Suport Curs Politici Sociale Comparate

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” RESITA
FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE
POLITICI SOCIALE COMPARATE
SUPORT DE CURS
Conf.univ. dr. Ileana Rotaru

CUPRINS
Descrierea procesului de predare-invatare a disciplinei
Evaluarea studenţilor
Bibliografie generală
Curs 1 si 2. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale

Curs 3. Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială
Curs 4. Germania – model “conservator” de politică socială
Curs 5. Suedia – model “social-democrat” de politică socială
Curs 6. S.U.A. – model “liberal” de politică socială
Curs 7. Japonia – “societate a bunăstării de tip japonez"
Curs 8. Politica socială la nivelul Uniunii Europene
Curs 9. Politica socială în Europa Centrală şi de Est, după 1989
Curs 10. Politica socială în România, după 1989
Curs 11. Necesitatea reorientarii politicilor sociale în Romania
Curs 12 si 13. Studiu de caz privind analiza comparativa a politicilor sociale
Curs 14. Aplicatii practice de analiza comparative, utilizandu-se repere din
cursurile predate
2
Descrierea procesului de predare-invatare a disciplinei
Cursul realizează o abordare comparativă a diferitelor modele de

politicăsocială dintr-o perspectivă proprie îndeosebi ştiinţei politice, fiind
implicate, totodată, aspecte ce vizează dimensiunile economice, sociologice,
istorice sau juridice. Sunt prezentate mai întâi concepte şi probleme de bază ale
domeniului, precum şi principalii actori ai politicii sociale. Sunt analizate apoi
politicile sociale din ţări considerate reprezentative pentru diferite modele şi, de
asemenea, sunt relevate evoluţiile şi tendinţele proprii atât Uniunii Europene cât
şi Europei Centrale şi de Est, respectiv României. Nu sunt descrise exhaustiv
politicile sociale din aceste ţări şi zone, ci doar aspectele considerate a fi cele
mai semnificative. De aici şi unele diferenţe în privinţa problemelor abordate în
fiecare caz. Sunt prezentate atât principalele momente în evoluţia politicilor
sociale, cât şi caracteristicile de bază ale sistemelor actuale.
Obiective generale
Cursul vizează cunoaşterea de către studenţi a principalelor probleme şi
tipuride soluţii în materie de politici sociale, precum şi însuşirea limbajului
specific acestui domeniu al politicilor publice care dobândeşte tot mai mare
relevanţă, atât din perspectiva procesului de integrare europeană cât şi a
globalizării.
Precizări privind suportul de curs

Deoarece există o mare diversitate în abordarea conceptelor cu care se
operează în studiul politicilor sociale capitolul introductiv, care tratează tocmai
aceste aspecte, deţine o pondere importantă în ansamblul prezentării. Celelalte
capitole cuprind enunţuri sintetice privitoare la principalele domenii şi aspecte
ale sistemelor de politică socială din diferite ţări. La finalul fiecărui capitol sunt
cuprinse titluri bibliografice aferente, precum şi teme recomandate pentru
referate. Ultimul capitol, consacrat României, pune accent pe reglementările
legale adoptate, după 1989, în legătură cu principalele beneficii sociale.
Evaluarea studenţilor
Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente:
 Referat pe un subiect ales din temele cursului;
În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii, precum
şialtele, în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare, cu condiţia ca
ele să vizeze problematica politicilor sociale. Sunt recomandabile subiecte
concrete, inclusiv cele vizând politica socială în România, nu abordări de ordin
general şi abstract. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice
decât cele recomandate.
Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea
lucrări, mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment
3
preluat se va indica sursa, fie sub forma notelor de subsol, respectiv a notelor de
final, fie prin indicarea, în paranteză, a autorului, anului publicării şi a paginii, în
condiţiile includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea
utilizată şi în Cap. 1 al acestui Suport de curs). Constatarea plagiatului va
conduce la neluarea în considerare a textului prezentat ca referat.
Bibliografie generală
Mihuţ, L., Lauritzen, B.(1999) Modele de politici sociale/ Models of Social
Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Lazar Florin, Introducere in politici sociale comparate. Analiza sistemelor de
asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, 2010
Popescu, L. (1998) Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară clujeană.
Preda, M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi,
Polirom.
Social Security Administration, Social Security Programs Throughout the
World,Washington, DC, 2004, 2005, 2006.
Zamfir, E., Zamfir, C. (coord.) (1995), Politici sociale – România în context
european, Bucureşti, Ed. “Alterantive”.
Zamfir, C. (coord.) (1999), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti,
Editura Expert.
***
www.oecd. Org (OECD)
www.ilo.org (Organizatia Internationala a Muncii)
www.who.org (Organizatia Mondiala a Sanatatii)
www.undp.org (PNUD)
www.worldbank.org (Banca Mondiala)
www.ec.europa.eu-eurostat (EUROSTAT)
www.iser.essex.ac.uk/msu/emod (EUROMOD)
www.issa.int (International Social Security Association
CURS 1 si 2
4
Repere privind abordarea comparativă a politicilor sociale
1.1. Aspecte metodologice

Schimbările care s-au produs sau se prefigurează în politica socială
practicată de diferite ţări în ultimul deceniu constituie un argument major pentru
susţinerea oportunităţii studiilor comparative asupra domeniului. Abordarea
comparativă are, pe de o parte, relevanţă teoretică, deoarece, într-o lume
caracterizată prin tot mai accentuate interdependenţe, înţelegerea evoluţiilor din
orice ţară este posibilă numai dacă acestea sunt raportate la experienţele altor
ţări, precum şi la contextul global.
Numai prin sublinierea diferenţelor, a similarităţilor şi a interacţiunilor se
poate ajunge la descifrarea resorturilor şi a mecanismelor unei anumite politici,
precum şi la evaluarea programelor adoptate.Pe de altă parte, abordarea
comparativă are şi o importantă relevanţă practică,deoarece cunoaşterea
experienţei altor ţări poate oferi, dacă nu neapărat un ghid, cel puţin puncte de
reper pentru adoptarea şi implementarea politicilor sociale.Studierea soluţiilor
alternative la probleme similare poate fi utilă celor implicaţi în procesul
decizional, în adoparea unor forme şi programe noi, în coordonarea şi
desfăşurarea unor activităţi, în stabilirea interacţiunilor dintre diferiţi factori cu
atribuţii în politica socială.
S-au consacrat diferite tipuri de abordări comparative, şi anume: studierea
politicii sociale dintr-o anumită ţară, plasată într-un context comparativ; analiza
politicii practicate de două sau mai multe ţări; compararea în cadrul unei zone
sau între zone; comparaţii globale bazate îndeosebi pe analiza datelor statistice;
studii tematice sau sectoriale, ce analizează diferite subdomenii sau rolul asumat
de diferiţi factori în legătură cu anumite obiective etc. Abordările comparative
ale politicii sociale în cadrul cursurilor universitare se concentrează, de regulă,
fie asupra anumitor ţări şi zone, fie asupra diferitelor sectoare sau teme majore,
încercându-se uneori formule de corelare între cele două opţiuni principale.
Sub aspect metodologic, sunt de remarcat căutările privind realizarea
echilibrului între aspectele cantitative şi cele de ordin calitativ. Datele sintetice
furnizate de instituţii internaţionale sau zonale, precum ONU şi organismele sale
specializate, OCDE sau UE sunt deseori utilizate pentru realizarea comparaţiilor
în vederea identificării unor caracteristici sau evoluţii majore. Indicatori precum
ponderea diferitelor categorii de cheltuieli sociale în cadrul produsului intern
brut sau, mai recent, indicele dezvotării umane (care, deşi simplifică un domeniu
de mare complexitate, este recunoscut ca expresie sintetică edificatoare asupra
PIB, a nivelului de educaţie şi a speranţei de viaţă) oferă un suport solid pentru
comparaţii din perspectivă sincronică şi diacronică deopotrivă.
Se ridică însă o serie de dificultăţi în legătură cu analizele cantitative.Nu

esteîntotdeauna clar dacă datele sunt cu adevărat comparabile, pentru că nu s-a
5
ajuns la o standardizare deplină a modalităţilor de măsurare (a veniturilor, de
pildă) sau a definirii unor noţiuni şi indicatori (cum ar fi pragul sărăciei, pentru
care s-au adoptat diferite formule de calcul în SUA sau în ţările UE).În acelaşi
timp, datele statistice nu acoperă toate aspectele relevante pentru politica
socială. În legătură cu amploarea “pieţei negre” sau a “pieţei gri”, de pildă, se
pot face doar aproximări, or activităţile desfăşurate în cadrul acestora pot să aibă
implicaţii considerabile asupra nevoii (reale sau nu) de protecţie în raport cu
anumite riscuri.
Ca urmare, chiar beneficiind de atributul obiectivităţii ştiinţifice,
comparaţiile bazate pe date statistice sunt necesare, dar nu şi suficiente. O
analiză de profunzime reclamă examinarea contextului social, economic, politic,
cultural specific diferitelor ţări, a conţinutului concret al unor programe şi
acţiuni de politică socială, precum şi evaluarea rezultatelor aplicării acestora.
Acest curs încearcă să răspundă unor asemenea cerinţe prin prezentarea
unor experienţe în materie de politică socială relevante la nivel internaţional.
Diferenţele deja semnalate în legătură cu conţinutul conferit unor termeni de
bază obligă la câteva consideraţii preliminare.
1.2. Concepte de bază

Primul dintre conceptele ce implică diferenţe şi dificultăţi în definire este
chiar politica socială. Pentru a-i identifica sensurile credem că sunt oportune
câteva precizări în legătură cu echivalenţele ce pot fi stabilite în limba română
pentru termenii “politics” şi “policy”, consacraţi în limbajul anglo-american,
ambii traduşi, de regulă, prin “politică”. De notat că, aşa cum remarcau autorii
unei lucrări de referinţă în abordarea comparativă a politicilor publice, distincţia
dintre cei doi termeni este dificil de exprimat în majoritatea celorlalte limbi,
referirile exprese fiind la germană, franceză, spaniolă (Heidenheimer et al.,
1990, p. 346). Fără a menţiona multitudinea de sensuri pe care le implică
fiecare, se poate afirma că, în esenţă, politics se referă la ansamblul activităţilor
desfăşurate pentru dobândirea şi exercitarea puterii, pentru adoptarea unor
decizii ce vizează o comunitate globală, în vreme ce policy se referă la
formularea obiectivelor şi scopurilor ce orientează activitatea în diferite
domenii, precum şi a regulilor şi mijloacelor utilizate în implementarea
deciziilor. Mai trebuie adăugat că policy este uneori utilizat de vorbitorii limbii
engleze pentru a caracteriza opţiuni specifice care nu au nimic de-a face cu
politica în sensul descris de politics. Cuvântul şi-a găsit însă consacrarea în
legătură cu politica publică, deseori definită, mai ales de către autorii americani,
în termenii a ceea ce un sistem de guvernământ decide să facă sau nu, ca răspuns
la o anumită problemă (vezi şi Dye, 1995, p. 2). Deoarece gama problemelor la
care se referă această acţiune sau inacţiune este foarte largă, pluralul “politici
publice” apare, desigur, ca fiind mai adecvat spre a descrie multitudinea
domeniilor pe care le vizează: politica economică, politica fiscală, politica în
domeniul mediului, politica de apărare, politica externă şi, fără îndoială,
6
enumerarea ar putea să continue, incluzând, în mod necesar, politica socială,
respectiv subdomeniile acesteia.
Am dezvoltat aceste consideraţii spre a atrage atenţia asupra faptului că,
deşi deseori influenţată sau chiar determinată de confruntări ideologice şi
“maşinaţiuni” politice sau de raţiuni electorale (aşadar, de aspecte descrise prin
politics), politica socială (social policy) este sau ar trebui să fie un răspuns la
problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor grupuri
expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri.
La o primă aproximaţie, definirea politicii sociale este raportată la o gamă
largă de activităţi ale statului al căror obiectiv esenţial este bunăstarea cetăţenilor
(Hill, 1996, p.3, Zamfir, 1995, pp. 22). Accentul asupra rolului statului se
justifică prin amplificarea şi diversificarea funcţiilor acestuia atât în privinţa
transferurilor de venituri, cât şi a serviciilor sociale sau a reglementării unor
activităţi.Aceste evoluţii au fost definitorii pentru o perioadă de aproximativ 100
de ani, începând din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea.
O abordare mai largă a conceptului conduce însă la relevarea rolului pe
care şi alţi factori îl au în asigurarea bunăstării: indivizii înşişi, familiile,
comunităţile, diferitele asociaţii şi organizaţii. De subliniat că, în privinţa
ponderii acordate statului, respectiv celorlalţi factori, există diferenţe, uneori
considerabile, nu numai de la un moment istoric la altul, dar şi de la o ţara la
alta, acesta fiind, de fapt, un criteriu esenţial de tipologizare a politicilor sociale.
Diferenţele în definirea politicii sociale se manifestă îndeosebi în legătură
cu elementele subsumate acesteia. Michael Hill, specialistul britanic anterior
citat,realizează o abordare cuprinzătoare, în care include, mai întâi, trei
subdomenii pe care le consideră centrale: menţinerea veniturilor (formulă
similară cu securitatea socială), îngrijirea medicală şi serviciile de asistenţă
socială; continuă cu politica privind condiţiile de locuire, politica de angajare a
forţei de muncă, politica educaţională şi adaugă chiar politica privind mediul.
Deşi nu pot fi negate implicaţiile vreuneia dintre aceste domenii sau subdomenii
asupra soluţionării problemelor sociale, respectiv asupra bunăstării, trebuie să
constatăm că o abordare atât de largă aproape că suprapune politica socială şi
politica publică.
O analiză asupra evoluţiilor în politica socială americană şi a
perspectivelor acesteia pentru anii ‘90 oferă un exemplu pentru înţelegerea ceva
mai restrictivă, focalizată asupra domeniilor considerate a fi în nevoie de
inovare, referindu-se, în principal, la politica în privinţa pensiilor, a îngrijirii
medicale, a învăţământului public, precum şi a welfare (care, în cazul
americanilor, se referă la asistenţa socială), respectiv a asigurării locuinţei pentru
cei cu venituri mici (Pechman, 1992).
Exemplele ar putea să continue, dar încercând să relevăm elementele
comune, constatăm că majoritatea autorilor se raportează la aspecte privind
menţinereaveniturilor (identificată uneori cu securitatea socială şi presupunând
abordarea atât a asigurărilor sociale cât şi a asistenţei sociale), îngrijirea
7
medicală, precum şi educaţia (cu toate că aceasta din urmă este exclusă, uneori,
pe considerentul că implică numeroase aspecte ce depăşesc sfera politicii
sociale). Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, în unele cazuri, aşa cum se
poate constata într-o serie de documente ale UE, politica socială este identificată
prioritar cu măsurile privind piaţa muncii şi condiţiile de muncă.
Enumerarea de mai sus aduce în discuţie un alt concept, a cărui utilizare,
deşi frecventă, nu a condus încă la o accepţiune unică, şi anume securitatea
socială. În limbajul internaţional, securitatea socială se referă la “toate măsurile
collective stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual ori al
familiei sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit
au fost pierdute ori epuizate sau în situaţiile în care trebuie să se facă faţă unor
cheltuieli sporite (de exemplu, creşterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)”
(The New Encyclopaedia Britannica, 1993, pp. 378-379). Aceeaşi prestigioasă
enciclopedie precizează că, în unele ţări, termenul este utilizat într-un sens mai
îngust. În Regatul Unit, de pildă, securitatea socială se referă numai la
beneficiile în bani statuate prin lege (spre deosebire de ţările Europei occidentale
continentale unde, de regulă, include şi îngrijirea medicală). În Statele Unite,
unde formula a fost consacrată în context juridic prin Social Security Act of
1935, deşi vizează mai multe programe, se referă, în principal, la sistemul
federal de asigurări sociale şi cu deosebire la sistemul de pensii.
Această diversitate de accepţiuni nu exclude însă posibilitatea
identificăriiunor repere comune. Un exemplu concludent îl oferă rapoartele
publicate bienal, începând din 1937, de Administraţia Securităţi Sociale a
Statelor Unite, asupra sistemelor securităţii sociale din lume. Acestea prezintă
cinci categorii de programe, care se referă la beneficiile sociale acordate pentru:
bătrâneţe, invaliditate şi moarte; boală şi maternitate; accidente de muncă sau
boli profesionale; şomaj; alocaţii familiale. Programele sunt fie de asigurări
sociale, fie de asistenţă socială, fie cu caracter universal; ele sunt mai ample sau
mai restrânse (pot chiar să lipsească, aşa cum se întâmplă cu alocaţiile familiale
în SUA), în funcţie de sistemele adoptate de fiecare ţară (vezi Social Security
Programs Throughout the World, 2006).
O formulă alternativă pentru securitatea socială este protecţia socială.
Potrivit The New Encyclopaedia Britannica, “protecţia socială” este un termen
mai larg, utilizat îndeosebi în ţările UE, care include şi schemele voluntare,
nestatuate prin legislaţie. Dacă avem în vedere accepţiunea consacrată în
România, constatăm însă că protecţia socială este considerată, de regulă,
sinonimă cu securitatea socială. În statistica oficială, de pildă, sunt cuprinse în
capitolul “protecţie socială” trei subcapitole: protecţia socială a şomerilor,
asigurările sociale (cu referire la pensii şi bilete de tratament), asistenţa socială
(incluzând alocaţii şi alte ajutoare în bani, cheltuieli pentru anumite categorii de
minori şi adulţi cu nevoi speciale, instituţionalizaţi sau nu) (Anuarul statistic al
României, 1997, p. 209). Constatăm, însă, că, în limbajul uzual, şi-a făcut loc în
tot mai mare măsură identificarea protecţiei sociale cu măsurile compensatorii
8
adoptate conjunctural în vederea apărării populaţiei în ansamblu sau a anumitor
categorii ale acesteia, respectiv a lucrătorilor din anumite sectoare sau
întreprinderi, în raport cu riscurile majore pe care le implică reforma economică,
şi anume şomajul, inflaţia şi, în ultimă instanţă, sărăcia. După unele opinii,
protecţia socială nici n-ar trebui să fie utilizată cu referire la sistemul asigurărilor
sociale, adică la beneficiile acordate pe baza unor contribuţii plătite anterior de
către cei în cauză, aşa cum este cazul pensiilor.
Atât consideraţiile privind securitatea socială cât şi cele referitoare la
protecţia socială au făcut trimitere la alte două concepte-cheie: asigurarea
socială şi asistenţa socială, percepute în numeroase ţări ca fiind nu doar
distincte, ci chiar în opoziţie (Dogan & Pelassy, 1992, p. 61). Diferenţele dintre
cele două se referă, în primul rând, la modul de finanţare: în vreme ce asigurările
sociale sunt finanţate, în principal, prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor,
la care se adaugă deseori şi contribuţii (mai mari sau mai mici) din partea
statului, asistenţa socială este finanţată prin sistemul general de taxe şi impozite,
deseori prin taxe locale. În al doilea rând, nivelul beneficiilor de asigurări
sociale este, de regulă, în funcţie de nivelul veniturilor, respectiv al contribuţiilor
anterioare producerii riscului asigurat, în vreme ce asistenţa socială, având un
caracter non-contributoriu, este acordată celor cu venituri mici sau aflaţi în
situaţii critice, beneficiarii săi fiind stabiliţi, în cele mai multe cazuri, pe baza
verificării resurselor de care dispun (“means-tested”). Aceste diferenţe explică în
bună măsură de ce raporturile dintre cele două componente ale sistemelor de
securitate (protecţie) socială sunt percepute uneori ca fiind în opoziţie. În SUA,
de pildă, are o relevanţă deosebită distincţia dintre programele contributorii şi
cele noncontributorii: în vreme ce beneficiile aferente celor dintâi sunt
considerate îndreptăţite (chiar dacă se iau în discuţie posibilităţi de inovare a
sistemului), celelalte au fost şi sunt mereu puse sub semnul întrebării, pe temeiul
căutării unor criterii cât mai riguroase de identificare a celor care merită să fie
ajutaţi.Diferenţierea între cele două tipuri de beneficii sociale nu apare
întotdeauna atât de pregnantă. Unele beneficii, cum este cazul ajutorului de
şomaj, de pildă, în unele ţări face parte din sistemul asigurărilor sociale, în
altele, din cel al asistenţei sociale, şi, în sfârşit, în altele are un caracter mixt.
Abordarea dihotomică nu trebuie absolutizată şi din alt motiv. Practic,
există o a treia categorie de beneficii, şi anume alocaţiile (transferurile)
universale, acordate indiferent dacă cei în cauză au sau nu statutul de angajat,
respectiv indiferent de veniturile sau resursele de care dispun, şi finanţate pe
baza sistemului general de taxare. Este cazul alocaţiilor familiale în numeroase
ţări, precum şi al asigurării gratuite a unor servicii precum asistenţa medicală,
respectiv al pensiei minime, în unele ţări.
În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, pe lângă sistemele de asigurări
sociale care au un caracter public, s-au dezvoltat şi sisteme de asigurări private.
Acestea nu numai că deţin o pondere însemnată în unele ţări (în SUA, de pildă,
în legătură cu îngrijirea medicală), dar sunt invocate frecvent în ultimii ani ca
9
oferind posibile soluţii (fie ele şi parţiale) la o problemă tot mai presantă în
condiţiile îmbătrânirii populaţiei, şi anume aceea a sistemelor de pensii.
Această distincţie ne conduce spre un alt concept, implicat, de altfel, în
toate consideraţiile de mai sus, şi anume statul bunăstării (welfare state),
concept care, după ce a făcut o adevarată carieră în ştiinţele socio-umane ale
secolului XX, a intrat într-o fază a reconsiderărilor începând din a doua jumătate
a anilor ‘70. Această evoluţie complexă obligă la o abordare distinctă a
problematicii pe care o implică.
1.3. De la “statul bunăstării” la “pluralismul bunăstării”

