Sunteți pe pagina 1din 43

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Specializarea: Drept

POLITICI SOCIALE COMPARATE

- suport de curs –

Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca

2007

2

CUPRINS

Descrierea cursului……………………………………………………

3

Evaluarea studenţilor…………………………………………………

3

Bibliografie generală……………………………………………………4

1. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale……….5

1.1. Aspecte metodologice

1.2. Concepte de bază

1.3. De la „statul bunăstării” la „pluralismul bunăstării”

1.4. Modele de politici sociale

2. Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială………………… 17

3. Germania – model “conservator” de politică socială…………… 19

4. Suedia – model “social-democrat” de politică socială…………….23

5. S.U.A. – model “liberal” de politică socială……………………….26

6. Japonia – “societate a bunăstării de tip japonez”………………

29

7. Politica socială la nivelul Uniunii Europene………………………32

8. Politica socială în Europa Centrală şi de Est, după 1989………

35

9. Politica socială în România, după 1989……………………………38

3

Descrierea cursului

Cursul realizează o abordare comparativă a diferitelor modele de politică socială dintr-o perspectivă proprie îndeosebi ştiinţei politice, fiind implicate, totodată, aspecte ce vizează dimensiunile economice, sociologice, istorice sau juridice. Sunt prezentate mai întâi concepte şi probleme de bază ale domeniului, precum şi principalii actori ai politicii sociale. Sunt analizate apoi politicile sociale din ţări considerate reprezentative pentru diferite modele şi, de asemenea, sunt relevate evoluţiile şi tendinţele proprii atât Uniunii Europene cât şi Europei Centrale şi de Est, respectiv României. Nu sunt descrise exhaustiv politicile sociale din aceste ţări şi zone, ci doar aspectele considerate a fi cele mai semnificative. De aici şi unele diferenţe în privinţa problemelor abordate în fiecare caz. Sunt prezentate atât principalele momente în evoluţia politicilor sociale, cât şi caracteristicile de bază ale sistemelor actuale.

Obiective generale

Cursul vizează cunoaşterea de către studenţi a principalelor probleme şi tipuri de soluţii în materie de politici sociale, precum şi însuşirea limbajului specific acestui domeniu al politicilor publice care dobândeşte tot mai mare relevanţă, atât din perspectiva procesului de integrare europeană cât şi a globalizării.

Precizări privind Suportul de curs

Deoarece există o mare diversitate în abordarea conceptelor cu care se operează în studiul politicilor sociale capitolul introductiv, care tratează tocmai aceste aspecte, deţine o pondere importantă în ansamblul prezentării. Celelalte capitole cuprind enunţuri sintetice privitoare la principalele domenii şi aspecte ale sistemelor de politică socială din diferite ţări. La finalul fiecărui capitol sunt cuprinse titluri bibliografice aferente, precum şi teme recomandate pentru referate. Ultimul capitol, consacrat României, pune accent pe reglementările legale adoptate, după 1989, în legătură cu principalele beneficii sociale.

Evaluarea studenţilor

Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente:

Referat pe un subiect ales din temele cursului;

Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări (multiple alegeri, identificare etc), precum şi solicitarea de analiză comparativă a două modele de politici sociale.

În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii, precum şi altele, în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare, cu condiţia ca ele să vizeze problematica politicilor sociale. Sunt recomandabile subiecte concrete, inclusiv

4

cele vizând politica socială în România, nu abordări de ordin general şi abstract. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate. Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări, mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa, fie sub forma notelor de subsol, respectiv a notelor de final, fie prin indicarea, în paranteză, a autorului, anului publicării şi a paginii, în condiţiile includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în Cap. 1 al acestui Suport de curs). Constatarea plagiatului va conduce la neluarea în considerare a textului prezentat ca referat.

Bibliografie generală

Mihuţ, L., Lauritzen, B.(1999) Modele de politici sociale/ Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

Popescu, L. (1998) Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară clujeană.

Preda, M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi, Polirom.

Social Security Administration, Social Security Programs Throughout the World, Washington, DC, 2004, 2005, 2006.

Zamfir, E., Zamfir, C. (coord.) (1995), Politici sociale – România în context european, Bucureşti, Ed. “Alterantive”.

Zamfir, C. (coord.) (1999), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti, Editura Expert.

5

1. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale

1.1. Aspecte metodologice

Schimbările care s-au produs sau se prefigurează în politica socială practicată de diferite ţări în ultimul deceniu constituie un argument major pentru susţinerea oportunităţii studiilor comparative asupra domeniului. Abordarea comparativă are, pe de o parte, relevanţă teoretică, deoarece, într-o lume caracterizată prin tot mai accentuate interdependenţe, înţelegerea evoluţiilor din orice ţară este posibilă numai dacă acestea sunt raportate la experienţele altor ţări, precum şi la contextul global. Numai prin sublinierea diferenţelor, a similarităţilor şi a interacţiunilor se poate ajunge la descifrarea resorturilor şi a mecanismelor unei anumite politici, precum şi la evaluarea programelor adoptate.

Pe de altă parte, abordarea comparativă are şi o importantă relevanţă practică, deoarece cunoaşterea experienţei altor ţări poate oferi, dacă nu neapărat un ghid, cel puţin puncte de reper pentru adoptarea şi implementarea politicilor sociale. Studierea soluţiilor alternative la probleme similare poate fi utilă celor implicaţi în procesul decizional, în adoparea unor forme şi programe noi, în coordonarea şi desfăşurarea unor activităţi, în stabilirea interacţiunilor dintre diferiţi factori cu atribuţii în politica socială.

S-au consacrat diferite tipuri de abordări comparative, şi anume: studierea politicii sociale dintr-o anumită ţară, plasată într-un context comparativ; analiza politicii practicate de două sau mai multe ţări; compararea în cadrul unei zone sau între zone; comparaţii globale bazate îndeosebi pe analiza datelor statistice; studii tematice sau sectoriale, ce analizează diferite subdomenii sau rolul asumat de diferiţi factori în legătură cu anumite obiective etc. Abordările comparative ale politicii sociale în cadrul cursurilor universitare se concentrează, de regulă, fie asupra anumitor ţări şi zone, fie asupra diferitelor sectoare sau teme majore, încercându-se uneori formule de corelare între cele două opţiuni principale.

Sub aspect metodologic, sunt de remarcat căutările privind realizarea echilibrului între aspectele cantitative şi cele de ordin calitativ. Datele sintetice furnizate de instituţii internaţionale sau zonale, precum ONU şi organismele sale specializate, OCDE sau UE sunt deseori utilizate pentru realizarea comparaţiilor în vederea identificării unor caracteristici sau evoluţii majore. Indicatori precum ponderea diferitelor categorii de cheltuieli sociale în cadrul produsului intern brut sau, mai recent, indicele dezvotării umane (care, deşi simplifică un domeniu de mare complexitate, este recunoscut ca expresie sintetică edificatoare asupra PIB, a nivelului de educaţie şi a speranţei de viaţă) oferă un suport solid pentru comparaţii din perspectivă sincronică şi diacronică deopotrivă.

Se ridică însă o serie de dificultăţi în legătură cu analizele cantitative. Nu este întotdeauna clar dacă datele sunt cu adevărat comparabile, pentru că nu s-a ajuns la o standardizare deplină a modalităţilor de măsurare (a veniturilor, de pildă) sau a definirii unor noţiuni şi indicatori (cum ar fi pragul sărăciei, pentru care s-au adoptat diferite formule de calcul în SUA sau în ţările UE). În acelaşi timp, datele statistice nu

6

acoperă toate aspectele relevante pentru politica socială. În legătură cu amploarea “pieţei negre” sau a “pieţei gri”, de pildă, se pot face doar aproximări, or activităţile desfăşurate în cadrul acestora pot să aibă implicaţii considerabile asupra nevoii (reale sau nu) de protecţie în raport cu anumite riscuri.

