1

DAN ROŞCA

INTRODUCERE ÎN
SOCIOLOGIA POPULAŢIEI
ŞI DEMOGRAFIE
2
 3

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Sociologie şi Psihologie

DAN ROŞCA

Introducere în sociologia
populaţiei şi demografie

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2003
4
 5

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………….7

1.DEMOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ……………………………………..9
1.1 Concepte de bază în demografie………………………………….9
1.2 Istoric…………………………………………………………....10
1.3 Populaţia ca sistem………………………………………………
15
 6

2. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI PE TERRA………………….....22

2.1 Antropogeneza. Adaptarea omului la mediu………………….....22
2.2 Factori ce influenţează răspândirea teritorială a populaţiei……...25
2.3 Populaţia Terrei……………………………………………….....25
2.4 Densitatea populaţiei…………………………………………….30

3. NUMĂRUL POPULAŢIEI…………………………………….....34
3.1 Stocuri de populaţie. Fluxuri de populaţie…………………..…..34
3.2 Număr al populaţiei…………………………………………...…36
3.3 Recensământul
populaţiei……………………………………......39
3.4 Estimările de populaţie…………………………………………..49
3.5 Proiecţiile de populaţie…………………………………………..51

4.STRUCTURA POPULAŢIEI DUPĂ CARACTERISTICI

DEMOGRAFICE ………………………………………………...…54
4.1 Structura (repartiţia) populaţiei după sex………………………..54
4.2 Structura (repartiţia) populaţiei după vârstă……………………..57
4.3 Structura (repartiţia) populaţiei după stare civilă………………..66

5. NATALITATE. FERTILITATE. NUPŢIALITATE.

DIVORŢIALITATE…………………………………………………68
5.1 Natalitatea populaţiei…………………………………………….68
5.2 Fertilitatea populaţiei…………………………………………….71
5.3 Nupţialitatea populaţiei………………………………………….77
5.4 Divorţialitatea populaţiei………………………………………...79
6. MORTALITATEA POPULAŢIEI…………………………….…82
6.1 Mortalitatea generală a populaţiei…………………………….…83
6.2 Speranţa de viaţă………………………………………………...90
6.3 Mortalitatea infantilă…………………………………………….92
6.4 Mortinatalitatea………………………………………………….97

7. MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI…………………..99

7.1 Delimitări conceptuale…………………………………………..99
7.2 Modalităţi de analiză a migraţiei……………………………….102
7.3 Migraţia selectivă………………………………………………103
 7

7.4 Cauze ale migraţiei……………………………………………..104

7.5 Consecinţe (efecte) ale migraţiei……………………………….104
7.6 Rolul migraţiilor în popularea Globului………………………..105
7.7 Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale……………...107

8. POPULAŢIE – RESURSE – MEDIU ÎNCONJURĂTOR……...109

8.1 Resursele alimentare şi consumul de calorii…………………...109
8.2 Creşterea populaţiei şi resursele naturale………………………110
8.3 Tendinţe al evoluţiei relaţiei om-mediu înconjurător…………..111

9. TEORII DESPRE POPULAŢIE………………………………...113

9.1 Teoriile clasice. Malthusianismul………………………………
113
9.2 Teoriile moderne……………………………………………….114

10. POLITICI DEMOGRAFICE…………………………………..116

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………...120

CUVÂNT ÎNAINTE

În peisajul atât de divers şi bogat al ştiinţei contemporane,

demografia ocupă un loc privilegiat, datorat atât obiectului său
specific, cât şi actualităţii strategiilor şi politicilor naţionale de
dezvoltare socială şi economică, în care populaţia apare, cu totală
îndreptăţire, drept principal factor şi beneficiar al acestora.
Ştiinţă ale cărei începuturi se pierd în negura istoriei, demografia
are, totuşi, un act de naştere de o surprinzătoare exactitate, fiind
fondată în 1662 de către britanicul John Graunt (1620-1674). În anul
 8
1962, demografii din lumea întreagă au sărbătorit tricentenarul
venerabilei lor ştiinţe prin omagierea memoriei fondatorului ei. Odată
ivită ca ştiinţă, demografia a străbătut un drum lung, adeseori sinuos.
A fost considerată vreme îndelungată drept statistică – se vorbeşte şi
azi despre “captivitatea statistică a demografiei”. Apoi, a rezistat cu
succes tendinţelor de biologizare şi, mai târziu, de sociologizare a
obiectului ei. Astăzi, demografia se prezintă ca o ştiinţă socială
unitară, cu un corp de tehnici şi metode perfecţionate, în care cele
clasice coexistă cu cele moderne, cu un obiect bine delimitat
– populaţia şi fenomenele demografice – , pe care îl “administrează”
în bună înţelegere cu toate celelalte ştiinţe ce se ocupă de om şi de
societate.
Principiul fundamental al demografiei este slujirea adevărului
ştiinţific, sub semnul ideii generoase formulate în Planul de acţiune în
domeniul populaţiei, adoptat de Conferinţa mondială a populaţiei
(Bucureşti, 1974), potrivit căreia populaţia este bunul cel mai de preţ
existent în lume. Cu alte cuvinte, demografia studiază populaţia pentru
a fi de folos populaţiei, oamenilor. De aceea, vocaţia umanistă a
demografiei constituie principala ei finalitate.
Demografia este investită cu o mare răspundere, aceea de a
studia populaţia, fenomenele demografice, relaţiile dintre populaţie şi
mediul înconjurător şi, mai larg, dintre populaţie şi celelalte
subsisteme componente ale sistemului social global, pentru a oferi o
cunoaştere multilineară, indispensabilă deciziilor de politică socială,
politică economică, politică culturală.
Manualul îşi propune să formeze studenţilor noştri abilităţi în
ceea ce priveşte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în
conexiune cu principalele fenomene extrademografice. De asemenea,
ne aşteptăm ca, în urma parcurgerii acestui material, studenţii, viitori
teoreticieni şi practicieni ai ştiinţelor sociale, să aibă capacitatea de a
desprinde concluzii şi de a propune măsuri legate de o eventuală
politică demografică pentru România şi utilizabile de către factorii
decidenţi.
Cursul urmăreşte să furnizeze un set coerent de informaţii
privind:
- populaţia ca subsistem al sistemului social global;
- principalele variabile şi fenomene demografice şi modalităţile de
analiză şi măsurare a acestora;
- caracteristicile semnificative ale stării şi mişcării populaţiei la nivel
intern şi internaţional.
 9
Prezentul manual se adresează studenţilor Facultăţii de
Sociologie-Psihologie a Universităţii “Spiru Haret” de la formele de
învăţământ I.D., F.R. (anul IV), ZI (anul III) şi, în general, publicului
larg, dornic de a se familiariza cu principalele concepte cu care
operează demografia şi de a cunoaşte problemele populaţiei naţionale
şi mondiale.

1.DEMOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

1.1 Concepte de bază în demografie

Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă:

demos () – popor, populaţie şi graphe () – a desemna, a
scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea
populaţiei.
Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că
aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le
 10
studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea
geografică, strutura după diferite caracteristici demografice şi socio-
economice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările
numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor
(legităţilor) după care se produc fenomenele demografice.
Prin eveniment demografic înţelegem unitatea statistică în
demografie, reprezentând “cazul” de naştere, deces, căsătorie, divorţ.
Fenomenul demografic desemnează trăsăturile ce se desprind din
tratarea statistică a unei mase de evenimente demografice. Spre
exemplu, naşterea este un eveniment demografic, în timp ce
natalitatea este fenomen demografic. Similar, întâlnim
deces/mortalitate, căsătorie/nupţialitate, divorţ/divorţialitate. Masa de
evenimente se comportă după legi statistice.
Populaţia reprezintă totalitatea locuitorilor care trăiesc pe un
anumit teritoriu, delimitat corespunzător ( Terra, un continent, o ţară,
o localitate). Prin subpopulaţie designăm o parte din populaţie,
constituită în raport cu o caracteristică în repartiţia acesteia: populaţia
de vârstă fertilă, populaţia şcolară, populaţia vârstnică etc.
Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere
metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice.
Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat
de sub “tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.
Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care o
regăsim şi sub următoarele denumiri : demografie pură ; demografie
formală ; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub
terminologia : demografie socială ; studiu al populaţiei). În sens
îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază,
cu metode statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi
atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg,
corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în
plus, mobilitatea socială, structura socio-economică a populaţiei şi
factorii socio-economici care influenţează fenomenele demografice,
precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi economie.

1.2 Istoric

Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de către

demograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), în
lucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée
(Paris, 1855). Acesta spunea: “Demografia descrie masele cu ajutorul
 11
numerelor şi după sfera pe care ele o acoperă… Ea are principiile sale
proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii ce
se sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul
probabilităţilor.”
Termenul demografie a fost propus de către demograful francez
Emile Levasseur (1829-1911) , în 1878, la cel de-al doilea Congres
Internaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de
statistică, fizică socială, teoria populaţiei ş.a. Lucrările Congresului
Internaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), apărute în
1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie.
Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult mai înainte.
Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul (“părintele”)
acestei disciplinei este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator,
împreună cu William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică
politică. La Londra, în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural
and political observations made upon the bills of mortality chiefly
with reference to the government, religion, trade, growth, air, diseases
etc. of the City of London (Observaţii naturale şi politice făcute pe
baza listelor de mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie,
comerţ, creştere, aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus
amintită marchează constituirea demografiei ca ştiinţă, datorită
analizei ştiinţifice, de mare ingeniozitate, pa care o întreprinde autorul
şi care-i permite să stabilească regularităţi şi legităţi în producerea
unor fenomene demografice (de exemplu, mortalitatea), să folosească
metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza unui
material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual – biologic şi
social – al fenomenelor demografice. Analiza cauzelor de deces ocupă
cam jumătate din lucrare. În rest, Graunt a tratat probleme privind
numărul populaţiei, fertilitatea, migraţia, condiţiile de locuit, familia,
deosebirile dintre oraş şi sat şi, în partea finală, a făcut recomandări
privind studierea, cât mai detaliată, a repartiţiei populaţiei după sex,
vârstă, confesiune, ocupaţie etc.
Apariţia demografiei coincide cu cea a statisticii, întemeiată, ca
disciplină ştiinţifică, de către John Graunt şi William Petty, sub
denumirea de aritmetică politică. După aprecierea demografului şi
statisticianului american Walter Willcox (1861-1964) , în prefaţa
ediţiei americane a lucrării lui Graunt (1939), acesta “ … a descoperit
uniformitatea şi posibilitatea de predicţie a unor fenomene
demografice importante, luate în masă. Procedând în acest fel, el a
deschis calea pentru noi descoperiri de uniformităţi în numeroase
 12
fenomene sociale şi comportamentale, precum şi pentru studiul
acestor uniformităţi, al naturii şi al limitelor acestora; prin urmare, mai
mult ca oricare altul, John Graunt a fost întemeietorul statisticii.”
Demografia şi statistica se dezvoltă rapid, sec. al XVIII-lea
caracterizându-se, pe lângă dezvoltarea celor două discipline, şi
printr-o tendinţă de autonomizare a acestora. La dezvoltarea
demografiei au contribuit acumularea de material statistic, mai cu
seamă cu privire la natalitate şi mortalitate, iniţierea unor înregistrări
statistice de tipul recensămintelor ( primul, în 1686, în Suedia),
precum şi abordarea problemelor raportului dintre populaţie şi
economie.
În secolul al XVIII-lea apar primele teorii despre populaţie, care
culminează cu aceea a pastorului şi economistului britanic Thomas
Malthus (1766-1834). Principala sa lucrare este An essay on the
principle of population or a view of its past and present efects on
human happiness, with an inquiry into our prospects respecting the
future removal or mitigation of the evils wich it occasions ( Un eseu
asupra principiului populaţiei sau o trecere în revistă a efectelor lui
trecute şi prezente asupra fericirii umane, cu o cercetare a
perspectivelor noastre în privinţa înlăturării sau ameliorării viitoare a
relelor pe care le produce). Ediţia primă a Eseului datează din 1798.
Încercând să stabilească o “lege a populaţiei”, Malthus a formulat cel
dintâi, cu toată claritatea, corelaţia demo-economică, sub forma
faimosului raport dintre creşterea în progresie geometrică a
populaţiei, concomitent cu creşterea în progresie aritmetică a
mijloacelor de subzistenţă. Britanicul a elaborat un ansamblu de
măsuri de politică demografică, desemnate astăzi, generic, cu numele
de malthusiene sau antipopulaţioniste. Independent de discuţiile pro şi
contra generate până astăzi, meritul său constă în faptul că a pus faţă
în faţă variabila demografică cu cea economică.
Alte ţări cu reprezentanţi semnificativi completează acest sumar
istoric al demografiei.
În Belgia ne reţine atenţia Adolphe Quételet (1796-1874).
Acesta este cunoscut pentru organizarea şi valorificarea
recensămintelor de populaţie din Belgia, pentru elaborarea unor
interesante studii de demografie generală, pentru perfecţionarea
tabelelor de mortalitate ( Nouvelles tables de la mortalité pour la
Belgique, 1851). De asemenea, Quételet are merite deosebite în
organizarea colaborării în domeniul statisticii pe plan internaţional.
Împreună cu demograful britanic William Farr (1807-1887) a iniţiat,
 13
în 1853, la Bruxelles, primul Congres Internaţional de Statistică. În
lucrarea sa Sur l'homme et le dévelopment de ses facultés ou essai de
physique sociale (Asupra omului şi a dezvoltării aptitudinilor sale sau
studiu de fizică socială) - Paris, 1835, demograful şi statisticianul
belgian a pus la baza statisticii legea numerelor mari, concepând
statistica drept fizică socială şi mecanică socială. S-a mai ocupat de
teoria probabilităţilor, de antropometrie şi de statistica  “morală”.
O personalitate de primă mărime a Belgiei este şi
matematicianul Pierre – François Verhulst (1804-1849) care a
formulat, în 1838, pentru prima dată, curba logistică. Această curbă a
fost redescoperită de demografii americani Raymond Pearl (1879-
1940) şi Lowell Reed în 1920.
Germania secolului al XIX-lea a consacrat numele lui Wilhelm
Lexis (1837-1914), economist, demograf şi statistician, cel ce a
introdus celebra “reţea demografică” ce-i poartă numele, instrument
deosebit de descriere şi analiză demografică, util cu deosebire analizei
mortalităţii. Acesta a stabilit, pentru aprecierea mortalităţii, curba lui
Lexis, după care rezultă o distribuţie cu trei valori modale : la vârsta
de 0 ani, la 20-25 de ani şi la 70-80 ani. A introdus noţiunea de durată
normală a vieţii, corespunzând vârstei la care decesele au frecvenţă
modală. Principalele sale lucrări sunt Einleitung in die Theorie der
Bevölkerungsstatistik ( Introducere în teoria statisticii populaţiei ) –
Strasbourg, 1875 şi Zur Theorie der Massenerscheinungen in der
menschlichen Gesselschaft ( Contribuţii la teoria fenomenelor de masă
în societatea umană) – Freiburg, 1877.
Friedrich Knapp (1842-1926), statistician, demograf şi
economist german, s-a ocupat de teoria formală a reproducţiei şi de
tabelele de mortalitate. Este important şi prin aceea că a perfecţionat
teoria reţelelor demografice, cunoscută sub denumirea de graficul lui
Lexis.
Karl Becker (1823-1896) a adus contribuţii la teoria şi tehnica
tabelelor de mortalitate, fiind, împreună cu Gustav Zeuner (1828-
1907), iniţiatorul metodei generaţiei ( a anului de naştere) la calculul
probabilităţilor de deces. Becker s-a ocupat şi de determinarea
indicelui mortalităţii infantile, precum şi de reprezentarea grafică a
tabelelor de mortalitate ( diagrama lui Lexis – Zeuner-Becker ).
Trebuie menţionat şi germanul Richard Böckh (1824-1907),
pentru studiile sale privind perfecţionarea tabelelor de mortalitate,
dar, mai ales, pentru faptul că este primul care, în 1884, a formulat
indicele net al reproducţiei, indice dezvoltat peste câteva decenii de
 14
demograful englez de origine germană Robert Kuczynski (1876-
1947) ; indicele poartă numele Böckh – Kuczynski. Böckh a mai
elaborat studii privind fertilitatea şi divorţialitatea. Dintre lucrările
acestuia, amintim Sterblichkeitstafel zur den preussischen Staat
( Tabela de mortalitate a populaţiei din Prusia ) – 1875 şi Statistik der
Ehescheidungen in der Stadt Berlin ( Statistica divorţurilor în oraşul
Berlin ) – 1897.
În Norvegia se impune numele lui Anders Kiaer (1838 – 1919),
statistician şi demograf, primul care a aplicat metoda sondajului în
activitatea practică de statistică, folosind-o la studiul repartiţiei
populaţiei după venit şi sexe. Fertilitatea conjugală este, de asemenea,
un domeniu important aprofundat de nordic.
Suedia, ţară cu un deosebit potenţial în ceea ce priveşte teoria
demografică, l-a impus atenţiei pe statisticianul şi demograful Gustav
Sundbärg, cu deosebite contribuţii la metodologia statistică a
demografiei. Acesta a elaborat printre cei dintâi piramida vârstelor ,
instrument deosebit de analiză a structurii populaţiei pe vârste (şi pe
sexe). Este autor al unei teorii privind tipurile de populaţie (progresiv,
matur şi staţionar), pe baza piramidei vârstelor. Una dintre cele mai
importante lucrări ale suedezului este Fortsatta bidrag till en svensk
befolkningstatistik ( Progrese în statistica populaţiei Suediei) –
Stockholm,1909 . Reţinem şi Bevölkerungsstatistik Schwedens 1750-
1900 ( Statistica populaţiei Suediei între anii 1750 – 1900) –
Stockholm, 1907.
Înaintea lui Sundbärg, Suedia s-a remarcat, din punct de vedere
demografic, prin cunoscutul astronom, matematician şi demograf Per
Wargentin (1717 – 1783). Teoria şi tehnica tabelelor de mortalitate
cunosc o dezvoltare deosebită odată cu apariţia lucrării Mortalitatene i
Sverige, i addledning cef tabellverket ( Mortalitatea în Suedia ; tabele
de mortalitate) – Handuger, 1766. Demograful suedez a publicat
numeroase studii despre structura şi mişcarea populaţiei Suediei. De
asemenea, a elaborat tabelele de mortalitate ale populaţiei Suediei
pentru perioada 1755 – 1763. Per Wargentin a ocupat şi funcţia de
Secretar al Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei din Stockholm.
Încheiem periplul scandinav în Danemarca, unde îl întâlnim pe
demograful, statisticianul şi economistul Harald Westergaard ( 1853
– 1936), profesor la København Universitet (Universitatea din
Copenhaga). Acesta a aplicat matemetica la studiul fenomenelor
sociale şi a folosit legea erorilor la calculul frecvenţelor demografice,
cu deosebire la determinarea indicilor de mortalitate. S-a ocupat şi cu
 15
studierea istoriei statisticii. Câteva din scrierile demografului danez:
Mortalität und Morbidität (Mortalitate şi morbiditate), 1882 ;
Summary and Evaluation in the Recent Studies of Death Rate in
Different Classes of Society ( Rezumat şi evaluare a studiilor recente
despre proporţiile morţii în diferite clase sociale), 1882; The Official
Vital Statistics at the Scandinavian Countries and the Balt Republics
( Statistica demografică oficială a ţărilor scandinave şi a republicilor
Baltice), 1926; Contributions to the History of Statistics ( Contribuţii
la istoria statisticii), 1932.
Literatura românească a ultimelor decenii a susţinut existenţa
autonomă a demografiei şi a statisticii, în acelaşi timp cu evidenţierea
necesităţii existenţei strânselor legături de colaborare dintre acestea
(Vl. Trebici, 1966; G. Retegan, 1966).
Demografia în România. Demografia şi statistica din România
au o îndelungată şi bogată tradiţie. Înregistrări ale populaţiei, sub
formă de catastife şi conscripţii se întâlnesc încă din secolele XVI –
XVIII. Primul recensământ modern al populaţiei îl aflăm în 1838.
Statistica stării civile se pare că a fost organizată cu cel puţin un secol
înainte. De asemenea, în secolul al XIX-lea, au existat şi preocupări
pentru învăţământul demografic.
Problemele populaţiei au făcut obiectul unor importante studii.
În acest sens, amintim numele unui veritabil precursor al demografiei
moderne româneşti, în persoana lui Dimitrie Cantemir. De referinţă
este lucrarea acestuia, Descriptio Moldavie (aprox. 1715), în care
întâlnim informaţii de cel mai mare interes cu privire la populaţie şi la
diferitele aspecte ale acesteia.
Secolul al XIX-lea, în care se înregistrează un avânt al
demografiei, este marcat de figurile lui Ion Ionescu de la Brad şi
Dionisie Pop Marţian, iniţiatorii recensământului din 1859-1860 şi
organizatorii primelor Oficii Naţionale de Statistică din Ţara
Românească şi Moldova.
Idei interesante cu privire la populaţie se găsesc în studiile lui P.
S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, George Bariţiu, atestând
concepţia ştiinţifică a autorilor.
Primii demografi în adevăratul sens al cuvântului au fost
Leonida Colescu, Z. Arbure, I. Crupenski, aceştia analizând
competent unele aspecte şi fenomene precum structura socio-
economică, nivelul de instruire, fertilitatea şi mortalitatea populaţiei.
În perioada interbelică, atât demografia, cât şi statistica cunosc o
dezvoltare deosebită. Recensământul populaţiei din 1930, prelucrat
 16
după cele mai avansate metode, situează ţara noastră pe primele locuri
din lume în acest domeniu. Studii valoroase publicate în această
perioadă sunt legate de numele lui G. Banu, Petru Rîmneamţu,
Dumitru C. Georgescu, Anton Golopenţia. O contribuţie
remarcabilă au adus matematicienii specialişti în demografie ca N.
Praporgescu şi M. Sanielevici, cărora le datorăm primele tabele de
mortalitate, şi academicienii Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc..
În concepţia demografilor români din anii ‘80 ( Vladimir
Trebici ş.a.), populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu
numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei
sociali, educaţionali, economici, sanitari.
Delimitarea clară a demografiei ca ştiinţă autonomă şi a relaţiilor
multiple dintre demografie şi celelalte ştiinţe, constituie o premisă
favorabilă dezvoltării în continuare, printr-o abordare
multidisciplinară, a studiilor privind populaţia.
Reamintim că, la Bucureşti, în 1974, a avut loc Conferinţa
Mondială a Populaţiei.