Termenul de “welfare state” a început să fie utilizat în literatura anglo-
saxonă în 1941, spre a distinge între statul britanic şi “warfare state” (“statul în
stare de război”), ce caracteriza Germania hitleristă. El s-a consacrat apoi, fie
sub forma originară, fie prin formule lingvistice corespondente, spre a defini
acel stat care îşi asumă responsabilitatea de a asigura, în mod instituţionalizat,
anumite standarde de bunăstare pentru cetăţenii săi. În ultimele decenii, acest rol
a devenit tot mai mult subiect de controverse. Nu trebuie uitat însă că funcţia
social-economică a statului modern a avut o evoluţie complexă, pe care
controversele au secondat-o aproape în permanenţă.
Această evoluţie a beneficiat de numeroase abordări, precum şi de
numeroase formule-metaforă, utilizate pentru a caracteriza diferitele sale stadii.
Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, dezvoltând tezele lui Georges Burdeau, au
oferit o imagine triadică a metamorfozelor statului în lumea modernă: întâi a fost
“statul-spectator”, caracteristic perioadei în care burghezia abia ajunsă la putere
s-a protejat împotriva riscurilor reîntoarcerii la vechiul regim; a urmat “statul-
tutore”, care a consacrat rolul său protector în domeniul politicii sociale, aşa
cum a început acesta să se contureze la sfârşitul secolului trecut; în fine, “statul-
providenţă”, ce desemnează transformarea statului într-un furnizor general de
resurse şi de securitate materială, în condiţiile specifice perioadei de după al
doilea război mondial (Dogan & Pelassy, 1992, pp. 48-56).
Michel Albert, utilizând tot o triadă, surprinde şi evoluţiile mai recente:
dacă imediat după Revoluţia franceză s-a conturat prima fază, aceea a
“capitalismului împotriva statului”, la un secol după aceasta a început faza
“capitalismului supravegheat de stat”, pentru ca, după două secole, să se ajungă
la a treia fază, aceea a “capitalismului care ia locul statului” (Albert, 1994, pp.
162-164). De fapt, această ultimă etapă începuse cu un deceniu mai devreme, o
dată cu alegerea, aproape simultană, a lui Margaret Thatcher în Regatul Unit şi a
lui Ronald Reagan în SUA - cei doi lideri care au fost promotorii în planul
practicii politice ai viziunii neoconservatoare.
Dincolo de o periodizare sau alta, exprimată în formule lingvistice
diferite,rezultă că începuturile statului bunăstării se conturează în ultimele
decenii ale secolului trecut. De ce atunci? A fost fără îndoială un complex de
cauze şi condiţii, dar rolul esenţial l-a avut procesul de industrializare: pe de o
10
parte, o dată cu creşterea numărului muncitorilor industriali a crescut şi nevoia
lor de protecţie; pe de altă parte, reducându-se rolul breslelor şi al familiei
restrânse în asigurarea unor servicii sociale, în mod firesc s-a amplificat rolul
statului în acest sens. Mai apoi, consecinţele industrializării au fost amplificate
de alte fenomene şi procese: nuclearizarea familiei, creşterea duratei vieţii,
creşterea costurilor asistenţei medicale, precum şi a nevoii de educaţie - tot
atâţia factori favorizanţi pentru creşterea atribuţiilor statului în asigurarea
bunăstării populaţiei.
La această evoluţie au contribuit şi factori de ordin politic. Nu întâmplător
statul bunăstării s-a dezvoltat paralel cu extinderea sufragiului: aspectele de
ordin social aflându-se între problemele prioritare ale majorităţii celor cu drept
de vot, procesul electoral a stimulat iniţiativele în acest domeniu. Este
semnificativ şi faptul că originile statului bunăstării se află în Germania din
vremea lui Bismarck, când, începând din anii 1880, au fost introduse primele
sisteme de asigurări sociale cu bază ocupaţională (pentru boală, accidente
industriale, pensii), nu atât din considerente umanitare, cât cu scopul de a face
socialismul mai puţin atractiv pentru muncitori şi a preîntâmpina tulburările
sociale. Reglementările adoptate atunci vor constitui un adevărat model pentru
spaţiul european (şi nu numai).
În deceniile care au urmat statul bunăstării şi-a extins continuu sfera de
acţiune asupra a tot mai multe domenii şi grupuri, cheltuielile publice în scopuri
sociale au crescut în diferite ţări. Dar nu au fost evoluţii cu semnificaţii majore
până la adoptarea în SUA a New Deal, amplul program lansat de administraţia
Roosevelt, respectiv a Social Security Act of 1935, care a pus bazele asigurării
de bătrâneţe, a compensaţiilor de şomaj, a ajutoarelor pentru familiile cu copii
minori.
Schimbările spectaculoase s-au produs abia după al doilea război mondial.
Noua etapă a început, de fapt, chiar în timpul războiului, în Regatul Unit, prin
Raportul Beveridge (1942), pe baza căruia vor fi instituite, în a doua jumătate a
anilor ‘40, sisteme naţionale gratuite de educaţie şi sănătate, precum şi alte
facilităţi, în diferite domenii. În 1949, Legea fundamentală (Constituţia) R. F.
Germania a consacrat formula “stat social”, care, împreună cu conceptul
“economie socială de piaţă”, va deveni expresia preocupării de îmbinare a
eficienţei economice şi securităţii sociale, proces în care statului îi revine rolul
nu de a limita concurenţa, ci de a asigura cadrul adecvat pentru desfăşurarea
activităţilor economico-sociale. Expansiunea statului bunăstării va cunoaşte
apogeul în anii ‘60 - ‘70, în ţările scandinave, prin aplicarea principiului
“acoperirii universale”, potrivit căruia beneficiile sociale se acordă tuturor
locuitorilor (pentru o prezentare succintă a istoriei politicilor sociale, vezi
Demier, 1998). SUA şi Japonia, deşi considerate a fi atipice pentru evoluţia
statului bunăstării, vor adopta şi ele, în anii ‘60 şi prima parte a anilor ‘70,
programe de referinţă în domeiul politicii sociale.
11
În a doua jumătate a anilor’70 a început însă declinul, definit uneori în
termenii “crizei” statului bunăstării, prezentate, la rândul său, ca fiind, în
principal, un efect al crizei economice determinate de creşterea preţului la
materiile prime, dar şi al accentuării unor procese social-demografice precum
îmbătrânirea populaţiei.
Încercând să identificăm cauzele acestui declin ajungem la enunţarea
principalelor critici aduse statului bunăstării. Aşa cum le inventariază Dogan şi
Pelassy, sub un titlu concludent (“Procesul statului bunăstării”), acestea au fost
mai ales următoarele: a pus în pericol libertatea individului; datorită costurilor
prea ridicate, a afectat eficacitatea activităţii economice; deşi s-a dezvoltat în
numele justiţiei (dreptăţii), a ajuns deseori să fie împotriva acesteia (Dogan şi
Pelassy, 1992, pp. 89-99). Într-o altă formulare, ce evocă termenii-cheie ai
criticii făcute din perspectiva Noii Drepte, sunt aduse în prim plan aspectele
economice, dar sunt vizate şi cele politice şi morale: expansiunea statului (a
sectorului public) a contribuit la “dezindustrializare” pentru că a sustras de pe
piaţă resurse potenţiale de forţă de muncă şi investiţii; nivelul înalt al
impozitelor şi taxelor, precum şi excesul de reglementare au “inhibat” spiritul
întreprinzăr şi asumarea riscurilor; toate acestea au avut consecinţe social-
culturale, a căror expresie esenţială a fost “demoralizarea”, în sensul subminării
dorinţei de a munci şi a promovării unei “culturi a dependenţei” (Clarke and
Langan, în Cochrane and Clarke, 1993, pp. 50-52). Acestea au fost principalele
argumente pe care s-a construit politica “statului minimal” practicată în anii ‘80
de către M. Thatcher şi R. Reagan.
Deşi au fost aduse o serie de contraargumente, ce au vizat mai ales cerinţa
de anu face responsabil “statul bunăstării” de toate problemele ce decurg
dincomplexitatea procesului de dezvoltare, criticile şi-au găsit expresia practică
în restrângerea atribuţiilor statului: s-au redus beneficiile; regulile de acordare au
devenit mai riguroase; s-au introdus plăţi pentru anumite servicii (aşa-numitele
“co-plăţi”); sau asumat puţine angajamente noi; statul a făcut eforturi pentru
revitalizarea unor instituţii care în mod tradiţional se implicaseră în acest gen de
activităţi.
O serie de aspecte particulare prezintă evoluţia rolului statului în Europa
Centrală şi de Est - deci şi în România - după 1989. Fără a evoca acum
particularităţile fiecărei ţări din zonă, se poate aprecia că tendinţa comună
majoră este aceea a retragerii statului din diferite domenii, inclusiv din cele
aferente politicii sociale, concomitent cu reconsiderarea funcţiilor sale.Este o
reacţie firească în raport cu excesele ce însoţiseră anterior exacerbarea rolului
acestuia. Dar retragerea bruscă, fără a fi secondată de preluarea
responsabilităţilor de către alţi factori, precum şi de schimbări substanţile în
planul mentalităţilor,poate genera dezechilibre şi tensiuni.
Nicholas Barr, referindu-se la schimbările care se desfăşoară în Europa
Centrală şi de Est, remarcă faptul că intervenţia statului nu înseamnă neapărat
organizarea publică a unei activităţi, ci poate să se realizeze pe diferite alte căi:
12
reglementări ale pieţei (de ordin cantitativ sau calitativ); finanţarea unor
activităţi; producerea de bunuri şi servicii (educaţia, sănătatea publică);
transferul de venituri (pensii, facilităţi în privinţa locuinţei) etc (Barr, 1995, pp.
39-40). Mai mult decât atât, aşa cum subliniază autorii Raportului naţional al
dezvoltării umane - România 1998, în condiţiile tranziţiei de la o economie
centralizată la una de piaţă, se pot identifica dimensiuni specifice ale funcţiei
sociale a statului, şi anume aceea de facilitare a tranziţiei prin crearea unui cadru
social favorabil, precum şi aceea compensatorie, de minimizare a costurilor
sociale ale procesului (1998, p. 39).
Ca urmare a acestor evoluţii ce se desfăşoară în diferite zone ale lumii
conceptul de “stat al bunăstării” a intrat într-un con de umbră. Diferiţi autori au
pus în circulaţie o serie de alte sintagme pentru a descrie complexitatea
raporturilor şi proceselor implicate. Astfel,G. Esping-Andersen (1991) recurge la
“regimuri de stat al bunăstării” drept concept organizator al mult citatei sale
cărţi, pentru a defini faptul că în relaţia dintre stat şi economie se îmbină
sistematic o serie de caracteristici legale şi organizaţionale. Allan Cochrane şi
John Clarke (1993), valorificând tradiţia britanică postbelică, recurg la
“economia mixtă a bunăstării”, care implică statul, piaţa, organizaţii şi reţele de
ajutorare informale. Linda Hantrais apreciază că majoritatea ţărilor UE au
dezvoltat un “pluralism al bunăstării” - sintagmă pe care o consideră similară
aceleia de “economie mixtă” - şi se referă nu numai la combinarea agenţilor, ci
şi la aceea a formelor utilizate (Hantrais, 1995, p. 35). “Pluralismul bunăstării”
este, de altfel, o formulă invocată şi în legătură cu politica socială din SUA -
situaţie uşor de explicat în condiţiile în care dimensiunile pluraliste ale
sistemului american sunt o realitate incontestabilă. Japonezii au lansat şi ei, la
sfârşitul anilor ‘70, o formulă alternativă, aceea de “societate a bunăstării de tip
japonez”,bazată pe susţinerea indivizilor de către familie, companie, comunitate,
şi mai puţin de către stat.
Toate aceste formule (şi altele, cum ar fi “sistem al bunăstării” sau “mix al
bunăstării”) exprimă faptul că, în prezent, alături de stat, sunt o serie de alţi
factori care, într-o măsură mai mare sau mai mică, îşi aduc contribuţia la
bunăstarea oamenilor: familia, comunitatea locală, diferite organizaţii cu
caracter lucrativ,nonprofit sau mixt etc. În domeniul politicii sociale se dezvoltă
o tot mai complexă cooperare între sectorul producător de profit şi cel nonprofit.
Trebuie precizat însă că statul nu a fost niciodată, nici chiar în momentul
de apogeu, singura instanţă responsabilă pentru asigurarea bunăstării oamenilor.
Există apoi importante diferenţe între ţări în privinţa rolului statului, a amplorii
responsabilităţilor, a împărţirii acestora cu alţi factori, a mecanismelor de
finanţare, a gradului de “acoperire” a populaţiei etc.Aceste diferenţe au
determinat conturarea unor modele diferite de politici sociale.
1.4. Modele de politici sociale
În ultimele decenii, abordările comparative din ştiinţele socio-umane, în
particular din ştiinţele politice, recurg frecvent la modele, ca modalităţi de a
13
simplifica realitatea şi de a explica mai uşor marea sa diversitate. Recursul la
modele s-a dovedit benefic în descifrarea funcţionării mai mult sau mai puţin
coerente a unor angrenaje instituţionale, a desfăşurării proceselor decizionale, a
evoluţiei acestora în funcţie de un anume context. Atunci când nu li s-a
absolutizat valoarea euristică sau cea pragmatică, modelele şi-au probat utilitatea
în relevarea unor aspecte tipice ale funcţionării sistemelor politice şi ale
politicilor practicate de diferite ţări într-un domeniu sau altul. Aceasta nu
exclude însă unicitatea experienţelor parcurse de fiecare ţară, chiar forme
similare dobândind conţinuturi şi finalităţi diferite, în funcţie de numeroase
variabile.
Dimensiunile politicii sociale sunt deseori analizate într-un context mai
larg, ce include aspecte sociale, economice, politice, culturale, ale căror
interacţiuni configurează anumite modele. Un exemplu elocvent în acest sens îl
oferă MichelAlbert (1994) care, dintr-o perspectivă predominant economică, dar
cu multipledeschideri interdisciplinare, distinge două modele caracteristice
capitalismuluicontemporan: unul “neoamerican”, datorat în principal lui R.
Reagan, şi unul european, numit “renan”, ce are în centrul său Germania,
include ţările scandinave şi, interesant de remarcat, prezintă numeroase
asemănări chiar cu îndepărtata Japonie.
Pentru specialistul francez în asigurări deosebirile dintre cele două modele
se structurează pe mai multe coordonate, dar definitoriu apare faptul că, în
vreme cemodelul neoamerican se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul
rapid, celălalt pune accent pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocupările pe
termen lung. Dacă înmodelul reaganian se consideră că protecţia socială creează
o mentalitate de asistat,care favorizează lenea şi lipsa de răspundere, în modelul
renan tradiţional, este larg împărtăşită opinia că aceasta este nu numai o urmare,
ci şi un stimulent al progresului economic. Dincolo de diferenţele dintre cele
două modele, autorul face însă o constatare simptomatică pentru evoluţiile
recente: “Pretutindeni, în clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră în
conflict, într-un fel sau altul, cu logica protecţiei sociale” (Albert, 1994, p. 11).
Trebuie remarcat că, de la începuturile anilor ‘90, când a fost publicată
cartea (1991, în Franţa), s-au produs o serie de evoluţii şi reconsiderări. În SUA,
un Preşedinte Democrat a încercat să introducă o serie de schimbări în materie
de politică socială (acoperire universală prin asigurările de sănătate, de pildă),
dar a fost obligat la soluţii de compromis de către un Congres majoritar
Republican. În Europa occidentală, constrângerile rezultate din Tratatul de la
Maastricht au impus măsuri în sensul diminuării generozităţii statului bunăstării,
indiferent ce partide se află la guvernare. Chiar şi socialiştii, social-democraţii
sau laburiştii, ce guvernează acum în numeroase ţări, au subscris la aceste
măsuri, renunţând la unele opţiuni tradiţionale. În privinţa Japoniei, deşi anumite
aspecte ale politicii sociale o apropie într-adevăr de modelul european, aşa cum
constatase M. Albert, altele o situează în proximitatea celui american,
comparaţia relevând de fapt o serie de aspecte particulare, ce-i conferă unicitate.
14
Deşi deosebirile dintre modelul american şi cel european sunt deseori
invocate, analizele exprese ale politicii sociale relevă existenţa unor tipologii
mai nuanţate. G. Esping-Andersen a devenit un nume de referinţă pentru
clasificările
realizate în anii ‘90. Utilizând “regimurile de stat al bunăstării” drept concept de
bază, autorul distinge trei tipuri de bază ale acestora (Esping-Andersen, 1991,
pp. 26-29), şi anume:
1. Regimul liberal, în care predomină asistenţa socială bazată pe testarea
mijloacelor, transferuri universale şi sisteme de asigurare socială modeste.
Beneficiarii sunt mai ales cei cu venituri mici, alocaţiile fiind, de regulă, scăzute.
Statul încurajează piaţa, fie pasiv, prin garantarea doar a minimului strict
necesar, fie activ, prin subvenţionarea unor programe private vizând bunăstarea.
Exemplele tipice pentru acest model sunt SUA, Canada, Australia.
2. Regimul conservator, cu pronunţate caracteristici corporatiste, bazat
pe garantarea drepturilor sociale şi pastrarea diferenţelor de status. Statul deţine
un rol important în asigurarea bunăstării, dar impactul său redistributiv este
neglijabil. În acelaşi timp, biserica şi familia au roluri majore în conservarea
relaţiilor tradiţionale. În virtutea principiului subsidiarităţii, statul intervine doar
atunci când nivelurile inferioare şi-au epuizat capacitatea de intervenţie.
Exemplele tipice : Austria, Franţa, Germania şi Italia.
3. Regimul social-democrat, bazat pe principiul caracterului universal al
drepturilor sociale, promovând egalitatea la nivelul standardelor celor mai înalte.
Sistemele de asigurări cu caracter universal conduc la o puternică solidaritate, în
sensul că toţi beneficiază şi toţi plătesc, chiar dacă nivelul celor mai multe
beneficii sociale este în funcţie de venituri. Statul preia o bună parte a
cheltuielilor pe care le implică viaţa de familie, asumându-şi responsabilitatea
directă pentru îngrijirea anumitor categorii de persoane. Tările scandinave,
îndeosebi Suedia, sunt considerate exemplele relevante.
Fără îndoială, clasificarea lui Esping-Andersen nu poate fi absolutizată. În
primul rând, aşa cum însuşi autorul remarca, nu există nici un “caz” în formă
pură. Aşa cum au dovedit evoluţiile din anii ‘90, politicile sociale din ţările date
ca exemple au suferit influenţe din partea altor modele, astfel încât diferenţele s-
au atenuat.
Suedia, de pildă, s-a îndepărtat considerabil de modelul său tradiţional,
ceea ce justifică aprecierea că regimul social-democrat este mai bine
exemplificat acum de Danemarca. În acelaşi timp, dacă din perspectivă
europeană, este îndreptăţită catalogarea “regimului de bunăstare” din SUA ca
fiind unul liberal, din perspectivă americană - aşa cum se va argumenta în
capitolul consacrat acestei ţări - caracterizarea este discutabilă. În sfârşit, se
impune constatarea că unele ţări cu tradiţii semnificative în politicile sociale
sunt dificil de încadrat în această tipologie. Statul bunăstării din Regatul Unit, de
pildă, deşi considerat mai apropiat de modelul liberal, este mai degrabă un
amestec între cele trei tipuri. Apoi Japonia, marele absent din tipologia lui
15
Andersen, deşi este încadrată uneori în modelul liberal de politică socială, are o
serie de particularităţi, decurgând mai ales din rolul important al companiilor în
asigurarea bunăstării, care îi conferă unicitate.
Cu toate imperfecţiunile semnalate, şi cu toate că evoluţiile ulterioare au
făcut necesare o serie de nuanţări, clasificarea lui Esping-Andersen îşi păstrează
relevanţa, ceea ce explică şi situarea ei la baza abordării de faţă.
Această opţiune nu exclude însă luarea în considerare şi a altor clasificări.
La mijlocul anilor ‘90, de pildă, Linda Hantrais (1995, pp. 19-36), abordând
evoluţia politicii sociale în UE, constata persistenţa unor deosebiri între trei
tipuri de state ale bunăstării:
 continental, cu o bază ocupaţională, beneficiile sociale fiind finanţate
prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor;
 nordic şi anglo-saxon (care asociază Regatul Unit şi Irlanda ţărilor
scandinave), bazat pe cetăţenie (altfel spus, pe aşanumita “acoperire
universală”) şi finanţat, în principal, prin sistemul de taxe şi impozite;
 sudic (specific Greciei, Portugaliei, Spaniei), mai puţin avansat şi
coerent, având unele similitudini cu modelul continental, îndeosebi
pentru că “patronii duc greul”, fiind caracterizat, în acelaşi timp, prin
rolul important al statului în finanţarea protecţiei sociale. Asemenea
caracteristici au condus la situaţia ca, în unele cazuri, ţările din sudul
Europei să fie caracterizate drept “stat al bunăstării rudimentar”.
Includerea în tabloul general a ţărilor din sudul Europei ca tipuri relative
distincte de politică socială are o semnificaţie aparte nu numai pentru că
dezvoltă imaginea diversităţii, dar şi pentru că realizează deschiderea spre luarea
în considerare a experienţelor ce se conturează în Europa Centrală şi de Est.
Tările din zona noastră parcurg acum o evoluţie deosebit de complexă, sub
multe aspecte chiar dramatică, în privinţa politicii sociale. Ele realizează, în
esenţă, trecerea de la un sistem ce promova principiul ocupării depline a forţei
de muncă, precum şi rolul fundamental al statului în securitatea socială, la
sisteme noi, în care sectorul public şi cel privat se îmbină în proporţii şi forme
diferite. Este însă prematură încadrarea acestor evoluţii în unul sau altul din
modelele consacrate.
De fapt chiar schimbările operate în ultimii ani în politica socială
practicată de ţările reprezentative pentru modelele menţionate relevă că, deşi
este previzibilă - cel puţin pentru viitorul apropiat - menţinerea diferenţelor,
tendinţa principală este aceea de accentuare a cooperării, convergenţei şi, uneori,
aşa cum se poate constata la nivelul UE (este adevărat, doar sub unele aspecte),
chiar a armonizării.
Este acesta un indiciu că problematica modelelor de politică socială riscă
să intre în desuetudine? Pe termen lung, o asemenea perspectivă nu este exclusă;
pe termen scurt, însă, cunoaşterea diferitelor soluţii la problemele relativ
comune pe care le implică globalizarea este mai mult decât necesară. Această
16
necesitate este evidentă mai cu seamă în cazul ţărilor care, asemenea României,
parcurg o etapă a reconsiderării sistemului de politică socială.
Bibliografie
Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas.
Barr, N. (ed.) (1995) Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa
Centrală şi de Est - Tranziţia şi dincolo de aceasta, Bucureşti, Centrul de Calcul,
Statistică Sanitară şi Documentare Medicală.
Barry N. (1998) Bunăstarea, Bucureşti, Editura DU Style.
Cochrane, A. and Clarke, J. (eds.) (1993) Comparing Welfare States: Britain in
International Context, London, Sage Publications with The Open University
Press.
Comisia Naţională pentru Statistică (1997) Anuarul statistic al României,
Bucureşti, Comisia Naţională pentru Statistică.
Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi,
Institutul European.
Dogan, M., Pelassy, D. (1992) Economia mixtă - Jumătate capitalistă, jumătate
socialistă, Bucureşti, Editura Alternative.
Dye, Th.R. (1995) Understanding Public Policy, Englewood Cliffs, NJ, Prentice
Hall.
Encyclopaedia Britannica, Inc. (1993) The New Encyclopaedia Britannica,
Macropaedia, Vol. 27, Chicago, Encyclopaedia Britannica, Inc.
Esping-Andersen, G. (1991) The Three Worlds of Welfare Capitalism,
Cambridge, Polity Press.
Hantrais, L. (1995) Social Policy in the European Union, Houndmills and
London, Macmillan Press, Ltd.
Heidenheimer, A.J., Heclo, H., Adams, C.T. (1990) Comparative Public Policy:
The Politics of Social Choice in America, Europe, and Japan, New York, St.
Martin’s Press.
Hill, M. (1996) Social Policy: A comparative analysis, London, Prentice Hall.
Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social
Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Pechman, J.A. (ed.) (1992) Fulfilling America’s Promise: Social Policies for the
1990s, Ithaca and London, Cornell University Press.
Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană.
Raportul naţional al dezvoltării umane - România 1998 (1998) Bucureşti,
Editura Expert.
Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801.
Zamfir, E., Zamfir, C. (coordonatori) (1995) Politici sociale - România în
context european, Bucureşti, Editura Alternative.
17
Teme recomandate pentru referate
 Raportul dintre asigurări sociale şi asistenţă socială;
 Expansiunea statului bunăstării: cauze şi consecinţe;
 Criza statului bunăstării;
 Alţi agenţi ai bunăstării sociale: familia, biserica, diferite asociaţii si
organizaţii (sindicate, organizaţii non-guvernamentale, partide politice etc).
Curs 3
Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială
18
Politica socială practicată în Regatul Unit este dificil de încadrat într-un
model sau altul datorită reconsiderărilor care s-au produs în “economia mixtă a
bunăstării”, îndeosebi în perioada postbelică. Având în vedere clasificarea
realizată de Esping-Andersen, se poate spune că, dacă imediat după război, s-au
manifestat o serie de caracteristici încadrabile în modelul social-democrat,
evoluţiile începute în anii ’80 au fost simptomatice mai cu seamă pentru
perspectiva liberală, dar au relevat deschidere şi spre modelul conservator. Ca
urmare, apare adecvată formula sistem “mixt” de politică socială.
3.1. Repere în evoluţia sistemului