Ca urmare, chiar beneficiind de atributul obiectivităţii ştiinţifice, comparaţiile bazate pe date statistice sunt necesare, dar nu şi suficiente. O analiză de profunzime reclamă examinarea contextului social, economic, politic, cultural specific diferitelor ţări, a conţinutului concret al unor programe şi acţiuni de politică socială, precum şi evaluarea rezultatelor aplicării acestora.

Acest curs încearcă să răspundă unor asemenea cerinţe prin prezentarea unor experienţe în materie de politică socială relevante la nivel internaţional. Diferenţele deja semnalate în legătură cu conţinutul conferit unor termeni de bază obligă la câteva consideraţii preliminare.

1.2. Concepte de bază

Primul dintre conceptele ce implică diferenţe şi dificultăţi în definire este chiar politica socială. Pentru a-i identifica sensurile credem că sunt oportune câteva precizări în legătură cu echivalenţele ce pot fi stabilite în limba română pentru termenii “politics” şi “policy”, consacraţi în limbajul anglo-american, ambii traduşi, de regulă, prin “politică”. De notat că, aşa cum remarcau autorii unei lucrări de referinţă în abordarea comparativă a politicilor publice, distincţia dintre cei doi termeni este dificil de exprimat în majoritatea celorlalte limbi, referirile exprese fiind la germană, franceză, spaniolă (Heidenheimer et al., 1990, p. 346). Fără a menţiona multitudinea de sensuri pe care le implică fiecare, se poate afirma că, în esenţă, politics se referă la ansamblul activităţilor desfăşurate pentru dobândirea şi exercitarea puterii, pentru adoptarea unor decizii ce vizează o comunitate globală, în vreme ce policy se referă la formularea obiectivelor şi scopurilor ce orientează activitatea în diferite domenii, precum şi a regulilor şi mijloacelor utilizate în implementarea deciziilor. Mai trebuie adăugat că policy este uneori utilizat de vorbitorii limbii engleze pentru a caracteriza opţiuni specifice care nu au nimic de-a face cu politica în sensul descris de politics. Cuvântul şi-a găsit însă consacrarea în legătură cu politica publică, deseori definită, mai ales de către autorii americani, în termenii a ceea ce un sistem de guvernământ decide să facă sau nu, ca răspuns la o anumită problemă (vezi şi Dye, 1995, p. 2). Deoarece gama problemelor la care se referă această acţiune sau inacţiune este foarte largă, pluralul “politici publice” apare, desigur, ca fiind mai adecvat spre a descrie multitudinea domeniilor pe care le vizează: politica economică, politica fiscală, politica în domeniul mediului, politica de apărare, politica externă şi, fără îndoială, enumerarea ar putea să continue, incluzând, în mod necesar, politica socială, respectiv subdomeniile acesteia.

Am dezvoltat aceste consideraţii spre a atrage atenţia asupra faptului că, deşi deseori influenţată sau chiar determinată de confruntări ideologice şi “maşinaţiuni” politice sau de raţiuni electorale (aşadar, de aspecte descrise prin politics), politica socială (social policy) este sau ar trebui să fie un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri.

7

La o primă aproximaţie, definirea politicii sociale este raportată la o gamă largă de activităţi ale statului al căror obiectiv esenţial este bunăstarea cetăţenilor (Hill, 1996, p. 3, Zamfir, 1995, pp. 22). Accentul asupra rolului statului se justifică prin amplificarea şi diversificarea funcţiilor acestuia atât în privinţa transferurilor de venituri, cât şi a serviciilor sociale sau a reglementării unor activităţi. Aceste evoluţii au fost definitorii pentru o perioadă de aproximativ 100 de ani, începând din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea.

O abordare mai largă a conceptului conduce însă la relevarea rolului pe care şi

alţi factori îl au în asigurarea bunăstării: indivizii înşişi, familiile, comunităţile, diferitele asociaţii şi organizaţii. De subliniat că, în privinţa ponderii acordate statului, respectiv celorlalţi factori, există diferenţe, uneori considerabile, nu numai de la un moment istoric la altul, dar şi de la o ţarţ la alta, acesta fiind, de fapt, un criteriu esenţial de tipologizare a politicilor sociale.

Diferenţele în definirea politicii sociale se manifestă îndeosebi în legătură cu elementele subsumate acesteia. Michael Hill, specialistul britanic anterior citat, realizează o abordare cuprinzătoare, în care include, mai întâi, trei subdomenii pe care le consideră centrale: menţinerea veniturilor (formulă similară cu securitatea socială), îngrijirea medicală şi serviciile de asistenţă socială; continuă cu politica privind condiţiile de locuire, politica de angajare a forţei de muncă, politica educaţională şi adaugă chiar politica privind mediul. Deşi nu pot fi negate implicaţiile vreuneia dintre aceste domenii sau subdomenii asupra soluţionării problemelor sociale, respectiv asupra bunăstării, trebuie să constatăm că o abordare atât de largă aproape că suprapune politica socială şi politica publică.

O analiză asupra evoluţiilor în politica socială americană şi a perspectivelor

acesteia pentru anii ‘90 oferă un exemplu pentru înţelegerea ceva mai restrictivă, focalizată asupra domeniilor considerate a fi în nevoie de inovare, referindu-se, în principal, la politica în privinţa pensiilor, a îngrijirii medicale, a învăţământului public, precum şi a welfare (care, în cazul americanilor, se referă la asistenţa socială), respectiv a asigurării locuinţei pentru cei cu venituri mici (Pechman, 1992).

Exemplele ar putea să continue, dar încercând să relevăm elementele comune, constatăm că majoritatea autorilor se raportează la aspecte privind menţinerea veniturilor (identificată uneori cu securitatea socială şi presupunând abordarea atât a asigurărilor sociale cât şi a asistenţei sociale), îngrijirea medicală, precum şi educaţia (cu toate că aceasta din urmă este exclusă, uneori, pe considerentul că implică numeroase aspecte ce depăşesc sfera politicii sociale). Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, în unele cazuri, aşa cum se poate constata într-o serie de documente ale UE, politica socială este identificată prioritar cu măsurile privind piaţa muncii şi condiţiile de muncă.

Enumerarea de mai sus aduce în discuţie un alt concept, a cărui utilizare, deşi frecventă, nu a condus încă la o accepţiune unică, şi anume securitatea socială. În limbajul internaţional, securitatea socială se referă la “toate măsurile colective stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situaţiile în care trebuie să se facă faţă unor cheltuieli sporite (de exemplu, creşterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)” (The New Encyclopaedia

8

Britannica, 1993, pp. 378-379). Aceeaşi prestigioasă enciclopedie precizează că, în unele ţări, termenul este utilizat într-un sens mai îngust. În Regatul Unit, de pildă, securitatea socială se referă numai la beneficiile în bani statuate prin lege (spre deosebire de ţările Europei occidentale continentale unde, de regulă, include şi îngrijirea medicală). În Statele Unite, unde formula a fost consacrată în context juridic prin Social Security Act of 1935, deşi vizează mai multe programe, se referă, în principal, la sistemul federal de asigurări sociale şi cu deosebire la sistemul de pensii.

Această diversitate de accepţiuni nu exclude însă posibilitatea identificării unor repere comune. Un exemplu concludent îl oferă rapoartele publicate bienal, începând din 1937, de Administraţia Securităţi Sociale a Statelor Unite, asupra sistemelor securităţii sociale din lume. Acestea prezintă cinci categorii de programe, care se referă la beneficiile sociale acordate pentru: bătrâneţe, invaliditate şi moarte; boală şi maternitate; accidente de muncă sau boli profesionale; şomaj; alocaţii familiale. Programele sunt fie de asigurări sociale, fie de asistenţă socială, fie cu caracter universal; ele sunt mai ample sau mai restrânse (pot chiar să lipsească, aşa cum se întâmplă cu alocaţiile familiale în SUA), în funcţie de sistemele adoptate de fiecare ţară (vezi Social Security Programs Throughout the World, 2006).