1.3 Populaţia ca sistem

Un sistem reprezintă o totalitate de elemente aflate în conexiune;

elementele sistemului sunt obiecte, fenomene sau procese din
totalitatea definită ca sistem, fiind privite ca părţi ale sistemului ;
conexiunile sunt raporturile dintre elementele sistemului, ce se
stabilesc în timpul funcţionării acestuia; interacţiunea reprezintă
forma de legătură a obiectelor, influenţarea reciprocă dintre elemente.
Un sistem este relativ izolat de mediul său. În acest cadru, distingem
intrările (variabilele de intrare), care reprezintă influenţa exercitată
asupra sistemului şi ieşirile (variabilele de ieşire), prin care desemnăm
acţiunea inversă (dinspre interior spre exterior) pe care sistemul o
exercită asupra mediului.
Structura unui sistem este dată de mulţimea elementelor şi
conexiunilor care îl alcătuiesc. Funcţia sistemului este finalitatea
sistemului, respectiv comportamentul acestuia, în condiţiile unei
structuri date a sistemului la un moment dat şi în raport cu obiectivul
pe care sistemul îl are de îndeplinit. Prin obiectiv al unui sistem
înţelegem starea viitoare a sistemului, care trebuie atinsă şi care
motivează comportarea sistemului.
Starea sistemului este variabilă în timp. Structura acestuia este
cea care o determină.
 17
Sistemele pot fi închise sau deschise. Principalele proprietăţi ale
sistemelor sociale (inclusiv ale populaţiei) sunt următoarele (în
viziunea lui Mircea Maliţa, 1975) :
- integritatea : întregul este mai mult decât suma părţilor, optica este
de la întreg spre parte ;
- autostabilizarea (autoreglarea) : denumită şi “proprietatea
cibernetică I”, potrivit căreia sistemul are tendinţa de a reveni la starea
anterioară; mai este denumită şi “homeostază” ;
- autoorganizarea : prin aceasta înţelegem nu numai readucerea
sistemului la stările sale de echilibru, ci şi crearea de noi stări stabile
care să permită înfruntarea schimbărilor şi provocărilor mediului ;
- ierarhizarea : desemnează capacitatea unui sistem de a fi, în acelaşi
timp, un suprasistem pentru părţile sale şi un subsistem în componenţa
altor sisteme.
În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy),
populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom.
Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar, pe de alta, cea de
tip deschis.
Ca populaţie de tip închis, intrările sunt reprezentate de naşteri
(N), iar ieşirile de decese (M). Fluxul N – M schimbă stările
populaţiei. Continuând analiza în baza conceptelor teoriei generale a
sistemelor anterior prezentate, populaţia are o structură care este
reprezentată de subsistemele existente, de conexiunile dintre ele.
Aceste subsisteme sunt subpopulaţiile constituite în raport cu
caracteristicile demografice sex, vârstă, stare civilă. Distingem
subpopulaţii pe vârste (populaţie tânără ; populaţie adultă ; populaţie
vârstnică), subpopulaţia feminină de vârstă fertilă, subpopulaţiile
necăsătorită, căsătorită şi văduvă etc. Între aceste subpopulaţii şi
fluxurile de evenimente demografice se creează o serie de conexiuni.
Sistemul are o funcţiune, un comportament.
 18
Reprezentarea populaţiei ca sistem, în această primă ipostază,
este cea din figura 1.

Figura 1 : Populaţia ca sistem demogrfic închis

N = naşteri
M = decese
F = femei
B = bărbaţi
N b = născuţi vii de sex masculin
N f = născuţi vii de sex feminin
P f 15-49 = populaţia feminină de vârstă fertilă
S = structura după vârstă

Naşterile (N) reprezintă variabilele de intrare în sistem, în timp

ce decesele (M) se constituie în variabile de ieşire. Este important să
observăm că intrările sunt realizate de sistemul demografic însuşi, mai
exact de subpopulaţia feminină de vârstă fertilă (persoanele de sex
feminin având vârsta cuprinsă între 15 şi 49 de ani). Astfel, relaţiile şi
conexiunile au loc numai între variabilele demografice : populaţie,
 19
structură pe sexe şi vârstă, naşteri şi decese. Întrucât naşterile sunt
influenţate de căsătorii (frecvenţa căsătoriilor, vârsta la care se încheie
căsătoria, structura populaţiei nupţiabile etc.), acestea sunt, de
asemenea, considerate evenimente demografice fundamentale. Pentru
raţiuni similare, se consideră evenimente demografice şi divorţurile.
La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei are
drept intrări naşterile (N) şi imigrările (I), iar ca ieşiri decesele (M) şi
emigrările (E). Figura 2 exemplifică acest tip de sistem.

Figura 2 : populaţia ca sistem demografic deschis

Aici, fluxurile sunt date de naşteri şi decese, de imigrări şi

emigrări, intrări şi ieşiri ce modifică stările populaţiei. Populaţia este
un sistem cibernetic cu reacţie după stare : numărul şi structura după
sexe şi vârste a populaţiei influenţează în permanenţă intrările şi
ieşirile din sistem . Ea este un sistem controlabil şi reglabil. Mai târziu
vom comenta rolul politicii demografice în domeniul reglării pentru
ca populaţia, ca sistem, să urmeze o anumită traiectorie.
Potrivit cercetătorilor americani Thomas R. Ford şi Gordon F.
de Jong (1970), populaţia, ca sistem demografic, poate fi prezentată
astfel:
 20

Trăsăturile şi procesele sistemului demografic

Trăsătura sau Procesul Trăsătura sau Procesul

caracteristica elementului caracteristica sistemului
elementului sistemului
Calitatea de Naştere, deces Mărimea Creşterea:spor
membru şi migraţie prin naşteri şi
imigrări;pierder
i prin decese şi
emigrări
Vârsta Îmbătrânire Structura pe Restructurare
vârste după vârstă
Sexul - - - - - - - - - - - Structura după Restructurare
sex după sex
Domiciliul Migraţia Distribuţia Redistribuţia
internă după domiciliu după domiciliu

Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu se

confundă cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o
compun ; întregul este mai important decât părţile, deoarece intervin
structurile, conexiunile şi funcţionarea sistemului.
Indiferent cum privim populaţia ( închisă sau deschisă), ea nu
este izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu “mediul”, cu
celelalte sisteme. La cel mai înalt grad de generalitate, distingem
următoarele sisteme: populaţia, societatea, mediul înconjurător,
tehnologia (Ford şi de Jong).
Sistemul demografic are ca elemente principale: mărimea
populaţiei, compoziţia, distribuţia teritorială, fertilitatea, mortalitatea,
migraţia. Sistemele sociale agregate au ca elemente definitorii
(definite social) : baza etnică, starea civilă (statutul marital),
caracteristici familiale, gradul de participare la forţa de muncă,
ocupaţia, activităţile economice, educţia, venitul, religia. Ca elemente
definite analitic menţionăm : atitudinile, valorile şi credinţele
(convingerile). Sistemele de acţiune socială au ca elemente
semnificative : grupurile informale, asociaţiile, colectivităţile,
instituţiile aferente căsătoriei şi familiei, instituţiile religioase,
instituţiile politice, instituţiile economice, instituţiile sanitare,
instituţiile de educaţie, instituţiile de asigurări etc.
 21
Date fiind cele anterior menţionate, relaţiile devin numeroase şi
complexe. Intersectarea sistemului populaţiei cu celelalte sisteme
creează noi subsisteme, relaţii şi conexiuni. În aceste condiţii,
populaţia nu mai este văzută ca un sistem autonom, care poate fi
studiat ca o mulţime de variabile demografice ; zonele “intersectate”
(demografia cu economia; demografia cu sociologia; demografia cu
ecologia; demografia cu geografia etc.) constituie domeniile unor
discipline asociate.
Constatările în legătură cu populaţia ca sistem demografic şi
populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definirea
demografiei şi delimitarea obiectului său de studiu. Ele sunt, de
asemenea, importante, pentru modelarea matematică a populaţiei şi a
proceselor demografice, pentru elaborarea modelelor demoeconomice,
pentru tehnicile de simulare. 
În strânsă legătură cu ideile dezbătute în acest subcapitol,
precizăm că demografia cuprinde mai multe variante (specii) care i se
subsumează ca părţi componente.
Demografie economică: parte a demografiei care se ocupă cu
studiul raportului dintre economie şi populaţie, conceptul fundamental
fiind cel de populaţie activă. În acest caz, variabila populaţie este
inclusă în modelele creşterii economice, în vederea descrierii şi
analizei corelaţiei demo-economice.Un reprezentant de seamă al
acestei ramuri este italianul Giorgio Mortara (1885 – 1967), profesor
la universităţile din Messina, Milano şi Roma ( lucrare fundamentală :
Economia della popolazione. Analisi delle relazioni tra fenomeni
economici i demografici, Torino, 1960).
Demografia istorică: parte a demografiei care studiază, cu
metode specifice, populaţia (inclusiv evoluţia acesteia) în trecut,
reconstituind informaţiile pentru perioada “prestatistică” (perioadă
caracterizată prin absenţa surselor statistice de tipul recensămintelor,
stării civile etc.). Îi amintim, în acest context, pe Louis Henry
(n. 1911), demograf francez şi membru corespondent al Academiei
Britanice (Manuel de démographie historique, Paris, 1970) şi pe T. H.
Hollingsworth (Historical demography, London, 1969).
Demometrie: sinonim pentru demografia teoretică, formală – a
se vedea definirea demografiei în sens îngust. Conceptul de
demometrie a fost creat de demograful suedez Hannes Hyrenius
(Demometri, Gothenborg, 1966) şi folosit de demograful şi
statisticianul austriac W. Winkler (Demometrie, Berlin, 1969).
Apariţia acestui termen trebuie privită ca o încercare de a se asigura o
 22
simetrie între partea de conţinut şi cea de măsurare, după
modelul: sociologie – sociometrie; economie – econometrie;
biologie – biometrie; psihologie – psihometrie etc.
Demografie calitativă: parte a demografiei care studiază
distribuţiile caracteristicilor calitative (fizice, spirituale etc.) în sânul
populaţiilor, având contingenţă cu genetica umană.

2. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI PE TERRA

 23
2.1 Antropogeneza. Adaptarea omului la mediu F‫٭‬

Cu toţii ne-am întrebat cel puţin o dată  : Când şi unde a

apărut omul ? Cum a evoluat el ? Cum s-a răspândit el din
punct de vedere geografic şi sub influenţa căror auspicii ?
Cercetările efectuate până acum susţin că omul aparţine
regnului animal. În urma unui îndelungat şi anevoios proces de
evoluţie biologică, omul s-a situat pe treapta cea mai înaltă a
vieţuitoarelor.
Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, o dată
cu dispariţia vechilor primate, la sfârşitul oligocenului şi
începutul miocenului, acum aproximativ 24 de milioane de ani,
au trăit hominidele primitive Kenyapithecus africanus şi
Dryopitecii, urmate de specia Ramapithecus (cu 14 milioane de
ani în urmă). Din aceste din urmă hominide s-au dezvoltat
strămoşii comuni ai Australopitecilor şi ai genului Homo, care
au trăit în urmă cu mai bine de 5 milioane de ani. Homo erectus
a evoluat în intervalul 2,5 milioane de ani – 100 000 de ani  ;
din acesta s-au desprins pitecantropul ( omul de Jawa),
atlantropul (în nordul Africii), heidelbergensis ( Germania) şi
Sinathropus pekinesis.
Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca
vieţuind acum aproximativ 250 000 de ani. El a fost considerat
a fi “omul raţional” şi cel mai vechi reprezentant al omului
actual. Continuând să progresăm pe această scară a evoluţiei,
precizăm apariţia, în urmă cu 150 000 – 35 000 de ani, a lui
Homo neanderthalensis, în Europa, Asia şi Africa, având
trăsături şi îndemânări superioare predecesorilor săi. Anumite
studii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual (Homo
sapiens sapiens), în timp ce altele concluzionează înlocuirea
lui neanderthalensis cu tipul Cromagnon, reprezentat de
oameni cu înfăţişarea fizică actuală din Europa, Africa şi
China.
Majoritatea paleontologilor precizează că locul
antropogenezei este în Africa ; există şi opinia că acest loc ar
aparţine Asiei şi Africii în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul
că “locul originar” corespunde zonei calde euro-asi-africane.
Dinspre acest spaţiu s-a desfăşurat popularea lentă, la început
cu caracter nomad, în varii condiţii naturale. Oamenii s-au
răspândit radiar şi divergent spre alte arii
 24
[‫٭‬date preluate din Nicolae Ilinca, Geografie umană, Corint, 1999
continentale din lumea veche, apoi spre lumea nouă ( America şi
Oceania ), unde au fost evidenţiate urme osteologice de antropoide,
care atestă fenomenul antropogenetic şi în aceste regiuni.
Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă
terestră s-a derulat lent, începând de acum 1,5 – 2 milioane de ani, în
condiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o
puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale,
asupra ocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia
biologică a omului s-a desăvârşit în urmă cu 100 000 de ani şi că
Homo sapiens s-a afirmat cu aproximativ 50 000 de ani în urmă ca
specie ( umană ) unică.
Vom prezenta în cele ce urmează câteva date privind prezenţa
omului pe teritoriul ţării noastre.Încă de acum 600 000 de ani, din
paleolitic, prezenţa umană a fost pusă în evidenţă de urme materiale ;
ocupaţiile respectivei perioade erau cele de culegător şi vânător.
Relevante sunt “uneltele de prund”, precum vetrele de foc, aşchiile de
silex şi toporaşele de mână descoperite pe Valea Dârjovului, apoi la
Mitoc – Prut şi pe Valea Lupului (zona Iaşi). În paleoliticul mijlociu
( 120 000 – 100 000 î.Hr. ) întâlnim specia Homo primigenius în
peşterile Baia de Fier, Ohaba-Ponor, Ripiceni; ocupaţiile vremii erau
cele de vânătoare; se foloseau unelte ascuţite şi vatra de foc.
Paleoliticul superior ( 100 000 – 10 000 î.Hr. ) este marcat de
prezenţa genului Homo sapiens fossilis. Acesta avea o cultură extinsă
comparativ cu primigenius, folosind tehnica lamelară şi focul,
dispunând de ateliere de cioplire a opalului ( Ionăşel – Bihor ) şi
variate unelte ( Cioclovina, Peştera – Braşov, Ceahlău ). Homo
sapiens recens a marcat perioada 10 000 – 5 000 î.Hr. prin urmele
lăsate în zona peşterilor de la Băile Herculane şi în Masivul Ceahlău ;
practicile acestuia erau legate de folosirea arcului cu săgeată şi a
uneltelor cioplite. O dată cu desprinderea omului de peşteră, s-a trecut
la cultura neolitică, atunci când au apărut şi locuinţele cu vetre de foc.
Populaţiile erau eterogene, cu elemente aparţinând triburilor de
păstori. Ocupaţiile erau legate de culturile primitive de plante, de
domesticirea animalelor şi de producerea uneltelor din piatră şlefuită.
Neoliticul târziu ( 2800 – 1900 î.Hr. ) este reprezentat prin aşezări
întărite, unelte din silex, piatră, ceramică ( unelte perfecţionate ) şi
tehnica olăritului. Tot atunci s-a introdus grâul în culturi, s-au
domesticit oaia, boul, capra, porcul şi s-a folosit plugul cu brăzdar din
corn de animal. Epoca bronzului ( 1 700 – 800 î.Hr. ) se remarcă prin
 25
fortificaţii pe înălţimi, cetăţi de pământ ( Mediaş, Sighetu Marmaţiei )
şi ateliere de prelucrare a fierului. Epoca fierului ( 700 – 100 î.Hr. )
corespunde geţilor şi dacilor. Populaţia Daciei preromane şi romane se
apreciază la aproximativ 1 000 000 de locuitori. Istoricul Vasile
Pârvan a estimat, pentru secolul al treilea după Hristos, populaţia
Daciei, la 1 250 000 de locuitori ( cu o densitate a locuirii de 10
locuitori la km.² ), populaţie cuprinsă în sate sau aşezări protourbane,
implicată în practica albinăritului, exploatarea minieră şi prelucrarea
metalelor sub formă de podoabe.
În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu,
menţionăm că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul
fiind singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile
naturale cele mai diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la
mediile cele mai comode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în
acest sens, de prezenţa temporară a omului în spaţiile inospitaliere
sau de putinţa de supunere a legilor naturii, exemple semnificative
fiind Groenlanda şi Svalbarg.
Figura 3 evidenţiază cum a evoluat numeric populaţia Terrei.

Figura 3: Evoluţia numerică a populaţiei Terrei

 26
2.2 Factori ce influenţează răspândirea teritorială a
populaţiei

Diferenţele evidente în repartiţia teritorială a populaţiei şi în

intensitatea populării sunt condiţionate de mai mulţi factori, dintre
care îi evidenţiem pe cei mai importanţi:
Factorii geografici
Aceştia, reprezentaţi de calităţile naturale ale mediului, se
exprimă prin condiţii favorabile permanentizării sau atracţiei
temporare a populaţiei. Relevante sunt fizionomia reliefului, gradul de
accesibilitate al terenului, clima, vegetaţia, fauna, fertilitatea solului,
izvoarele şi apele, resursele subsolului, toate aceste elemente generând
densităţi şi grupări variabile de populaţie. În multe situaţii, elementele
mediului (munţi, ape curgătoare, mlaştini, mări, oceane, păduri etc.)
s-au împotrivit extinderii populaţiilor şi, de aici, grupările variate de
populaţie în teritoriu.
Factorii social-istorici
Se referă la evenimentele istorice care au determinat deplasările
de populaţie, apoi la relaţiile dintre state, care au impulsionat
intensificarea sau lărgirea ariilor populate, la care se mai pot adăuga
războaiele, bolile, fenomenele religioase, specifice şi în prezent, cu
variaţii de la o regiune la alta, care aduc, permanent, modificări în
repartiţia populaţiei ( să ne reamintim de ceea ce s-a petrecut în
Bosna i Hercegovina sau în provincia Kosovo – Metohia).
Factorii tehnologici şi economici
Susţin atracţia populaţiei şi dispersia locuitorilor spre regiuni cu
un grad sporit de dezvoltare, cum ar fi Valea Rinului, Zona Marilor
Lacuri, megalopolisul nipon, Zona Shaba, Bazinul Ruhr etc.
Factorii demografici
Se reprezintă prin indicatorii de bază ai populaţiei: gradul de
reproducere a populaţiei, migraţiile externe, exploziile demografice,
care aduc creşteri numerice şi de densitate a populaţiei şi, invers,
discontinuităţi în răspândirea teritorială a populaţiei.

2.3 Populaţia Terrei

Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice,

economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o
mare variaţie a numărului de locuitori, începând cu China ( peste 1,2
 27
miliarde locuitori ) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute
sau mii de locuitori.
La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma 5 759 276000
de locuitori, iar la 11 iulie acelaşi an erau înregistraţi 5 785 335 142 de
locuitori ( un plus de peste 26 milioane locuitori ). În 1998, Terra
contoriza 5 929 839 000 de locuitori, din care 4 748 310 000 (80%)
trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate.
Iată cum se prezenta repartiţia populaţiei pe continente şi mari
regiuni geografice în anul 1 998.

Continent / regiune geografică Populaţia ( mii loc.)

Africa 778 484
Europa 729 406
America de Nord 304 078
America Latină 462 599
Asia 3 588 877
Oceania 29 460
Mondial 5 929 839
Ţări slab şi mediu dezvoltate 4 748 310
Ţări dezvoltate 1 181 530

În tabelul următor regăsim numărul populaţiei statelor lumii, în

ordinea descrescătoare a efectivelor de populaţie. Datele se referă la
anul 1 998.

1.China 1.236.914.658 96. El Salvador 5.752.067

2.India 984.003.683 97.Libia 5.690.727
3.S.U.A. 270.311.758 98.Israel 5.643.966
4.Indonezia 212.941.810 99.Burundi 5.537.387
5.Brazilia 169.806.557 100.Slovacia 5.392.982
6.Rusia 146.861.022 101.Danemarca 5.333.617
7.Pakistan 135.135.195 102.Paraguay 5.291.020
8.Bangladesh 127.567.002 103.Laos 5.260.842
9.Japonia 125.931.533 104.Finlanda 5.149.242
10.Nigeria 110.532.242 105.Georgia 5.108.527
11.Mexic 98.552.776 106.Sierra Leone 5.080.004
12.Germania 82.079.454 107.Togo 4.905.827
13.Filipine 77.725.862 108.Croaţia 4.671.584
14.Vietnam 76.236.259 109.Papua 4.599.785
 28

15.Iran 68.959.931 110.Nicaragua 4.583.379

16.Egipt 66.050.004 111.Kirghistan 4.522.281
17.Turcia 64.566.511 112.Moldova 4.457.729
18.Tailanda 60.037.366 113.Iordania 4.434.978
19.Marea Britanie 58.970.119 114.Norvegia 4.419.955
20.Franţa 58.804.944 115.Turkmenista 4.297.629
n
21.Etiopia 58.390.351 116.Eritreea 3.842.436
22.Italia 56.782.748 117.New Zealand 3.625.388
23.Ucraina 50.125.108 118.Irlanda 3.619.480
24.Congo 49.000.511 119.Costa Rica 3.604.642
25.Myanmar 47.305.319 120.Lituania 3.600.158
26.Coreea de Sud 46.416.796 121.Liban 3.505.794
27.Africa de Sud 42.834.520 122.Singapore 3.490.356
28.Spania 39.133.996 123.Armenia 3.421.775
29.Polonia 38.606.922 124.R.C-Africană 3.375.771
30.Columbia 38.580.949 125.Bosnia (BiH) 3.365.727
31.Argentina 36.265.463 126.Albania 3.330.754
32.Sudan 33.550.552 127.Uruguay 3.284.841
33.Canada 30.675.398 128.Liberia 2.771.901
34.Tanzania 30.608.769 129.Panama 2.735.943
35.Algeria 30.480.793 130.Congo 2.658.123
36.Maroc 29.114.497 131.Jamaica 2.634.678
37.Kenya 28.337.071 132.Mongolia 2.578.530
38.Peru 26.111.110 133.Mauritania 2.511.473
39.Afghanistan 24.792.375 134.Letonia 2.385.396
40.Uzbekistan 23.784.321 135.Oman 2.363.591
41.Nepal 23.698.421 136.E.A.Unite 2.303.088
42.Venezuela 22.803.409 137.Lesoto 2.089.829
43.România 22.395.848 138.Macedonia 2.009.387
44.Uganda 22.167.195 139.Slovenia 1.971.739
45.Irak 21.722.287 140.Kuweit 1.913.285
46.Coreea de Nord 21.234.387 141.Bhutan 1.908.307
47.Malaezia 20.932.901 142.Namibia 1.622.328
48.Arabia Saudită 20.785.955 143.Botswana 1.448.454
49.Sri Lanka 18.933.558 144.Estonia 1.421.335
50.Mozambic 18.641.469 145.Gambia 1.291.858
51.Australia 18.613.087 146.Gabon 1.207.844
52.Ghana 18.497.206 147.Guinea Bisau 1.206.311
 29

53.Kazahstan 16.846.808 148.Mauritius 1.168.256

54.Siria 16.673.282 149.T. Tobago 1.116.595
55.Yemen 16.387.963 150.Swaziland 966.462
56.Olanda 15.731.112 151.I-le Fiji 802.611
57.Cote d’Ivoire 15.446.231 152.Cipru 748.982
58.Camerun 15.029.433 153.Guyana 707.954
59.Chile 14.787.781 154.Qatar 697.126
60.Madagascar 14.462.509 155.Bahrain 616.342
61.Ecuador 12.336.572 156.Comoros 545.528
62.Guatemala 12.007.580 157.G.Ecuatorială 454.001
63.Cambogia 11.339.562 158.I-le Solomon 441.039
64.Burkina Faso 11.266.393 159.Djibouti 440.727
65.SerbiaMuntenegru 11.206.039 160.Surinam 427.980
66.Cuba 11.050.729 161.Luxemburg 425.017
67.Zimbabwe 11.044.147 162.Capul Verde 399.857
68.Angola 10.864.512 163.Malta 379.563
69.Grecia 10.662.138 164.Brunei 315.292
70.Belarus 10.409.050 165.Maldive 290.211
71.Cehia 10.286.470 166.I-le Bahamas 279.833
72.Ungaria 10.208.127 167.Islanda 271.033
73.Belgia 10.174.922 168.Barbados 259.025
74.Mali 10.108.569 169.Belize 230.160.
75.Portugalia 9.927.556 170.Samoa 224.713
76.Malawi 9.840.474 171.Vanuatu 185.204
77.Senegal 9.723.149 172.St. Lucia 152.335
78.Niger 9.671.848 173.Sao Tome 150.123
79.Zambia 9.460.736 174.Micronezia 129.658
80.Tunisia 9.380.404 175.St.Vincent 119.818
81.Suedia 8.886.738 176.Tonga 108.207
82.Bulgaria 8.240.426 177.Grenada 96.217
83.Austria 8.133.611 178.Kiribati 83.976
84.Rep.Dominicană 7.998.766 179.Seychelles 78.641
85.Rwanda 7.956.172 180.Dominica 65.777
86.Azerbaidjan 7.855.576 181.Andorra 64.716
87.Bolivia 7.826.352 182.Antigua 64.006
88.Guineea 7.477.110 183.I-le Marshall 63.031
89.Chad 7.359.512 184.St.Kitts 42.291
90.Elveţia 7.260.357 185.Monaco 32.035
91.Somalia 6.841.695 186.Liechtenstein 31.717
 30

92.Haiti 6.780.501 187.San Marino 24.894

93.Benin 6.100.799 188.Palau 18.110
94.Tadjikistan 6.020.095 189.Nauru 10.501
95.Honduras 5.861.955 190.Tuvalu 10.444
191.Vatican 850

Sursa:United States Census International Programs Center, 2 000

Figura 4 prezintă evoluţia numerică a populaţiei pe

continente/regiuni geografice, inclusiv o proiecţie pentru orizontul de
timp 2 000 – 2 100.

