea ce privește dimensiunea populației. Este important de menționat că unanimitatea
nu este o condiție prealabilă pentru luarea unei decizii în Consiliu. De asemenea, Consiliul nu
dispune de transparență în procesul politic, deoarece în COREPER (Comité des représentants
permanents)14 se desfășoară o mare dezbatere în spatele ușilor închise, lăsând oficialii
parlamentelor naționale și PE în întuneric asupra substanței discuției. În cele din urmă, PE are
capacitatea de a respinge orice legislație propusă a UE cu o majoritate absolută simplă, facilitând
instituțiile supranaționale să-și exercite puterea asupra intereselor specifice ale statelor membre.
Examinând modul de funcționare al Uniunii Europene, devine evident că aceasta este o
entitate supranațională, care posedă o coeziune orizontală între statele sale membre, dar
promovează o rețea verticală de autoritate în care statele membre și populația lor sunt dominate
de către instituțiile supranaționale. Uniunea Europeană este responsabilă pentru ceea ce
politologul Chris Bickerton descrie ca o tranziție „de la națiuni la state membre”. În multe dintre
statele naționale ale Uniunii Europene, subiecte de o importanță imensă precum controlul
imigrației și politica monetară sunt determinate de fundații supranaționale. Acest lucru a servit ca
un catalizator pentru atmosfera actuală a UE de a avea un oarecare control în momentul în care
apar crizele15, pentru a evita eventualele prăbușiri ale zonei euro, pentru a gestiona fluxul de
migranți fără acte și pentru a gestiona ieșirea Regatului Unit din Uniune. Acest lucru a dus la

12

13
M. Chang, (2013) Fiscal policy coordination and the future of the community method, 255–69;
14
În lb. rom. – Comitetul Reprezentanților Permanenți
15
Zeitlin, J. and Vanhercke, B. (2017) Socialising the European Semester: EU economic and social policy
coordination in crisis and beyond;
nașterea a ceea ce elitele politice numesc politica TINA, prescurtare pentru „There is no
alternative” (Nu există altă alternativă)16.

16
Claire Berlinski, There Is No Alternative: Why Margaret Thatcher Matters, p. 75.