O formulă alternativă pentru securitatea socială este protecţia socială. Potrivit The New Encyclopaedia Britannica, “protecţia socială” este un termen mai larg, utilizat îndeosebi în ţările UE, care include şi schemele voluntare, nestatuate prin legislaţie. Dacă avem în vedere accepţiunea consacrată în România, constatăm însă că protecţia socială este considerată, de regulă, sinonimă cu securitatea socială. În statistica oficială, de pildă, sunt cuprinse în capitolul “protecţie socială” trei subcapitole: protecţia socială a şşomerilor, asigurările sociale (cu referire la pensii şi bilete de tratament), asistenţa socială (incluzând alocaţii şi alte ajutoare în bani, cheltuieli pentru anumite categorii de minori şi adulţi cu nevoi speciale, instituţionalizaţi sau nu) (Anuarul statistic al României, 1997, p. 209). Constatăm, însă, că, în limbajul uzual, şi-a făcut loc în tot mai mare măsură identificarea protecţiei sociale cu măsurile compensatorii adoptate conjunctural în vederea apărării populaţiei în ansamblu sau a anumitor categorii ale acesteia, respectiv a lucrătorilor din anumite sectoare sau întreprinderi, în raport cu riscurile majore pe care le implică reforma economică, şi anume şomajul, inflaţia şi, în ultimă instanţă, sărăcia. După unele opinii, protecţia socială nici n-ar trebui să fie utilizată cu referire la sistemul asigurărilor sociale, adică la beneficiile acordate pe baza unor contribuţii plătite anterior de către cei în cauză, aşa cum este cazul pensiilor.

Atât consideraţiile privind securitatea socială cât şi cele referitoare la protecţia socială au făcut trimitere la alte două concepte-cheie: asigurarea socială şi asistenţa socială, percepute în numeroase ţări ca fiind nu doar distincte, ci chiar în opoziţie (Dogan & Pelassy, 1992, p. 61). Diferenţele dintre cele două se referă, în primul rând, la modul de finanţare: în vreme ce asigurările sociale sunt finanţate, în principal, prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, la care se adaugă deseori şi contribuţii (mai mari sau mai mici) din partea statului, asistenţa socială este finanţată prin sistemul general de taxe şi impozite, deseori prin taxe locale. În al doilea rând, nivelul beneficiilor de asigurări sociale este, de regulă, în funcţie de nivelul veniturilor, respectiv al contribuţiilor anterioare producerii riscului asigurat, în vreme ce asistenţa socială, având un caracter non-contributoriu, este acordată celor cu venituri mici sau aflaţi în situaţii critice, beneficiarii săi fiind stabiliţi, în cele mai multe cazuri, pe baza

9

verificării resurselor de care dispun (“means-tested”). Aceste diferenţe explică în bună măsură de ce raporturile dintre cele două componente ale sistemelor de securitate (protecţie) socială sunt percepute uneori ca fiind în opoziţie. În SUA, de pildă, are o relevanţă deosebită distincţia dintre programele contributorii şi cele non- contributorii: în vreme ce beneficiile aferente celor dintâi sunt considerate îndreptăţite (chiar dacă se iau în discuţie posibilităţi de inovare a sistemului), celelalte au fost şi sunt mereu puse sub semnul întrebării, pe temeiul căutării unor criterii cât mai riguroase de identificare a celor care merită să fie ajutaţi. Diferenţierea între cele două tipuri de beneficii sociale nu apare întotdeauna atât de pregnantă. Unele beneficii, cum este cazul ajutorului de şomaj, de pildă, în unele ţări face parte din sistemul asigurărilor sociale, în altele, din cel al asistenţei sociale, şi, în sfârşit, în altele are un caracter mixt.

Abordarea dihotomică nu trebuie absolutizată şi din alt motiv. Practic, există o a treia categorie de beneficii,şi anume alocaţiile (transferurile) universale, acordate indiferent dacă cei în cauză au sau nu statutul de angajat, respectiv indiferent de veniturile sau resursele de care dispun, şi finanţate pe baza sistemului general de taxare. Este cazul alocaţiilor familiale în numeroase ţări, precum şi al asigurării gratuite a unor servicii precum asistenţa medicală, respectiv al pensiei minime, în unele ţări.

În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, pe lângă sistemele de asigurări sociale care au un caracter public, s-au dezvoltat şi sisteme de asigurări private. Acestea nu numai că deţin o pondere însemnată în unele ţări (în SUA, de pildă, în legătură cu îngrijirea medicală), dar sunt invocate frecvent în ultimii ani ca oferind posibile soluţii (fie ele şi parţiale) la o problemă tot mai presantă în condiţiile îmbătrânirii populaţiei, şi anume aceea a sistemelor de pensii.

Această distincţie ne conduce spre un alt concept, implicat, de altfel, în toate consideraţiile de mai sus, şi anume statul bunăstării (welfare state), concept care, după ce a făcut o adevarată carieră în ştiinţele socio-umane ale secolului XX, a intrat într-o fază a reconsiderărilor începând din a doua jumătate a anilor ‘70. Această evoluţie complexă obligă la o abordare distinctă a problematicii pe care o implică.

1. 3. De la “statul bunăstării” la “pluralismul bunăstării”

Termenul de “welfare state” a început să fie utilizat în literatura anglo-saxonă în 1941, spre a distinge între statul britanic şi “warfare state” (“statul în stare de război”), ce caracteriza Germania hitleristă. El s-a consacrat apoi, fie sub forma originară, fie prin formule lingvistice corespondente, spre a defini acel stat care îşi asumă responsabilitatea de a asigura, în mod instituţionalizat, anumite standarde de bunăstare pentru cetăţenii săi. În ultimele decenii, acest rol a devenit tot mai mult subiect de controverse. Nu trebuie uitat însă că funcţia social-economică a statului modern a avut o evoluţie complexă, pe care controversele au secondat-o aproape în permanenţă.

Această evoluţie a beneficiat de numeroase abordări, precum şi de numeroase formule-metaforă, utilizate pentru a caracteriza diferitele sale stadii. Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, dezvoltând tezele lui Georges Burdeau, au oferit o imagine triadică a metamorfozelor statului în lumea modernă: întâi a fost “statul-spectator”,

10

caracteristic perioadei în care burghezia abia ajunsă la putere s-a protejat împotriva riscurilor reîntoarcerii la vechiul regim; a urmat “statul-tutore”, care a consacrat rolul său protector în domeniul politicii sociale, aşa cum a început acesta să se contureze la sfârşitul secolului trecut; în fine, “statul-providenţă”, ce desemnează transformarea statului într-un furnizor general de resurse şi de securitate materială, în condiţiile specifice perioadei de după al doilea război mondial (Dogan & Pelassy, 1992, pp. 48-

56).

Michel Albert, utilizând tot o triadă, surprinde şi evoluţiile mai recente: dacă imediat după Revoluţia franceză s-a conturat prima fază, aceea a “capitalismului împotriva statului”, la un secol după aceasta a început faza “capitalismului supravegheat de stat”, pentru ca, după două secole, să se ajungă la a treia fază, aceea a “capitalismului care ia locul statului” (Albert, 1994, pp. 162-164). De fapt, această ultimă etapă începuse cu un deceniu mai devreme, o dată cu alegerea, aproape simultană, a lui Margaret Thatcher în Regatul Unit şi a lui Ronald Reagan în SUA - cei doi lideri care au fost promotorii în planul practicii politice ai viziunii neoconservatoare.