Figura 4 : Evoluţia numerică a populaţiei pe continente/regiuni geografice

 31
Evoluţia numerică a populaţiei României pentru intervalul
1 859 – 1 998 este prezentată în figura 5.

Figura 5 : Evoluţia numerică a populaţiei României

2.4 Densitatea populaţiei

Expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o

constituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în
raport cu suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P)
la un moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta.
Valoarea raportului se exprimă în număr de locuitori pe km.² Formula
de calcul: d=P/S
Valoarea raportului care exprimă densitatea se numeşte indice
general (mediu) de densitate. Indicele acesta (numit general sau
mediu) de densitate este influenţat de diferiţi factori, printre care:
caracteristicile topografice; tipurile de mediu (rural/urban); desimea
aşezărilor; mărimea aşezărilor omeneşti.
Este important să precizăm teritoriul la care se raportează
numărul populaţiei. Astfel, putem obţine diferiţi indici de densitate:
 32
densitatea populaţiei agricole, densitatea urbană (Bucureştiul are o
densitate de peste 9100 locuitori/km.²) etc.
Raportarea numărului locuitorilor se poate face şi la unităţi
teritoriale cu specific geografic, fie administrativ (comună, judeţ), fie
diviziuni de relief (lunci, câmpii, dealuri, munţi).
Se cuvine să menţionăm şi indicele densităţii potenţiale. Acesta
reprezintă raportul dintre populaţie şi resursele economice totale.
Pornind de aici, putem calcula şi densitatea populaţiei maxime, ca
fiind raportul dintre resurse şi populaţia maximă ce poate fi susţinută
cu aceste resurse.
Densitatea potenţială optimă reprezintă raportul dintre venitul
real maxim şi numărul locuitorilor în funcţie de resursele specifice.
Densitatea economică are în vedere raportul dintre necesităţile
populaţiei şi resursele disponibile pentru populaţie.
Densitatea medie a populaţiei pe Terra a depăşit 43 loc./km.² (în
1998). Există, însă, semnificative deosebiri în repartiţia populaţiei pe
glob. Astfel, zonele cu densităţi medii (100 – 50 loc./km²) reprezintă
32% din populaţia Terrei. Urmează cele cu 200 – 100 loc./km², cu o
pondere de 26% şi zonele cu peste 200 loc./km.² (8%). Iată, dar, că 2/3
din populaţia Terrei este concentrată în zone relativ aglomerate,
ocupând 18% din suprafaţa uscatului, depăşind densitatea medie a
populaţiei pe glob. În rest, 30% din populaţie este repartizată în zone
având între 50 şi 10 loc./km² (pe o suprafaţă terestră de 44%), apoi 5%
din locuitorii Terrei trăiesc în zone cu densităţi variind între 10 şi
1 loc./km² (pe 43 000 km², ceea ce reprezintă 32% din suprafaţa
uscată). În fine, pe o suprafaţă de 8 500 km² regăsim 0,2% din
populaţia globului, cu o densitate a locuirii de până la 1 loc./km².
Pe continente, densitatea atinge următoarele valori: 116 în Asia
(Bangladesh-825, Coreea de Sud-459, Coreea de Nord-447, Japonia-
330, India-279, Pakistan-180, China-129, Iran-42, Mongolia-1,5),
101 în Europa,(San Marino-410, Olanda-376, Belgia-330, Marea
Britanie-238, Germania-246, Italia-190, Cehia-130, Ungaria-108,
Danemarca-121, Portugalia-107, Slovenia-96, Austria-95, România-
94, Spania-79, Grecia-79, Irlanda-50,5, Suedia-20, Finlanda-15,
Islanda-3), 23 în Africa (Mali-9, Algeria-12, Sudan-12, Mozambic-21,
Africa de Sud-35, Maroc-39, Kenya-50, Tunisia-55, Ghana-75) , 22 în
America Latină (Bolivia-7, Argentina-13, Paraguay-13, Brazila-19,
Chile-19, Peru-19, Venezuela-24, Columbia-31, Ecuador-43, Mexic-
48, Honduras-52, 13 în America de Nord (Canada-3, S.U.A.-28), 13 în
Rusia şi C.S.I. şi 3 în Oceania.
 33
Mai menţionăm că statele cu întinderi foarte mici înregistrează
valori foarte ridicate ale densităţii medii a populaţiei: Monaco-30 000,
Macao-22 000, Singapore-4 741, Malta-1 139.
Cele mai mari densităţi ale populaţiei depăşesc 1 200 de
locuitori/km² în cuprinsul Văii şi Deltei Nilului, apoi peste 1 000
loc./km² în Valea şi Delta Gangelui şi Câmpia Chineză, după care, cu
valori mai mici, se înscriu văile Mekongului, Brahmaputrei, Rinului,
câmpiile Tamisei, Padului şi Est-Atlantică, precum şi zona Moscovei.
Mari densităţi de populaţie, ce depăşesc frecvent 1 000 loc./km², se
regăsesc în zona marilor concentrări industriale din Europa (Ruhr,
Rin, Paris, nord-estul Franţei, Middland, Silezia-Sudeţi) şi din
America de Nord (aria Marilor Lacuri, California, sud-estul Canadei).
Formele de relief au un rol esenţial în răspândirea populaţiei.
Astfel, populaţia şi aşezările urcă în altitudine până la peste 5 000 m.
în Podişul Tibet şi în Munţii Anzi. Aşezarea umană Baruduksum
( Podişul Tibet) se află la cea mai înaltă cotă altimetrică din lume :
6 400m.
Mai mult de jumătate din populaţia planetei se află repartizată la
cote de sub 200 m. altitudine (25% din întinderea planetei)., iar 4/5
din locuitorii lumii sunt concentraţi în aşezări de până la 500 m.
altitudine (28% din suprafaţa uscatului). Aproximativ 100 000 000 de
locuitori vieţuiesc la peste 2 000 m. altitudine. Repartizând populaţia
pe continente, notăm că Europa şi Australia au 90% din populaţie
concentrată în spaţii de până la 500 m. altitudine, Asia şi America de
Nord ajung la 80%, iar Africa şi America de Sud ating aproximativ
57% populaţie situată sub 500 m. altitudine. Dintre oraşele mari
situate la mari altitudini, menţionăm :La Paz (Bolivia)-3 400m,
Bogota (Columbia)-2 640,Ciudad de Mexico (Mexic)-2 278, Addis
Abeba (Etiopia)-2 424m. altitudine.
Valoarea pentru România este de 95 loc./km.², cu tendinţa de
scădere de la câmpie spre munte. Câteva valori (anul 1998): Ploieşti-
185, Iaşi-148, Galaţi-143, Braşov-116, Constanţa-106, Craiova-103,
Piteşti-98, Botoşani-93, Târgu-Mureş-90, Suceava-84, Sibiu-81,
Timişoara-80, Drobeta Turnu Severin-65, Reşiţa-44.
În ţara noastră, populaţia este răspândită până la peste 1 600 m
altitudine, în Munţii Apuseni, prin aşezări stabile şi la peste 1 800m,
până la 2 000 m, prin aşezări temporare, în Carpaţii Meridionali. Iată
câteva oraşe mai importante din România, situate la altitudini mai
mari : Predeal – 1 060 m, Miercurea – Ciuc –665m, Petroşani – 650m,
Braşov – 625m , Sibiu – 415m, Sighişoara – 375 m, Cluj – Napoca –
 34
360m. Printre oraşele aflate, altitudinar vorbind, la polul opus,
menţionăm : Constanţa – 25m, Brăila – 20m, Sulina – 4 m. Capitala,
Municipiul Bucureşti, se află la o altitudine de 85 m.
Se cuvine să facem câteva referiri şi în ceea ce priveşte
răspândirea populaţiei în latitudine.
În emisfera nordică, aşezările stabile cele mai depărtate de
Ecuator se află în Groenlanda (zonă ce aparţine de Danemarca), la
peste 82º latitudine, iar în emisfera sudică populaţia stabilă înaintează
până în Ţara de Foc, la peste 54º latitudine.
Zona caldă înglobează aproximativ 50% din populaţia Terrei  ;
85% se află în emisfera estică, aceasta fiind populată mult mai
devreme decât cea vestică.
Puterea de atracţie a mării şi resursele oferite de aceasta au ţinut
în preajmă o mare parte a populaţiei lumii. Se apreciază că jumătate
din populaţia globului trăieşte la mai puţin de 200 km. depărtare de
mare şi că cele mai ridicate densităţi de locuire se grupează până la 50
km. de ţărm, urcând la peste 1 000 loc./km² în Marea Câmpie
Chineză.
Figura 6 ne oferă imaginea repartiţiei populaţiei Terrei în funcţie
de altitudine şi distanţa faţă de ţărm.
 35
Figura 6 : Repartiţia populaţiei Terrei după altitudine şi distanţa faţă de ţărm
3. NUMĂRUL POPULAŢIEI

3.1 Stocuri de populaţie. Fluxuri de populaţie

Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe

orice studiu demografic sistematic : numărul populaţiei României,
numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale. Să
remarcăm, de la început, că numărul total al populaţiei este un agregat
macrodemografic. El cuprinde aproximativ 100 de generaţii
coexistente, apărute într-o sută de ani. De asemenea, acest număr
poate fi stabilit la un recensământ, poate fi estimat prin calcule sau
determinat la mijlocul unui interval de timp etc.
Precizia calculelor demografice, comparabilitatea pe plan
naţional şi internaţional, fundamentarea analizelor demografice
reclamă definirea unitară a conceptelor folosite şi a metodelor pentru
determinarea numărului populaţiei.
Să definim, pentru început, câteva noţiuni fundamentale de
analiză demografică.
Cohorta (demografică) reprezintă totalitatea persoanelor care,
într-un interval de timp, au suferit unul şi acelaşi eveniment
demografic. În mod convenţional, ca interval de timp este adoptat anul
calendaristic. O asemenea cohortă poate fi, în primul rând, generaţia.
Generaţia reprezintă totalitatea persoanelor care s-au născut în
acelaşi an calendaristic. Evenimentul demografic pe baza căruia se
constituie această cohortă este “naşterea vie”. În acest sens, vorbim,
de exemplu, despre generaţia anului 1 992, având un efectiv de 222
077 născuţi vii (sursa : Anuarul Statistic al României, 1 993). Vom
distinge, în continuare, generaţii masculine şi generaţii feminine.
O altă cohortă fundamentală în demografie este promoţia de
căsătorii, dublată de promoţia de persoane căsătorite. Evenimentul
demografic este căsătoria. Promoţia căsătoriilor din anul 2 001 are un
efectiv de 129 900 (sursa: Anuarul Statistic al României, 2 000);
promoţia femeilor căsătorite va fi de 129 900, promoţia bărbaţilor
căsătoriţi în anul 2 000 va fi, de asemenea, de 129 900. Prin urmare, în
anul 2 000, un număr de 259 800 de persoane şi-au schimbat statutul
matrimonial sau starea civilă ( aproximativ 1,18% din populaţia totală
a României). Trecerea, în acest caz, este de la necăsătorit, văduv,
divorţat la starea de căsătorit.
 36
Prin extindere, vom putea vorbi de cohorta persoanelor migrante
într-un an calendaristic, în raport cu evenimentul demografic de
migrare din localitatea a în localitatea b , de cohorta celor care intră în
populaţia activă etc.
Evoluţia unei generaţii pe parcursul mai multor ani este urmărită
longitudinal. Observarea respectivă se numeşte longitudinală
(diacronică sau istorică). Întrucât generaţia este un caz particular al
cohortei, un asemenea demers se mai numeşte observare sau analiză
pe cohorte.
Putem să ne imaginăm două modalităţi de observare şi de
analiză. Prima, cea obişnuită, presupune “deplasarea” observatorului
odată cu cohorta respectivă şi consemnarea sistematică a
evenimentelor şi a noilor stări ale cohortei ; cealaltă presupune
obsrvatorul instalat la un moment de observare, posterior producerii
evenimentelor şi refacerea acestora. Ele se numesc observare
longitudinală continuă şi observare longitudinală retrospectivă.
Aceasta din urmă se realizează mai cu seamă cu prilejul
recensămintelor (observarea retrospectivă a fertilităţii sau a migraţiei),
al diferitelor anchete sau studii speciale.
Din cele arătate mai sus rezultă că analiza demografică
presupune, ca o premisă fundamentală, dubla clasificare a
evenimentelor demografice : după vârstă şi după generaţie, în fiecare
an calendaristic.
Deşi observarea longitudinală oferă schema cea mai potrivită
unui studiu demografic, se foloseşte pe scară largă şi un alt tip de
observare, denumită transversală (de moment ; sincronică). Această
observare constă din sistematizarea evenimentelor dmografice într-un
an calendaristic şi repartizarea lor după o caracteristică oarecare
(vârstă, de pildă), fără referire la cohorte. Este cazul tipic al
statisticilor oficiale care prezintă în fiecare an decesele repartizate pe
ani de vârstă sau grupe cincinale de vârstă, naşterile în fiecare an
repartizate după vârsta mamelor etc. Prin prelucrări suplimentare se
pot, însă, reconstitui masele de evenimente şi repartiza pe cohorte sau
generaţii.
Măsura cea mai generală în demografie este rata. În cazul unei
observări longitudinale, ea este probabilitatea de producere a
evenimentului respectiv, cu condiţia ca raportarea evenimentelor să se
facă la efectivul iniţial al populaţiei. Atunci când datele sunt ale
observării transversale, rata este numai aproximativ egală cu
probabilitatea, deoarece populaţia expusă riscului nu mai este o
 37
populaţie iniţială, ci una medie. Asemenea rate – frecvent întâlnite în
publicaţiile statistice – sunt rate uzuale statistice sau rate clasice
(decese la 1 000 de locuitori din populaţia medie a unui an
calendaristic etc.).
Ratele cu caracter de probabilitate se determină după formula
generală : r = E/P , unde r este rata generală, E – numărul (masa de
evenimente), P – populaţia expusă riscului (efectivul iniţial). Cele cu
caracter de indici uzuali statistici se determină astfel :
r = (E/P)x1 000, unde P este populaţia la mijlocul intervalului.
În ceea ce priveşte notaţiile şi termenii din analiza demografică,
le vom folosi pe acelea clasice,aşa cum se prezintă în lucrarea
regretatului mare demograf român Vladimir Trebici, Mică
enciclopedie de demografie, apărută în anul 1 975 la Editura ştiinţifică
şi Enciclopedică din Bucureşti.. Simbolurile vor fi cele propuse de
Trebici în lucrarea citată ; numărul populaţiei sau o masă de
evenimente se vor nota cu majuscule : Pt sau N, iar ratele, rapoartele
etc. se vor nota cu litere mici : m – rata de mortalitate, f – rata de
fertilitate etc.
Evenimentele demografice şi populaţia pot fi examinate pe ani
de vârstă (sau ani de durată), pe grupe cincinale sau pe grupe mai
mari.
O problemă importantă ce trebuie lămurită este aceea a
exprimării şi tratării matematice a variabilelor demografice. Acestea
pot fi prezentate ca variabile discrete sau ca variabile continue, în
primul caz folosindu-se matematica elementară, iar în cel de-al doilea
analiza matematică (diferenţialele şi integralele). Evident, se poate
face trecerea de la un limbaj la celălalt.
Atunci când este vorba de variabila discretă, se presupun
intervale finite de vârstă sau de timp ; în al doilea caz, intervalele sunt
infinit de mici (x, x + dx). De asemenea, în ce priveşte sumele : în
limbaj discret, suma este Σ, în limbaj continuu ea devine ∫.
Menţionăm că, în general, demografia se mulţumeşte cu limbajul
discret. Se apelează la limbajul continuu numai atunci când precizia şi
exactitatea calculelor cer în mod imperios acest lucru.

3.2 Număr al populaţiei

Pentru început, prezentăm o analiză conceptuală a numărului

populaţiei.
 38
În primul rând, distingem numărul înregistrat al populaţiei şi
numărul calculat al acesteia.
Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat
nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţii
statistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al
înregistrării, ca număr fizic. Acest număr este primordial în
demografie. Pe baza lui se întreprind diferite calcule demografice,
scop pentru care el este readus, prin procedee relativ simple, la situaţia
de la 1 ianuarie al anului respectiv. Cu ajutorul aceluiaşi număr se
determină densitatea populaţiei, precum şi indicatorii (foarte
importanţi) ritmului mediu de creştere a populaţiei.
Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat
pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există
informaţii, prin diferite metode de calcul. Determinarea unui
asemenea număr se poate face pentru trecut, pentru o perioadă
curentă, dar şi pentru o perioadă mai mică sau mai mare în viitor. Din
acest punct de vedere, numărul calculat al populaţiei poate fi estimat
sau proiectat.
Numărul estimat al populaţiei este numărul populaţiei ce se
stabileşte pentru un trecut apropiat sau pentru o perioadă curentă.
Pentru determinarea acestuia sunt necesare cel puţin datele ultimului
recensământ şi cele ale mişcării naturale a populaţiei, sau, cel puţin
datele a două recensăminte ale populaţiei. În primul caz, determinăm
numărul estimat adăugând excedentul (sporul) natural al populaţiei la
numărul ei, stabilit la recensământ ; în al doilea caz, numărul pentru
momentele dintre recensăminte se determină cu ajutorul interpolării,
în diferitele sale variante.
Numărul proiectat al populaţiei reprezintă numărul populaţiei
determinat prin calcul pentru o perioadă viitoare, folosind diferite
metode şi ipoteze. Se aplică, în acest scop, simple metode de
extrapolare a numărului total al populaţiei.
Atât numărul înregistrat, cât şi cel calculat sunt afectate de
erori ; primul poate fi influenţat de erorile de înregistrare (de pildă,
aşa-numita acumulare a vârstelor, atracţie pe care o exercită vârstele
terminate în 0 şi 5), iar numărul calculat este afectat de erori ce provin
din ipotezele avansate, din materialul informaţional existent etc.
Desigur, atât într-un caz, cât şi în celălalt, se “corectează” erorile, se
“estimează” intervalele acestora ; demografia a elaborat numeroase
metode în acest domeniu.
 39
Numărul populaţiei, privit din punctul de vedere al seriilor
dinamice sau de timp, poate fi indicator de moment (numărul
populaţiei la data recensământului populaţiei sau la alt moment), dar şi
indicator de interval (numărul mediu al populaţiei într-o anumită
perioadă, într-un an, de pildă). Dacă pentru unele calcule şi analize
demografice este indispensabil numărul populaţiei ca indicator de
moment, în schimb, pentru majoritatea ratelor statistice descriptive
(natalitatea, mortalitatea etc.), care sunt valori de interval,
comparabilitatea cere folosirea numărului populaţiei ca medie, ca
indicator de interval.
Numărul mediu al populaţiei se poate determina în mai multe
feluri : ca simplă medie aritmetică din numărul populaţiei la începutul
perioadei şi la sfârşitul perioadei, ca medie geometrică din aceleaşi
două valori sau şi cu alte metode, în funcţie de ipoteza adoptată.
Numărul mediu al populaţiei mai poate fi determinat adăugând
excedentul (sporul) total la numărul existent la o dată oarecare. Acest
număr este un număr estimat şi se determină, în general, ca număr
estimat al populaţiei la 1 iulie al anului respectiv. El are valoare de
medie şi, ca atare, se ia în calculul indicatorilor demografici
descriptivi.
Să adoptăm următoarele notaţii :
P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite ;
N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1 ;
M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1 ;
I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă în
intervalul 0,1;
E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă în
intervalul 0,1
Δn – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă
N(0,1) - M(0,1);
Δm – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă
I(0,1) - E(0,1).
În cazul acesta, pentru o populaţie de tip închis (fără să fie
afectată de migraţie), există egalitatea :
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + Δn
Pentru o populaţie de tip deschis (cu luarea în calcul a
migraţiei), egalitatea se prezintă astfel :
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + Δn + Δm
Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr
estimat: la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel
 40
determinat la 1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca număr mediu
anual.
În Anuarul statistic al României, ca, de altfel, şi în Anuarul
demografic şi alte publicaţii oficiale figurează, în mod obişnuit,
numărul populaţiei la 1 iulie al fiecărui an, adică numărul mediu. Pe
această bază se calculează ratele de natalitate, de mortalitate, de
nupţialitate, ca şi diverşii indicatori economici.