•Legile Elisabetane pentru săraci (1601) au constituit primele
reglementări ferme ale responsabilităţii guvernului pentru bunăstarea socială,
respectiv pentru ajutorarea săracilor; Anglia a fost prima ţară industrializată care
a adoptat un sistem centralizat pentru ajutorarea săracilor (1834);
•La începutul secolului XX, înainte de primul război mondial, au fost
introduce primele pensii de bătrâneţe, pentru cei cu venituri foarte mici, precum
şi asigurări medicale, ajutor de boală, ajutor de şomaj pentru muncitorii din
anumite industrii; în perioada interbelică, nu s-au produs schimbări majore, dar
guvernul şi-a asumat noi responsabilităţi în domeniul social, sistemul
beneficiilor sociale fiind extins şi asupra altor categorii;
•Raportul Beveridge (1942), numit astfel după numele autorului său,
lordul Beveridge, document de referinţă pentru evoluţia statului bunăstării nu
numai în Regatul Unit, dar şi în alte ţări, a formulat, pe baza analizei sistemelor
de asigurări sociale şi alte servicii existente în diferite ţări, recomandări privind
reforma sistemului britanic;
•Pe baza ideilor lui Beveridge şi Keynes, în condiţiile consensului
realizat între forţele politice, imediat după al doilea război mondial, s-a produs
extinderea majoră a rolului statului în asigurarea bunăstării, fiind adoptate
reforme în domeniul educaţiei, al sănătăţii, al securităţii sociale, al construcţiei
de locuinţe; următorii aproximativ 30 de ani au însemnat expansiunea şi
modernizarea statului bunăstării,
•La mijlocul anilor ’70, ca urmare a crizei determinate în principal de
creşterea preţului petrolului, precum şi a accentuării fenomenului îmbătrânirii
populaţiei, statul bunăstării a devenit o problemă generatoare de tensiuni şi
controverse; în plan ideologic, Noua Dreaptă a formulat critici vehemente la
adresa acestuia, reproşându-i atât “dezindustrializarea”, prin sustragerea unor
resurse de pe piaţă, cât şi “demoralizarea”, prin inhibarea spiritului
întreprinzător şi promovarea unei “culturi a dependenţei”;
•La începutul anilor ’80, Margaret Thatcher a determinat modificarea
“balanţei” economiei mixte a bunăstării, în sensul renunţării la rolul dominant al
statului în favoarea pieţei şi al organizaţiilor voluntare; au fost introduse
condiţionări în acordarea unor beneficii sociale, alocaţiile au fost orientate
19
înspre cei care au mai mare nevoie; la începutul anilor ’90, politica socială a
guvernării conservatoare a continuat, în esenţă, pe aceleaşi coordonate,
realizându-se, între altele, extinderea principiilor pieţei în sistemul de îngrijire a
sănătăţii (aşa-numita “revoluţie comunitară”);
•Regatul Unit a manifestat prudenţă în asumarea unor reglementări în
materie de politică socială adoptate la nivelul Uniunii Europene, motiv care a
determinat cuprinderea “Capitolului social” al Tratatului de la Maastricht (1992)
într-o anexă a acestuia; victoria laburiştilor (1997) a determinat o schimbare de
atitudine, prin acceptarea reglementărilor sociale comunitare de bază (referitoare
la salariul minim, timpul de lucru, concediile plătite etc), dar aşa-numita “a treia
cale” (situată “dincolo de vechea stângă şi de vechea dreaptă”) promovată de
premierul Tony Blair nu a produs schimbări radicale în politica socială.
3.2. Sistemul actual
3.2.1. Securitatea socială

Finanţarea se realizează, pe de o parte, prin sistemul general de taxare
(aproximativ ½), pe de altă parte, prin contribuţia angajatorilor (aproximativ ¼)
şi contribuţia angajaţilor (aproximativ 1/5) la Fondul Asigurării Naţionale.
•Pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani
pentru femei, urmând ca vârsta de pensionare să se egalizeze la 65 de ani în
perioada 2010 - 2020. Sistemul are ca elemente componente:
a. pensia de bază (“de stat”), stabilită în 1946, în sistem flat rate (în
cuantum fix);
b. pensia suplimentară de stat (introdusă în 1978), în funcţie de venituri;
patronii pot să înlocuiască pensia suplimentară cu o pensie ocupaţională.
Tot mai mulţi pensionari recurg la pensia personală privată, acordată de o
instituţie financiară. Majoritatea pensionarilor au acum venituri suplimentare
faţă de pensia de bază.
•Alocaţia de şomaj este în sumă fixă (flat rate), variabilă în funcţie de
vârstă; din 1996 se acordă doar pentru 6,5 luni (una din cele mai scurte perioade
la nivelul Uniunii Europene!). Începând cu anii ’80 au fost introduse o serie de
condiţionări: beneficiarii să nu-şi fi pierdut locul de muncă din cauza
comportamentului necorespunzător, să dovedească preocupare pentru a-şi găsi
un loc de muncă, inclusiv prin absolvirea unor cursuri de reconversie
profesională etc.
•Atât persoanele în vârstă de peste 80 de ani care au venituri sub un

anumit nivel, cât şi şomerii cu venituri mici pot beneficia de forme de asistenţă
socială.
3.2.2. Serviciul Naţional de Sănătate
20
Înfiinţat în 1948, acesta a avut ca principale caracteristici accesul
universal al populaţiei, caracterul centralizat şi finanţarea preponderent din taxe.
Măsurile adoptate în contextul “revoluţiei comunitare” (1990) au vizat îndeosebi
introducerea principiilor pieţei prin încurajarea competiţiei între furnizorii de
servicii medicale. Acum finanţarea se realizează, în proporţie de 75% din taxe,
13% din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor, şi 12% din alte surse, respectiv
din “co-plăţi”, adică din sume plătite de către pacienţi pentru a acoperi o parte a
costurilor medicamentelor prescrise şi a tratamentului stomatologic. Una din
problemele majore ale sistemului o constituie listele lungi de aşteptare pentru
anumite tratamente medicale şi operaţii.
3.2.3. Serviciile sociale personale

Aceste servicii asigură îndeosebi îngrijirea la domiciliu a celor mai
vulnerabili: persoane în vârstă, copii şi tineri aflaţi în dificultate, bolnavi,
persoane cu handicap. Serviciile sunt furnizate de autorităţile locale şi, tot mai
mult, începând cu anii ’90, de firme private, grupuri de într-ajutorare şi
voluntari. Schimbările produse în ultimele decenii vizează mai cu seamă
creşterea rolului comunităţii în îngrijirea celor care au nevoie de asistenţă pe
termen lung, în detrimentul instituţiilor publice.
Bibliografie
Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi,
InstitutulEuropean.
Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 37-65.
Office for National Statistics (2005) UK 2005: The Official Yearbook of the
United
Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, London, The Stationary Office,
pp. 143-202.
Universitară Clujeană, pp. 62-77.
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 329-
335.

• Statul britanic al bunăstării în primele decenii postbelice
• Evoluţia politicii sociale britanice în contextul integrării europene
Curs 4
Germania – model “conservator” de politică socială
21
Acest model are o bază ocupaţională, este construit în funcţie de statutul
de angajat, implicând activitatea a numeroase organizaţii şi asociaţii aflate în
raporturi tradiţionale de cooperare cu instituţiile oficiale. În centrul său se află
principiul subsidiarităţii, statul asigurând doar cadrul funcţional, intervenind
numai atunci când celelalte niveluri nu mai sunt în măsură să facă faţă
responsabilităţilor privind rezolvarea problemelor sociale. Aceste caracteristici
justifică utilizarea formulei “model conservator, respectiv “model conservator-
corporatist”.
4.1. Repere ale evoluţiei

 Încă din secolul al XVI-lea au fost adoptate, într-o serie de oraşe germane,
legi referitoare la ajutorarea săracilor; treptat, s-au adoptat asemenea
măsuri la nivelul statelor, preocupările în acest sens dobândind un caracter
mai sistematic în secolul al XIX-lea;
 Unificarea Germaniei (1871) a adus împreună ţări cu un nivel diferit de
dezvoltare şi de cuprindere a forţei de muncă în activitatea industrială.
Cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o serie de măsuri care să protejeze
muncitorii industriali, să asigure pacea socială şi să împiedice
expansiunea ideilor socialiste:
- în 1883 a fost introdus, pentru prima oară în lume, un sistem de asigurări
sociale, şi anume asigurarea medicală pentru salariaţii din anumite ramuri
industriale (vizând atât serviciile medicale cât şi ajutorul financiar în caz de
boală), pe baza contribuţiei patronilor şi angajaţilor;
- în 1884 a fost introdusă asigurarea pentru accidentele industriale;
- în 1889 a fost adoptat un sistem de asigurări sociale pentru pensii, în
beneficial muncitorilor care au împlinit 70 de ani;
 În următoarele decenii asigurările sociale s-au extins, cuprinzând tot mai
multe categorii de angajaţi; în 1927 a fost introdusă şi asigurarea pentru
şomaj, fiind constituiţi astfel toţi cei patru piloni ai sistemului german de
securitate socială;
 În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial în fosta RFG au
fost adoptate şi implementate o serie de programe de politici sociale, atât
de către PSD, cât şi de către UCD; cadrul general a fost asigurat prin
Constituţia din 1949, care a consacrat formula de “stat social”, respectiv
“economie socială de piaţă”, implicând ideea esenţială că, deşi sistemul
economic este unul de piaţă, soluţionarea problemelor sociale nu este
lăsată la nivelul liberei funcţionări a acesteia, ci presupune participarea
partenerilor sociali (sindicate, patronat), statul fiind garantul onorării
responsabilităţilor de către toţi factorii cu atribuţii; rolul conferit statului
îşi va găsi reflectarea în principiul subsidiarităţii;
 Începând cu a doua jumătate a anilor ’70 şi în Germania au început
presiunile pentru reducerea cheltuielilor sociale, fiind adoptate, mai cu
seamă în timpul guvernării cancelarului Helmut Kohl (anii ’80–’90) o
22
serie de măsuri pentru restrângerea numărului beneficiarilor şi limitarea
beneficiilor;
 Unificarea (reunificarea) Germaniei (1990), care s-a realizat prin
“absorbţia” Estului de către Vest, respectiv prin extinderea legislaţiei RFG
asupra fostei RDG, a avut implicaţii majore asupra politicii sociale; în Est,
unde existase un “universalism forţat” în privinţa protecţiei sociale
(garantarea locului de muncă, gratuitatea unor servicii precum educaţia,
îngrijirea medicală etc) s-a procedat la extinderea treptată a sistemului
vestic de securitate socială, dar, în condiţiile dificultăţilor economice din
primii ani, reflectate şi în creşterea dramatică a şomajului, o mare parte a
populaţiei a devenit mai întâi beneficiară a asistenţei sociale; în Vest, au
fost stabilite o serie de taxe şi impozite în vederea susţinerii reunificării,
în 1993 fiind adoptat un “Pact de solidaritate”, care, pe baza unui nou
acord financiar între landuri, a asigurat baza materială a procesului;
 Costurile unificării au produs unele dificultăţi şi tensiuni, guvernul
creştin-democrat adoptând, la mijlocul anilor ’90, măsuri de austeritate, în
vederea reducerii cheltuielilor sociale; după alegerile din 1998,
guvernarea coaliţiei formate din social-democraţi şi ecologişti nu a adus
schimbări radicale în materie de politică socială, cea mai semnificativă
preocupare fiind identificarea soluţiilor pentru scăderea nivelului
şomajului; rezultatul alegerilor din 2005 a condus la formarea aşa-numitei
„mari coaliţii” (creştin-democraţi şi social-democraţi), cu un program de
guvernare ce exprimă compromisul celor două partide majore, principalul
obiectiv rămânînd, în continuare, reducerea şomajului.
4.2. Sistemul actual de securitate socială

Una din caracteristicile de bază ale sistemului o constituie diferenţierea
netă între asigurările sociale şi asistenţa socială.
4.2.1. Asigurările sociale
Modelul se bazează pe menţinerea diferenţelor de status (“conservarea
statusului”): beneficiile sociale sunt strict proporţionale cu contribuţiile plătite în
mod obligatoriu de către angajatori şi angajaţi. Administrarea sistemului este
realizată de către corporaţii autonome, care sunt expresia parteneriatului social
al patronilor şi salariaţilor, desfăşurat sub supravegherea statului.
Cele 4 „coloane” de bază ale asigurărilor sociale sunt considerate a fi beneficiile
acordate pentru:
1. Pensionare;
2. Şomaj;
3. Accident;
4. Boală.
În continuare vor fi prezentate unele aspecte esenţiale privitoare la o parte din
aceste beneficii, precum şi un nou element al sistemului, introdus la mijlocul
anilor ’90.
23
 Pensia de bătrâneţe se acordă, de regulă, la 65 de ani, dar, în anumite
condiţii, vârsta poate fi 63 sau 60 de ani; femeile se pot pensiona la 60 de
ani; finanţarea sistemului se realizează prin contribuţiile egale ale
angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele subvenţii
guvernamentale; cuantumul pensiei se stabileşte pe baza unei formule de
calcul, în funcţie de nivelul veniturilor anterioare şi numărul de ani
lucraţi; pe lângă sistemul de pensii obligatorii, multe companii asigură
pensii suplimentare;
 Protecţia şomerilor şi măsurile anti-şomaj alocaţia de şomaj, care
reprezintă aproximativ 67% din ultimul salariu net, se acordă pentru o
perioadă de 6 – 12 luni (cu unele prelungiri pentru cei în vârstă); după
epuizarea perioadei, se poate acorda o asistenţă de şomaj, cu un cuantum
diminuat, pe baza testării resurselor celor în cauză; politica activă, de
reducere a şomajului, deţine un loc important în politica socială a
Germaniei reunificate; rata ridicată a şomajului a determinat constituirea
unei adevărate alianţe a patronatului, sindicatelor şi instituţiilor
guvernamentale în vederea creării de noi locuri de muncă, a simplificării
sistemului de impozitare etc.
 Asigurările sociale de sănătate cuprind aproximativ 90% din populaţie;
finanţarea sistemului se realizează, în principal, prin contribuţiile egale
obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele
contribuţii guvernamentale; sunt acoperite mare parte din costurile
tratamentelor, medicamentelor, spitalizarea, dar, în ultimii ani, şi pacienţii
trebuie să contribuie, în formula coplăţilor;
 Îngrijirea pe termen lung a bătrânilor, un nou element component al
sistemului de asigurări sociale, introdus în 1995, asigură un ajutor de bază
pentru îngrijirea vârstnicilor, fie la domiciliu, fie într-o instituţie;
finanţarea se realizează prin aceeaşi formulă a contribuţiilor obligatorii ale
angajaţilor şi angajatorilor.
4.2.2. Asistenţa socială

Sistemul este finanţat mai ales din fondurile landurilor şi ale autorităţilor
locale. Nivelul ajutoarelor este stabilit pe baza recomandărilor unui organism
autonom, Asociaţia Germană pentru Ajutor Public şi Privat, astfel încât să se
asigure un standard minim de viaţă pentru o „existenţă decentă”. Funcţionarea
sistemului implică principiul subsidiarităţii: solicitanţii trebuie să dovedească
faptul că nici resursele personale nici cele ale familiei nu sunt suficiente pentru a
satisface nevoile minime, iar statul şi landurile trebuie să colaboreze cu
organizaţiile voluntare în furnizarea unor beneficii şi servicii.
Bibliografie
Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas,
pp. 103-121.
24
Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Iaşi,
126.