Dincolo de o periodizare sau alta, exprimată în formule lingvistice diferite, rezultă că începuturile statului bunăstării se conturează în ultimele decenii ale secolului trecut. De ce atunci? A fost fără îndoială un complex de cauze şi condiţii, dar rolul esenţial l-a avut procesul de industrializare: pe de o parte, o dată cu creşterea numărului muncitorilor industriali a crescut şi nevoia lor de protecţie; pe de altă parte, reducându-se rolul breslelor şi al familiei restrânse în asigurarea unor servicii sociale, în mod firesc s-a amplificat rolul statului în acest sens. Mai apoi, consecinţele industrializării au fost amplificate de alte fenomene şi procese: nuclearizarea familiei, creşterea duratei vieţii, creşterea costurilor asistenţei medicale, precum şi a nevoii de educaţie - tot atâţia factori favorizanţi pentru creşterea atribuţiilor statului în asigurarea bunăstării populaţiei.

La această evoluţie au contribuit şi factori de ordin politic. Nu întâmplător statul bunăstării s-a dezvoltat paralel cu extinderea sufragiului: aspectele de ordin social aflându-se între problemele prioritare ale majorităţii celor cu drept de vot, procesul electoral a stimulat iniţiativele în acest domeniu. Este semnificativ şi faptul că originile statului bunăstării se află în Germania din vremea lui Bismarck, când, începând din anii 1880, au fost introduse primele sisteme de asigurări sociale cu bază ocupaţională (pentru boală, accidente industriale, pensii), nu atât din considerente umanitare, cât cu scopul de a face socialismul mai puţin atractiv pentru muncitori şi a preîntâmpina tulburările sociale. Reglementările adoptate atunci vor constitui un adevărat model pentru spaţiul european (şi nu numai). În deceniile care au urmat statul bunăstării şi-a extins continuu sfera de acţiune asupra a tot mai multe domenii şi grupuri, cheltuielile publice în scopuri sociale au crescut în diferite ţări. Dar nu au fost evoluţii cu semnificaţii majore până la adoptarea în SUA a New Deal, amplul program lansat de administraţia Roosevelt, respectiv a Social Security Act of 1935, care a pus bazele asigurării de bătrâneţe, a compensaţiilor de şomaj, a ajutoarelor pentru familiile cu copii minori.

Schimbările spectaculoase s-au produs abia după al doilea război mondial. Noua etapă a început, de fapt, chiar în timpul războiului, în Regatul Unit, prin Raportul Beveridge (1942), pe baza căruia vor fi instituite, în a doua jumătate a anilor

11

‘40, sisteme naţionale gratuite de educaţie şi sănătate, precum şi alte facilităţi, în diferite domenii. În 1949, Legea fundamentală (Constituţia) R. F. Germania a consacrat formula “stat social”, care, împreună cu conceptul “economie socială de piaţă”, va deveni expresia preocupării de îmbinare a eficienţei economice şi securităţii sociale, proces în care statului îi revine rolul nu de a limita concurenţa, ci de a asigura cadrul adecvat pentru desfăşurarea activităţilor economico-sociale. Expansiunea statului bunăstării va cunoaşte apogeul în anii ‘60 - ‘70, în ţările scandinave, prin aplicarea principiului “acoperirii universale”, potrivit căruia beneficiile sociale se acordă tuturor locuitorilor (pentru o prezentare succintă a istoriei politicilor sociale, vezi Demier, 1998). SUA şi Japonia, deşi considerate a fi atipice pentru evoluţia statului bunăstării, vor adopta şi ele, în anii ‘60 şi prima parte a anilor ‘70, programe de referinţă în domeiul politicii sociale.

În a doua jumătate a anilor’70 a început însă declinul, definit uneori în

termenii “crizei” statului bunăstării, prezentate, la rândul său, ca fiind, în principal, un efect al crizei economice determinate de creşterea preţului la materiile prime, dar şi al accentuării unor procese social-demografice precum îmbătrânirea populaţiei. Încercând să identificăm cauzele acestui declin ajungem la enunţarea principalelor critici aduse statului bunăstării. Aşa cum le inventariază Dogan şi Pelassy, sub un titlu concludent (“Procesul statului bunăstării”), acestea au fost mai ales următoarele: a pus în pericol libertatea individului; datorită costurilor prea ridicate, a afectat eficacitatea activităţii economice; deşi s-a dezvoltat în numele justiţiei (dreptăţii), a ajuns deseori să fie împotriva acesteia (Dogan şi Pelassy, 1992, pp. 89-99). Într-o altă formulare, ce evocă termenii-cheie ai criticii făcute din perspectiva Noii Drepte, sunt aduse în prim plan aspectele economice, dar sunt vizate şi cele politice şi morale: expansiunea statului (a sectorului public) a contribuit la “dezindustrializare” pentru că a sustras de pe piaţă resurse potenţiale de forţă de muncă şi investiţii; nivelul înalt al impozitelor şi taxelor, precum şi excesul de reglementare au “inhibat” spiritul întreprinzăr şi asumarea riscurilor; toate acestea au avut consecinţe social-culturale, a căror expresie esenţială a fost “demoralizarea”, în sensul subminării dorinţei de a munci şi a promovării unei “culturi a dependenţei” (Clarke and Langan, în Cochrane and Clarke, 1993, pp. 50-52). Acestea au fost principalele argumente pe care s-a construit politica “statului minimal” practicată în anii ‘80 de către M. Thatcher şi R. Reagan.

Deşi au fost aduse o serie de contraargumente, ce au vizat mai ales cerinţa de a nu face responsabil “statul bunăstării” de toate problemele ce decurg din complexitatea procesului de dezvoltare, criticile şi-au găsit expresia practică în restrângerea atribuţiilor statului: s-au redus beneficiile; regulile de acordare au devenit mai riguroase; s-au introdus plăţi pentru anumite servicii (aşa-numitele “co-plăţi”); s- au asumat puţine angajamente noi; statul a făcut eforturi pentru revitalizarea unor instituţii care în mod tradiţional se implicaseră în acest gen de activităţi.

O serie de aspecte particulare prezintă evoluţia rolului statului în Europa

Centrală şi de Est - deci şi în România - după 1989. Fără a evoca acum particularităţile fiecărei ţări din zonă, se poate aprecia că tendinţa comună majoră este aceea a retragerii statului din diferite domenii, inclusiv din cele aferente politicii sociale, concomitent cu reconsiderarea funcţiilor sale. Este o reacţie firească în raport cu excesele ce însoţiseră anterior exacerbarea rolului acestuia. Dar retragerea bruscă, fără a fi secondată de preluarea responsabilităţilor de către alţi factori, precum şi de schimbări substanţile în planul mentalităţilor, poate genera dezechilibre şi tensiuni.

12

Nicholas Barr, referindu-se la schimbările care se desfăşoară în Europa Centrală şi de Est, remarcă faptul că intervenţia statului nu înseamnă neapărat organizarea publică a unei activităţi, ci poate să se realizeze pe diferite alte căi: reglementări ale pieţei (de ordin cantitativ sau calitativ); finanţarea unor activităţi; producerea de bunuri şi servicii (educaţia, sănătatea publică); transferul de venituri (pensii, facilităţi în privinţa locuinţei) etc (Barr, 1995, pp. 39-40). Mai mult decât atât, aşa cum subliniază autorii Raportului naţional al dezvoltării umane - România 1998, în condiţiile tranziţiei de la o economie centralizată la una de piaţă, se pot identifica dimensiuni specifice ale funcţiei sociale a statului, şi anume aceea de facilitare a tranziţiei prin crearea unui cadru social favorabil, precum şi aceea compensatorie, de minimizare a costurilor sociale ale procesului (1998, p. 39).