3.3 Recensământul populaţiei

Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea

populaţiei, şi anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică,
distribuţia după diferite caracteristici demografice şi socio-economice.
Stare a populaţiei: populaţia la un moment dat, repartizată în
subpopulaţii după diferite caracteristici.
Mişcarea generală a populaţiei: schimbările survenite în
numărul şi structura populaţiei în decursul timpului. Mişcarea
generală a populaţiei cuprinde mişcarea naturală a populaţiei
( schimbările survenite în numărul şi structura populaţiei numai ca
urmare a naşterilor, deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor) şi mişcarea
migratorie a populaţiei ( transformările survenite în numărul şi
structura populaţiei ca urmare a schimbărilor domiciliului permanent
şi a statutului rezidenţial).
Scurt istoric. Necesitatea de a cunoaşte populaţia, fie şi numai
sumar, ca populaţie contribuabilă sau mobilizată în scopuri militare, a
determinat iniţierea unor înregistrări de tipul recensămintelor din cele
mai vechi timpuri. După mărturiile pe care ni le-a păstrat istoria
(documente, tradiţii, legende), recensăminte ale populaţiei s-au făcut
cu milenii î.e.n. în China şi Egiptul antic. Este atestat un recensământ
din 1400 î.e.n., din dispoziţia faraonului Amenophis III. În Egipt,
numărarea se efectua de către scribi, sub îndrumarea funcţionarilor
faraonului. Recensămintele se efectuau la doi ani, intervale la care
capii de familie trebuiau să declare membrii familiei şi pe sclavii lor.
Există, de asemenea, date despre recensăminte organizate şi mai
târziu, pe vremea Ptolemeilor şi a romanilor. Se pare că evreii care au
stat mulţi ani în Egipt, au preluat de la egipteni ideea recensământului
populaţiei. După textele biblice, un tip de recensământ a fost efectuat
de către Moise în deşertul peninsulei Sinai (1491 î.e.n.), altul, mult
mai târziu, pe vremea regelui David (1017 î.e.n.). Alte imperii
sclavagiste (Sumer, Asiria, Babilonul) efectuau în mod curent
 41
recensăminte ale populaţiei pentru necesităţile lor fiscale şi militare.
Pe vremea lui Hamurabi, în Babilon, se întocmeau note cu cei obligaţi
să presteze serviciul militar. De asemenea, în mod organizat, se
înregistrau naşterile şi decesele. În Grecia antică nu se practicau
înregistrări asemănătoare recensămintelor, acestea fiind înlocuite cu
alte tipuri de înregistrări. Primul recensământ la Atena a fost efectuat
în 313 î.e.n. de către Demeter Phalerus. La un înalt grad de dezvoltare
au ajuns recensămintele populaţiei în Roma antică. Introduse de
Servius Tullius (578 – 534 î.e.n.), aceste recensăminte se efectuau cu
regularitate. Sub denumirea de census, recensămintele se succedau în
republica romană la 5 ani ; mai târziu, în vremea domniei lui
Diocleţian, operaţiile de recenzare aveau loc o dată la 15 ani.
Interesant este faptul că declaraţiile cetăţenilor cu prilejul
recensământului erau depozitate, ulterior, la Tabularium, arhiva
publică.
Apariţia recensămintelor moderne este legată de naşterea statului
burghez. Crearea statului naţional, a pieţei interne naţionale,
extinderea legăturilor dintre state, nevoia de forţă de muncă pentru
industria capitalistă în dezvoltare reclamau o cunoaştere a populaţiei
destul de amănunţită. Deşi în unele ţări s-au făcut recensăminte ale
populaţiei încă din sec. al XVIII – lea (în Suedia, în 1 749 ; în S.U.A.,
în 1 790 şi apoi la 10 ani, periodicitate păstrată până în prezent),
totuşi, ele cunosc o largă aplicare abia de la începutul sec. al
XIX – lea. La începutul acestui secol se înfiinţează, în ţările europene,
primele oficii centrale de statistică ; acestea, treptat, au devenit organe
centrale, cu importante atribuţii şi funcţii în statistica generală a
statului. Recensămintele populaţiei încep să fie efectuate cu mai multă
regularitate, după o tehnică mai avansată. Se fac primii paşi în
colaborarea statistică internaţională, se iniţiază publicaţii de date
statistice, se înfiinţează primele societăţi de statistică. Spre mijlocul
sec. al XIX-lea, recensămintele se generalizează în ţările Europei.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial,
recensămintele populaţiei au cunoscut un avânt fără precedent. Mai
întâi, constituirea unui număr mare de state independente noi a generat
necesitatea recensămintelor de populaţie, pentru variatele scopuri
sociale, economice, culturale. Apoi, larga cooperare internaţională,
facilitată de O.N.U. şi de organismele sale, cerea tot mai mult
cunoaşterea populaţiei din toate ţările globului. La mijlocul secolului
trecut (1 960), 192 de ţări de pe întreg cuprinsul globului efectuaseră
recensăminte moderne.
 42
Astăzi, O.N.U. recomandă, având în vedere scopurile de
comparabilitate internaţională, ca recensămintele să se efectueze la
intervale de 10 ani, de preferinţă în anii terminaţi cu 0 sau 5.
Potrivit metodologiei O.N.U., la proiectarea unui recensământ
trebuie să se aibă în vedere câteva elemente : temeiul legal al
recensământului ; evaluarea creditelor şi a personalului ; obiectivele
propuse şi eşalonarea operaţiilor ; organizarea şi administrarea
recensământului ; lucrările pregătitoare pe teren ; pregătirea
chestionarului ; stabilirea programului de prelucrare ; planul de
înregistrare ; programul de aplicare a metodei sondajului ; programul
de prelucrare şi valorificare a datelor ; programul de publicaţii ;
recensământul de probă ; publicitatea ; recrutarea şi formarea
personalului ; studierea sectoarelor de recensământ de către recenzori ;
difuzarea chestionarelor şi a instrucţiunilor. Înregistrarea propriu-zisă
a datelor trebuie să prevadă : primirea şi verificarea formularelor ;
controlul pe teren după înregistrare ; gruparea şi prelucrarea datelor;
publicarea; studii diverse (anchete speciale, studii analitice).
În ceea ce priveşte caracteristicile ce urmează a fi înregistrate,
materialele metodologice O.N.U. specifică următoarele:
Caracteristici geografice: locul unde s-a aflat în timpul
recensământului, domiciliul obişnuit, locul naşterii, durata
domicilierii, localitatea domiciliului anterior, locul de muncă.
Caracterisrici ale persoanei şi ale gospodăriei: sexul, vârsta,
raportul faţă de capul gospodăriei, starea civilă, vârsta la căsătorie,
durata căsătoriei, rangul căsătoriei, număr de copii născuţi –vii, copii
în viaţă, cetăţenia, ştiinţa de carte, şcoala urmată, nivelul de instruire,
etnia, limba, religia, compoziţia gospodăriei, compoziţia familiei.
Caracteristici economice: tipul activităţii, ocupaţia, ramura,
statutul (patron, salariat), principala sursă de existenţă, persoane
întreţinute.
Astăzi, tot mai mult, datele recensământului servesc ca bază de
sondaj pentru diferite anchete : privind locuinţele şi condiţiile de
locuit, consumul, turismul, folosirea timpului liber etc. De aceea, la
proiectarea recensământului populaţiei, trebuie să se ţină seama de
această utilizare ulterioară.
În România, primul recensământ modern al populaţiei a fost cel
din 1838, efectuat de către Secţia a 3-a a Departamentului Treburilor
Dinlăuntru al Ţării Româneşti.. Următoarele recensăminte au avut loc
în 1859-1860, 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992,
2002. În total, au fost efectuate 12 recensăminte în 162 de ani (cu o
 43
medie de 1 recensământ la 13,5 ani). Până la recensământul din 1 838,
în Ţările Române (Ţara Românească, Moldova, Transilvania) s-au
efectuat din cele mai vechi timpuri înregistrări de populaţie (cf. G.
Retegan, 1972). Acestea sunt census-uri, catagrafii sau conscripţii,
proprii orânduirii sclavagiste şi feudale. Scopul lor putea să fie : fiscal
– înregistrarea populaţiei şi a puterii ei economice, pentru stabilirea
birului; urbarial, adică înregistrări ale populaţiei făcute în vederea
reglementării raporturilor dintre feudali şi ţărănimea aservită (formă
cunoscută în Transilvania); militar ; religios. Cea mai veche
înregistrare pe teritoriul ţării noastre pare să fi fost census-ul pe care l-
a dispus Traian, imediat după cucerirea Daciei. Obiectul şi programul
de observare ale acestui census au fost menţionate de Ulpian în
lucrarea sa De censibus (scrisă între anii 211 şi 217 e.n.). Prima
înregistrare în limba română a populaţiei, centralizată pe judeţe, îi
aparţine Domnitorului Petru Şchiopul (catastiful din 1 591 al lui Petru
Şchiopul, publicat în 1 900 de către Nicolae Iorga). Al doilea catastif
este cel al Ardealului de pre judeţe şi vamele şi ocnele, întocmit pe
vremea lui Mihai Viteazul (noiembrie, 1 599). De asemenea, se ştie
de înregistrarea populaţiei pe care a făcut-o, în 1 713, Constantin
Brâncoveanu, pentru plata haraciului (tributului) datorat turcilor.
Primul recensământ care a cuprins simultan populaţia din toate
provinciile istorice româneşti s-a efectuat la 29 decembrie 1 930.
Definiţie: Prin recensământ al populaţiei înţelegem o observare
statistică, de obicei exhaustivă, având drept obiectiv înregistrarea
populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de caracteristici
demografice şi socio-economice (domiciliul, vârsta, sexul, starea
civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă etc.), organizată
în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a
populaţiei.
Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele
trăsături:
- sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele
fiscale, înregistrările administrative etc.;
- sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret);
- se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se
exercită suveranitatea statului respectiv;
- au caracter de universalitate, în sensul că ele cuprind întreaga
populaţie aflată sub jurisdicţia statului (indiferent dacă, în momentul
efectuării recensământului, se aflau în interiorul graniţelor naţionale
sau în străinătate) ;
 44
- înregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie
obiectul recensământului;
- operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp pentru
întreaga populaţie (principiul simultaneităţii);
- informaţiile se obţin direct de la populaţie;
- metodologia de înregistrare şi programa de observare au un caracter
unitar pentru întreg teritoriul recenzat;
- unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de
recensământ este familia sau gospodăria ;
- datele obţinute în urma efectuării recensământului trebuie prelucrate
detaliat, pentru a servi organizării şi conducerii economiei sau altor
scopuri.
Aceste principii metodologice se regăsesc atât în faza de
proiectare a recensământului, în etapa organizării şi desfăşurării
acestuia, cât şi în etapa prelucrării informaţiilor.
Popularizarea recensământului în rândul populaţiei
Această acţiune are drept scop participarea conştientă a
populaţiei la desfăşurarea lucrărilor de recenzare. Populaţia trebuie
informată asupra scopului şi metodei de efectuare a înregistrărilor,
trebuie convinsă de caracterul pur statistic al recensământului.
Răspunsurile date la recensământ îşi pierd caracterul individual în
urma prelucrării şi devin date generale care servesc elaborării
programelor de dezvoltare economico-socială, creşterii nivelului de
trai, administrării localităţilor şi judeţelor, diverselor analize
demografice etc.
Un accent deosebit se pune pe lămurirea populaţiei asupra
caracterului secret al răspunsurilor, precum şi asupra faptului că
singura sursă de informare a recensământului o constituie declaraţia
liberă a persoanei, fiind interzis a se cere documente care să confirme
veridicitatea acestor declaraţii.
Populaţia trebuie ajutată să cunoască din timp programul
observării, pentru a putea să răspundă corect la întrebările
recenzorului.
Popularizarea recensământului se face prin toate mijloacele
posibile : presă, radio, televiziune, cinematograf, conferinţe, afişe,
broşuri etc.
Tipuri de recensământ
- recensământ general: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a
întregii populaţii a unei ţări;
 45
- recensământ parţial: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a unei
părţi din populaţie;
- recensământ experimental (de probă): operaţie statistică ce
“simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de
sondaj, având drept scop să verifice organizarea şi metodologia
recensământului.
Pentru buna desfăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită
trebuie acordată momentului critic al recensământului. Prin moment
critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se referă toate datele ce
se înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia
simultaneităţii recensământului, importantă pentru asigurarea
cuprinderii integrale a populaţiei recenzate şi a comparabilităţii.
Momentul critic al recensământului nu este identic cu data sau
perioada de înregistrare.
Alegerea momentului critic este condiţionată de o serie de
elemente, printre care amintim necesitatea asigurării unei relative
compatibilităţi a informaţiilor cu cele obţinute la recensămintele
precedente, precum şi avantajele pe care le prezintă un moment critic
astfel stabilit încât să corespundă celei mai reduse mişcări a
populaţiei. Ca urmare, se recomandă ca recensământul populaţiei să se
efectueze pe timp de iarnă, atunci când, datorită condiţiilor climaterice
specifice, populaţia se găseşte la domiciliul stabil într-o proporţie mai
ridicată.
Acelaşi motiv pledează pentru stabilirea momentului critic la ora
zero. Spre exemplu, în 1 992, momentul critic a fost stabilit ca fiind
ora zero din noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Pentru analiza demografică,
ideal ar fi ca momentul critic al recensământului să corespundă orei
zero din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, situaţie în care
repartiţia populaţiei pe vârste este identică cu repartiţia pe generaţii. În
practică nu se preferă stabilirea unui asemenea moment critic,
deoarece mişcarea accentuată a populaţiei complică lucrările de
înregistrare şi favorizează apariţia unor erori, ca urmare a faptului că
un număr însemnat de persoane nu se află la domiciliul stabil.
Momentul critic precede perioada de înregistrare. Deşi nu este
obligatoriu, perioada de înregistrare este delimitată de ziua al cărei
început este marcat de momentul critic şi durează până la terminarea
înregistrărilor pe întreg teritoriul ţării. Este posibil ca perioada de
înregistrare să fie decalată faţă de momentul critic. Cu cât decalajul
este mai mare, cu atât se măreşte, însă, probabilitatea unor declaraţii
 46
incorecte, solicitându-se efort de rememorare a situaţiei în care se afla
fiecare persoană recenzată, la momentul critic.
Perioada de înregistrare este stabilită prin planul organizatoric al
recensământului şi depinde de programul observării, de metoda
utilizată pentru înregistrare, de efectivul şi pregătirea personalului etc.
Pentru ţara noastră, perioada de înregistrare durează, în general, 7 – 10
zile.
În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, este
recomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul de
recensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele
pe care va trebui să le viziteze în cursul desfăşurării recensământului.
Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector
asupra modalităţii de înregistrare.
Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda
interogării, care cunoaşte două forme : interogare orală şi
autoînregistrare.
În cazul interogării orale, recenzorul se deplasează la locuinţa
persoanelor care trebuie înregistrate, adresează fiecărei persoane
întrebări în legătură cu caracteristicile din programul observării,
verifică logica răspunsurilor primite şi apoi le înregistrează în
formularul de recensământ. Această formă acordă rolul principal
recenzorului, deoarece acesta conduce discuţia cu persoana recenzată
şi tot el completează fişa de recensământ.
În varianta autoînregistrării, recenzorul înmânează uneia din
persoanele care alcătuiesc familia sau gospodăria (de obicei capul
familiei) fişa de recensământ, instrucţiunile scrise pentru completarea
acesteia şi, dacă este cazul, unele lămuriri verbale asupra felului cum
trebuie să interpreteze diversele situaţii specifice. De asemenea,
recenzorul precizează momentul critic la care trebuie să se refere
răspunsurile şi data la care se va înapoia să ridice fişa de recensământ
completată. Capul familiei sau altă persoană adultă din gospodărie
( recomandabil persoana cu nivelul de instruire cel mai ridicat )
formulează răspunsurile la întrebările conţinute în fişa de recensământ
pe care le transcrie în formular (se ocupă atât de răspunsurile
referitoare la propria persoană, cât şi de cele referitoare la ceilalţi
membri ai familiei).
Fiecare din cele două modalităţi de obţinere a informaţiilor
prezintă avantaje şi dezavantaje.
Interogarea orală se remarcă prin calitatea înregistrărilor,
deoarece, fiind instruit special, recenzorul poate da o interpretare
 47
unitară şi corectă întrebărilor din programul observării. Mai mult, în
cazul unor situaţii neclare, poate adresa întrebări suplimentare, pentru
a obţine răspunsul corect. În acelaşi timp, însă, această variantă
solicită un număr mai mare de recenzori, o perioadă de înregistrare
mai îndelungată şi cheltuieli mai însemnate.
Tehnica autoînregistrării presupune un buget al recensământului
mai redus, un număr mai mic de recenzori (timpul afectat unei
gospodării sau familii este mult diminuat). Cu toate acestea, deşi
recenzorul verifică răspunsurile înscrise în formulare, în momentul în
care le ridică de la fiecare familie, se pot evita în măsură foarte mică
diversele erori subiective de înregistrare, cauzate de interpretarea
eronată a unor caracteristici. Din această cauză, autoînregistrarea nu
s-a aplicat ultimelor recensăminte efectuate în ţara noastră.
Populaţie şi Recensământ. Practica recensămintelor recomandă
ca înregistrarea populaţiei să se efectueze în clădirile în care locuieşte
permanent sau temporar. Pentru a asigura caracterul unitar şi complet
al înregistrării, ca urmare a faptului că o parte din populaţie se
deplasează dintr-o localitate în alta în perioada efectuării
recensământului, este nevoie să se definească cu precizie diversele
categorii de populaţie, în funcţie de situaţia concretă la momentul
critic.
Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate
în momentul critic al recensământului, distingem :
- populaţia stabilă a localităţii (Pst) ;
- populaţia prezentă în localitate(Pp).
La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de
domiciliul stabil.
Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea
persoanelor care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La
momentul critic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se
poate afla în următoarele situaţii :
- este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de populaţie
stabilă prezentă ;
- absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri de locuit
(locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de populaţie stabilă
absentă temporar(At) ;
- absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în clădiri
de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb de
noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de populaţie
 48
stabilă absentă întâmplător. Această ultimă categorie se asimilează
celei de populaţie stabilă prezentă.
Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea
persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau în
clădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie de
domiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide în
următoarele categorii :
- populaţia stabilă prezentă, formată din totalitatea persoanelor care
întrunesc concomitent două condiţii : au domiciliul stabil în acea
localitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezente
la acest domiciliu ;
- populaţia temporar prezentă(Pt), alcătuită din totalitatea
persoanelor care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate în
localitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi.
Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi « A » în care se
desfăşoară operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie :
stabilă prezentă ; temporar prezentă ; temporar absentă.
Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propun
următoarele relaţii matematice :
- Pst = Pp – Pt + At
- Pp = Pst + Pt – At
Pentru o anumită localitate, este imperios necesar să se cunoască
atât populaţia stabilă, cât şi cea prezentă, fiecare categorie având un
rol distinct în organizarea activităţilor economico-sociale. Astfel,
efectivul populaţiei stabile se are în vedere în cazul elaborării
programelor de sistematizare, ale construcţiilor de locuinţe, ale
fundamentării planurilor de şcolarizare şi asigurării bazei materiale a
învăţământului etc. Populaţia prezentă intervine în fundamentarea
activităţilor de aprovizionare (în special cu produse alimentare), a
transportului în comun, a organizării activităţii unităţilor prestatoare
de servicii etc.
Cunoaşterea concomitentă, pentru fiecare localitate, atât a
populaţiei stabile, cât şi a celei prezente, poate servi şi ca mijloc de
verificare a gradului de cuprindere a populaţiei prin recensământ. La
nivelul întregii ţări, efectivul populaţiei prezente, stabile, trebuie să fie
aproximativ egal cu efectivul populaţiei, deoarece, o persoană absentă
temporar într-o localitate, se regăseşte ca prezentă temporar într-o altă
localitate (cu excepţia persoanelor aflate în străinătate în momentul
critic).
 49
Având în vedere scopul pentru care se determină cele două
categorii principale de populaţie, se recomandă ca, în efectivul
populaţiei stabile a unei localităţi, să se includă şi efectivul
persoanelor prezente în localitate pentru o perioadă îndelungată de
timp (de obicei, mai mult de 6 luni) şi care sunt angajate în cadrul
unor unităţi economice, sunt venite la studii etc., chiar dacă nu au
domiciliul stabil legal în localitatea respectivă. În acelaşi sens, se
recomandă a fi excluse din populaţia stabilă a localităţii persoanele
plecate pentru o perioadă îndelungată de timp. Această soluţie a fost
adoptată în cadrul tuturor recensămintelor efectuate în ţara noastră
după anul 1 966.
După încheierea lucrărilor recensământului, de regulă, se
efectuează o anchetă de control, pe bază de sondaj, cu scopul de a
verifica volumul şi calitatea înregistrărilor şi de a identifica
omisiunile, dublele înregistrări, erorile de înregistrare etc.
Modalităţi de verificare a gradului de acoperire în cazul
recensămintelor.
O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea
recensământului. Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte
ridicate. A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani.
Este, de altfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării
recensămintelor.
O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţiei
aşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu
rezultatele obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma
acestor două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne
putem declara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare.
Analiza consistenţei interne a rezultatelor unui recensământ
constituie un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică.
Evoluţia componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt,
dominată de inerţie demografică, ceea ce face ca modificarea
structurii pe sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent.
Astfel, structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar
trebui să fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior.
Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor
recensământului cu agregate independente (informaţii privind anumite
segmente ale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele
demografice).
În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete post-
recensământ pe bază de eşantionare.
 50
Acurateţea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă.
Întâlnim fie subînregistrări (cel mai frecvent), fie supraînregistrări.
Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când sunt
excesive, existând riscul ca “imaginile” obţinute să fie serios
distorsionate.
Din punct de vedere aplicativ, datele unui recensământ pot servi
drept bază de sondaj pentru felurite anchete: privind locuinţele şi
condiţiile de locuit, consumul, turismul, folosirea timpului liber etc.
Principalele neajunsuri ale unui recensământ:
- este foarte costisitor;
- se efectuează la intervale mari de timp.
Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date
curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă
trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp.
În aceste condiţii, putem apela la estimările de populaţie ori la
proiecţiile de populaţie.