 Principiul subsidiarităţii în politica socială a Germaniei
 Implicaţiile reunificării germane asupra politicii sociale.
Curs 5
Suedia – model “social-democrat” de politică socială
25
Modelul nordic sau scandinav al statului bunăstării se caracterizează prin
câteva trăsături distinctive: este cuprinzător, atât în sensul că acoperă o gamă
largă a nevoilor sociale cât şi în acela că asigură un ansamblu integrat de
protecţie socială; acordarea beneficiilor sociale este considerată un drept
democratic; legislaţia socială are un caracter universal şi de solidaritate; statul
deţine un rol major în funcţionarea sistemului. Un asemenea sistem poate fi
numit “social-democrat” îndeosebi pe considerentul că în ţările nordice partidele
social-democrate au fost principala forţă politică ce a propulsat reformele
sociale. Deşi unii autori apreciază că, urmare a evoluţiilor din ultimul deceniu,
Danemarca este o ilustrare mai adecvată a modelului, considerăm că prezentarea
Suediei permite examinarea caracteristicilor sale de bază, dar şi a
reconsiderărilor produse.

Cei ce încearcă să releve trăsăturile specifice ale modelului consideră că
una din explicaţiile acestora rezidă în faptul că Suedia nu s-a caracterizat
niciodată prin diviziuni sociale rigide, iar statul a jucat deseori un rol mediator
benefic, fără să parcurgă experienţa unui regim totalitar; se adaugă şi
dezvoltarea, începând din secolul al XIX-lea, a unei puternice clase muncitoare,
a sindicatelor, apoi a Partidului Social-Democrat, care a dominat scena politică a
secolului XX.
 Asemenea altor ţări europene, şi în Suedia au fost adoptate, mai cu seamă
de-a lungul secolului al XIX-lea, o serie de legi pentru ajutorarea
săracilor;
 Fără a fi un inovator, Suedia a introdus relativ devreme majoritatea
beneficiilor de asigurări sociale, până în deceniul al treilea al secolului
XX fiind construite coordonatele de bază ale actualului sistem:
- 1891 – asigurarea socială de sănătate;
- 1901 – asigurarea pentru accidente industriale;
- 1913 – asigurarea pentru pensii;
- 1934 – asigurarea de şomaj;
- 1947 – alocaţiile familiale.
 După al doilea război mondial, politica economică şi cea socială,
deopotrivă, au fost puternic marcate de opţiunea pentru ceea ce s-a numit
full employment (ocuparea cvasi-deplină, cvasi-completă a forţei de
muncă), principiu adoptat şi de alte ţări europene, vreme de câteva
decenii;
 Expansiunea considerabilă a statului bunăstării, neegalată de ţări din alte
zone, s-a produs în anii ’60 - ’80; între explicaţii, se află puternicele
mişcări ale studenţilor, femeilor, altor grupuri, care au intensificat
presiunile asupra PSD pentru realizarea unei largi acoperiri a populaţiei cu
beneficii sociale; în a doua jumătate a anilor ’70, Suedia a avut o evoluţie
26
atipică, în sensul că, spre deosebire de alte ţări occidentale, a menţinut şi
chiar extins statul bunăstării;
 Efectele crizei încep să se facă simţite abia la sfârşitul anilor ’80 –
începutul anilor ’90, când modelul suedez este tot mai des criticat pentru
nivelul înalt al taxelor, extensia sectorului public, centralizarea
accentuată; coaliţia conservatoire instalată în 1991 a procedat la reducerea
nivelului taxelor şi impozitelor, precum şi a beneficiilor sociale; revenit la
guvernare la mijlocul anilor ’90, PSD şi-a reconsiderat, în parte, politica
socială, recurgând la măsuri de austeritate, mai cu seamă ca urmare a
intrării Suediei în Uniunea Europeană, în 1995.

Rolul principal în coordonarea sistemului revine unei agenţii
guvernamentale,
 Comitetul Naţional pentru Asigurări Sociale, având structuri şi la nivel
regional şi local. Atribuţiile importante conferite instituţiilor statului nu
exclud însă rolul sindicatelor, al organizaţiilor voluntare, al bisericilor.
Finanţarea securităţii sociale se realizează preponderent pe baza taxelor şi
impozitelor, dar, tot mai mult, şi pe baza contribuţiilor patronilor şi
angajaţilor.
 Pensiile de bătrâneţe se află într-o perioadă de tranziţie graduală la un
nou sistem, începând din 1999; vârsta de pensionare în vechiul sistem era,
de regulă, 65 de ani, iar noul sistem prevede o vârstă flexibilă, începând
cu 61 de ani; semnificaţia principală a schimbărilor rezidă în mutarea
greutăţii de pe umerii patronilor, creşterea contribuţiei angajaţilor, precum
şi dezvoltarea componentei private;
Vechiul sistem avea un caracter dual:
a. pensia de bază, cu caracter universal, de care beneficiau toţi cei care
aveau calitatea de rezidenţi în Suedia de cel puţin 3 ani; era finanţată în principal
prin contribuţiile patronilor, precum şi de către stat (angajatul nu contribuia);
b. pensia suplimentară, în funcţie de venituri, de care beneficiau cei ce
câştigau peste o anumită sumă de bază stabilită anual; era finanţat mai ales prin
contribuţia patronilor, precum şi o contribuţie mai redusă din partea angajaţilor;
Noul sistem prevede:
a. pensia garantată, finanţată integral de stat pentru rezidenţii care au cel
puţin 3 ani vechime;
b. pensia în funcţie de venituri, pentru toţi angajaţii, finanţată prin
contribuţiile
aproximativ egale ale patronilor şi angajaţilor; un element de noutate, care
merită a fi relevat, constă în faptul că o parte din contribuţii sunt investite
obligatoriu în fonduri private;
27
c. Politica faţă de şomaj poate fi considerată una generoasă, dar trebuie
precizat că, după marea criză din anii ’30 şi până la începutul anilor ’90, Suedia
a reuşit să asigure un grad înalt de ocupare a forţei de muncă;
Alocaţiile pentru şomaj au, potrivit reglementărilor din 1998, un caracter
dual:
a. asigurare “voluntară” – de regulă, obligatorie pentru membrii
sindicatelor
(aproximativ 80% din angajaţi sunt cuprinşi în această formă);
b. ajutor “de bază” – o formă de asistenţă socială acordată celor ce nu sunt
cuprinşi
în prima formă; finanţarea este realizată de către stat, în proporţie de 93% din
costuri, precum şi prin contribuţiile angajaţilor la asigurarea “voluntară”
(angajatorul nu plăteşte); alocaţia se acordă, de regulă, pe o perioadă de cel mult
300 de zile, cu unele prelungiri pentru cei în vârstă; politica activă deţine un loc
important, constând în: programe de instruire profesională, acordarea de
subvenţii companiilor care angajează şomeri, acordarea de stimulente celor care
se mută în altă localitate pentru a-şi găsi un loc de muncă sau iniţiază propria
afacere;
 Îngrijirea sănătăţii se desfăşoară într-un sistem dual:
- acoperire universală în legătură cu acordarea asistenţei medicale;
- asigurări sociale în legătură cu plata alocaţiilor de boală; finanţarea se
realizează in principal din taxe şi impozite: statul suportă cea mai mare
parte a costurilor îngrijirii medicale, prin intermediul consiliilor regionale,
angajatorii plătesc numai pentru alocaţiile de boală, nu şi pentru costurile
asistenţei medicale, iar angajatul nu plăteşte contribuţii; pacienţii trebuie
să plătească o mică parte din costurile consultaţiilor, spitalizării şi
medicamentelor; deoarece şi în Suedia, ca şi în Regatul Unit, listele lungi
de aşteptare pentru serviciile medicale constituie o problemă, s-a procedat,
în ultimii ani, la extinderea practicii medicale private.
 Politica de susţinere a familiilor cu copii practicată în Suedia este una
din cele mai generoase, chiar dacă, începând cu 1996, s-au operat anumite
reduceri; între beneficiile acordate:
- concediu de maternitate (paternitate) pentru o perioadă de 450 de zile,
împărţit între părinţi (cel puţin o lună trebuie să fie luată de taţi);
- alocaţii familiale cu caracter universal acordate tuturor celor cu copii sub
16 ani.
 Serviciile sociale constituie o componentă de bază a statului suedez al
bunăstării; deoarece ponderea femeilor în forţa de muncă este mai ridicată
decât în alte ţări occidentale, serviciile de îngrijire a copiilor şi bătrânilor
deţin un rol important; ele sunt, de regulă, în responsabilitatea autorităţilor
locale, care asigură şi finanţarea;
 Asistenţa socială are un număr redus de beneficiari, îndeosebi dintre
şomeri, imigranţi, refugiaţi; constă, în principal, dintr-un aşa-numit
28
“beneficiu de securitate socială”, al cărui nivel este stabilit de Comitetul
Naţional de Sănătate şi Bunăstare.
Bibliografie
Johnsson, H.I. (1995) Spotlight on Sweden, Varnamo, Falts Tryckeri.
Littorin, S.O. (1994) Suedia – creşterea şi declinul statului bunăstării sociale,
Ed. STAFF, Bucureşti.
315.

 Rolul statului în modelul suedez al politicii sociale
 Evoluţii recente ale statului suedez al bunăstării.
Curs 6
S.U.A. – model “liberal” de politică socială
29
Încadrarea sistemului american în modelul liberal realizată de Esping-
Andersen (preluată şi de alţi autori) trebuie privită cu o anume prudenţă. Dacă
din perspectivă europeană liberalismul este identificat cu orientările de dreapta,
respectiv centru-dreapta, în principal ca urmare a rolului redus conferit statului,
în S.U.A. liberalismul este asociat mai degrabă stângii, pe temeiul că susţine un
“guvernământ activ”. Este adevărat că, în general, americanii acordă statului un
rol redus, dar atunci când caracterizează propria politică socială preferă să releve
alternanţa între viziunea liberală şi cea conservatoare.
6.1. Repere în evoluţia sistemului

 Recunoscuta rezistenţă a americanilor la intervenţia statului a condus la
situaţia ca implicarea acestuia în elaborarea şi implementarea politicii sociale
să se producă mai târziu decât în ţările europene; până în anii ’30 ai secolului
XX au fost utilizate, aproape exclusiv, forme private de ajutorare a celor
aflaţi în situaţii critice, constând în acţiuni filantropice realizate de biserici,
asociaţii fraternale, comunităţi etnice, persoane generoase;
 Fundamentele a ceea ce, de regulă, este denumit “statul bunăstării” (deşi
unii contestă valabilitatea conceptului în cazul SUA, termenul welfare fiind
deseori asociat cu asistenţa socială) au fost puse în perioada marii crize de la
începutul anilor ’30; New Deal, setul de programe lansate de preşedintele
Democrat F.D. Roosevelt cu scopul de a depăşi consecinţele crizei prin
implicarea statului, a inclus măsuri de ordin social, reflectate cu deosebire în
Legea Securităţii Sociale din 1935, care a inaugurat un sistem naţional
bifurcat, cu două categorii distincte de beneficii: contributorii (pensiile şi
compensaţia de şomaj) şi non-contributorii (ajutorul acordat celor cu copii
minori în întreţinere);
 Anii ’60 au constituit un al doilea moment de referinţă; măsurile iniţiate de
J.F.Kennedy, au fost continuate de un alt preşedinte Democrat, L. Johnson,
care a declarat “un război necondiţionat împotriva sărăciei”, a cărei existenţă
fusese “redescoperită” în America; atunci au fost lansate patru programe
împotriva sărăciei: unul de sprijinire a celor aflaţi în căutarea unui loc de
muncă, altul de acordare a tichetelor de masă, Medicare (program
contributoriu pentru îngrijirea medicală a persoanelor în vârstă şi Medicaid
(program non-contributoriu pentru îngrijirea medicală a celor săraci);
 Anii ’80, marcaţi de politica preşedintelui Republican R. Reagan, au
însemnat un alt tip de răspuns la problemele ridicate de o perioadă de criză:
spre deosebire de anii ’30, criza economică din anii ’70 a avut ca rezultat nu
creşterea rolului statului, ci, dimpotrivă, diminuarea acestuia; au fost reduse
ratele de creştere atât pentru programele contributorii, cât şi pentru cele non-
contributorii, fără a fi însă abandonate nici unul dintre acestea;
 În anii ’90 au continuat încercările de înnoire a politicii sociale; nu numai
Republicanii, dar şi Democraţii s-au dovedit preocupaţi de reducerea
cheltuielilor publice, cu atât mai mult cu cât, la începutul acelui deceniu
30
deficitul bugetar prelungit a impus unele restricţii; în 1996, preşedintele
Clinton a acceptat o reformă a welfare care a înlocuit ajutorul acordat
familiilor cu copii minori în întreţinere (programul iniţiat în 1935) cu un
altul, de asistenţă temporară acordată familiilor nevoiaşe;
 Campania electorală din anul 2004, desfăşurată în condiţiile războiului
împotriva terorismului, nu a situat problemele sociale în prim plan; acestea s-
au regăsit însă în programele candidaţilor: mai ales aspectele privitoare la
sistemul de pensii, care se anticipează că se va confrunta cu dificultăţi
serioase din cauza îmbătrînirii populaţiei, dar şi unele aspecte ale îngrijirii
sănătăţii, legate de nivelul redus al acoperirii populaţiei cu asigurări de
sănătate, precum şi de costurile ridicate ale serviciilor medicale.

Una din cele mai semnificative trăsături ale politicii sociale americane
este caracterul bifurcat al sistemului: pe de o parte, programele de asigurări
sociale, bazate pe contribuţii obligatorii, care se adresează clasei de mijloc, pe
de altă parte, asistenţa socială, finanţată prin sistemul general de taxare şi
destinată săracilor. Un alt aspect particular este absenţa alocaţiilor familiale,
SUA fiind singura ţară puternic dezvoltată care nu a adoptat un asemenea
beneficiu, echivalentul fiind doar asistenţa socială în bani acordată, în anumite
condiţii, familiilor sărace.
6.2.1. Asigurările sociale

 Asigurarea de bătrâneţe, asigurarea urmaşilor şi a invalizilor este cea mai
populară formă a securităţii sociale, care acoperă acum pe majoritatea celor
care au statut de angajat; finanţarea se realizează prin plata unor contribuţii
egale de către angajaţi şi angajatori; pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de
ani, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, limita de vârstă crescând la 67 de
ani, în mod progresiv, în perioada 2000-2027; se poate acorda şi începând cu
vârsta de 62 de ani, dar la un nivel diminuat; cuantumul pensiei este în
funcţie de media veniturilor realizate în timpul anilor de activitate; procesul
de îmbătrânire a populaţiei a determinat intensificarea dezbaterii publice
asupra reformării sistemului de pensii, formulându-se o serie de propuneri,
mai cu seamă în sensul dezvoltării unei componente private;
 Asigurările sociale de sănătate (Medicare) au ca beneficiari doar persoanele
cuprinse în programul menţionat anterior, la împlinirea vârstei de 65 de ani;
finanţarea se realizează prin contribuţii egale ale angajaţilor şi angajatorilor;
asigurarea acoperă costurile spitalizării şi o parte a celorlalte servicii
medicale; în condiţiile în care de acest program beneficiază doar aproximativ
14% din americani, majoritatea (aproximativ 64%) fiind cuprinşi în forme de
asigurare privată (realizate, de regulă, de către angajatori), programul de
asistenţă socială Medicaid acoperind alte 7%, rezultă că aproximativ 15% din
populaţie nu are nici un fel de asigurare medicală – această situaţie a
31
determinat o serie de controverse, precum şi propuneri de reformare a
sistemului, care vizează atât lărgirea accesului la serviciile medicale, cât şi
reducerea costurilor acestora;
 Asigurarea pentru şomaj, deşi una din componentele fundamentale ale
sistemului introdus în 1935, nu constituie un element major al sistemului
actual, de vreme ce, pe parcursul perioadei postbelice, rata şomajului în SUA
s-a menţinut, în general, la un nivel scăzut; spre deosebire de celelalte două
programe, acesta nu este finanţat prin contribuţiile egale ale angajatorilor şi
angajaţilor, ci prin plata de către angajator a unei taxe federale, la care se
adaugă plata de la nivel federal a administrării de către stat; ca urmare a
rolului esenţial conferit statelor în legătură cu acest beneficiu, există o serie
de diferenţe în privinţa reglementărilor adoptate; compensaţia de şomaj
reprezintă, de regulă, 50% din salariu, fiind acordată, în cele mai multe state,
pentru o perioadă de până la 26 de săptămâni (în statele cu un nivel mai înalt
al şomajului se pot acorda, suplimentar, alte 13 săptămâni).
6.2.2. Asistenţa socială

Spre deosebire de asigurările sociale, programele de asistenţă socială au
generat numeroase controverse şi critici, punându-se mereu sub semnul
întrebării justificarea ajutorării anumitor persoane. Deşi sistemul american de
asistenţă socială nu este considerat a fi unul foarte generos, el include o serie de
programe, majoritatea având milioane de beneficiari:
 Asistenţa temporară pentru familiile nevoiaşe, program care, în 1996, a
înlocuit ajutorul acordat familiilor cu copii minori, program adoptat în 1935;
 Asistenţa în asigurarea locuinţei pentru familiile cu venituri mici ((1937);
 Programul de servire a mesei în şcoli (1946);
 Tichetele de alimente (1964);
 Medicaid – asistenţă medicală pentru cei săraci (1965);
 Asistenţa financiară pentru bătrâni, orbi, invalizi (1974);
 Programul de instruire şi angajare (1982).
Majoritatea acestor programe au fost iniţiate ca politici anti-sărăcie. În
desfăşurarea programelor de asistenţă socială un rol esenţial revine autorităţilor
de la nivelul statelor, ale căror iniţiative în reformarea sistemului au fost
încurajate. De remarcat şi rolul crescând al organizaţiilor non-profit, care,
frecvent, încheie contracte cu instituţiile guvernamentale referitoare la anumite
activităţi de ordin social.
Bibliografie
Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas,
pp. 23-40.
Dye, Th.R. (1995) Understanding Public Policy, Englewood Cliffs, New Jersey;
32
Prentice Hall, pp. 109-174.
World: The Americas, 2005, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11804,
pp. 179-184.

 Este sistemul american un model liberal de politică socială?
 Rolul organizaţiilor şi asociaţiilor în politica socială practicată în SUA.
Curs 7
Japonia – “societate a bunăstării de tip japonez”
Deşi nivelul înalt de dezvoltare situează Japonia alături de ţările

occidentale, politica socială pe care o practică se particularizează sub multe
33
aspecte, fiind greu de încadrat în modelele consacrate. Unele comparaţii
subliniază punctele comune pe care Japonia le are cu SUA, ambele fiind
“întârziate” în raport cu nivelul atins de statele bunăstării din Europa
occidentală. Cele două ţări au în comun îndeosebi faptul că sistemele lor nu
asigură o “acoperire universală” generoasă, ci, mai degrabă, garanţii minime în
raport cu diferite situaţii de risc. Alteori, prin aducerea în prim plan a altor
caracteristici, cum sunt înalta evaluare a solidarităţii de grup, rolul important al
întreprinderilor în formarea profesională şi acordarea unor beneficii sociale,
Japonia este asociată Germaniei. Dincolo de asemănări sau influenţe, unicitatea
Japoniei se probează şi în domeniul politicii sociale, ca şi în multe altele.