Ca urmare a cestor evoluţii ce se desfăşoară în diferite zone ale lumii conceptul de “stat al bunăstării” a intrat într-un con de umbră. Diferiţi autori au pus în circulaţie o serie de alte sintagme pentru a descrie complexitatea raporturilor şi proceselor implicate. Astfel, G. Esping-Andersen (1991) recurge la “regimuri de stat al bunăstării” drept concept organizator al mult citatei sale cărţi, pentru a defini faptul că în relaţia dintre stat şi economie se îmbină sistematic o serie de caracteristici legale şi organizaţionale. Allan Cochrane şi John Clarke (1993), valorificând tradiţia britanică postbelică, recurg la “economia mixtă a bunăstării”, care implică statul, piaţa, organizaţii şi reţele de ajutorare informale. Linda Hantrais apreciază că majoritatea ţărilor UE au dezvoltat un “pluralism al bunăstării” - sintagmă pe care o consideră similară aceleia de “economie mixtă” - şi se referă nu numai la combinarea agenţilor, ci şi la aceea a formelor utililizate (Hantrais, 1995, p. 35). “Pluralismul bunăstării” este, de altfel, o formulă invocată şi în legătură cu politica socială din SUA - situaţie uşor de explicat în condiţiile în care dimensiunile pluraliste ale sistemului american sunt o realitate incontestabilă. Japonezii au lansat şi ei, la sfârşitul anilor ‘70, o formulă alternativă, aceea de “societate a bunăstării de tip japonez”, bazată pe susţinerea indivizilor de către familie, companie, comunitate, şi mai puţin de către stat.

Toate aceste formule (şi altele, cum ar fi “sistem al bunăstării” sau “mix al bunăstării”) exprimă faptul că, în prezent, alături de stat, sunt o serie de alţi factori care, într-o măsură mai mare sau mai mică, îşi aduc contribuţia la bunăstarea oamenilor: familia, comunitatea locală, diferite organizaţii cu caracter lucrativ, nonprofit sau mixt etc. În domeniul politicii sociale se dezvoltă o tot mai complexă cooperare între sectorul producător de profit şi cel nonprofit.

Trebuie precizat însă că statul nu a fost niciodată, nici chiar în momentul de apogeu, singura instanţă responsabilă pentru asigurarea bunăstării oamenilor. Există apoi importante diferenţe între ţări în privinţa rolului statului, a amplorii responsabilităţilor, a împărţirii acestora cu alţi factori, a mecanismelor de finanţare, a gradului de “acoperire” a populaţiei etc. Aceste diferenţe au determinat conturarea unor modele diferite de politici sociale.

1.4. Modele de politici sociale

În ultimele decenii, abordările comparative din ştiinţele socio-umane, în particular din ştiinţele politice, recurg frecvent la modele, ca modalităţi de a simplifica realitatea şi de a explica mai uşor marea sa diversitate. Recursul la modele s-a dovedit

13

benefic în descifrarea funcţionării mai mult sau mai puţin coerente a unor angrenaje instituţionale, a desfăşurării proceselor decizionale, a evoluţiei acestora în funcţie de un anume context. Atunci când nu li s-a absolutizat valoarea euristică sau cea pragmatică, modelele şi-au probat utilitatea în relevarea unor aspecte tipice ale funcţionării sistemelor politice şi ale politicilor practicate de diferite ţări într-un domeniu sau altul. Aceasta nu exclude însă unicitatea experienţelor parcurse de fiecare ţară, chiar forme similare dobândind conţinuturi şi finalităţi diferite, în funcţie de numeroase variabile.

Dimensiunile politicii sociale sunt deseori analizate într-un context mai larg, ce include aspecte sociale, economice, politice, culturale, ale căror interacţiuni configurează anumite modele. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă Michel Albert (1994) care, dintr-o perspectivă predominant economică, dar cu multiple deschideri interdisciplinare, distinge două modele caracteristice capitalismului contemporan: unul “neoamerican”, datorat în principal lui R. Reagan, şi unul european, numit “renan”, ce are în centrul său Germania, include ţările scandinave şi, interesant de remarcat, prezintă numeroase asemănări chiar cu îndepărtata Japonie. Pentru specialistul francez în asigurări deosebirile dintre cele două modele se structurează pe mai multe coordonate, dar definitoriu apare faptul că, în vreme ce modelul neoamerican se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul rapid, celălalt pune accent pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocupările pe termen lung. Dacă în modelul reaganian se consideră că protecţia socială creează o mentalitate de asistat, care favorizează lenea şi lipsa de răspundere, în modelul renan tradiţional, este larg împărtăşită opinia că aceasta este nu numai o urmare, ci şi un stimulent al progresului economic. Dincolo de diferenţele dintre cele două modele, autorul face însă o constatare simptomatică pentru evoluţiile recente: “Pretutindeni, în clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră în conflict, într-un fel sau altul, cu logica protecţiei sociale” (Albert, 1994, p. 11).

Trebuie remarcat că, de la începuturile anilor ‘90, când a fost publicată cartea (1991, în Franţa), s-au produs o serie de evoluţii şi reconsiderări. În SUA, un Preşedinte Democrat a încercat să introducă o serie de schimbări în materie de politică socială (acoperire universală prin asigurările de sănătate, de pildă), dar a fost obligat la soluţii de compromis de către un Congres majoritar Republican. În Europa occidentală, constrângerile rezultate din Tratatul de la Maastricht au impus măsuri în sensul diminuării generozităţii statului bunăstării, indiferent ce partide se află la guvernare. Chiar şi socialiştii , social-democraţii sau laburiştii, ce guvernează acum în numeroase ţări, au subscris la aceste măsuri, renunţând la unele opţiuni tradiţionale. În privinţa Japoniei, deşi anumite aspecte ale politicii sociale o apropie într-adevăr de modelul european, aşa cum constatase M. Albert, altele o situează în proximitatea celui american, comparaţia relevând de fapt o serie de aspecte particulare, ce-i conferă unicitate.

Deşi deosebirile dintre modelul american şi cel european sunt deseori invocate, analizele exprese ale politicii sociale relevă existenţa unor tipologii mai nuanţate. G. Esping-Andersen a devenit un nume de referinţă pentru clasificările realizate în anii ‘90. Utilizând “regimurile de stat al bunăstării” drept concept de bază, autorul distinge trei tipuri de bază ale acestora (Esping-Andersen, 1991, pp. 26-29), şi anume:

14

1. Regimul liberal, în care predomină asistenţa socială bazată pe testarea

mijloacelor, transferuri universale şi sisteme de asigurare socială modeste. Beneficiarii sunt mai ales cei cu venituri mici, alocaţiile fiind, de regulă, scăzute. Statul încurajează piaţa, fie pasiv, prin garantarea doar a minimului strict necesar, fie activ, prin subvenţionarea unor programe private vizând bunăstarea. Exemplele tipice pentru acest model sunt SUA, Canada, Australia.

2. Regimul conservator, cu pronunţate caracteristici corporatiste, bazat pe

garantarea drepturilor sociale şi pastrarea diferenţelor de status. Statul deţine un rol important în asigurarea bunăstării, dar impactul său redistributiv este neglijabil. În acelaşi timp, biserica şi familia au roluri majore în conservarea relaţiilor tradiţionale. În virtutea principiului subsidiarităţii, statul intervine doar atunci când nivelurile inferioare şi-au epuizat capacitatea de intervenţie. Exemplele tipice : Austria, Franţa, Germania şi Italia.