3.4Estimările de populaţie

Acestea reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a

numărului şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente
sau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ.
Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor
de informaţii demografice curente.
Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimările,
distingem:
- estimări interrecensăminte
Acestea sunt estimări efectuate pentru un moment plasat între
două recensăminte succesive şi care iau în considerare cifrele
furnizate de cele două recensăminte şi, eventual, de recensăminte mai
vechi, dar în nici un caz cifrele rezultate ale unor recensăminte
ulterioare.
- estimări postrecensământ
Estimările de acest tip sunt efectuate pentru un moment (trecut
sau prezent) ulterior unui recensământ şi care iau în considerare
rezultatele recensământului anterior şi, eventual, ale unor
recensăminte mai vechi.
- proiecţiile de populaţie
 51
Acestea constituie o categorie aparte de estimări, realizate pentru
un moment plasat în viitor. Le vom discuta în următoarea secţiune a
acestei teme.
Tipurile de estimări prezentate anterior ridică probleme
deosebite, în special în ceea ce priveşte gradul lor de acurateţe. Astfel,
luând în discuţie acurateţea, încrederea în estimări (de la gradul cel
mai înalt la gradul cel mai redus) este următoarea: estimările
interrecensăminte, estimările postrecensământ, proiecţiile de
populaţie. Ordinea se justifică prin aceea că, în general, dinamica
variabilelor demografice este guvernată de aşa-numita inerţie
demografică, aceasta făcând ca tendinţele de evoluţie demografică să
rămână relativ constante pentru o perioadă mai lungă de timp.
Din punct de vedere al populaţiei estimate, distingem:
- estimări ale populaţiei totale ;
- estimări ale unor grupe specifice de populaţie.
De regulă, prin populaţie totală înţelegem populaţia naţională.
Subgrupele specifice de populaţie sunt cele stabilite, identificate pe
baza anumitor trăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa
etc.).
În elaborarea unei estimări de populaţie avem nevoie de o
cantitate suficientă de informaţii, de date demografice de acurateţe
rezonabilă, date vizând atât numărul total al populaţiei la unul sau mai
multe momente (furnizate de recensăminte), cât şi de date, informaţii
privind dinamica, evoluţia fenomenelor demografice (îndeosebi
evoluţia natalităţii şi mortalităţii).
Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor date
demografice. Acestea sunt de două feluri :
- date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o finalitate
explicit demografică şi care, pe de altă parte, se referă (de regulă) la
întreaga populaţie.
- date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o altă
finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pe de
altă parte, se referă la anumite grupe specifice de populaţie.
Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv
generale şi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza
estimărilor de populaţie.
a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai uşor
de făcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii ale
întregului naţional.
 52
Sunt două argumente ce susţin acest principiu: * În mod
obişnuit, există date mai complete şi de mai bună calitate pentru
populaţia naţională decât despre populaţia oricărei subdiviziuni
administrativ-teritoriale a unei ţări. ** Populaţia naţională este,
de regulă, o populaţie denumită închisă, adică o populaţie ale cărei
număr şi structură nu sunt în mod semnificativ afectate de migraţie.
Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre subdiviziuni. În plus, chiar
atunci când migraţia externă are o amploare semnificativă, în mod
obişnuit există o evidenţă relativ clară şi complexă a acesteia şi, ca
atare, ea poate fi luată în consideraţie în efectuarea estimării populaţiei
naţionale. La nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale, nu
există decât în prea mică măsură o evidenţă a mişcării migratorii care
afectează numărul şi structura populaţiei.
b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu au deficienţe) în
estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativ ridicat de
acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile au anumite
deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este recomandată,
cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţe şi
completitudine, indiferent că ele sunt date directe sau indirecte.
c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări sunt verificate şi
validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimări independente,
care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metode de estimare
diferite.
Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte
mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor
două estimări. Dacă rezultatele diferă foarte mult, atunci îndoiala cade
asupra ambelor estimări.
Se apreciază că cea mai de încredere estimare este aceea dată de
media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente.

3.5 Proiecţiile de populaţie

Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că

acestea reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în
viitor, în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs
ipotetic de evoluţie.
În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale
populaţiei, şi anume:
- proiecţii realiste : Acestea sunt proiecţiile care, în opinia celui ce le
face, au cele mai mari şanse să se confirme.
 53
-proiecţii analitice : Acele proiecţii care încearcă să identifice
consecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţii
ale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nu
vreo şansă să se confirme.
Principalii factori de care depinde acurateţea unei proiecţii sunt
următorii:
- corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale
natalităţii şi mortalităţii;
- orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia.
În legătură cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp),
întâlnim, în studiile demografice de specialitate, proiecţii de
populaţie pe termen scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu
(10-20 ani) şi proiecţii pe termen lung (peste 20 ani).
Acurateţea unei proiecţii de populaţie, şansele de
confirmare ale acesteia sunt direct proporţionale cu gradul de
corectitudine al ipotezelor şi invers proporţionale cu orizontul
de timp al respectivei proiecţii. Astfel, cu cât proiecţiile de
populaţie se efectuează pe intervale mai mari de timp, cu atât
şansele de reuşită ale acestora vor fi mai mici. Spre exemplu,
în România, în anii ’70 ai “Epocii de Aur”, se proiecta o
populaţie a românilor, pentru anul 1 990, de 25 500 000 de
locuitori, iar pentru anul 2 000 era prevăzută o cifră de 30
000 000! Or, după cum vedem, abia dacă depăşim 22 de
miloane. Desigur, nu trebuie ignorate condiţiile social-politice
în care au fost efectuate respectivele proiecţii.
În ceea ce priveşte primul factor (corectitudinea
ipotezelor), trebuie menţionat că ipotezele îşi datorează gradul
de corectitudine:
- cantităţii de date, de informaţii pe baza cărora au fost
elaborate;
- acurateţii acestor date;
- lungimii perioadei trecute de timp acoperită de respectivele
date.
Este necesar ca fiecărei proiecţii să i se asocieze un
anumit grad de probabilitate de confirmare . Se recomandă
elaborarea nu a unei proiecţii de populaţie în variantă unică, ci
a unor variante multiple de proiecţii.
Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare,
impuse de gradul de abatere a evoluţiilor demografice reale
faţă de cele proiectate. Dacă abaterile sunt mici, atunci
 54
revizuirile nu reprezintă decât simple ajustări ale proiecţiilor
iniţiale. În cazul opus, revizuirea poate merge până la
modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii.
În finalul acestei secţiuni, vom exemplifica proiecţiile de
populaţie. Vom prezenta, comparativ, situaţia existentă, în anul
1998, în câteva state şi proiecţiile realizate de Departamentul
de studii demografice al O.N.U., pentru respectivele state,
având drept ţintă anul 2050.

Statul Populaţia în 1 998 Populaţia în 2 050

China 1.236.914.658 1.322.434.932
India 984.003.683 1.694.785.676
S.U.A. 270.311.758 394.240.528
Brazilia 169.806.557 228.144.875
Japonia 125.931.533 101.333.742
Mexic 98.552.776 167.479.483
Germania 82.079.454 57.428.546
Iran 68.959.931 142.335.748
Turcia 64.566.511 103.648.860
Marea Britanie 58.970.119 54.115.710
Franţa 58.804944 48.219.490
Italia 56.782.748 38.290.137
Spania 39.133.996 29.404.835
Venezuela 22.803.409 37.772.517
ROMÂNIA 22.395.848 18.483.404
Australia 18.613.087 22.846.471
Cuba 11.050.729 10.565.062
Cehia 10.286.470 8.626.046
Ungaria 10.208.127 7.683.724
Suedia 8.886.738 8.051.662
Israel 5.643.966 8.960.867
Moldova 4.457.729 4.810.648
Irlanda 3.619.480 3.599.741
Albania 3.330.754 4.609.063
Mongolia 2.578.530 4.057.458
Islanda 271.033 278.825
San Marino 24.894 26.518
 55

Vatican 850 -

4. STRUCTURA POPULAŢIEI DUPĂ CARACTERISTICI

DEMOGRAFICE

Populaţia totală a unei ţări sau a unei unităţi teritorial-

administrative poate fi împărţită în subpopulaţii, după principiile
repartiţiilor statistice. În acest scop, se aleg caracteristicile sau
variabilele statistice, calitative sau cantitative, iar efectivele numerice
se repartizează în funcţie de valorile caracteristicilor respective.
Exemplele cele mai potrivite le constituie repartiţia populaţiei după
caracteristica “vârstă” (variabilă cantitativă) şi repartiţia populaţiei
după caracteristica “sex” (variabilă calitativă). Caracteristicile pe care
se bazează repartiţiile de populaţie se pot grupa în: personale
(demografice), culturale şi socio-economice. În grupa caracteristicilor
demografice se includ, de obicei, sexul, vârsta şi starea civilă,
structurile după aceste caracteristici fiind fundamentale pentru orice
descriere şi analiză demografică. Dintre caracteristicile culturale şi
socio-economice semnificative, amintim: nivelul de instruire,
categoria (clasa) socială, domiciliul (rezidenţa), profesia, etnia.
Informaţii despre toate aceste caracteristici se obţin cu ajutorul
recensămintelor populaţiei.

4.1Structura (repartiţia) populaţiei după sex

Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile

demografice de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea
cunoaşterii structurii populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit,
dată fiind importanţa acestor caracteristici în definirea rolului şi
locului fiecărei persoane în procesul reproducerii populaţiei, al
activităţii economice şi, în general, al organizării sociale. Se poate
aprecia că nu există sector de activitate care să nu fie interesat în
cunoaşterea efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.
Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a
unei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex
în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această
repartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă.
Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii
 56
bărbaţilor într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai
general, ci şi pe vârste sau grupe de vârstă.
Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei
repartiţii sunt următorii:
a)Raportul de masculinitate ; Raportul de feminitate
Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul
bărbaţilor şi numărul femeilor, calculat după formula :
b = (Pm/Pf)·100, unde Pf – nr. femeilor, Pb – nr. bărbaţilor,
b – raportul de masculinitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică
numărul de bărbaţi ce revin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie,
fie pe vârste sau grupe de vârstă.
La naştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de
persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane de
sex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În
jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe se
egalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de 70
de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al populaţiei
feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per ansamblu
(la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 de femei (în
majoritatea statelor).
În mod analog, se determină raportul de feminitate, acesta
semnificând numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz,
formula de calcul va fi : f = (Pf/Pm)·100, unde f – raportul de
feminitate.
b)Proporţia bărbaţilor; Proporţia femeilor
Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între
numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte,
desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se
calculează potrivit formulei : pb = (Pm/P)·100, unde Pm – nr.
bărbaţilor, P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – proporţia
bărbaţilor.
În mod similar, se determină şi proporţia femeilor în totalul
populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o
populaţie dată), relaţia matematică fiind : pf = (Pf/P)·100, cu pf
reprezentând proporţia populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei.
Spre exemplu, nivelul indicatorilor, pentru caracterizarea
structurii populaţiei pe sexe, în cadrul ţării noastre, conform datelor
calculate pentru 1 iulie 1 991, se prezintă astfel :
b = (11 435 286/11 749 798)·100 = 97 (97 bărbaţi ce revin la 100
femei, în populaţia totală a României) ;
 57
f = (11 749 798/11 435 286)·100 = 103 (103 femei revin la 100 de
bărbaţi, în total-populaţie) ;
pb = (11 435 286/ 23 185 084)·100 = 49.3 (la 100 de persoane, 49.3
sunt bărbaţi) ;
pf = (11 749 798/23 185 084)·100 = 50.7 (aşadar, în ţara noastră, la 1
iulie 1 991, din 100 de persoane, 50.7 sunt femei).
În legătură cu aceşti indicatori, se impun câteva precizări. Am
observat că, la naştere, la 100 de persoane de sex feminin revin 105-
106 persoane de sex masculin. Este o regularitate statistică de mult
cunoscută şi care exprimă o lege biologică. În funcţie de timp, acest
raport se modifică. La o populaţie de tip închis (unde se iau în calcul
numai naşterile şi decesele), raportul se micşorează sub efectul unui
fenomen care se numeşte supramortalitate masculină (mai pe larg în
tema Mortalitatea populaţiei). Ajungem, astfel, ca, la o anumită
vârstă, raportul să devină subunitar. Acest fenomen poate să fie
influenţat şi de războaie, prin pierderile de vieţi în rândul bărbaţilor.
Dacă ne raportăm la o populaţie de tip deschis (influenţa migraţiei),
raportul de masculinitate este modificat şi de migraţie, aceasta
afectând selectiv diferitele grupe de vârstă.
În timp ce regiunile dezvoltate au un raport de masculinitate
subunitar, cele mai puţin dezvoltate se caracterizează prin valori
supraunitare. Explicaţia pentru regiunile din prima categorie o găsim
în supramortalitatea masculină, combinată cu efectele notabile ale
celor două războaie mondiale. În ceea ce priveşte ţările mai puţin
dezvoltate, fără a intra acum în detalii, vom preciza că, pentru anumite
state din această categorie se constată că speranţa de viaţă la naştere
(viaţa medie; durata medie a vieţii) este mai mare la bărbaţi decât la
femei (spre deosebire de regiunile dezvoltate, unde situaţia este
inversă). Desigur, nu trebuie neglijate efectele migraţiei internaţionale.
Per ansamblu, raportul de masculinitate pentru regiunile
dezvoltate este de 94-95 bărbaţi la 100 de femei, în timp ce, pentru
ţările în curs de dezvoltare, este de 103-104 bărbaţi la 100 de femei.
Referindu-ne la ţara noastră, vom întâlni disparităţi însemnate în
privinţa structurii pe sexe în cadrul diverselor judeţe şi localităţi, un
rol important jucându-l şi mişcarea migratorie. Astfel, judeţele sau
municipiile cu o dezvoltare accentuată a ramurilor care solicită forţă
de muncă masculină vor avea o proporţie mai mare a populaţiei
masculine şi invers. Iată cum caracterul economiei explică de ce în
unele judeţe ( Botoşani, Buzău, Dolj, Teleorman) şi oraşe ( Pucioasa,
Lugoj) ponderea populaţiei feminine este superioară mediei pe ţară, în
 58
timp ce în alte judeţe ( Braşov, Caraş-Severin, Galaţi, Hunedoara)
structura pe sexe este favorabilă bărbaţilor (conform datelor
referitoare la momentul 1 iulie 1994).