 Primele preocupări semnificative în domeniul politicii sociale s-au
conturat, ca şi în alte ţări, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind un răspuns la
problemele industrializării; Legea săracilor (1874), inspirată din legea
similară adoptată în Anglia, stabilea îndeosebi măsuri pentru ajutorarea
muncitorilor săraci;
 Începutul secolului XX a însemnat pătrunderea în Japonia a unor influenţe
din partea modelului de politică socială iniţiat de Bismark în Germania prin
introducerea asigurărilor sociale; primul act semnificativ a fost Legea
asigurării de sănătate (1922), care a stabilit cuprinderea obligatorie în
sistemul de asigurări medicale a majorităţii muncitorilor; în 1941, în
condiţiile războiului, a fost introdus primul sistem de pensii;
 Noua Constituţie a Japoniei din 1947 a deschis noi perspective în domeniul
politicii sociale, prin garantarea dreptului cetăţenilor la standarde minime de
viaţă, precum şi prin stipularea responsabilităţii statului pentru promovarea şi
extinderea bunăstării, securităţii sociale şi sănătăţii publice; în 1947 a fost
introdus sistemul asigurărilor sociale pentru şomaj; în anii următori au fost
introduse noi beneficii şi au fost extinse cele existente;
 La începutul anilor ’70 Japonia avea un sistem de securitate socială ce
acoperea virtual întreaga populaţie, dar beneficiile erau, în general, la un
nivel scăzut, variind considerabil în funcţie de statutul ocupaţional; atunci, în
condiţii de prosperitate economică, s-au amplificat presiunile pentru
adoptarea unui “stat al bunăstării“ de tip european, anul 1973 fiind chiar
declarat “primul an al bunăstării”; acesta a coincis însă cu prima criză a
petrolului, care a afectat puternic Japonia; ca urmare, cu toate că, în anii
următori s-a produs o creştere a cheltuielilor sociale, la sfârşitul deceniului în
cauză ideea statului bunăstării a fost în bună măsură abandonată; guvernul
liberal a lansat formula “societate a bunăstării de tip japonez”, definită în
următorii termeni:
- o societate liberă se bazează pe sistemul de piaţă şi pe instituţii liberale;
- instituţia familiei este cea mai mică unitate ce funcţionează ca un system
solid de securitate socială;
34
- vitalitatea industriei este în mod deosebit necesară pentru a susţine ciclul
de viaţă şi familia individului;
- sistemul de guvernământ trebuie să-şi controleze tendinţele de
expansiune datorate bolilor de care suferă statul bunăstării;
 În anii ’80 şi ‘90, încetinirea ritmului creşterii economice, determinată de
crizele din anii ’70, dar şi de altele, care au urmat, a determinat necesitatea
căutării de noi soluţii la problemele sociale. În ultimul deceniu, politica
socială a parcurs schimbări importante în Japonia, determinate de mai mulţi
factori: îmbătrânirea populaţiei, creşterea gradului de participare a femeilor
pe piaţa muncii, reducerea beneficiilor sociale acordate de firme (corporaţii).
Se poate vorbi despre o evoluţie atipică, în comparaţie cu alte ţări, în sensul
că s-a produs o expansiune a sectorului public, statul investind spre a ajuta
familia şi firma să se reorganizeze în noul context economic.
Sistemul actual
 Deşi statul şi-a asumat, în anumite perioade, atribuţii sporite în finanţarea şi
administrarea unor programe, rămâne o caracteristică a Japoniei rolul deosebit
de important pe care familia, comunitatea şi compania îl au în asigurarea
bunăstării şi în ajutorarea celor aflaţi în situaţii critice. De la început a fost
încurajată realizarea unei combinaţii între implicarea instituţiilor
guvernamentale şi aceea a firmelor, adoptarea unor sisteme contributorii de
pensii şi de îngrijire a sănătăţii devenind o obligaţie pentru firmele de anumite
dimensiuni. Chiar dacă în ultimul deceniu statutul de angajat pe viaţă al unei
mari companii a înregistrat un oarecare declin, acesta rămâne pentru japonezi,
prin beneficiile acordate, un statut de referinţă. Aşa cum se va vedea, sistemul
majorităţii beneficiilor sociale are o structură duală.
 Sistemul de pensii a fost iniţiat în 1941, dezvoltat în 1959, dar abia în 1985
s-a creat un sistem public cu caracter universal, prin introducerea unei pensii
de bază pentru întreaga populaţie; sistemul este structurat pe două niveluri:
- Programul naţional de pensii, cu acoperire universală;
- Asigurarea pentru pensie a angajaţilor, pentru salariaţii din sectorul
public şi cel privat;
Ambele cuprind cele trei tipuri de beneficii: pensia de bătrâneţe, pensia de
invaliditate şi pensia de urmaş; pensia de bătrâneţe aferentă programului
naţional se plăteşte la împlinirea vârstei de 65 de ani (se poate acorda şi la 60 de
ani, dar diminuată), iar cealaltă se acordă la 60 de ani (55 pentru anumite
categorii de lucrători); finanţarea este prin contribuţia angajaţilor şi
angajatorilor, precum şi din partea statului; dacă pensia universală este la un
nivel scăzut, egală pentru toţi beneficiarii, cealaltă este dependentă de câştigul
realizat şi perioada de contribuţie;
 Sistemul asigurărilor medicale are, de asemenea un caracter dual:
35
- Asigurarea naţională de sănătate, program administrat la nivelul
comunităţilor locale, de care beneficiază toţi cei ce nu sunt cuprinşi în asigurări
de sănătate la locul de muncă;
- Asigurarea de sănătate a angajaţilor, de care beneficiază lucrătorii firmelor
din industrie şi comerţ, precum şi funcţionarii publici; Finanţarea se realizează
diferenţiat: în primul caz, persoana asigurată plăteşte o taxă stabilită în funcţie
de veniturile şi bunurile de care dispune, iar statul suportă 50% din costurile
îngrijirii medicale şi alte cheltuieli ; în cel de-al doilea caz, angajatorul şi
angajatul plătesc contribuţii egale, la care se adaugă contribuţia statului; din anii
’80 au fost introduse forme de co-plată din partea beneficiarilor;
- În anul 2000 a fost introdusă o nouă formă de asigurări sociale, şi anume
îngrijirea pe termen lung, mai cu seamă a persoanelor vârstnice;
 Alocaţia de şomaj este finanţată pe baza contribuţiei persoanei asigurate, a
angajatorului, precum şi a statului; alocaţia reprezintă 60-80% din salariu şi
se plăteşte pentru 90-300 de zile, în funcţie de perioada de asigurare şi de
vârstă; deoarece epuizarea duratei de acordare a alocaţiei de şomaj nu este
considerată un motiv pentru acordarea asistenţei sociale, foarte mulţi dintre
cei care şi-au pierdut calitatea de angajat acceptă locuri de muncă mai prost
plătite; cu toate acestea, rata şomajului a crescut în ultimii ani, ca urmarea
recesiunii economice prelungite;
 Asistenţa socială pe baza testării mijloacelor a fost introdusă imediat după
război, în 1946, reprezentând atunci o mare parte a cheltuielilor sociale;
treptat, pe măsură ce au fost adoptate diferite programe de asigurări sociale,
numărul beneficiarilor asistenţei sociale s-a redus considerabil; una din cauze
este şi faptul că mulţi dintre cei îndreptăţiţi nu solicită ajutorul public, fie din
ignoranţă, fie, mai ales, pentru că a fi dependent de acesta constituie un
stigmat; un aspect specific este realizarea asistenţei sociale cu participarea
unui număr redus de lucrători sociali calificaţi, precum şi a unor voluntari,
împuterniciţi de către guvern spre a-i asista pe cei aflaţi în nevoie.
Bibliografie
Dolan, R.E, Worden, R.L. (eds.) (1992) Japan: a country study, Washington, DC,
Federal Research Division, Library of Congres.
The International Society for Educational Information, Inc. (1996) The Japan of
Today, Tokyo.
World: Asia and the Pacific, 2004, Washington, DC, SSA Publication No. 13-
11802, pp. 94-101.

 Conceptul de “societate a bunăstării de tip japonez”
36
 Rolul companiilor în asigurarea bunăstării japonezilor.
Curs 8
Politica socială la nivelul Uniunii Europene
37
Cu toate că, uneori, este utilizat conceptul “model european de politică
socială”, numeroşi autori preferă formule mai prudente, având în vedere marea
diversitate a tradiţiilor şi a caracteristicilor proprii sistemelor de politică socială
existente în diferite ţări europene. Dacă în anii ’50 s-a încercat acreditarea
formulei “armonizarea” politicilor sociale în cadrul structurilor comunitare
incipiente, mai apoi s-au preferat formule de genul “convergenţă” sau “co-
ordonare” (în sensul de punere de acord), pentru ca după Maastricht să fie
frecvent invocată “cooperarea” în domeniul social, principiul subsidiarităţii fiind
considerat cheia unui “parteneriat cooperativ” între Uniunea Europeană şi statele
membre. Se remarcă deseori că, în comparaţie cu alte domenii ale politicilor
publice, îndeosebi cu politica economică sau monetară, care şi-au găsit deja
reflectarea în piaţa unică şi în moneda unică europeană, progresele realizate în
domeniul politicii sociale la nivel comunitar sunt modeste.
8.1. Dimensiunea socială în documente comunitare

 Tratatul de la Paris privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (1951) a luat în considerare impactul social al schimbărilor
structurale în două ramuri industriale majore, reflectând preocuparea pentru
condiţiile de muncă şi viaţă ale muncitorilor, stabilind fonduri pentru plasarea
celor disponibilizaţi;
 Tratatul de la Roma privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(1957) a stabilit standardele de bază pentru sănătatea şi protecţia muncitorilor
şi a populaţiei, în general, în raport cu riscurile utilizării energiei atomice;
Tratatul de la Roma privind Comunitatea Economică Europeană a acordat
prioritate dimensiunii economice şi a evitat orice măsuri care să o afecteze; a
reflectat încrederea că dezvoltarea economică determină automat dezvoltarea
socială; deoarece nu s-a ajuns la un acord de substanţă în legătură cu
problemele sociale, tratatul a inclus o secţiune consacrată acestora, fără a
stipula însă modalităţile de implementare a prevederilor; s-a decis
constituirea unui Fond Social European pentru a ajuta zonele economice în
declin; În condiţiile în care, la nivel comunitar, nu se stabilise încă un cadru
pentru o politică socială europeană, Consiliul Europei a creat un asemenea
cadru de referinţă, prin adoptarea, în 1961, a Cartei Sociale (revizuită apoi în
1996), care garantează o serie de drepturi fundamentale pentru muncitori şi
cetăţeni, făcând referiri explicite la drepturile familiei, mamelor şi copiilor la
protecţie socială, juridică şi economică;
 Actul Unic European (1986) a stabilit, în principal, o serie de prevederi
concrete cu privire la piaţa unică europeană; deşi nu a făcut referiri deosebit
de semnificative la politica socială, acest document a stabilit unele modificări
în legătură cu modul de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri:
dacă anterior regula dominantă era aceea a unanimităţii, acum s-a convenit ca
în majoritatea cazurilor, inclusiv în multe probleme de ordin social, deciziile
38
să fie luate prin majoritate calificată, ceea ce avut ca efect accelerarea
procesului decizional;
 Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor
(1989), considerată a fi dimensiunea socială a Actului Unic European, a fost
adoptată de către toate statele membre, cu excepţia Regatului Unit; spre
deosebire de Carta Socială a Consiliului Europei, utilizată ca punct de
plecare, acest document se referă aproape exclusiv, explicit sau implicit, la
“muncitori”, mai exact la cei care au calitatea de angajaţi; notabil că în
preambulul Cartei Comunitare se precizează că aceeaşi importanţă trebuie
acordată problemelor sociale ca şi celor economice; deşi multe din formulări
sunt imprecise, lăsând loc pentru diferite interpretări, pe baza acestui
document s-a conturat o abordare mai coerentă a politicii sociale la nivel
comunitar;
 Tratatul de la Maastricht (1992) a reflectat din nou dificultatea de a se
conveni asupra politicii sociale, referirile la acest capitol fiind cuprinse, ca
urmare a poziţiei Regatului Unit, doar în anexele tratatului, respectiv în
Protocolul şi Acordul cu privire la politica socială; între altele, aceste
documente fac trimitere la dialogul dintre administraţie şi salariaţi la nivel
comunitar, care se poate finaliza nu doar prin consultări, ci şi prin stabilirea
unor raporturi contractuale între parteneri; abordarea politicii sociale este
marcată de înscrierea, în chiar textul tratatului, a principiului subsidiarităţii,
potrivit căruia Comunitatea este împuternicită să acţioneze doar dacă şi în
măsura în care obiectivele activităţii respective nu sunt pe deplin realizabile
de către statele membre şi pot fi, ca urmare a amplitudinii sau consecinţelor
lor, mai uşor realizabile la nivel comunitar;
 În 1993 Comisia Europeană a publicat un document consultativ, Green
Paper, care a inventariat problemele sociale la nivelul Uniunii Europene, cu
scopul de a stabili o strategie pe termen mediu; pe baza consultărilor ce au
urmat, a fost publicat, în 1994, White Paper, care a formulat cuprinzător
direcţiile şi scopurile politicii sociale, conferindu-i un “rol vital” în procesul
schimbării; obiectivul declarat îl constituie păstrarea şi dezvoltarea
“modelului social european”, pe primul plan fiind situată problema locurilor
de muncă, dar acordându-se importanţă şi unor probleme precum lupta
împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
 Tratatul de la Amsterdam (1997) cuprinde un “capitol social” dezvoltat, ca
urmare a acceptării de către Regatul Unit a Protocolului social; se fac referiri
la condiţiile de muncă (sănătatea şi siguranţa la locul de muncă), la egalitatea
între sexe, nu numai în privinţa plăţii, dar a tuturor aspectelor privind forţa de
muncă, precum şi la rolul partenerilor sociali.
 Consiliul European desfăşurat la Luxemburg în noiembrie 1997 a lansat
trategia Europeană pentru ocuparea forţei de muncă; a fost utilizată, pentru
prima oară, aşa-numita „metodă deschisă de coordonare”, ce presupune
stabilirea unor standarde şi obiective comune la nivelul Uniunii Europene,
39
precum şi susţinerea convergenţei, dar respectându-se diversitatea naţională;
ulterior, s-a stabilit utilizarea metodei şi în alte domenii: promovarea
incluziunii sociale, reforma sistemelor de pensii, politica în domeniul
sănătăţii; această metodă este expresia încercării de a stabili o strategie
comună în politica socială, în condiţiile conştientizării imposibilităţii
adoptării, deocamdată, a unei politici comune în sensul deplin al cuvântului.
 Tratatul de la Nisa (2001) reiterează prevederile sociale consacrate în tratatul
anterior, precizând că Uniunea „va susţine şi completa” activităţile statelor
membre în acest domeniu, fără să afecteze dreptul acestora de a defini
principiile fundamentale ale sistemelor lor de securitate socială.
8.2. Probleme şi soluţii comune

 Diferite documente ale Uniunii Europene atrag atenţia asupra unor
probleme sociale majore comune statelor membre, precum:
- creşterea ponderii populaţiei de peste 65 de ani (vârsta de pensionare
în majoritatea ţărilor) în raport cu populaţia activă;
- creşterea ratei şomajului, precum şi a duratei acestuia;
- creşterea cheltuielilor pentru protecţia socială.
 Ca urmare, obiectivele principale ale politicii sociale sunt:
- frânarea creşterii cheltuielilor;
- activarea politicii, spre a reduce numărul celor dependenţi de
transferurile sociale.
Principalele soluţii în acest sens:
- reforma sistemelor de pensii, prin creşterea vârstei de pensionare,
egalizarea vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor, creşterea ponderii
pensiilor private;
- limitarea costurilor îngrijirii medicale, prin introducerea unor plafonări,
precum şi prin co-plăţi;
- reducerea perioadei de acordare a alocaţiei de şomaj şi a cuantumului
acesteia, precum şi politici active constând în instruire profesională, subvenţii
pentru cei care angajează şomeri, crearea de noi locuri de muncă etc.
 Cooperarea între statele membre în materie de securitate socială vizează
mai cu seamă aspecte referitoare la circulaţia forţei de muncă:
- persoanele active care migrează plătesc contribuţii la asigurări sociale doar
într-un stat membru;
- persoanele care migrează au aceleaşi obligaţii şi drepturi ca şi cetăţenii statului
respectiv;
- drepturile dobândite se păstrează (pensia dobândită se plăteşte beneficiarului şi
dacă acesta este rezident într-un alt stat);
- perioadele de asigurare sau reşedinţă se cumulează.
Bibliografie
40
Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Iaşi,
Naumescu, V. (2000) Politici sociale în Europa postbelică, Cluj-Napoca, EFES.

 Principiul subsidiarităţii în politica socială a Uniunii Europene
 Dialogul social la nivelul Uniunii Europene.
Curs 9
41
Politica socială în Europa Centrală şi de Est, după 1989
Conceptul “Europa Centrală şi de Est” a beneficiat de abordări foarte

diferite, deseori generatoare de controverse. Diferenţele se constată chiar în
privinţa statelor incluse: uneori sunt cuprinse toate ţările care au făcut parte din
fosta URSS ori s-au aflat în sfera sa de influenţă, alteori sunt avute în vedere
doar cele 10 ţări care au devenit membre ale Uniunii Europene. În contextul de
faţă este implicat, în principal, cel de-al doilea mod de abordare.
9.1. Schimbări în contextul politic şi economic