3. Regimul social-democrat, bazat pe principiul caracterului universal al

drepturilor sociale, promovând egalitatea la nivelul standardelor celor mai înalte. Sistemele de asigurări cu caracter universal conduc la o puternică solidaritate, în sensul că toţi beneficiază şi toţi plătesc, chiar dacă nivelul celor mai multe beneficii sociale este în funcţie de venituri. Statul preia o bună parte a cheltuielilor pe care le implică viaţa de familie, asumându-şi responsabilitatea directă pentru îngrijirea anumitor categorii de persoane. [ările scandinave, îndeosebi Suedia, sunt considerate exemplele relevante.

Fără îndoială, clasificarea lui Esping-Andersen nu poate fi absolutizată. În primul rând, aşa cum însuşi autorul remarca, nu există nici un “caz” în formă pură. Aşa cum au dovedit evoluţiile din anii ‘90, politicile sociale din ţările date ca exemple au suferit influenţe din partea altor modele, astfel încât diferenţele s-au atenuat. Suedia, de pildă, s-a îndepărtat considerabil de modelul său tradiţional, ceea ce justifică aprecierea că regimul social-democrat este mai bine exemplificat acum de Danemarca. În acelaşi timp, dacă din perspectivă europeană, este îndreptăţită catalogarea “regimului de bunăstare” din SUA ca fiind unul liberal, din perspectivă americană - aşa cum se va argumenta în capitolul consacrat acestei ţări - caracterizarea este discutabilă. În sfârşit, se impune constatarea că unele ţări cu tradiţii semnificative în politicile sociale sunt dificil de încadrat în această tipologie. Statul bunăstării din Regatul Unit, de pildă, deşi considerat mai apropiat de modelul liberal, este mai degrabă un amestec între cele trei tipuri. Apoi Japonia, marele absent din tipologia lui Andersen, deşi este încadrată uneori în modelul liberal de politică socială, are o serie de particularităţi, decurgând mai ales din rolul important al companiilor în asigurarea bunăstării, care îi conferă unicitate.

Cu toate imperfecţiunile semnalate, şi cu toate că evoluţiile ulterioare au făcut necesare o serie de nuanţări, clasificarea lui Esping-Andersen îşi păstrează relevanţa, ceea ce explică şi situarea ei la baza abordării de faţă.

Această opţiune nu exclude însă luarea în considerare şi a altor clasificări. La mijlocul anilor ‘90, de pildă, Linda Hantrais (1995, pp. 19-36), abordând evoluţia politicii sociale în UE, constata persistenţa unor deosebiri între trei tipuri de state ale bunăstării: 1) continental, cu o bază ocupaţională, beneficiile sociale fiind finanţate prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor; 2) nordic şi anglo-saxon (care asociază

15

Regatul Unit şi Irlanda ţărilor scandinave), bazat pe cetăţenie (altfel spus, pe aşa- numita “acoperire universală”) şi finanţat, în principal, prin sistemul de taxe şi impozite; 3) sudic (specific Greciei, Portugaliei, Spaniei), mai puţin avansat şi coerent, având unele similitudini cu modelul continental, îndeosebi pentru că “patronii duc greul”, fiind caracterizat, în acelaşi timp, prin rolul important al statului în finanţarea protecţiei sociale. Asemenea caracteristici au condus la situaţia ca, în unele cazuri, ţările din sudul Europei să fie caracterizate drept “stat al bunăstării rudimentar”.

Includerea în tabloul general a ţărilor din sudul Europei ca tipuri relativ distincte de politică socială are o semnificaţie aparte nu numai pentru că dezvoltă imaginea diversităţii, dar şi pentru că realizează deschiderea spre luarea în considerare a experienţelor ce se conturează în Europa Centrală şi de Est. [ările din zona noastră parcurg acum o evoluţie deosebit de complexă, sub multe aspecte chiar dramatică, în privinţa politicii sociale. Ele realizează, în esenţă, trecerea de la un sistem ce promova principiul ocupării depline a forţei de muncă, precum şi rolul fundamental al statului în securitatea socială, la sisteme noi, în care sectorul public şi cel privat se îmbină în proporţii şi forme diferite. Este însă prematură încadrarea acestor evoluţii în unul sau altul din modelele consacrate.

De fapt chiar schimbările operate în ultimii ani în politica socială practicată de ţările reprezentative pentru modelele menţionate relevă că, deşi este previzibilă - cel puţin pentru viitorul apropiat - menţinerea diferenţelor, tendinţa principală este aceea de accentuare a cooperării, convergenţei şi, uneori, aşa cum se poate constata la nivelul UE (este adevărat, doar sub unele aspecte), chiar a armonizării.

Este acesta un indiciu că problematica modelelor de politică socială riscă să intre în desuetudine? Pe termen lung, o asemenea perspectivă nu este exclusă; pe termen scurt, însă, cunoaşterea diferitelor soluţii la problemele relativ comune pe care le implică globalizarea este mai mult decât necesară. Această necesitate este evidentă mai cu seamă în cazul ţărilor care, asemenea României, parcurg o etapă a reconsiderării sistemului de politică socială.

Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas.

Barr, N. (ed.) (1995) Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est - Tranziţia şi dincolo de aceasta, Bucureşti, Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală.

Barry N. (1998) Bunăstarea, Bucureşti, Editura DU Style.

Cochrane, A. and Clarke, J. (eds.) (1993) Comparing Welfare States: Britain in International Context, London, Sage Publications with The Open University Press.

Comisia Naţională pentru Statistică (1997) Anuarul statistic al României, Bucureşti, Comisia Naţională pentru Statistică.

16

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi, Institutul European.

Dogan, M., Pelassy, D. (1992) Economia mixtă - Jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Bucureşti, Editura Alternative.

Dye, Th.R. (1995) Understanding Public Policy, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall.

Encyclopaedia Britannica, Inc. (1993) The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, Vol. 27, Chicago, Encyclopaedia Britannica, Inc.

Esping-Andersen, G. (1991) The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge, Polity Press.

Hantrais, L. (1995) Social Policy in the European Union, Houndmills and London, Macmillan Press, Ltd.

Heidenheimer, A.J., Heclo, H., Adams, C.T. (1990) Comparative Public Policy: The Politics of Social Choice in America, Europe, and Japan, New York, St. Martin’s Press.

Hill, M. (1996) Social Policy: A comparative analysis, London, Prentice Hall.

Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

Pechman, J.A. (ed.) (1992) Fulfilling America’s Promise: Social Policies for the 1990s, Ithaca and London, Cornell University Press.

Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană.

Raportul naţional al dezvoltării umane - România 1998 (1998) Bucureşti, Editura Expert.

Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801.

Zamfir, E., Zamfir, C. (coordonatori) (1995) Politici sociale - România în context european, Bucureşti, Editura Alternative.

Teme recomandate pentru referate

Raportul dintre asigurări sociale şi asistenţă socială;

Expansiunea statului bunăstării: cauze şi consecinţe;

Criza statului bunăstării;

Alţi agenţi ai bunăstării sociale: familia, biserica, diferite asociaţii si organizaţii (sindicate, organizaţii non-guvernamentale, partide politice etc).

17

2. Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială

Politica socială practicată în Regatul Unit este dificil de încadrat într-un model sau altul datorită reconsiderărilor care s-au produs în “economia mixtă a bunăstării”, îndeosebi în perioada postbelică. Având în vedere clasificarea realizată de Esping- Andersen, se poate spune că, dacă imediat după război, s-au manifestat o serie de caracteristici încadrabile în modelul social-democrat, evoluţiile începute în anii ’80 au fost simptomatice mai cu seamă pentru perspectiva liberală, dar au relevat deschidere şi spre modelul conservator. Ca urmare, apare adecvată formula sistem “mixt” de politică socială.