4.2Structura (repartiţia) populaţiei după vârstă

Acest tip structural desemnează o repartiţie statistică a unei

populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârstă.
Analiza structurii populaţiei pe vârste necesită o gamă mai largă
şi mai variată de metode şi tehnici, ca urmare a faptului că aspectele
economice, culturale, sociale etc. în care este implicată vârsta, sunt
mai direct influenţate de această caracteristică. Este evident faptul că
planificarea activităţilor educaţionale, planificarea şi prognoza
utilizării forţei de muncă, organizarea activităţii de servicii, de ocrotire
a sănătăţii populaţiei şi, în general, specificul consumului depind atât
de efectivul, cât şi de structura pe vârste a populaţiei. În contextul
descentralizării în ceea ce priveşte organizarea vieţii social –
economice, cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste şi estimarea
modificărilor posibile în perspectivă, nu numai la nivelul întregii ţări,
ci şi în profil teritorial, pentru fiecare localitate, s-a transformat,
dintr-un deziderat, într-o cerinţă obiectivă.
Analiza structurii este influenţată de calitatea informaţiilor
primare privind efectivul populaţiei pe vârste, informaţii care se obţin,
în principal, prin intermediul recensământului (actualizarea datelor
privind efectivul populaţiei pe vârste, operaţie care se execută în
fiecare an calendaristic, se bazează, într-o etapă iniţială, pe efectivul
înregistrat la recensământ). Pentru a obţine repartiţia pe vârste,
recensământul populaţiei poate să înregistreze direct vârsta în ani
împliniţi sau să înregistreze data naşterii, urmând ca repartiţia pe
vârste să fie stabilită ulterior, în faza prelucrării datelor.
Este interesant să remarcăm că, în cazul în care se înregistrează
vârsta în ani împliniţi, ca efect al principiului liberei declaraţii
(principiu statuat în metodologia recensămintelor de populaţie), există
tendinţa ca unele persoane să declare cu predilecţie vârste rotunde,
terminate în zero sau cinci. Acest fenomen, denumit în demografie
acumulare a vârstelor , are o explicaţie de natură psihologică, având
în vedere faptul că, în situaţiile în care recensământul înregistrează
data naşterii persoanei (anul, luna, ziua), nu apare fenomenul de
acumulare a vârstelor. Este posibil ca solicitarea unor date mai
numeroase pentru încadrarea în timp a evenimentului naştere să
 59
declanşeze resorturi de natură psihică, toate acestea favorizând un
grad de responsabilitate sporit faţă de veridicitatea informaţiilor
transmise recenzorului. În acelaşi timp, practica recensămintelor
conduce la concluzia că acumularea vârstelor are şi o determinare
culturală.
Prezenţa fenomenului de acumulare a vârstelor denaturează
repartiţia populaţiei pe vârste şi poate avea consecinţe negative, mai
ales dacă el se localizează în limitele contingentelor active. Ca urmare,
înainte de a se efectua analizele de structură, trebuie să se aplice
diverse procedee de restabilire a repartiţiei pe vârste, într-o viziune cât
mai apropiată de realitate. Mijlocul cel mai eficace de a se semnala
apariţia fenomenului de acumulare îl constituie reprezentarea grafică
a evoluţiei efectivelor de populaţie pe vârste, conform datelor brute
înregistrate la recensământ. Se va putea constata saltul brusc al
efectivelor populaţiei la vârstele terminate în zero sau cinci (aşa-
numite vârfuri de acumulare) prin diminuarea corespunzătoare a
efectivelor la vârstele alăturate. Se recomandă analiza corelată a
efectivelor generaţiilor iniţiale cu efectivele de supravieţuitori
proveniţi din aceste generaţii, operaţie de natură să confirme sau să
infirme existenţa fenomenului de acumulare. Concomitent, se
determină intensitatea acumulării utilizând diverşi indicatori specifici.
În ceea ce priveşte corectarea informaţiilor afectate de fenomenul
acumulării vârstelor, în practica demografică s-au impus mai multe
procedee, între care amintim : ajustarea grafică ; metoda mediilor
mobile ; metoda parabolelor mobile (pentru informaţii suplimentare,
vă recomandăm Vladimir Trebici (1 975) şi V.Sora, I.Hristache,
C.Mihăescu (1 996)). Fără îndoială că repartiţia populaţiei pe vârste,
obţinută în urma aplicării procedeelor de ajustare mecanică sau
analitică, este posibil să difere, în oarecare măsură, de repartiţia reală a
populaţiei. Cu toate acestea, abaterile de la repartiţia reală sunt
considerabil mai reduse comparativ cu repartiţia populaţiei afectate
de fenomenul de acumulare a vârstelor. După eliminarea distorsiunilor
cauzate de fenomenul de acumulare, se poate trece la analiza structurii
populaţiei pe vârste.
În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţii
vii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice
cu caracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9;
10-14; … ; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne
interesează, putem opta pentru una sau alta din variantele de
distribuire a vârstelor. Spre exemplu, pentru analiza fenomenului
 60
mortalităţii infantile, structura populaţiei în vârstă de zero ani
trebuie adâncită prin utilizarea unor intervale de grupare de
dimensiunea zilelor, săptămânilor şi lunilor (se calculează
mortalitatea în prima săptămână de viaţă, în prima lună de viaţă
etc.). Urmărirea structurii populaţiei după sursa mijloacelor de
subzistenţă reclamă cunoaşterea ponderii populaţiei în limitele
vârstelor active (16-56 ani pentru femei şi 16-61 ani pentru
bărbaţi). Caracterizarea potenţialului de reproducere a
populaţiei necesită stabilirea ponderii contingentului fertil
(persoanele de sex feminin cu vârste cuprinse între 15 şi 49 de
ani) în totalul populaţiei feminine.
Cea mai generală împărţire este: 0-19 ani (populaţia
tânără); 20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia
vârstnică).
Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de
o gamă de metode şi procedee proprii. Cel mai important
instrument de analiză a structurii după vârstă îl constituie aşa-
numita piramidă a vârstelor.
Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică
specială a repartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două
histograme, una pentru populaţia masculină şi una pentru cea
feminină, dispuse pe axa ordonatelor ca bază (numărul
populaţiei de fiecare vârstă sau grupă de vârstă) şi pe axa
absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Pe verticală
întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100
(vârful acesteia). În stânga este reprezentată populaţia
masculină, iar în dreapta, cea feminină.
În fapt, piramida vârstelor rezultă din combinarea a două
histograme, fiecare reprezentând efectivul populaţiei de sex
feminin, respectiv masculin, pe vârste sau grupe cincinale de
vârste. Pentru a prezenta concomitent atât structura pe vârste,
cât şi structura pe sexe, cele două histograme sunt răsturnate,
utilizâd o scară a absiceselor unică, orientată vertical, pe care
se marchează vârsta. Axele ordonatelor, pe care se indică
efectivul populaţiei, ocupă, prin inversare, o poziţie orizontală,
fiind situate la stânga (sexul masculin) şi la dreapta (sexul
feminin) axei orizontale.
Ca urmare a scăderii efectivelor de populaţie pe măsura
înaintării în vârstă, benzile care indică numărul populaţiei se
 61
micşorează permanent, dând reprezentării grafice aspectul de
triunghi, fapt ce explică denumirea de piramidă a vârstelor.

Figura 7 : Piramida vârstelor populaţiei României la 1 ianuarie 2000

Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii

populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şi
analitică. Ea ne arată proporţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şi
grupe de vârstă, oglindind, astfel, “istoria” unei populaţii. Cu ajutorul
ei putem aprecia efectele unor fenomene ca: deficitul de naşteri din
timpul războaielor, pierderile datorate războaielor, consecinţele
proceselor de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică,
migratorii. Ne sunt înfăţişate cu claritate surplusul şi minusul de
populaţie masculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un
moment dat este rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor
demografice ce afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate,
migraţie).
 62
În cazul în care efectivul populaţiei se raportează la data de 1
ianuarie, repartiţia pe vârste este identică cu repartiţia pe generaţii.
Piramida vârstelor exprimă, în acest fel, în mod sugestiv, istoria
generaţiilor. De altfel, urmărind cu atenţie modul de dispunere a
benzilor în cadrul piramidei vârstelor, se pot studia efectele unor
factori demografici şi extrademografici asupra structurii populaţiei pe
vârste şi sexe.
În lectura unei piramide a vârstelor se impune luarea în
considerare a două tipuri de efecte ce-şi pun amprenta asupra formei
piramidei la un moment dat:
- efectul de vârstă: modelarea formei generale a piramidei de către
mortalitate, a cărei intensitate e direct proporţională cu vârsta
(reducerea lăţimii piramidei);
- efectul de generaţie: deformări ale alurilor mari ale piramidei, ca
urmare a istoriei demografice particulare a uneia sau a mai multor
generaţii.
Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei aşa-
numitului proces de îmbătrânire demografică a populaţiei.
Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces
demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice,
combinată cu scăderea proporţiei populaţiei tinere; de obicei,
proporţia populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată neschimbată.
Mecanismul acestui proces este următorul: scăderea natalităţii
îngustează baza piramidei şi, deci, dimensiunea şi ponderea populaţiei
tinere; astfel, ponderea populaţiei vârstnice cunoaşte în mod automat o
creştere, iar această creştere constituie îmbătrânirea demografică.
Dacă factorul determinant al procesului de îmbătrânire
demografică a fost şi rămâne scăderea natalităţii, asistăm, în ultimele
două decenii, în ţările dezvoltate, la o accentuare a acestui proces din
cauza scăderii mai accentuate a mortalităţii la vârstele înaintate.
Totuşi, îmbătrânirea demografică este mai pronunţată acolo unde
întâlnim o diminuare semnificativă a natalităţii.
În acest context, trebuie menţionat că îmbătrânirea demografică
a populaţiei pe seama scăderii natalităţii poartă denumirea de
îmbătrânire prin baza piramidei, iar cea rezultată ca urmare a scăderii
mortalităţii şi, deci, a creşterii duratei medii de viaţă se numeşte
îmbătrânire prin vârful piramidei.
Să fim atenţi să nu confundăm îmbătrânirea demografică a
populaţiei cu îmbătrânirea individului, aceasta din urmă antrenând o
sumă de schimbări biologice şi psihologice ce se declanşează încă din
 63
momentul naşterii. Nu le confundăm deoarece, printre altele,
îmbătrânirea individului este ireversibilă, în timp ce îmbătrânirea
demografică este reversibilă.
Întrucât, aşa cum am menţionat anterior, procesul de îmbătrânire
demografică este reversibil, vom discuta acum despre ceea ce, în
demografie, poartă numele de reîntinerire demografică a populaţiei.
Prin reîntinerire demografică înţelegem un proces demografic ce
constă în creşterea proporţiei populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi
menţinerii fertilităţii la un nivel relativ ridicat. Menţinerea fertilităţii la
cifre sensibil ridicate trebuie să acopere un interval de minimum 10-15
ani pentru a putea vorbi în mod realist de o reîntinerire a populaţiei
din punct de vedere demografic. În mod logic, putem discuta de
reîntinerire demografică numai după ce ne-am confruntat cu un proces
de îmbătrânire demografică.
Un exemplu tipic de reîntinerire ne oferă Franţa, urmare a unei
evidente tendinţe de creştere a fertilităţii, în baza unui complex de
măsuri de politică socială şi economică.
Pentru studierea procesului de îmbătrânire demografică,
populaţia se împarte în trei grupe: tânără (0-19 ani), adultă (20-64
ani), vârstnică (+65 ani). Ponderea în procente a acestor tipuri se
calculează, dispunând de date, după formulele:
Pt = (P0-19/P0-ω)·100;
Pa = (P20-64/P0-ω)·100;
Pv = (P65-ω/P0-ω)·100, unde Pt – ponderea procentuală a populaţiei
tinere, Pa – ponderea procentuală a populaţiei adulte, Pv – ponderea
procentuală a populaţiei vârstnice, P0-19 – efectivul populaţiei cu
vârsta cuprinsă în intervalul 0-19 ani, ω – cea mai înaintată vârstă a
populaţiei respective.
Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de
65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată
tânără din punct de vedere demografic. În situaţia în care ponderea
vârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin
proces de îmbătrânire demografică., iar în cazul în care depăşeşte 12
procente, vorbim de o populaţie îmbătrânită demografic.
Pentru România anului 1990, situaţia era următoarea:
0-19 ani…..31.7%;
20-64 ani…….57.9%;
+65 ani………10.4%.
Tendinţa de îmbătrânire demografică a populaţiei
României este evidentă. În raport, însă, cu populaţiile
 64
statelor foarte dezvoltate, există câteva particularităţi
pentru ţara noastră:
- procesul de îmbătrânire demografică a început mai
târziu la noi, deoarece şi scăderea natalităţii s-a declanşat
mai târziu;
- intensitatea procesului a fost mai scăzută la noi,
deoarece natalitatea s-a menţinut, în general, la valori
superioare celor din ţările foarte dezvoltate;
- procesul este frânat de nivelul ridicat al mortalităţii.
Ţara noastră prezintă, iată, un proces de
îmbătrânire demografică ce se desfăşoară prin baza
piramidei, nu prin vârf.
Îmbătrânirea demografică înregistrează
particularităţi de la un judeţ la altul, de la o regiune la
alta. Astfel, populaţia vârstnică deţine o pondere
însemnată în Banat şi în cea mai mare parte a
Transilvaniei, în timp ce majoritatea judeţelor din
Moldova se remarcă prin ponderea ridicată a populaţiei
tinere.
Principalii factori ce influenţează structura
populaţiei pe vârste sunt natalitatea, mortalitatea şi
migraţia.
Întrucât structura pe vârste este direct implicată în
aprecierea potenţialului productiv al societăţii, se
recomandă să se stabilească raportul de dependenţă , care
are menirea de a măsura presiunea exercitată de populaţia
din grupele de vârstă inactive asupra populaţiei potenţial
active. Acest raport exprimă numărul de tineri şi bătrâni
dintr-o populaţie sub şi peste limita vârstei apte de
muncă ce revin la 100 de persoane apte de muncă,
aparţinând populaţiei respective. Folosind gruparea
populaţiei pe vârste utilizată pentru caracterizarea
procesului de îmbătrânire demografică, raportul de
dependenţă se determină pe baza relaţiei:
k d = [ (P 0 - 1 9 + P 6 5 - ω )/ P 2 0 - 6 4 ]·100, unde k d – raportul de
dependenţă. Raportul de dependenţă desemnează, deci,
numărul de persoane din contingentul inactiv care revin
la 100 de persoane potenţial active.
La data de 1 iulie 1990, valoarea raportului pentru
România era de 71.5. Aşadar, 100 de persoane apte de
 65
muncă susţineau 71.5 persoane inactive. Sau, altfel spus,
la trei persoane active revin mai mult de două persoane
inactive.
Descifrarea etapelor procesului de îmbătrânire
demografică presupune urmărirea evoluţiei în timp a
formelor pe care le îmbracă piramida vârstelor. Figura 8
prezintă câteva forme clasice de piramide ale vârstelor.

Figura 8 : Tipurile piramidei vârstelor

Tipul 1, denumit piramida în formă de accent

circumflex , este specific unei populaţii tinere din punct
de vedere demografic, cu o natalitate ridicată şi şi o
mortalitate intensă. Un număr redus de persoane,
comparativ cu efectivele generaţiilor iniţiale, ajung să
supravieţuiască la vârsta de 65 de ani. Un asemenea
model caracterizează situaţia demografică a ţărilor slab
dezvoltate din punct de vedere economic, cu un nivel
foarte redus al standardului de viaţă, inclusiv al
asistenţei sanitare. Tipul 2, numit şi căpiţă sau stog, este
caracteristic ţărilor dezvoltate în care procesul de
îmbătrânire nu este prea avansat, iar fertilitatea este
relativ ridicată. Tipul 3, piramida de forma urnei,
desemnează o populaţie cu simptome avansate de
îmbătrânire demografică, ca urmare a scăderii
semnificative a fertilităţii, anunţând procesul de
depopulare. În fine, tipul 4, piramida în formă de treflă,
este caracteristic unei populaţii aflate în proces de
reîntinerire, urmând unui proces de îmbătrânire
demografică. În figura 9 vom identifica tipul structural 1
de piramidă la populaţia Kenyei, iar la figura 10 vom
 66
observa cum se prezintă structura pe grupe de vârstă,
sexe şi etnii a populaţiei oraşului american Miami Beach.
 67
Fi
g ur
a 9 :

Piramida vârstelor – Kenya, 1995

 68
Printre consecinţele social-economice ale procesului de
îmbătrâniredemografică, reţin atenţia :
• Îmbătrânirea demografică a populaţiei determină, în cele mai multe
cazuri, o creştere a raportului de dependenţă echivalând cu sporirea
presiunii pe care o exercită populaţia inactivă asupra populaţiei active.
În absenţa unei politici ferme de dezvoltare economică, de sporire a
venitului naţional, îmbătrânirea demografică poate să frâneze creşterea
nivelului de trai al populaţiei.
• Procesul de îmbătrânire demografică a potenţialului forţei de muncă
poate influenţa nivelul productivităţii muncii sociale.
• Creşterea efectivului persoanelor vârstnice, cu deosebire în etapa
finală a procesului de îmbătrânire, atrage după sine creşterea
fondurilor de pensii, restructurarea cheltuielilor bugetului de stat,
sporirea fondurilor alocate asistenţei sanitare, dezvoltarea bazei
materiale a ocrotirii sănătăţii etc.
Enumerarea parţială a consecinţelor social-economice ale
procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei atrage atenţia
asupra importanţei ce trebuie acordată studierii aprofundate a acestui
proces, pentru adoptarea unor măsuri eficiente de combatere a unor
efecte negative ce decurg din modificarea structurii pe vârste, pe
măsura progresului economic, a creşterii gradului de bunăstare şi
civilizaţie.