Chiar dacă diferă prin experienţa lor economică, socială, politică sau
culturală, ţările ECE se confruntă, după 1989, cu probleme esenţialmente
comune, ce decurg din trecerea de la un sistem centralizat la unul caracterizat
prin pluralitatea centrelor de decizie şi economie de piaţă. Spre deosebire de
ţările din alte zone care, fie aveau deja economii de piaţă când au trecut de la
regimurile politice autoritare la cele democratice (cazul ţărilor din sudul
Europei), fie au început liberalizarea economiei fără să reformeze sistemul
politic (cazul Chinei), ţările din ECE au declanşat transformările majore prin
schimbarea regimului politic.
În legătură cu ritmul transformărilor din ECE, cu deosebire al celor
economice, s-au conturat, atât la nivelul specialiştilor, cât şi al forţelor politice,
două opţiuni strategice. Una dintre acestea, deseori denumită “terapie de şoc”
sau big bang este radicală, fiind concepută ca o adevărată “explozie” a
schimbărilor desfăşurate simultan. Cealaltă strategie este graduală, presupunând
un ritm al transformărilor mai puţin alert, cu caracter secvenţial, precum şi
selectarea unor domenii prioritare.
Deosebit de relevant pentru contextul de faţă este faptul că unul din
punctele în jurul cărora s-au focalizat confruntările l-a constituit costul social al
reformelor. În vreme ce adepţii radicalismului au anticipat prosperitatea rapidă
ca recompensă pentru sacrificiile majore la care este supusă populaţia pe termen
scurt, susţinătorii gradualismului au considerat că aceste sacrificii depăşesc
limita suportabilităţii, fiind preferabilă atenuarea lor prin temporizare. Dacă
imediat după 1989 aceste controverse aveau un caracter tranşant, dar abstract,
trecerea anilor a adus cu sine o serie de relativizări şi nuanţări, ca rezultat al
soluţiilor concrete pe care realitatea însăşi le-a furnizat. În practică s-a constatat
nu doar alternanţa, ci chiar coexistenţa mijloacelor de abordare proprii celor
două strategii.
9.2. Probleme şi soluţii în politica socială
42
Deşi retorica privind rolul central al capitalului uman este o dominantă a
discursului politic practicat în ţările ECE, reformele în sectoarele sociale au fost,
de regulă, plasate într-un plan secundar în raport cu reforma economică.
Reformatorii s-au raportat, în mod firesc, la o anumită moştenire în domeniul
politicii sociale:
 Pe de o parte, vechiul sistem a asigurat un grad înalt de securitate a
locului de muncă, prin ridicarea principiului ocupării depline a forţei de
muncă la rang de obiectiv de bază al politicii economice, pe de altă parte,
sistemul s-a caracterizat prin existenţa unui şomaj mascat, în condiţiile
absenţei unor măsuri de protecţie a celor aflaţi într-o asemenea situaţie;
 Deşi s-au acordat o serie de beneficii sociale (pensii, plata concediilor
medicale şi de maternitate, alocaţii familiale) într-un sistem organizat şi
garantat de stat, nivelul acestora era, de regulă, scăzut;
 Cu toate că s-a asigurat accesul universal la asistenţa medicală gratuită,
existând un număr relativ mare de medici şi cadre medicale, calitatea
slabă a echipamentelor medicale şi lipsa unor medicamente a limitat
considerabil acest acces.
În condiţiile în care, după 1989, s-a renunţat la alocarea centralizată a
resurselor de diferite tipuri, inclusiv a celor vizând bunăstarea, vechile sisteme
ale politicii sociale au început să se dezintegreze. Construirea unor noi politici în
acest domeniu s-a dovedit a fi un demers deosebit de laborios, nu numai pentru
că este dependent de numeroase variabile, dar şi pentru că implică opţiuni
politice, care, la rândul lor, presupun influenţe şi presiuni exercitate de diferite
forţe, interne sau externe.
Pe lângă problemele vechi, reforma politicii sociale se confruntă cu o
serie de probleme noi, care au apărut ca efecte ale tranziţiei la economia de
piaţă:
 Şomajul, devenit o problemă majoră, ca urmare a reducerii sau încetării
activităţii unor agenţi economici, a privatizării şi restructurării industriei,
precum şi a pierderii unor pieţe tradiţionale;
 Scăderea veniturilor reale ale unor segmente largi ale populaţiei, ca
urmare a liberalizării preţurilor şi a discrepanţelor mari între nivelul
acestora şi nivelul salariilor;
 Creşterea amplorii sărăciei, care afectează o mare parte a populaţiei.
În raport cu aceste probleme s-au conturat o serie de evoluţii şi măsuri
în domeniul politicii sociale:
 Noile reglementări privind şomajul au fost între primele adoptate (în
anii 1989 – 1991), ca urmare a evoluţiei explozive a acestuia;
Dacă în primii ani ai tranziţiei sa manifestat, în majoritatea cazurilor, o anumită
reticenţă în legătură cu concedierea forţei de muncă, treptat, s-a acceptat
adevărul că un anumit nivel al şomajului este o caracteristică inevitabilă a
economiei de piaţă; obiectivul explicit al politicii sociale a devenit nu prevenirea
43
şomajului în general, ci prevenirea creşterii galopante a acestuia şi menţinerea
lui la un nivel suportabil de către populaţie;
- au fost adoptate o serie de măsuri pasive (plata alocaţiilor de şomaj), diferite de
la o ţară la alta atât în privinţa surselor de finanţare (fie contribuţia angajatorului,
fie contribuţia angajatului, fie subvenţii din partea statului, fie, mai frecvent,
combinate câte două, respectiv cele trei surse menţionate), cât şi în privinţa
duratei (între 3 luni şi maximum 2 ani);
- politicile active s-au concentrat spre forme consacrate deja în ţările
occidentale: dezvoltarea serviciilor de plasare a forţei de muncă, cu atribuţii în
identificarea locurilor de muncă şi consultanţă pentru şomeri; iniţierea unor
programe de pregătire a şomerilor sau a posibililor şomeri; crearea de locuri de
muncă şi acordarea de subvenţii; acordarea de alocaţii în vederea iniţierii de
afaceri pe cont propriu; plasarea temporară în locuri de muncă din sectorul
public;
 Reforma sistemelor de pensii, aflată şi pe agenda a numeroase ţări
dezvoltate, se conturează ca una din problemele-cheie ale politicilor
sociale din ţările ECE, în condiţiile îmbătrânirii populaţiei şi a creşterii
rapide a numărului pensionarilor;
- în privinţa vârstei de pensionare, spre deosebire de ţările occidentale, unde, în
cele mai multe cazuri, vârsta de pensionare este de 65 de ani sau chiar mai mult,
deseori stabilindu-se aceeaşi limită pentru bărbaţi şi femei, în ţările central şi
est-europene abia în ultimii ani s-au adoptat asemenea măsuri; mai mult chiar, s-
a recurs deseori la pensionarea anticipată a unor categorii de personal; acum, în
majoritatea ţărilor din zonă se desfăşoară programe de majorare progresivă a
vârstei de pensionare;
- o altă soluţie adoptată este dezvoltarea unor sisteme de pensii private, care, pe
termen mediu şi lung, se pot dovedi oportune, mai ales în cadrul unor fomule
mixte, alături de sistemele publice; primele ţări care au dezvoltat componente
private ale sistemelor de pensii au fost Ungaria şi Polonia (la sfârşitul anilor
’90);
 Reforma sistemelor de îngrijire medicală a avut ca punct de plecare
reconsiderarea rolului statului, în sensul renunţării la monopolul acestuia;
unele ţări au optat pentru o restructurarea rapidă, altele pentru una
graduală, dar priorităţile sunt aceleaşi:
- prevenirea îmbolnăvirilor prin lansarea unor campanii naţionale pentru
alimentaţie sănătoasă, reducerea consumului de alcool şi a fumatului;
- descentralizarea sistemului, stabilirea unui parteneriat între sectorul public şi
cel privat, creşterea libertăţii pacientului în alegerea medicilor şi a serviciilor;
- diversificarea surselor de finanţare, prin combinarea fondurilor provenite din
sistemul general de taxe şi impozite cu cele provenite din contribuţiile
angajaţilor şi angajatorilor;
44
 În privinţa asistenţei sociale, ţările din zonă s-au confruntat cu o serie
de probleme, legate, pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor
materiale de care dispun, pe de altă parte, de lipsa personalului calificat
pentru acest gen de activităţi şi experienţa redusă în administrarea lor; pe
lângă constituirea unui cadru instituţional adecvat, una din schimbările
notabile este implicarea în asistenţa socială, alături de stat, a organizaţiilor
non-guvernamentale, precum şi a unor firme şi persoane dispuse să
iniţieze şi să participe la acte caritabile.
Deşi s-a încercat încadrarea ţărilor din zonă în diferite modele consacrate de
politici sociale, un asemenea demers este prematur.Deocamdată, politicile
sociale pot fi caracterizate, mai degrabă, ca fiind formule mixte.
Bibliografie
Barr, N., ed. (1995) Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală
şi de Est: Tranziţia şi dincolo de aceasta, Oxford University Press.
Policy, Bucureşti,Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 235-278.
Parliamentary Assembly (1995) Bridging the Gap: The Social Dimension of the
New Democracies,Council of Europe Press.
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801.
Temă recomandată pentru referate

 Compararea soluţiilor la problemele sociale adoptate în diferite ţări din
Europa Centrală şi de Est.
45
Curs 10
Politica socială în România, după 1989
România se înscrie în principalele tendinţe şi schimbări ce s-au conturat în

politica socială practicată în Europa Centrală şi de Est după 1989,
particularizându-se însă prin unele aspecte legate de priorităţi, amploare şi ritm.
Aceste particularităţi decurg atât din orientarea politică dominantă a partidelor
sau coaliţiilor ce s-au succedat la guvernare, din modul de manifestare a
sindicatelor, cât şi din caracteristicile sistemului social-economic anterior.
10.1. Moştenirea în domeniul politicii sociale
10.1.1. Perioada anterioară celui de-al doilea război mondial

• Ca şi în alte ţări, primele forme de protecţie socială au fost cele de
asistenţă acordată săracilor, infirmilor, bătrânilor, tinerelor mame sau copiilor
orfani, instituţiile care şi-au asumat responsabilităţi în ajutorarea acestor
categorii de persoane fiind mai întâi bisericile şi mănăstirile; abia la sfârşitul
secolului al XIX-lea statul a început să înfiinţeze propriile sale instituţii pentru
protecţia persoanelor defavorizate;
• Începutul secolului XX a însemnat introducerea, atât în Vechiul Regat,
cât şi în Ardeal şi Bucovina, a unor sisteme de asigurări sociale inspirate din
sistemul german; după unirea de la 1918 s-au întocmit mai multe proiecte de
lege pentru unificarea asigurărilor sociale, reuşindu-se acest obiectiv abia în
1933, când a fost legiferată asigurarea pentru caz de boală, maternitate, deces,
accident şi invaliditate; în 1938 a fost introdusă (reintrodusă, în unele cazuri)
asigurarea de bătrâneţe; nu s-a realizat însă protecţia şomerilor şi nici aceea a
lucrătorilor agricoli; în pofida acestor limitări, sistemul asigurărilor sociale al
României interbelice, construit pe o bază ocupaţională, finanţat în principal prin
contribuţiile egale ale patronilor şi angajaţilor, la care se adăuga şi contribuţia
statului, a avut un caracter complex şi coerent articulat.
10.1.2. Perioada regimului comunist

Asemenea altor ţări care au cunoscut experienţa unor regimuri comuniste,
şi în România un rol esenţial în stabilirea configuraţiei noii politicii sociale l-a
avut principiul ocupării depline a forţei de muncă, fiind cvasi-generalizate
veniturile salariale, minimalizate cele din proprietate şi excluse cele din profit.
Extinzându-se substanţial sfera proprietăţii de stat în defavoarea celei private,
statul şi-a asumat obligaţia privind protecţia socială a întregii populaţii, într-un
sistem centralizat. Aspectele relevate anterior în legătură cu “moştenirea” lăsată
de vechiul regim în domeniul social în ţările ECE se regăsesc pe deplin şi în
România.
46
10.2. Politica socială după 1989
Prima radiografie de substanţă a politicii sociale a anilor ’90 a fost
realizată prin cele două “cărţi albe” elaborate cu contribuţia unor experţi
occidentali, publicate de guvern în 1993, şi anume Cartea albă a reformei
asigurărilor sociale şi pensiilor şi, respectiv, Cartea albă a asistenţei sociale,
documente care au relevat mai ales aspectele critice ale acestor domenii.
În prima jumătate a anilor ’90 politica socială a rămas în România la
statutul de “secondantă” a politicii economice, având un caracter reparatoriu şi
ameliorativ. Majoritatea reformelor vizând aspecte ale securităţii sociale au fost
iniţiate în a doua jumătate a deceniului trecut. De subliniat că, în cadrul
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a acceptat întreg
acquis-ul comunitar, fără să solicite perioade de tranziţie sau derogări.
• Protecţia şomerilor a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia
românească în 1991; au urmat o serie de modificări, reflectate în Legea nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei
de muncă, modificată de OUG nr. 144/ 2005. Principalele prevederi:
- indemnizaţia de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor
asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor
absolvenţilor instituţiilor de învăţământ şi a militarilor care au satisfăcut stagiul
militar şi care nu s-au putut încadra în muncă;
- veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din contribuţiile
angajatorilor, ale angajaţilor, precum şi din alte surse;
- indemnizaţia se acordă pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de
cotizare (între 6 luni şi 12 luni); cuantumul indemnizaţiei este o sumă
neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară,
în vigoare la data respectivă, la care se adaugă, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare mai mare de 3 ani, o sumă suplimentară, de 3-10%, în funcţie de stagiu;
- indemnizaţia se acordă absolvenţilor şi militarilor care au satisfăcut stagiul, pe
o perioadă de 6 luni şi este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum
reprezintă 50% din salariul minim brut pe ţară, la data respectivă;
- sunt stabilite, de asemenea, o serie de măsuri de politică activă pentru:
a) creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de
muncă, şi anume: informarea şi consilierea profesională; medierea muncii;
formarea profesională; consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi
independente sau pentru iniţierea unei afaceri; completarea veniturilor salariale
ale angajaţilor; stimularea mobilităţii forţei de muncă;
b) stimularea angajatorilor în vederea încadrării în muncă a şomerilor,
prin: subvenţionarea locurilor de muncă destinate acestora; scutirea, pe o
perioadă de un an, de la plata contribuţiei datorate la bugetul asigurărilor pentru
şomaj aferente acelor locuri de muncă; acordarea de facilităţi celor care
angajează tineri, respectiv şomeri de peste 45 de ani sau părinţi unici susţinători
ai familiilor monoparentale.
47
• Sistemul de pensii din România a ajuns într-un punct critic îndeosebi în
a doua jumătate a anilor ’90, pe fondul procesului demografic de îmbătrânire a
populaţiei producându-se o serie de evoluţii care afectează negativ atât condiţia
actualilor pensionari cât şi perspectivele viitoare:
- scăderea numărului de contribuabili la bugetul asigurărilor sociale,
concomitent cu creşterea numărului pensionarilor, nu numai datorită ratei înalte
a şomajului, dar şi “pieţei negre” a muncii, respectiv pensionării anticipate;
- erodarea continuă a pensiilor, indexările acordate (după un calendar aleatoriu şi
în absenţa unor mecanisme legale riguroase) corectând doar în mică măsură
efectele liberalizării preţurilor şi ale creşterii inflaţiei;
- crearea unor diferenţieri artificiale între persoane cu aceeaşi profesie şi aceeaşi
vechime în muncă;
Acestor probleme a încercat să le răspundă reforma sistemului public de
pensii, realizată pe baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale, care a intrat în vigoare în anul 2001; între
prevederile referitoare la pensia pentru limită de vârstă:
- vârsta de pensionare se majorează gradual, pe un interval de 13 ani, de la 57 la
60 de ani pentru femei şi de la 62 la 65 de ani pentru bărbaţi;
- stagiul de cotizare se majorează, tot gradual, de la 25 la 30 de ani pentru femei
şi de la 30 la 35 de ani pentru bărbaţi;
- finanţarea sistemului se realizează, în principal, prin contribuţiile angajatorilor
şi asiguraţilor;
- cuantumul pensiei se stabileşte în funcţie de întreaga perioadă activă de
cotizare, fiind asimilată şi perioada cursurilor de zi în învăţământul superior;
- sistemul public de pensii este gestionat de Casa Naţională de Pensii şi Alte
Drepturi de Asigurări Sociale;
Dezvoltarea componentelor private ale sistemului de pensii a făcut obiectul altor
reglementări:
- Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, modificată
prin Legea nr. 23/2007, a pus bazele aşa-numitului „pilon II” al sistemului de
pensii: o pensie privată, care să suplimenteze pensia acordată în sistemul public;
potrivit prevederilor legale, persoanele nou intrate pe piaţa muncii, în vârstă de
până la 35 de ani, sunt obligate să contribuie, cu o parte din contribuţia de
asigurări sociale, la un fond de pensii administrate privat (iniţial, cu 2% din
contribuţie, apoi, cota creşte, treptat, până la 6%); persoanele între 35 şi 45 de
ani pot participa facultativ; cei mai în vârstă, rămân în vechiul sistem;
- Legea nr. 204/2006 privind fondurile de pensii facultative a pus bazele
„pilonului III”, care vizează plata unor contribuţii suplimentare şi opţionale;
participarea la un fond de pensii facultativ este o opţiune individuală, nu este
condiţionată de acordul angajatorului.
48
Se estimează că prin introducerea pilonului II şi a pilonului III pensiile
vor putea creşte considerabil, dar sunt încă multe probleme legate de
implementarea adecvată.
• Asigurările de sănătate constituie unul din domeniile în care reforma
s-a declanşat mai devreme, în baza Legii nr. 145/1997 privind asigurările sociale
de sănătate, modificată printr-o serie de ordonanţe de urgenţă. Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii asigură un cadru unitar pentru activitatea
în acest domeniu, deşi a determinat o serie de controverse. Potrivit noilor
reglementări:
- a fost modificat mecanismul de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei,
consacrându-se ca principală sursă contribuţiile obligatorii aproximativ egale ale
angajatorilor şi angajaţilor, la care se adaugă subvenţii de la bugetul de stat şi de
la bugetele locale;
- o serie de categorii beneficiază de calitatea de asigurat fără plata contribuţiei:
copiii şi tinerii până la 26 de ani (dacă sunt elevi sau studenţi), persoanele cu
handicap, cei aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate etc;
- modalitatea aleasă pentru stabilirea unei relaţii apropiate între furnizorul şi
beneficiarul serviciilor de sănătate este instituirea medicului de familie;
Prevederile legale sunt foarte generoase, definind mai degrabă un cadru ideal
pentru ocrotirea sănătăţii; realitatea a pus însă o serie de obstacole în calea
implementării acestor prevederi: constituirea fondurilor s-a dovedit a fi dificilă,
înregistrându-se, în anumite perioade, mari restanţe la plata contribuţiilor; lista
medicamentelor compensate este un permanent subiect de dispută etc.Au fost
iniţiate şi asigurările private, în baza Legii nr. 212/2004 privind asigurările
private de sănătate. Acest sistem facultativ, suplimentar, se confruntă
deocamdată cu o serie de probleme, legate nu numai de oferta spitalicească, ci şi
de capacitatea relativ redusă a populaţiei de achiziţionare a unui asemenea tip de
asigurare.
• Asistenţa socială a rămas, pentru o perioadă îndelungată, o zonă
periferică, dar şi difuză a politicii sociale din România; abia Legea nr. 705/2001
privind sistemul naţional de asistenţă socială a stabilit un cadru organizatoric
unic pentru ansamblul de instituţii şi măsuri prin care autorităţile publice şi
societatea civilă (organizaţiile non-guvernamentale) asigură prevenirea,
limitarea sau înlăturarea unor situaţii care pot genera marginalizarea sau
excluderea socială a unor persoane; asistenţa socială se realizează prin:
- prestaţii sociale în bani sau în natură, care cuprind alocaţiile familiale,
ajutoarele sociale către familii sau persoane;
- servicii sociale, acordate la domiciliu, în instituţii specializate de zi sau în
instituţii rezidenţiale;
Finanţarea se realizează de la bugetele locale, bugetul de stat, precum şi
surse extrabugetare (donaţii, sponsorizări, contribuţii ale beneficiarilor). Legea
nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu aplicare din 2002, a stabilit
măsuri de ajutorare a familiilor şi persoanelor lipsite de venit sau cu venit foarte
49
scăzut. Venitul minim garantat se asigură prin acordarea ajutoarelor sociale
lunare, calculate ca diferenţă între nivelul venitului minim garantat şi venitul
lunar al familiei sau persoanei respective. Dreptul la venit minim garantat este
condiţionat în cazul celor care sunt şomeri capabili de muncă: ei beneficiază de
ajutor numai dacă dovedesc că sunt înregistraţi la oficiile pentru ocuparea forţei
de muncă; de asemenea, sunt atraşi în activităţi de interes local. Strategia
naţională de dezvoltare a serviciilor sociale, adoptată de guvern în decembrie
2005, are ca principal scop combaterea sărăciei şi realizarea incluziunii sociale a
grupurilor vulnerabile: persoane cu handicap, copii şi familie, populaţia rromă.
Priorităţile strategiei: constituirea sistemului de servicii sociale la domiciliu;
creşterea calităţii şi cantităţii serviciilor în instituţiile rezidenţiale. Se
preconizează ca până în 2013 să se asigure o reţea naţională de servicii
accesibilă tuturor. Asemenea celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est, şi
România parcurge o perioadă de reconsiderare a politicii sociale, în noul context
creat de aderarea la Uniunea Europeană. Este cel puţin prematur demersul de
încadrare într-un anumit model de politică socială.
Bibliografie
Preda, M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi,
Polirom.
Zamfir, C., (coord.) (1999) Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti,
Ed. Expert.
World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, PP. 261-
267.