2.1. Repere în evoluţia sistemului

Legile Elisabetane pentru săraci (1601) au constituit primele reglementări ferme ale responsabilităţii guvernului pentru bunăstarea socială, respectiv pentru ajutorarea săracilor; Anglia a fost prima ţară industrializată care a adoptat un sistem centralizat pentru ajutorarea săracilor (1834);

La începutul secolului XX, înainte de primul război mondial, au fost introduse primele pensii de bătrâneţe, pentru cei cu venituri foarte mici, precum şi asigurări medicale, ajutor de boală, ajutor de şomaj pentru muncitorii din anumite industrii; în perioada interbelică, nu s-au produs schimbări majore, dar guvernul şi-a asumat noi responsabilităţi în domeniul social, sistemul beneficiilor sociale fiind extins şi asupra altor categorii;

Raportul Beveridge (1942), numit astfel după numele autorului său, lordul Beveridge, document de referinţă pentru evoluţia statului bunăstării nu numai în Regatul Unit, dar şi în alte ţări, a formulat, pe baza analizei sistemelor de asigurări sociale şi alte servicii existente în diferite ţări, recomandări privind reforma sistemului britanic;

Pe baza ideilor lui Beveridge şi Keynes, în condiţiile consensului realizat între forţele politice, imediat după al doilea război mondial, s-a produs extinderea majoră a rolului statului în asigurarea bunăstării, fiind adoptate reforme în domeniul educaţiei, al sănătăţii, al securităţii sociale, al construcţiei de locuinţe; următorii aproximativ 30 de ani au însemnat expansiunea şi modernizarea statului bunăstării,

La mijlocul anilor ’70, ca urmare a crizei determinate în principal de creşterea preţului petrolului, precum şi a accentuării fenomenului îmbătrânirii populaţiei, statul bunăstării a devenit o problemă generatoare de tensiuni şi controverse; în plan ideologic, Noua Dreaptă a formulat critici vehemente la adresa acestuia, reproşându-i atât “dezindustrializarea”, prin sustragerea unor resurse de pe piaţă, cât şi “demoralizarea”, prin inhibarea spiritului întreprinzător şi promovarea unei “culturi a dependenţei”;

La începutul anilor ’80, Margaret Thatcher a determinat modificarea “balanţei” economiei mixte a bunăstării, în sensul renunţării la rolul dominant al statului în favoarea pieţei şi al organizaţiilor voluntare; au fost introduse condiţionări în

18

acordarea unor beneficii sociale, alocaţiile au fost orientate înspre cei care au mai mare nevoie; la începutul anilor ’90, politica socială a guvernării conservatoare a continuat, în esenţă, pe aceleaşi coordonate, realizându-se, între altele, extinderea principiilor pieţei în sistemul de îngrijire a sănătăţii (aşa-numita “revoluţie comunitară”);

Regatul Unit a manifestat prudenţă în asumarea unor reglementări în materie de politică socială adoptate la nivelul Uniunii Europene, motiv care a determinat cuprinderea “Capitolului social” al Tratatului de la Maastricht (1992) într-o anexă a acestuia; victoria laburiştilor (1997) a determinat o schimbare de atitudine, prin acceptarea reglementărilor sociale comunitare de bază (referitoare la salariul minim, timpul de lucru, concediile plătite etc), dar aşa-numita “a treia cale” (situată “dincolo de vechea stângă şi de vechea dreaptă”) promovată de premierul Tony Blair nu a produs schimbări radicale în politica socială.

2.2. Sistemul actual

2.2.1. Securitatea socială

Finanţarea se realizează, pe de o parte, prin sistemul general de taxare (aproximativ ½), pe de altă parte, prin contribuţia angajatorilor (aproximativ ¼) şi contribuţia angajaţilor (aproximativ 1/5) la Fondul Asigurării Naţionale.

Pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, urmând ca vârsta de pensionare să se egalizeze la 65 de ani în perioada

2010 - 2020. Sistemul are ca elemente componente:

a. pensia de bază (“de stat”), stabilită în 1946, în sistem flat rate (în cuantum fix);

b. pensia suplimentară de stat (introdusă în 1978), în funcţie de venituri; patronii pot să înlocuiască pensia suplimentară cu o pensie ocupaţională.

Tot mai mulţi pensionari recurg la pensia personală privată, acordată de o instituţie financiară. Majoritatea pensionarilor au acum venituri suplimentare faţă de pensia de bază.

Alocaţia de şomaj este în sumă fixă (flat rate), variabilă în funcţie de vârstă; din

1996 se acordă doar pentru 6,5 luni (una din cele mai scurte perioade la nivelul

Uniunii Europene!). Începând cu anii ’80 au fost introduse o serie de condiţionări:

beneficiarii să nu-şi fi pierdut locul de muncă din cauza comportamentului necorespunzător, să dovedească preocupare pentru a-şi găsi un loc de muncă, inclusiv prin absolvirea unor cursuri de reconversie profesională etc.

Atât persoanele în vârstă de peste 80 de ani care au venituri sub un anumit nivel, cât şi şomerii cu venituri mici pot beneficia de forme de asistenţă socială.

2.2.2. Serviciul Naţional de Sănătate

Înfiinţat în 1948, acesta a avut ca principale caracteristici accesul universal al populaţiei, caracterul centralizat şi finanţarea preponderent din taxe. Măsurile

19

adoptate în contextul “revoluţiei comunitare” (1990) au vizat îndeosebi introducerea principiilor pieţei prin încurajarea competiţiei între furnizorii de servicii medicale. Acum finanţarea se realizează, în proporţie de 75% din taxe, 13% din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor, şi 12% din alte surse, respectiv din “co-plăţi”, adică din sume plătite de către pacienţi pentru a acoperi o parte a costurilor medicamentelor prescrise şi a tratamentului stomatologic. Una din problemele majore ale sistemului o constituie listele lungi de aşteptare pentru anumite tratamente medicale şi operaţii.

2.2.3. Serviciile sociale personale

Aceste servicii asigură îndeosebi îngrijirea la domiciliu a celor mai vulnerabili: persoane în vârstă, copii şi tineri aflaţi în dificultate, bolnavi, persoane cu handicap. Serviciile sunt furnizate de autorităţile locale şi, tot mai mult, începând cu anii ’90, de firme private, grupuri de într-ajutorare şi voluntari. Schimbările produse în ultimele decenii vizează mai cu seamă creşterea rolului comunităţii în îngrijirea celor care au nevoie de asistenţă pe termen lung, în detrimentul instituţiilor publice.

Bibliografie

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi, Institutul European.

Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 37-65.

Office for National Statistics (2005) UK 2005: The Official Yearbook of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, London, The Stationary Office, pp.

143-202.

Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, pp. 62-77.

Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 329-335.

Teme recomandate pentru referate

Statul britanic al bunăstării în primele decenii postbelice

Evoluţia politicii sociale britanice în contextul integrării europene.

3. Germania – model “conservator” de politică socială

Acest model are o bază ocupaţională, este construit în funcţie de statutul de angajat, implicând activitatea a numeroase organizaţii şi asociaţii aflate în raporturi tradiţionale de cooperare cu instituţiile oficiale. În centrul său se află principiul subsidiarităţii, statul asigurând doar cadrul funcţional, intervenind numai atunci când celelalte niveluri nu mai sunt în măsură să facă faţă responsabilităţilor privind

20

rezolvarea problemelor sociale. Aceste caracteristici justifică utilizarea formulei “model conservator”, respectiv “model conservator-corporatist”.