• Evoluţia politicii sociale din România în contextul integrării europene;
• Creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale în politica socială din
Romania
50
Curs 11
Necesitatea reorientarii politicilor sociale în Romania
Dacă e să facem o succintă radiografie a sistemului de politici sociale

dinRomânia din ultimii 60 de ani, atunci ar fi de reţinut următoarele (I.
Mărginean, 2004).
 Politica socială a statului socialist român s-a caracterizat prin
eliminarea efectivă a sectoarelor privat şi voluntar, instituindu-se
dependenţa economică a individului faţă de stat, iar aşa-zisul model al
statului socialist al bunăstării a fost strâns legat de statutul ocupaţional al
persoanei, prin asigurările sociale de pensii, generalizate, în ultimele trei
decenii de existenţă a regimului politic respectiv, şi cu un sistem de
servicii sociale de educaţie şi sănătate de tip universal, furnizate,
gratuit, la locul de utilizare (finanţate prin bugetul de stat). La rândul lor,
serviciile de asistenţă socială au fost orientate, cu precădere, spre forme
de instituţionalizare. Finanţarea precară a accentuat efectele negative ale
sistemului de asistenţă socială, ceea ce a făcut ca în instituţiile pentru
copiii orfani şi abandonaţi, persoane cu handicap, vârstnici, bolnavi
cronici să se ajungă la situaţii aflate sub orice standarde de demnitate
umană, iar ştirile despre ele au făcut înconjurul lumii în anii ’90.
 În perioada de tranziţie, au fost adoptate unele măsuri de corectare a
stărilor extrem de grave din instituţiile de asistenţă socială, pe baza
ajutoarelor din străinătate şi acţiunile organizaţiilor voluntare
internaţionale. Totodată, s-a demarat şi accentuat, pe parcurs, procesul
de dezinstituţionalizare a protecţiei sociale a copiilor şi s-a adoptat o
legislaţie care să conducă la respectarea drepturilor acestora. Pe de
altă parte, s-au adoptat o serie de reglementări în domeniul social legate
de trecerea la economia de piaţă şi s-au adus modificări în diferite alte
sfere ale politicii sociale (o nouă lege a asigurărilor sociale,
asigurările sociale de sănătate etc.). Cu toate acestea, aşa cum am
subliniat şi anterior, acţiunile întreprinse în domeniul politicilor sociale
după 1989 nu au avut ca efect apropierea decisivă de caracteristicile
statului bunăstării din ţările UE, nici cel puţin în privinţa gamei de
beneficii, fără a ne referi la nivelul acestora, care este influenţat de o serie
de factori economici şi politici.
În judecarea stării de fapt din domeniul social trebuie să avem în
vedere faptul că principala caracteristică a statului capitalist al bunăstării este
aceea că statul nu se implică doar în ajutarea săracilor, ci şi în asigurarea unui
set de servicii sociale pentru întreaga populaţie, sau numai pentru anumite
categorii (grupuri) sau indivizi defavorizaţi. Se promovează, astfel, un concept
de drepturi sociale sau de cetăţenie socială (T. Marshall, 1952), după acelea de
51
natură juridică şi politică. De remarcat distincţia ce se face, totuşi, între cetăţeni,
pe de o parte, şi străini, pe de altă parte, respectiv oaspeţi, rezidenţi temporari,
refugiaţi. Numai cetăţenilor li se recunosc drepturi sociale depline, concomitent
cu controlul riguros şi condiţionat al acordării cetăţeniei, dar sunt aplicate şi
programe sociale pentru persoanele care nu au cetăţenie. Pentru ţările membre
ale UE, avem de-a face cu cetăţenia comunitară. În acord cu prevederile Cartei
sociale a UE, de liberă circulaţie a persoanelor, capitalurilor, bunurilor şi
serviciilor, un cetăţean al unui stat-membru se bucură de aceleaşi drepturi
sociale acordate în orice stat-membru cetăţenilor săi, pe baza unui permis de
stabilire a domiciliului.
Contrar imaginii induse prin traducerea expresiei „statul bunăstării”, nu
este, totuşi, vorba de egalitarism. În fapt, este un proces de redistribuţie a
veniturilor populaţiei, iar în acest proces, cei mai bogaţi vor fi, desigur,
contribuitori-net de venit, sub formă monetară sau/şi de bunuri şi servicii. Statul
bunăstării sociale nu este o operă de binefacere, în ansamblul său. Aproape toţi
cetăţenii contribuie, pe măsura posibilităţilor lor, la funcţionarea sistemului. De
aici, nu numai nevoia a simplului suport pentru politica statului bunăstării
sociale, ci şi de realizare a unui consens relativ înalt în societate, ca urmare
a unor interese mai generale de solidaritate umană, integritate socială,
obţinerea păcii sociale, crearea unui sistem de datorii şi obligaţii cetăţeneşti etc.
Se poate spune că statul bunăstării sociale este un tip de acţiune colectivă pentru
promovarea de bunuri publice sau considerate de interes public, chiar dacă el
poate cuprinde, la un moment dat, şi obţinerea, parţial sau total, a unor bunuri
care ar putea fi produse în sistemul privat.
Un alt aspect ce se impune consemnat este caracterul disputabil al politicii
sociale, ca al oricărei politici, de altfel. Nu se poate susţine că ar exista o singură
politică bună; mai degrabă, există politici preferate de către diferite
sectoare sociale, organizaţii, partide etc. Pot exista mijloace mai mult sau
mai puţin adecvate atingerii unor obiective de politică socială. Politica socială
existentă la un moment dat este rezultatul interacţiunii forţelor politice şi ale
principalelor grupuri de interes din societate. Ea reflectă relaţiile de putere,
autoritate, competiţie, legitimare, suport, consens, într-un cadru cultural de
valori, tradiţii şi obiceiuri, dar nu este imună la manipulare. Ceea ce este
prezentat ca fiind un aspect de interes general poate fi, în fapt, un interes de
grup, dar care să nu contravină interesului public sau, dimpotrivă, să-l afecteze
foarte puternic.
În toate ţările se manifestă preocuparea de îmbunătăţire a sistemului
de politici sociale, de a introduce elemente noi, în raport cu schimbările ce au
loc în societate, la nivelul ocupării, vieţii de familie etc. Dincolo de aceste
căutări, constatăm însă că welfare state-ul a supravieţuit timpului şi criticilor nu
puţine. El este, de acum, adânc înrădăcinat în societate, îndeplineşte funcţii
importante, fără a putea fi dislocate de către cei ce îi contestă valoarea.
52
Preocupările în legătură cu diversificarea finanţării producerii şi
furnizării de servicii sociale, crearea pluralismului prin privatizare şi
economie mixtă au permis încetinirea creşterii pe ansamblu a cheltuielilor
sociale publice, iar în unele domenii, acestea chiar s-au redus. În acelaşi
timp, a sporit interesul pentru introducerea unor sisteme de evaluare mai
exactă a eficienţei sistemului. Desigur, vor continua să existe deosebiri
importante între modurile cum anumite partide, state, organisme regionale
sau internaţionale se raportează la politica socială. Nu este surprinzător nici
faptul că, în Uniunea Europeană, pentru politicile sociale se aplică principiul
subsidiarităţii. Ele rămân de competenţa ţărilor membre, dar se caută soluţii de
îmbunătăţiri în comun, (coordonarea deschisă), se urmăreşte stabilirea unor
standarde generale şi învăţarea din practica bună (Vandenbroucke, 2001).
Totodată, conservatorii, liberalii sau social-democraţii vor continua să
promoveze soluţii diferite de politică socială. Este vorba, mai ales, de nivelul
cheltuielilor şi diversitatea programelor. Nici una dintre aceste orientări nu are
statutul de „model al unei societăţi”, dar se dovedesc a fi alternative viabile de
guvernare, fără să existe diferenţe care să pună sub semnul întrebării
politicile sociale şi statul bunăstării, între aceste forţe politice. Cele trei mari
orientări politice se află, de acum, în competiţie, în cadrul aceluiaşi tip de
societate, chiar dacă ea este mai greu de definit. Cert este însă că avem de-a face
cu o societate democrată bazată pe pluralism politic şi ideologic, pe libertate şi
toleranţă, o societate dezvoltată, cu economie de piaţă, dar şi cu o importantă
componentă socială, de welfare state. În fapt, cele trei orientări şi-au pierdut, în
timp, statutul de „tip de societate”, dar respingerea reciprocă este încă destul de
puternică. Conservatorii cred că liberalismul este mai periculos decât alte
orientări politice, pentru că este atractiv, dar înşelător şi, la rândul lor,
favorizează elementele tradiţionale şi un rol semnificativ atribuit statului,
după cum liberalii consideră că social-democraţii nu ar fi renunţat la ideea
reformării societăţii capitaliste, iar welfare state-ul ar fi mijlocul predilect de
acţiune pentru a se ajunge la socialism. Cu toate acestea, în cadrul „jocului
politic”, există suficient spaţiu comun care face posibilă competiţia.
Prin urmare, politica socială şi produsul său modern, statul bunăstării
sociale, trebuie tratate nu ca modele ideale, ci ca activităţi specifice referitoare la
condiţiile de viaţă ale populaţiei, atât pe termen scurt, cât şi cu deschideri de
perspectivă. Leacurile pentru cele cinci probleme sociale uriaşe identificate de
lordul Beveridge în Raportul său din 1942 – sărăcia, mizeria, boala,
ignoranţa, şomajul – se dovedesc încă necesare, inclusiv în societatea
bogată, şi acestea nu pot fi imaginate, deocamdată, în afara unei politici
sociale de amploare, asumată de stat şi concretizată în acest welfare state.
Referindu-ne la schimbările necesar de adoptat în România, acestea
trebuie orientate, în primul rând, în legătură cu situaţia existentă în ţară când
încă sunt mulţi copii abandonaţi în instituţii şi pe străzi, în loc să fie într-o
familie sau în aranjamente de tip familial; cetăţenii români cerşesc în ţările
53
europene, de unde sunt expediaţi acasă, iar pentru cei care comit
infracţiuni, europenii vor să construiască o închisoare în România; sunt
persoane vârstnice a căror pensie, după o viaţă de muncă, nu-i situează deasupra
pragului de sărăcie, ca şi veniturile multor familii care câştigă la nivelul
salariului minim pe economie, sau chiar la nivelul salariului mediu, dacă au şi
copii, în condiţiile în care unele persoane au studii universitare şi prestează
munci de înaltă utilitate publică; veniturile unei părţi importante a agricultorilor
sunt extrem de modeste, multe persoane rrome nu dispun de pregătirea
şcolară şi calificarea necesare ocupării unui loc de muncă; învăţământul este
subfinanţat, la fel îngrijirea medicală etc.
În acest context, trebuie avut în vedere faptul că aderarea la UE
presupunerealizarea obiectivelor de incluziune socială printr-o cât mai bună
coordonare între economic şi social. O primă acţiune, de semnal al schimbărilor
radicale, în sfera politicilor sociale, şi a promovării bunăstării individuale şi
sociale prin instrumente economico-sociale, este aceea de acordare a
priorităţii acestui domeniu în distribuirea resurselor bugetare, pe baza de
programe adecvate şi practicarea unui management performant.
Deşi cheltuielile nu sunt cel mai adecvat indicator al politicii sociale (în
orice caz, nu înseamnă că cu cât sunt mai mari cheltuielile, cu atât ar fi mai bine,
dar nici că cu cât sunt mai mici, cu atât ar fi mai bine), ele exprimă efortul
financiar ce nu poate fi, nicidecum, ignorat. Experienţa mai veche a ţărilor
occidentale şi mai nouă a unor foste ţări socialiste demonstrează că, pentru
atingerea obiectivelor reclamate de promovarea incluziunii sociale, nivelul
cheltuielilor sociale a devenit considerabil. Pledoaria pentru un stat al
bunăstării moderat în România reclamă urgent cheltuieli sociale de minim
25% din PIB, cu sporirea lor spre 28–30%, în viitorul apropiat (includ aici şi
cheltuielile publice pentru învăţământ). Un efort financiar dramatic; dar şi
problemele sociale de rezolvat sunt copleşitoare.
Dacă nu sporesc alocările bugetare în mod substanţial, nu ne putem
aştepta la o schimbare calitativă a modelului social românesc, astfel încât
să se permită accesul populaţiei la locuri de muncă mai bine plătite, la
servicii sociale, la respectul pentru demnitatea umană, cu eliminarea
decalajelor flagrante, în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă ale populaţiei,
pentru a ne putea aştepta în viitor şi la perfecţionări ale unor componente ale
vieţii sociale, fie că este vorba de încrederea între oameni, de împărtăşire a
unor valori comune şi obiective naţionale, fie de conturarea unor stiluri de
viaţă armonizate, care au la bază respectul celuilalt şi toleranţa între
cetăţeni. Altfel supus, fără programe de dezvoltare socială, comunitară
şi umană nu poate avea loc o îmbunătăţire radicală a condiţiilor de viaţă şi, pe
un plan mai general, a calităţii vieţii populaţie României (I. Mărginean, 2004).
Sporirea nivelului beneficiilor monetare (pensii, alocaţii, ajutoare) este
cerută atât de starea actuală precară a mari majorităţi a beneficiarilor unor
astfel de transferuri băneşti, cât şi de prognozata creştere a preţurilor de
54
consum, o dată cu aderarea la UE. Estimări dintre cele mai optimiste prezentate
în Raportul Băncii Mondiale pentru România (2002) indică faptul că
aproximativ 30% din populaţie trăieşte în sărăcie. Spun estimări optimiste,
deoarece este adoptată o metodă de lucru prin care pragul de sărăcie se
fixează la 60% din valoarea medie a consumului populaţiei, precum şi
structura realizată la un moment dat, dar este dovedit (prin cercetări de tip
normativ) că această valoare medie se situează sub standardul decent de
satisfacere a nevoilor de consum, cu atât mai mult o fracţiune a lui, iar structura
este puternic dezechilibrată pe componente de bază. (M. Stanciu, 2001; A.
Mihăilescu, 2004).
Cheltuielile sociale sporite sunt de susţinut fie şi pe seama unei îndatorări
publice rezonabile. Dealtfel şi în studiul apărut sub egida Comisiei Europene
se apreciază faptul că România, ca şi Ţările Baltice şi Slovenia, ar putea
spori finanţarea politicilor sociale, pe seama deficitului bugetar, având în vedere
faptul că îndatorarea guvernamentală este mică (alte ţări însă, cum ar fi Polonia,
Ungaria, Slovacia nu mai pot folosi această pârghie, deoarece au deja o
îndatorire guvernamentală înaltă).
Atingerea obiectivelor de natura celor evidenţiate anterior şi în
România reclamă o sporire considerabilă a cheltuielilor sociale, în cadrul
bugetului public, iar efectul acestei alocări suplimentare se leagă atât de
proporţia de PIB ce revine cheltuielilor sociale cât şi de faptul că, cel puţin
în viitorul imediat, resursele colectate se vor diminua, ca urmare a introducerii
cotei unice reduse de impozit pe venit şi profit.
În contextul social în care se află România, stagnarea şi, cu atât mai mult,
diminuarea nivelului cheltuielilor sociale ar reprezenta un factor agravant
pentru condiţiile de viaţă ale populaţiei, deoarece este nevoie de alocări sporite
de fonduri pe toate componentele sistemului de politică socială, fie că este
vorba de sistemul de protecţie socială (securitate socială, în termeni
europeni), de suport de venit pentru persoanele cu resurse materiale limitate
sau fără resurse de existenţă, prin sisteme de asigurare socială şi asistenţă
socială (pensii, indemnizaţii, alocaţii, burse, ajutoare etc.); fie de serviciile
sociale generale, cum sunt cele de îngrijire a sănătăţii, locuire, transport,
socioculturale şi sportive, de educaţie; fie de serviciile sociale personale,
instituţionalizate sau la domiciliu, respectiv rezidenţiale sau în comunitate.
Consecinţa alocării de resurse sporite socialului decurge, dealtfel, nemijlocit din
obiectivele legate de recalcularea pensiilor şi majorarea cuantumului acestora,
de finanţarea sporită a învăţământului şi serviciilor de sănătate etc. O strategie
de evitat ar fi aceea ca alocarea de resurse pentru aceste trei domenii să
afecteze negativ alte domenii, cum ar fi politicile active de ocupare, dar şi
protecţia persoanelor vulnerabile.
În acest context schimbat, revin asupra unor direcţii de acţiune pe care le-
am mai adus în atenţie referitoare la sistemul de pensii, îngrijirea
sănătăţii şi învăţământ (I. Mărginean, 2004d).
55
Sistemul de pensii. Pentru o perioadă de câteva decenii, cel puţin, sistemul
public de asigurări sociale organizat în flux va fi dominant în furnizarea de
venituri de înlocuire, în caz de pensionare sau de incapacitate temporară de
muncă. Nivelul pensiei din sistemul public trebuie menţinut la un nivel decent
ca venit de înlocuire. Susţin aceasta pentru faptul că efectul favorabil al
sistemului de pensii universale administrate privat se va resimţi mult mai târziu
în veniturile pensionarilor. Nu există justificare de a avea acum procente de
înlocuire a venitului prin pensie de sub 50%. Reducerea numărului de
contribuabili în sistemul de asigurări sociale, trebuie suplinit, în mod adecvat,
de transferuri din partea bugetului public la fondul de asigurări sociale de
pensii, iar pentru o perioadă, sursa poate reprezenta şi veniturile din
privatizare. Pe de altă parte, indemnizaţia acordată părinţilor pentru creşterea
copilului în vârstă de până la 2 ani (prevedere mai generoasă în România decât
în multe alte ţări) trebuie să fie susţinută de la buget şi nu din asigurările
sociale. Ea ar deveni, aşa cum este firesc, un beneficiu noncontributiv. Dacă
se doreşte, totuşi, legarea acestei prestaţii de muncă, şi în acest caz plăţile ar
trebui făcute din transferuri de la buget. Cât priveşte pensiile ocupaţionale –
pilonul II al sistemului de asigurări, ar fi de aşteptat ca în sistem să poată
participa şi instituţiile publice. Prin restricţionarea de acum sunt eliminaţi
funcţionarii publici, angajaţii din învăţământ şi sănătate. Ori, în ţările dezvoltate,
statul şi marile companii susţin pensiile ocupaţionale ca mijloc important de
motivare înaltă a angajaţilor în activitatea lor. În acest an, proporţia
cheltuielilor cu pensiile ar trebui să crească de la circa 7% din PIB la cel puţin
9%, iar pe termen scurt, la circa 11%.
Politici de ocupare. Numai în mică măsură nivelul cheltuielilor de ocupare
sunt corelate cu nevoile de acoperit datorate numărului şomerilor. În fapt,
este vorba de mult mai mult, şi anume, de introducerea pe scară largă a
politicilor active de ocupare pentru crearea de locuri de muncă de foarte bună
calitate şi bine plătite. Dacă ne referim însă strict la şomaj, ar fi de
observat că este nedreaptă introducerea în 2002 a unui nivel foarte scăzut al
alocaţiilor de şomaj (75% din salariul minim pe economie, cu scopul declarat al
motivării şomerilor în căutarea unui loc de muncă), mai ales că în unele sectoare
se acordă şi plăţi compensatorii, la care însă mulţi şomeri nu au acces. Pentru
reducerea costului muncii, ar fi fost de aşteptat şi o diminuare anivelului
contribuţiilor sociale (eventual, o cotă de impozitare a veniturilor şi
profitului mai mare de 16%, de circa 19–20%).
Îngrijirea sănătăţii. Introducerea asigurărilor sociale de sănătate a
condus la crearea a două componente ale sistemului public de îngrijire a
sănătăţii: cu finanţare de la buget, respectiv de la fondul de asigurări. Dincolo
de discuţia dacă era necesar un sistem de asigurări sociale de sănătate (în ceea ce
mă priveşte, m-am pronunţat în urmă cu 10 ani – I. Mărginean, 1994 că, fără a
greşi, el nu era necesar pentru România, care avea deja un sistem public
dezvoltat, dar datorită subfinanţării şi a managementului neadecvat, se
56
confrunta cu mari dificultăţi), acum se impune adoptarea de măsuri menite
să corecteze efectele dezuniversalizării şi a asigura accesul populaţiei la actul
medical. Astfel spus, fie sistemul de asigurări primeşte de la buget
contravaloarea activităţilor prestate persoanelor asimilate cu statutul de
asigurat (copii, pensionari) şi pentru neasiguraţii fără venituri, fie se
înfiinţează un sistem aparte de prestaţii noncontributive pentru aceştia.
Indiferent de modelul adoptat, nivelul cheltuielilor publice pentru sănătate ar fi
de dorit să se situeze în România la un minim de 6%.
Învăţământul este promotor al dezvoltării economice, în cel mai înalt
grad. Creşterea nivelului cheltuielilor publice pentru învăţământ până la cel
puţin echivalentul a 6% din PIB reprezintă primul semnal de apreciere a
importanţei lui. Rămâne, în continuare, deschisă finanţarea învăţământului
universitar. Adoptarea unei formule generale de finanţare public-privat (prin
taxe) ne apropie de ţările vechi ale UE şi alte ţări dezvoltate. Cel puţin o
parte din resursele rămase la populaţie prin reducerea impozitelor pe venit şi
profit trebuie să se îndrepte spre taxele pentru frecventarea învăţământului
universitar de stat sau privat. Un nivel moderat al taxelor, plătite de către
studenţi este mai echitabil decât sistemul actual, în care unii plătesc taxe, iar alţii
nu, deşi pot fi foarte apropiaţi ca performanţă (media de la intrarea în facultate).
În acelaşi timp, se vor acorda scutiri de taxe, precum şi burse pe criterii sociale
şi de performanţă combinate. Dintr-un punct de vedere raţional, la un astfel de
aranjament se va ajunge, mai devreme sau mai târziu. În orice caz, actualul
sistem de finanţare şi burse, deşi nu dispune de resurse, le iroseşte pentru unele
persoane care nu ar fi calificate să le primească, în timp ce alte persoane, fie
primesc insuficient, fie nici nu ajung în învăţământul universitar, din cause
multiple între care şi sărăcia familiilor de origine. Dacă totuşi nu se
generalizează taxele modice diferenţiate pentru toţi studenţii (mai puţin cei
recompensaţi pe criterii sociale şi de performanţă), atunci cheltuielile
publice pentru învăţământ ar trebui să fie mai mari de 6% din PIB. Aceasta, cu
atât mai mult cu cât ar fi de dorit să sporească numărul locurilor din
învăţământul liceal, cât şi al celor din învăţământul superior de stat, precum şi
valoarea alocaţiei bugetare pe student. Resursele sporite sunt necesare fie şi dacă
se va adopta reducerea numărului de ani de studiu în învăţământul universitar
de bază, ceea ce trebuie corelat cu sporirea numărului de studenţi la master şi la
doctorat cu frecvenţă.
Strâns-legată de învăţământ este cercetarea ştiinţifică, şi ea subfinanţată.
Or, pentru îndeplinirea obiectivelor UE, până în anul 2010 cercetării trebuie să
îi fie alocat 3% din PIB (cheltuieli publice şi private), pentru a răspunde
exigenţelorsocietăţii bazate pe cunoaştere. Evident că la acest efort
financiar trebuie să contribuie şi sectorul public, prin dimensionarea adecvată
a cheltuielilor, ca şi a celor pentru accesul la cultură şi sport.
Sintetizând efectele schimbărilor propuse pentru nivelul cheltuielilor
sociale, se ajunge la valorile avansate anterior pentru prima fază de 25%
57
din PIB (9% pensii + 6% sănătate + 4% şomaj şi asistenţă socială, cheltuieli
socioculturale + 6% învăţământ). Totodată, este mai mult decât evidentă
întemeierea atingerii pragului de 30% din PIB pentru cheltuieli sociale
(inclusiv pentru învăţământ), şi totuşi România rămâne la nivelul ţărilor UE cu
cele mai reduse cheltuieli sociale.
În fine, închei aceste consideraţii, care necesită a fi mult dezbătute, cu
semnalarea unei tendinţe care a început să se manifeste şi la noi, cu mai multă
sau mai puţină vigoare, de la un domeniu la altul. Este vorba de constituirea
mixului public – privat. Ofensiva, mai mult decât bine venită, a
iniţiativelor private în domeniul pensiilor, învăţământului şi îngrijirii
sănătăţii nu înseamnă însă o reducere a intervenţiei statului, cel puţin nu
atâta timp cât cerinţele de acoperit sunt extrem de mari, ci de a se ajunge la
diversificarea serviciilor şi la creşterea calităţii acestora, la sporirea gradului
de adresabilitate şi de alegere de care să dispună cetăţenii, în urmărirea
satisfacerii intereselor lor.
Bibliografie
1. Fahey, Tony et al., Monitoring Quality of Life in Europe, Luxembourg, 2003.
2. Alber, Jens, Tony Fahey, Perception of Living Conditions in an Enlarged
Europe, Luxembourg, 2004.
3. Mărginean, Ioan, coord., Aanaliza comparativă a finanţării politicilor sociale
din România, alte ţări de tranziţie şi ţările UE, Revista „Calitatea Vieţii” nr. 3–4,
2001.
4. Mărginean, Ioan, Ana Bălaşa, coord., Calitatea vieţii în România, Bucureşti,
Editura Expert, 2002.
5. Mărginean, Ioan, Coordonarea deschisă a politicilor sociale în Uniunea
Europeană. Puncte de reper pentru România, Revista „Calitatea Vieţii” nr. 2,
2003a.
6. Mărginean, Ioan, Cercetarea şi monitorizarea calităţii vieţii în ţările UE şi
ţările candidate, Revista „Calitatea Vieţii” nr. 3–4, 2003b.
7. Mărginean, Ioan, Politica socială. Studii 1990–2004, Bucureşti, Editura
Expert, 2004a.
8. Mărginean, Ioan, Modelul social românesc din perspectiva calităţii vieţii,
Revista „Calitatea vieţii” nr. 3–4, 2004b.
9. Mărginean, Ioan, Cercetarea calităţii vieţii în UE, Revista „Calitatea Vieţii”
nr. 3–4, 2004c.