3.1. Repere ale evoluţiei

Încă din secolul al XVI-lea au fost adoptate, într-o serie de oraşe germane, legi referitoare la ajutorarea săracilor; treptat, s-au adoptat asemenea măsuri la nivelul statelor, preocupările în acest sens dobândind un caracter mai sistematic în secolul

al XIX-lea;

Unificarea Germaniei (1871) a adus împreună ţări cu un nivel diferit de dezvoltare şi de cuprindere a forţei de muncă în activitatea industrială. Cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o serie de măsuri care să protejeze muncitorii industriali, să asigure pacea socială şi să împiedice expansiunea ideilor socialiste:

- în 1883 a fost introdus, pentru prima oară în lume, un sistem de asigurări sociale, şi anume asigurarea medicală pentru salariaţii din anumite ramuri industriale

(vizând atât serviciile medicale cât şi ajutorul financiar în caz de boală), pe baza contribuţiei patronilor şi angajaţilor;

- în 1884 a fost introdusă asigurarea pentru accidentele industriale;

- în 1889 a fost adoptat un sistem de asigurări sociale pentru pensii, în beneficiul muncitorilor care au împlinit 70 de ani;

În următoarele decenii asigurările sociale s-au extins, cuprinzând tot mai multe categorii de angajaţi; în 1927 a fost introdusă şi asigurarea pentru şomaj, fiind constituiţi astfel toţi cei patru piloni ai sistemului german de securitate socială;

În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial în fosta RFG au fost adoptate şi implementate o serie de programe de politici sociale, atât de către PSD, cât şi de către UCD; cadrul general a fost asigurat prin Constituţia din 1949, care a consacrat formula de “stat social”, respectiv “economie socială de piaţă”, implicând ideea esenţială că, deşi sistemul economic este unul de piaţă, soluţionarea problemelor sociale nu este lăsată la nivelul liberei funcţionări a acesteia, ci presupune participarea partenerilor sociali (sindicate, patronat), statul fiind garantul onorării responsabilităţilor de către toţi factorii cu atribuţii; rolul conferit statului îşi va găsi reflectarea în principiul subsidiarităţii;

Începând cu a doua jumătate a anilor ’70 şi în Germania au început presiunile pentru reducerea cheltuielilor sociale, fiind adoptate, mai cu seamă în timpul guvernării cancelarului Helmut Kohl (anii ’80–’90) o serie de măsuri pentru restrângerea numărului beneficiarilor şi limitarea beneficiilor;

Unificarea (reunificarea) Germaniei (1990), care s-a realizat prin “absorbţia”

Estului de către Vest, respectiv prin extinderea legislaţiei RFG asupra fostei RDG,

a avut implicaţii majore asupra politicii sociale; în Est, unde existase un

“universalism forţat” în privinţa protecţiei sociale (garantarea locului de muncă, gratuitatea unor servicii precum educaţia, îngrijirea medicală etc) s-a procedat la extinderea treptată a sistemului vestic de securitate socială, dar, în condiţiile dificultăţilor economice din primii ani, reflectate şi în creşterea dramatică a şomajului, o mare parte a populaţiei a devenit mai întâi beneficiară a asistenţei sociale; în Vest, au fost stabilite o serie de taxe şi impozite în vederea susţinerii

21

reunificării, în 1993 fiind adoptat un “Pact de solidaritate”, care, pe baza unui nou acord financiar între landuri, a asigurat baza materială a procesului;

Costurile unificării au produs unele dificultăţi şi tensiuni, guvernul creştin- democrat adoptând, la mijlocul anilor ’90, măsuri de austeritate, în vederea reducerii cheltuielilor sociale; după alegerile din 1998, guvernarea coaliţiei formate din social-democraţi şi ecologişti nu a adus schimbări radicale în materie de politică socială, cea mai semnificativă preocupare fiind identificarea soluţiilor pentru scăderea nivelului şomajului; rezultatul alegerilor din 2005 a condus la formarea aşa-numitei „mari coaliţii” (creştin-democraţi şi social-democraţi), cu un program de guvernare ce exprimă compromisul celor două partide majore, principalul obiectiv rămânînd, în continuare, reducerea şomajului.

3.2. Sistemul actual de securitate socială

Una din caracteristicile de bază ale sistemului o constituie diferenţierea netă între asigurările sociale şi asistenţa socială.

3.2.1. Asigurările sociale

Modelul se bazează pe menţinerea diferenţelor de status (“conservarea statusului”): beneficiile sociale sunt strict proporţionale cu contribuţiile plătite în mod obligatoriu de către angajatori şi angajaţi. Administrarea sistemului este realizată de către corporaţii autonome, care sunt expresia parteneriatului social al patronilor şi salariaţilor, desfăşurat sub supravegherea statului.

Cele 4 „coloane” de bază ale asigurărilor sociale sunt considerate a fi beneficiile acordate pentru: 1. Pensionare; 2. Şomaj; 3. Accident; 4. Boală. În continuare vor fi prezentate unele aspecte esenţiale privitoare la o parte din aceste beneficii, precum şi un nou element al sistemului, introdus la mijlocul anilor ’90.

Pensia de bătrâneţe se acordă, de regulă, la 65 de ani, dar, în anumite condiţii, vârsta poate fi 63 sau 60 de ani; femeile se pot pensiona la 60 de ani; finanţarea sistemului se realizează prin contribuţiile egale ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele subvenţii guvernamentale; cuantumul pensiei se stabileşte pe baza unei formule de calcul, în funcţie de nivelul veniturilor anterioare şi numărul de ani lucraţi; pe lângă sistemul de pensii obligatorii, multe companii asigură pensii suplimentare;

Protecţia şomerilor şi măsurile anti-şomaj

- alocaţia de şomaj, care reprezintă aproximativ 67% din ultimul salariu net, se

acordă pentru o perioadă de 6 – 12 luni (cu unele prelungiri pentru cei în vârstă); după epuizarea perioadei, se poate acorda o asistenţă de şomaj, cu un cuantum diminuat, pe baza testării resurselor celor în cauză;

- politica activă, de reducere a şomajului, deţine un loc important în politica

socială a Germaniei reunificate; rata ridicată a şomajului a determinat constituirea unei adevărate alianţe a patronatului, sindicatelor şi instituţiilor guvernamentale în vederea creării de noi locuri de muncă, a simplificării sistemului de impozitare etc.

22

Asigurările sociale de sănătate cuprind aproximativ 90% din populaţie; finanţarea sistemului se realizează, în principal, prin contribuţiile egale obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele contribuţii guvernamentale; sunt acoperite mare parte din costurile tratamentelor, medicamentelor, spitalizarea, dar, în ultimii ani, şi pacienţii trebuie să contribuie, în formula co- plăţilor;

Îngrijirea pe termen lung a bătrânilor, un nou element component al sistemului de asigurări sociale, introdus în 1995, asigură un ajutor de bază pentru îngrijirea vârstnicilor, fie la domiciliu, fie într-o instituţie; finanţarea se realizează prin aceeaşi formulă a contribuţiilor obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor.

3.2.2. Asistenţa socială

Sistemul este finanţat mai ales din fondurile landurilor şi ale autorităţilor locale. Nivelul ajutoarelor este stabilit pe baza recomandărilor unui organism autonom, Asociaţia Germană pentru Ajutor Public şi Privat, astfel încât să se asigure un standard minim de viaţă pentru o „existenţă decentă”. Funcţionarea sistemului implică principiul subsidiarităţii: solicitanţii trebuie să dovedească faptul că nici resursele personale nici cele ale familiei nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile minime, iar statul şi landurile trebuie să colaboreze cu organizaţiile voluntare în furnizarea unor beneficii şi servicii.

Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, pp.

103-121.

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Iaşi, Institutul European.

Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 66-95.

Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, pp. 78-91.

Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 118-126.

Teme recomandate pentru referate

Principiul subsidiarităţii în politica socială a Germaniei

Implicaţiile reunificării germane asupra politicii sociale.

23

4. Suedia – model “social-democrat” de politică socială

Modelul nordic sau scandinav al statului bunăstării se caracterizează prin câteva trăsături distinctive: este cuprinzător, atât în sensul că acoperă o gamă largă a nevoilor sociale cât şi în acela că asigur