 Sistemul de pensii in Romania
 Sistemul de invatamant in Romania
 Sistemul de sanatate in Romania
58
Curs 12 si 13
Studiu de caz privind analiza comparativa a politicilor sociale
Un studiu consacrat politicilor sociale din cele 13 ţări candidate şi

publicat în anul 2003 (Social protection in the 13 candidate countries. A
comparative analysis) clasează România pe ultimele locuri, în privinţa
cheltuielilor sociale, pentru perioada 1996–2000 şi situaţia nu s-a schimbat nici
după această dată. Atenţionăm că datele vehiculate în această lucrare nu include,
pentru fiecare ţară, aceleaşi categorii de cheltuieli sociale. Este vorba de
efectul modului de lucru adoptat. Mai întâi s-au elaborat rapoarte pe ţări
cuprinse în patru volume, şi apoi s-a elaborat studiul de sinteză, în
dependenţă de ce s-a prezentat şi cum s-au prezentat informaţiile în
rapoartele preliminare. În lucrarea de sinteză sunt, totuşi, furnizate detaliile
necesare pentru a nu se crea confuzii. Astfel, în câteva ţări suntincluse numai
cheltuielile sociale din sistemele de asigurări de pensii şi şomaj, ca şi cheltuielile
pentru îngrijirea sănătăţii (şi cazul României), în altele au fost incluse, aşa cum
era normal, şi cheltuielile de asistenţă socială, iar în câteva ţări s-au
cuprins şi cheltuielile de educaţie. Totuşi, prin practica OECD, adoptată şi în
UE, cheltuielile publice cu educaţia sunt considerate, mai degrabă, investiţii,
decât cheltuieli sociale. Dealtfel, în domeniul învăţământului există deosebiri
importante de finanţare între ţările din Vest, cu o contribuţie privată
semnificativă prin taxe, şi fostele ţări socialiste, cu cheltuieli preponderent
publice. Cu toate acestea, cheltuielile publice din ţările dezvoltate, în care se
practică taxele, pe scară largă, în afara învăţământului obligatoriu, sunt mai
mari ca procente din PIB şi ca valori absolute pe elev, decât în ţările în care
învăţământul de stat este gratuit. Revenind la cheltuielile sociale prezentate în
Raportul menţionat, consemnăm că, pentru anul 1996, România se plasa pe
ultimul loc din 12 ţări (nu sunt date pentru Turcia), cu 10,6% din PIB
cheltuieli pentru pensii, şomaj şi îngrijirea sănătăţii, şi era precedată de
Bulgaria (12% din PIB, între care şi cheltuielile de asistenţă socială) şi
Lituania (15,2%), iar la vârf se situau Ungaria (24,8%), Slovenia (25,5%) şi
Polonia (31,0%). În toate aceste ultime trei ţări, au intrat însă şi cheltuielile de
educaţie. Dacă vom introduce şi pentru România cheltuielile de asistenţă socială,
de circa 1,5% din PIB, România egalează Bulgaria, şi rămân împreună pe
ultimul loc în privinţa nivelului cheltuielilor propriu-zis sociale, raportate la
PIB. Dacă introducem şi cheltuielile de învăţământ (practica fostelor ţări
socialiste), de circa 3,6%, se ajunge la un total de 15,7% din PIB pentru
anul 1996, ceea ce înseamnă doar jumătate din valoarea procentuală
înregistrată în Polonia, ţară considerată a fi realizat o tranziţie de succes.
(I. Mărginean, coord., 2000).În UE, valoarea medie a cheltuielilor sociale,
pentru anul 1996, era de 28,4% din PIB (fără cheltuielile sociale pentru
învăţământ), cu variaţii de la circa 16% (în Irlanda) la aproape 35% (în Suedia).
59
În acelaşi timp, Finlanda, Franţa şi Danemarca aveau circa 31%; Germania,
Olanda, Austria aveau câte 30%, iar Portugalia şi Spania, cu cel mai
apropiat nivel de cel minim, aveau câte de 22%.Cât priveşte anul 2000, cu o
valoare a cheltuielilor sociale, conform studiului citat, de 13,9%, respectiv de
circa 15% cu asistenţa socială şi de 18% cu cheltuielile publice pentru
învăţământ, România rămâne tot printre ţările care alocă cel mai puţin, în valori
relative, domeniului social, fiind urmată doar de Turcia. Pentru anul 2000,
media cheltuielilor sociale pe ţările membre UE a fost de 27,6% din PIB. În
interval de patru ani, Bulgaria înregistrează o creştere de 5,8 puncte procentuale
a nivelului cheltuielilor sociale din PIB. În alte ţări, el s-a menţinut sau a
înregistrat uşoare scăderi (de unu, două puncte procentuale). Se observă că
modelul dominant general al cheltuielilor sociale, adoptat de ţările foste
comuniste, a fost în creştere, atunci când problemele au fost acute, scăzând,
eventual, ulterior. S-a adoptat o politică socială excepţională de răspuns la o
stare excepţională creată de tranziţie, care a antrenat costuri sociale deosebit de
mari (C. Zamfir, 1999). Ori,este mai mult decât evident că România a ratat şansa
de a folosi politica socială ca instrument de înscriere a ţării pe coordonate
favorabile şi valorificarea potenţialului de dezvoltare, prin introducerea masivă a
politicilor active de ocupare şi de creare de locuri de muncă bine salarizate,
realizarea de niveluri acoperitoare ale transferurilor sociale, pentru a facilita
integrarea socială, cu intrarea, respectiv, revenirea pe piaţa muncii, prin alocarea
de resurse adecvate pentru învăţământ şi îngrijirea sănătăţii. Aceste observaţii
sunt întemeiate, dacă avem în vedere faptul că şi în România a avut loc
slăbirea capacităţii de intervenţie a familiei, scăderea gradului de ocupare a
populaţiei active, o anumită îmbătrânire a populaţiei, creşterea spectaculoasă
a numărului de pensionari, practic, o dublare a numărului beneficiarilor din
sistemul asigurărilor sociale, în intervalul 1989–2002 (de la 2,332 la 4,665
milioane persoane), ca şi a numărului pensionarilor pentru vechime şi limită
de vârstă (de la 1,5 milioane la 3,2 milioane), creşterea cea mai mare fiind a
numărului de pensionari pentru invaliditate (anume de 3,5 ori – de la 204 mii
la 706 mii), ca urmare a pensionării timpurii, pentru a se evita şomajul (ţinut la
valori mult inferioare celor din alte ţări de tranziţie), ceea ce a încetinit
restructurarea economică. În acelaşi timp, numărul pensionarilor din agricultură
a crescut de 1,7 ori (de la 1 milion la 1,7 milioane). Pe ansamblu, numărul
pensionarilor a crescut, în intervalul de 13 ani, de la 3,326 milioane la 6,342
milioane persoane. În valorile respective intră şi beneficiarii de pensii de urmaşi
(şi numărul acestora a crescut de1,4 ori, de la 481 mii la 672 mii).
Pe de altă parte însă, România s-a numărat, până acum, printre ţările cu
impozitare deosebit de înaltă a veniturilor şi a rămas cu cote dintre cele mai
înalte la contribuţiile de asigurări sociale (cotele standard însumate ajung
la 50%, în raport cu salariile: 33,5% angajatul şi 16,5% angajatorul, respectiv
întreaga cotă plătită de încadrat pe cont propriu asigurat, ceea ce le plasează
printre cele mai înalte din lume – Danemarca are 52%) (I. Mărginean,
60
coord., 2001). Totuşi, bugetul public a fost subdimensionat, prin reducerea
numărului de contribuabili, precum şi prin evitarea plăţii obligaţiilor fiscale
de către unele întreprinderi şi persoane fizice. La rândul lor, resursele obţinute
nu au fost îndreptate cu prioritatea necesară spre domeniul social. Toate acestea
au condus la costuri sociale mari ale tranziţiei, care au fost şi sunt suportate de o
parte însemnată a populaţiei. Politica de restrângere a consumului pe
perioada îndelungată, ca şi a alocărilor pentru domeniul social nu au avut,
sau au avut doar o eficienţă redusă, întârziind demarajul în plan economic.
Economisirile şi cheltuielile sociale, atunci când, cu acestea de urmă, trebuie să
se rezolve probleme sociale acute, nu pot fi considerate politici înţelepte nici
pentru ţară (problemele respective se acutizează), nici pentru partenerii din UE
(deoarece se externalizează o parte a costurilor sociale, prin migraţia
ilegală şi comportamente indezirabile ale unor cetăţeni români în ţările UE).
Este de observat, în acest context, că nu trebuie supraestimat rolul nivelului
scăzut al consumului populaţiei (valoarea acestuia exprimată prin
cheltuieli specifice) în judecarea indicatorilor macroeconomici. De egală, sau
poate mai mare importanţă, sunt cei referitori la calitatea bunurilor şi serviciilor
consumate, precum şi provenienţa acestora. Ori, o serie de implicaţii negative
provin din importul mare de produse alimentare (care s-ar fi putut produce
în ţară), dar şi de bunuri de folosinţă îndelungată, ca urmare a
dezechilibrului moştenit din economia României. După 1990, situaţia nu s-a
redresat prin reorientarea profilului unor întreprinderi spre producerea de astfel
de bunuri de bună calitate. Importul disproporţionat, în raport cu exportul,
accentuează deficitul balanţei comerciale. Prin reorientarea producţiei însă,
consumul populaţiei devine un factor de dezvoltare. Iată de ce o politică
bună în interes naţional, nu este promovarea restricţionării consumului, ci
utilizarea de credite pentru stimularea dezvoltării sectorului industrial al
bunurilor de consum, din domeniul serviciilor etc. În aceeaşi arie de
preocupări este de avut în seamă rolul nefast pentru economie al importului
de produse second hand, fiind bine documentat efectul lor distrugător asupra
unor sectoare economice.
Prin politica socială reziduală promovată, România s-a îndepărtat
de majoritatea ţărilor foste socialiste candidate la aderare. Aşa cum se specifică
şi în Raportul citat anterior, fostele ţări socialiste au fost afectate de
„recesiunea tranziţiei” declanşată prin schimbările din sistemul economic
şi ajustările structurale. Nivelul cel mai acut al recesiunii a avut loc între anii
1992–1993, dar România şi Bulgaria, ca şi ţările Baltice, au mai înregistrat
scăderi şi între anii 1997–1998, respectiv în 1999. La bilanţul pentru perioada
’91–’99, România (ca şi Bulgaria) înregistrau o rată medie anuală de scădere
a PIB-ului de 1,9 procente (valorile pentru Lituania şi Letonia au fost de -4,1 şi
-4,8), în timp ce în Slovacia s- a înregistrat o rată medie de creştere a PIB de 4,6;
în Estonia de +3,6; Turcia +3,3; Slovenia +1,7; Ungaria +0,4. Demarajul
dezvoltării în România a fost mult întârziat şi cu un ritm mai scăzut decât în
61
celelalte ţări. Astfel, pentru anul 2000, creşterea PIB în România a fost de
+1,8 comparativ cu 6,9 în Estonia, 6,8 în Letonia, 5,8 în Bulgaria, 5,2 în
Ungaria. În anul 2001, România înregistrează a treia valoare de creştere a
ritmului PIB (din cele 13 ţări, cu 5,3, faţă de 7,7 în Letonia şi 5,4 în Lituania).
Acest trend a continuat şi în anii 2002–2004. Fără îndoială că ritmurile mai
înalte de creştere a PIB din ultimii ani se raportează la o valoare mult mai
scăzută (PIB pe locuitor inferior în România, faţă de cel din ţările foste socialiste
de comparaţie). În acelaşi timp, prin evoluţia inflaţiei, România este una dintre
ţările cele mai afectate. Pentru perioada de după 1996, puseul inflaţionist s-a
înregistrat în 1997 (154,8%, faţă de 1044,7% în Bulgaria, dar urmează 9,1 în R.
Cehă, 15% în Polonia, 185% în Ungaria). Deja din 1996, unele ţări din
grupul de comparaţie aveau indicele de inflaţie anuală sub 10 procente.
Începând cu 1999, doar România mai are inflaţie cu două cifre, dintre foste ţări
socialiste şi, probabil, în 2004 va avea o inflaţie de sub 10%.
Perseverând în politica de control a inflaţiei, prin reducerea cheltuielilor
de consum ale populaţiei şi în condiţiile unor pierderi importante în
economie, în România, deficitul bugetului consolidat se situează sub 3% din
PIB, îndeplinindu- se, astfel, unul dintre criteriile de participare la Uniunea
Monetară Economică (EMU), parte a acquis-ului comunitar (deci
obligatorie). Este, dealtfel, bine- cunoscut faptul că acest lucru s-a produs
ca urmare a politicilor restrictive în domeniul consumului, respectiv al
salariilor din sectorul bugetar şi al politicilor sociale, la insistenţele FMI. În
anul 2004, acest deficit va fi, probabil, de circa 1,6% din PIB, iar pentru anul
2005, Acordul cu FMI prevede 1,5%, cu scopul reducerii indicelui de inflaţie
(alt criteriu urmărit şi pentru EMU). Este de observat că unele ţări cu greutate
în UE (Franţa, Germania) contestă valabilitatea criteriului deficitului
bugetar de sub 3% din PIB. Pe de altă parte, îndatorarea guvernamentală în
România este mai mică decât în multe alte ţări acceptate în UE. Pentru 2001,
România avea o datorie guvernamentală de 22,8% din PIB, valoare apropiată
de Lituania şi Republica Cehă (23,6%), dar mult mai mică decât Polonia
(40,9%), Ungaria (55,9%), Cipru (63%). În acelaşi timp, în Bulgaria îndatorarea
guvernamentală la nivelul anului 2001 era de 76,9% din PIB, media din UE era
de 64%, iar vârful se înregistra în Belgia, cu 110% din PIB.
Bibliografie
1. Mărginean, Ioan, Politica socială – factor de dezvoltare în societatea modernă,
„Revista Română de Sociologie”, nr. special, 2004.
2. Mărginean, Ioan, Precupeţu, Iuliana, Preoteasa, Ana Maria, Puncte de suport
şi elemente critice în evoluţia calităţii vieţii în România, Revista „Calitatea
Vieţii” nr. 1–2, 2004.
3. Mihăilescu, Adina, Minimul de trai şi costurile sociale. Concepte operaţionale
în analiza calităţii vieţii, Iaşi, Editura A 92, 2004.
62
4. Preda, Marian, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi,
Editura Polirom, 2001.
5. Quality of Life in Europe. First results of a new pan-European Survey,
Luxembourg, 2004.
6. Social Protection in the Candidate Countries. A Comparative Analysis,
Luxembourg,
7. Stanciu, Mariana, Structuri moderne ale consumului european, Bucureşti,
Editura Genicod, 2001.
8. Vandenbroucke, Frank, Open Co-ordination and Sustainable Social Justice in
Europe, Conferinţă, Leuven, 2001.
9. Vogel, Joachim, The Future Direction on Social Indicator Research, în Social
Indicators Research, vol. 42, No 2, 1977.
10. Zamfir, Cătălin, coord., Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii,
Bucureşti, Editura Politică, 1984.
11. Zamfir, Cătălin, coord., Politica socială în România 1990–1999, Bucureşti,
Editura Expert, 1999.
 Analiza unor politici sociale sectoriale din perspectiva comparativa

- compararea sistemelor de protectie sociala
- analiza comparativa a sistemelor de asigurari sociale (pensii,
somaj)
- analiza comparativa a sistemelor de sanatate
- analiza comparativa a sistemelor de educatie
- analiza comparativa a sistemelor de asistenta sociala
Bibliografie
Lazar Florin, Introducere in politici sociale comparate. Analiza sistemelor de

asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, 2010
www.oecd. Org (OECD)

www.ilo.org (Organizatia Internationala a Muncii)
www.who.org (Organizatia Mondiala a Sanatatii)
www.undp.org (PNUD)
www.worldbank.org (Banca Mondiala)
www.ec.europa.eu-eurostat (EUROSTAT)
www.iser.essex.ac.uk/msu/emod (EUROMOD)
www.issa.int (International Social Security Association)
www.europeansocialsurvey.org (European Social Survey)
63

Suport Curs Politici Sociale Comparate

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Politici Sociale Comparate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” RESITA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE

POLITICI SOCIALE COMPARATE

Conf.univ. dr. Ileana Rotaru

Descrierea procesului de predare-invatare a disciplinei

Curs 1 si 2. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale

Cursul realizează o abordare comparativă a diferitelor modele de

Precizări privind suportul de curs

1.1. Aspecte metodologice

Se ridică însă o serie de dificultăţi în legătură cu analizele cantitative.Nu

1.2. Concepte de bază

1.3. De la “statul bunăstării” la “pluralismul bunăstării”

Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială

3.1. Repere în evoluţia sistemului

3.2. Sistemul actual

3.2.1. Securitatea socială

•Atât persoanele în vârstă de peste 80 de ani care au venituri sub un

3.2.2. Serviciul Naţional de Sănătate

3.2.3. Serviciile sociale personale

Teme recomandate pentru referate

4.1. Repere ale evoluţiei

4.2. Sistemul actual de securitate socială

4.2.2. Asistenţa socială

Teme recomandate pentru referate

5.1. Repere ale evoluţiei

5.2. Sistemul actual

Teme recomandate pentru referate

6.1. Repere în evoluţia sistemului

6.2. Sistemul actual

6.2.1. Asigurările sociale

6.2.2. Asistenţa socială

Teme recomandate pentru referate

Deşi nivelul înalt de dezvoltare situează Japonia alături de ţările

7.1. Repere ale evoluţiei

Teme recomandate pentru referate

8.1. Dimensiunea socială în documente comunitare

8.2. Probleme şi soluţii comune

Teme recomandate pentru referate

Conceptul “Europa Centrală şi de Est” a beneficiat de abordări foarte

9.1. Schimbări în contextul politic şi economic

9.2. Probleme şi soluţii în politica socială

Temă recomandată pentru referate

România se înscrie în principalele tendinţe şi schimbări ce s-au conturat în

10.1. Moştenirea în domeniul politicii sociale

10.1.1. Perioada anterioară celui de-al doilea război mondial

10.1.2. Perioada regimului comunist

Teme recomandate pentru referate

Necesitatea reorientarii politicilor sociale în Romania

Dacă e să facem o succintă radiografie a sistemului de politici sociale

Teme recomandate pentru referate

Studiu de caz privind analiza comparativa a politicilor sociale

Un studiu consacrat politicilor sociale din cele 13 ţări candidate şi

Teme recomandate pentru referate

 Analiza unor politici sociale sectoriale din perspectiva comparativa

Lazar Florin, Introducere in politici sociale comparate. Analiza sistemelor de

www.oecd. Org (OECD)

S-ar putea să vă placă și