4.3 Structura (repartiţia) populaţiei după starea civilă

Acest tip structural reprezintă o repartiţie statistică a unei

populaţii după caracteristica stare civilă sau stare matrimonială,
înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu evenimentul demografic
căsătorie. În fapt, stabilirea structurii populaţiei după starea civilă,
constă în determinarea greutăţii specifice a populaţiei necăsătorite,
căsătorite, divorţate sau văduve, în totalul populaţiei.
Starea civilă desemnează situaţia conjugală a fiecărui individ în
raport cu legile sau practicile referitoare la căsătorie, legi care sunt în
vigoare în societate.
Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit,
căsătorit, văduv, divorţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, în
mod obişnuit, cu prilejul recensămintelor.
În stabilirea structurii populaţiei după starea civilă, trebuie să
ţinem cont de reglementările privind vârsta minimă la căsătorie
 69
(pentru România, 16 ani pentru femei sau, în cazuri
excepţionale, 15 şi 18 ani pentru bărbaţi).
Principalii factori ce influenţează starea civilă sunt:
nivelul natalităţii; nivelul mortalităţii; migraţia; tradiţiile;
obiceiurile.
Iată cum se prezenta această structură în România, la
recensământul din 7 ianuarie 1992 (s-a luat în calcul numai
populaţia cu vârsta de peste 15 ani):

Starea civilă Ambele sexe Masculin Feminin

Total 100,0% 100,0% 100,0%
populaţie, din
care :
Necăsătoriţi 21,4% 26,0% 17,0%
Căsătoriţi* 66,0% 67,8% 64,3%
Divorţaţi 2,9% 2,2% 3,7%
Văduvi 9,3% 3,6% 14,7%
Nedeclarată 0,4% 0,4% 0,3%
*) Inegalitatea dintre efectivul persoanelor căsătorite de sex
masculin şi feminin se datorează unor declaraţii incorecte
privind starea civilă.

Urmărind datele evidenţiate în tabelul de mai sus, se

constată faptul că 2/3 din populaţia în vârstă de 15 ani şi peste
este căsătorită (reamintim faptul că recensământul înregistrează
starea civilă pe baza liberei declaraţii a persoanei). Atrage
atenţia proporţia femeilor văduve, care depăşeşte cu mult pe
cea a bărbaţilor văduvi. Explicaţia constă în faptul că se mai
menţin încă efectele celui de-al doilea război mondial, dar şi
ale speranţei matematice de viaţă, net favorabile populaţiei de
sex feminin. Mai remarcăm faptul că numărul bărbaţilor
necăsătoriţi depăşeşte semnificativ efectivul femeilor
necăsătorite. Diferenţa cea mai consistentă se localizează în
intervalul de vârstă 15-24 de ani, interval în care a fost
înregistrat un număr de 1 661 963 de bărbaţi necăsătoriţi, faţă
de 1 204 231 femei necăsătorite.
 70
5. NATALITATE. FERTILITATE. NUPŢIALITATE.
DIVORŢIALITATE.

Populaţia umană a fost definită ca un sistem dinamic complex.

Intrările în sistem sunt condiţionate, în măsură hotărâtoare, de
intensitatea cu care se manifestă fenomenul natalităţii. Privită prin
prisma fertilităţii conjugale, natalitatea este, însă, potenţial influenţată
de intensitatea nupţialităţii şi divorţialităţii populaţiei. Iată de ce se
poate afirma că aceste patru fenomene demografice sunt implicate,
direct sau indirect, în procesul reproducerii populaţiei, acţionând într-o
măsură mai mare sau mai mică, într-un sens sau altul, asupra aceleiaşi
zone, a intrărilor în sistem. Aceste considerente argumentează
necesitatea analizei corelate a natalităţii, fertilităţii, nupţialităţii şi
divorţialităţii, mai ales în acele situaţii în care se urmăreşte aprecierea
perspectivelor regimului de reproducere.

5.1Natalitatea populaţiei

Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce

desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare.
Matematic, cel mai des, natalitatea este măsurată pe baza raportului
dintre masa născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al
populaţiei colectivităţii respective.
În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici de
măsurare a natalităţii.
Rata brută (generală) a natalităţii
Reprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărul
total al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
RBN= (N/P)·1000, unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al
populaţiei, RBN – rata brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte,
RBN desemnează numărul de născuţi vii ce revin la 1000 de
locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
Iată câteva exemple pentru anul 1998: Somalia-46.8% 0; Nigeria-
42.2%0; Irak-38.6%0; Paraguay-32.2%0; Peru-26.7%0; Africa de Sud-
26.4%0; India-25.9%0; Venezuela-23%0; Albania-21.4%0; Argentina-
20%0; Emiratele Arabe Unite-18.6%0; China-15.7%0; U.S.A.-14.4%0;
Moldova-14.3%0; Franţa-11.7%0; Suedia-11.7%0; Olanda-11.6%0;
Portugalia-10.6%0; ROMANIA-9.3%0; Bulgaria-8.1%0.
 71
Rata totală a natalităţii
Este un indicator rezultat din raportarea numărului total al
naşterilor (născuţii vii şi născuţii morţi) dintr-o perioadă (un an, de
regulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după
formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]·1000, unde Nv – efectivul născuţilor
vii, Nm – născuţii morţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN –
rata totală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează
numărul total de născuţi ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie
oarecare, într-un an calendaristic.
Principalele aspecte ce fac obiectul analizei fenomenului
natalităţii sunt:
- caracterizarea intensităţii natalităţii pe medii (urban/rural);
- studiul diferenţiat al natalităţii în cadrul unor subcolectivităţi de
populaţie, grupate după diverse caracteristici socio-economice, în
funcţie de nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc.;
- caracterizarea sezonalităţii mortalităţii.
Intensitatea natalităţii înregistrează, uneori, deosebiri
semnificative, în funcţie de mediu (urban/rural), precum şi în profil
teritorial (pe judeţe). Ca urmare, se impun stabilirea intensităţii
fenomenului în cadrul acestor colectivităţi specifice, contribuţia
procentuală la formarea ratei generale de natalitate, precum şi analiza
factorilor de natură demografică, social-economică şi culturală care
determină diferenţierile semnificative.
De regulă, natalitatea este mai intensă în mediul rural şi, ca
urmare, judeţele în care gradul de urbanizare este mai redus prezintă
valori mai ridicate ale ratei brute a natalităţii. Această observaţie nu
trebuie absolutizată, deoarece gradul de urbanizare este numai unul
din multiplii factori care influenţează nivelul natalităţii. Sunt cazuri în
care natalitatea a fost mai mare în mediul urban, ca urmare a structurii
pe vârste mai puţin favorabile unei natalităţi ridicate a populaţiei din
mediul rural.
Pe ansamblu, România (1991) a înregistrat o rată generală a
natalităţii de 11.9%0 (11-urban; 12.9-rural). Un nivel mai ridicat s-a
înregistrat în Bacău (14.8), Suceava (15.1), Vaslui (14.8), Bistriţa-
Năsăud (14.6), Botoşani (14.3), Iaşi (14.3). La limita inferioară
întâlnim Braşov (10.2), Brăila (10.2), Teleorman (10.4), Cluj (10.5),
Arad (10.6), Prahova (10.7), Timiş (10.7), Caraş-Severin (10.8),
Giurgiu (10.9); recordul îl deţinea Bucureştiul, cu o rată de 8.6 născuţi
vii la 1000 de locuitori.
 72
Intensitatea natalităţii variază în funcţie de nivelul de instruire,
se diferenţiază pe naţionalităţi, este puternic influenţată de gradul
general de cultură, de concepţii şi tradiţii religioase, de gradul de
ocupare în sfera activităţilor sociale a populaţiei feminine etc.
Evoluţia natalităţii este condiţionată şi de politica demografică a
fiecărui stat, parte integrantă a politicii de dezvoltare economico-
socială.
Un aspect interesant al analizei natalităţii se referă la
caracterizarea sezonalităţii fenomenului. Metodele utilizate sunt cele
preconizate de teoria statisticii. Se stabilesc indicii de sezonalitate,
recomandându-se folosirea repartiţiei efectivelor de născuţi vii sau a
ratelor de natalitate, pe luni ale anului, pe o perioadă de 3-5 ani
consecutivi, pentru a elimina parţial acţiunea unor factori întâmplători.
O serie de aspecte importante pentru aprecierea fenomenului
natalităţii se desprind urmărind repartiţia născuţilor-vii după rang.
Fără a intra în analiza detaliată a acestei probleme (pentru informaţii
suplimentare se poate consulta, de exmplu, Demografie şi statistică
socială, elaborată de V.Sora, I.Hristache, C.Mihăescu şi apărută în
1 996 la Editura Economică),vom menţiona că rangul născutului viu
se identifică cu numărul de ordine al noului născut, având în vedere
efectivul născuţilor vii în familie, în perioada antrioară. Ca urmare,
masa născuţilor vii din perioada unui an calendaristic se compune din
născuţi de rang 1, 2, 3 etc. În cazul ţării noastre, repartiţia născuţilor
vii după rang se evidenţiază pentru fiecare nivel, până la rangul al 8-
lea şi peste. Se recomandă ca repartiţia născuţilor vii după rang să fie
corelată cu repartiţia după vârsta mamei. Se poate determina, astfel,
rangul mediu al născuţilor vii pentru fiecare vârstă sau grupă cincinală
de vârstă, în limitele contingentului fertil feminin. Mai menţionăm că,
referitor la evoluţia ratei generale de natalitate din anul 1 991,
comparativ cu anul 1 970, diferenţa apreciabilă de intensitate (-9.2% 0)
îşi găseşte corespondent în scăderea ponderii născuţilor de rang 2 şi
peste, combinată cu creşterea semnificativă a ponderii născuţilor de
rang 1.
Asemenea analize, efectuate în viziune dinamică, difrenţiate pe
subcolectivităţi de populaţie, pe medii, în profil teritorial, după nivelul
de instruire, pe naţionalităţi etc. aduc elemente suplimentare în
cunoaşterea unuia din cele mai importante fenomene demografice.
Pe plan mondial, tendinţa generală a fenomenului natalităţii este
de descreştere, mai accelerată în ţările dezvoltate şi mult mai lentă în
cele slab dezvoltate. De exemplu, pe Terra, în perioada 1980-1985,
 73
s-au născut, anual, în medie, 125 857 000 persoane, rezultând o RBN
de 27%0, valoare ce a variat (ca medie) între 46% 0 pentru Africa şi
14%0 pentru Europa.
După datele anului 1996, în condiţiile unei natalităţi medii
anuale de 27%0 şi cu 67.9 miloane de născuţi vii, rezultă că într-o
secundă s-au născut 2 persoane, într-un minut – 129, iar într-o oră –
7 751. Din totalul numărului de născuţi, 87% aparţin ţărilor în curs de
dezvoltare.

5.2 Fertilitatea populaţiei

Rata natalităţii este unul din indicatorii de maximă generalitate

utilizaţi în caracterizarea intensităţii fenomenului. Ea se recomandă
prin comoditatea calculelor, fiind folosită îndeosebi pentru prezentarea
unei imagini de ansamblu a uneia din componentele procesului de
reproducere a populaţiei şi pentru comparaţii internaţionale. Mărime
relativă de intensitate, rata generală de natalitate nu asigură, însă, prin
conţinutul elementelor sale, comparabilitatea necesară descrierii
absolut reale a fenomenului. Masa născuţilor vii într-o anumită
prioadă de timp este pusă în legătură cu efectivul mediu de populaţie.
Este evident, însă, faptul că nu întreaga populaţie este implicată în
procesul de reproducere, prin intermediul născuţilor vii, ci numai o
parte a colectivităţii umane, aceea care alcătuieşte contingentul fertil.
Acesta (contingentul fertil) cuprinde populaţia feminină în vârstă de
15-49 de ani (În practica demografică, datorită influenţei
nesemnificative a efectivului şi structurii contingentului fertil
masculin – 18-54 de ani- , analiza se concentrează exclusiv asupra
contingentului fertil feminin).
Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49
ani). Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face
raportând masa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia
feminină de vârstă fertilă aparţinând respectivei colectivităţi.
Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurarea
fertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează.
Rata generală a fertilităţii
Această rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea
numărului născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul
mediu al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după
formula: f ( sau RGF) = (N/F15-49)·1 000, unde F15-49 – totalul
 74
femeilor de vârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a
fertilităţii.
Semnalăm faptul că, în calcul, se ia în considerare întregul
efectiv al născuţilor vii, deoarece numărul născuţilor vii de către femei
sub şi peste limitele de vârstă ale contingentului fertil este
nesemnificativ.
Analiza fertilităţii populaţiei feminine trebuie continuată prin
stabilirea particularităţilor de manifestare a fenomenului în
subcolectivităţi de populaţie, grupate după caracteristici demografice,
socio-economice, socio-culturale şi teritoriale. Din punct de vedere al
carcteristicilor demografice, prezintă interes îndeosebi analiza
fertilităţii pe vârste sau grupe cincinale de vârstă, în cadrul
contingentului feminin fertil, precum şi analiza fertilităţii în funcţie de
starea civilă a populaţiei feminine fertile.
Rata de fertilitate pe vârste
Aceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea
numărului de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă
de vârstă) la numărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă)
respectivă. Se calculează după formula: fx = (Nx/ Fx)·1 000, unde x
reprezintă vârsta, Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx –
efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă x, fx –
rata specifică a fertilităţii pe vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de
către femeile de o anumită vârstă este în funcţie de intensitatea
fertilităţii specifice şi de numărul populaţiei feminine corespunzător
vârstei respective.
Tabelul următor exemplifică aspectele mai sus discutate,
oprindu-se asupra fertilităţii anului 1 991.

Grupe de vârstă Efectivul Numărul Rata fertilităţii

x, x + 5 populaţiei născuţilor vii specifice (5fx)
feminine (5Fx) (5Fx)
15-19 921 746 45 896 49,79%0
20-24 1 024 860 134 340 131,08%0
25-29 656 589 51 581 78,56%0
30-34 806 277 27 607 34,24%0
35-39 863 094 12 000 13,90%0
40-44 757 219 3 032 4,00%0
45-49 607 313 189 0,31%0
Total 5 637 098 274 645* 48,72%0
* Nu au fost cuprinşi 630 născuţi vii de către femei sub 15 ani.
 75
Este important să distingem între fecunditate şi fertilitate.
Fecunditatea reprezintă capacitatea fiziologică a femeii de a procrea
(de a naşte copii vii). Fertilitatea este manifestarea efectivă a
fecundităţii, măsurată prin numărul de copii obţinuţi. Fecunditatea
unei femei, drept capacitate fiziologică maximă este, de pildă, de 20
de copii şi este sensibil egală pentru orice populaţie; fertilitatea – fiind
determinată de factori sociali – poate varia între limite foarte largi:
referindu-ne la populaţiile naţionale, de la un copil la aproximativ 9.
Analiza fertilităţii populaţiei feminine pe vârste sau grupe de
vârstă indică faptul că intensitatea fenomenului variază puternic în
funcţie de această caracteristică demografică fundamentală (vârsta).
Curbele de fertilitate, reprezentând variaţia fertilităţii pe grupe
cincinale de vârstă, ne permit încadrarea într-un anumit tip de
fertilitate. Distingem trei tipuri de fertilitate, corespunzând punctului
de maxim al nivelului fertilităţii în cadrul distribuţiei fertilităţii pe
grupe cincinale de vârstă (figura 11).

Figura 11 : Tipuri clasice de fertilitate

Astfel, atunci când punctul de maxim al curbei fertilităţii se

plasează în cadrul grupei 20-24 de ani, vorbim de tipul de fertilitate
precoce. Dacă punctul de maxim se localizează în grupa 25-29, acesta
sugerează existenţa tipului de fertilitate tardivă (întârziată). În
situaţiile în care întâlnim rate specifice apropiate ca nivel pentru
grupele de vârstă 20-24 şi 25-29, spunem că avem de-a face cu un tip
de fertilitate intermediară (medie).
Referitor la ţara noastră, putem aprecia că, în general, pe măsura
progresului societăţii, a prelungirii perioadei de instruire profesională,
 76
cu efect asupra deplasării vârstei (medii) la căsătorie către segmentul
25-26 de ani pentru femei, există tendinţa logică de a se trece de la
tipul de fertilitate precoce, predominant în ultimele două-trei decenii,
către tipul întârziat, prin acela al fertilităţii intermediare.
Fertilitatea, în ansamblu, este dependentă şi de structura
populaţiei feminine fertile după starea civilă. Reproducerea populaţiei
se menţine ca unul din atributele principale ale familiei, fiind foarte
probabil ca această caracteristică să dăinuiască atâta timp cât va exista
societatea umană. În funcţie de starea civilă mamei, se determină
intensitatea fertilităţii conjugale şi a celei extraconjugale. Fertilitatea
conjugală ia în considerare masa născuţilor de către mamele
căsătorite, efectiv pe care îl compară cu numărul femeilor căsătorite în
limitele de vârstă ale contingentului fertil. fc = (Nc/Fc15-49) · 1 000,
unde fc – rata de fertilitate legitimă (numărul de născuţi vii de către
1 000 de femei căsătorite de vârstă fertilă), Nc – numărul de născuţi
vii de către femeile căsătorite de vârstă fertilă, Fc15-49 – numărul
femeilor căsătorite de vârstă fertilă. Similar, rata fertilităţii
extraconjugale se obţine raportând efectivul născuţilor vii de către
mame cu altă stare civilă decât ‘căsătorite’ (necăsătorite, divorţate,
văduve) la numărul persoanelor de sex feminin, în vârstă de 15-49 de
ani, care nu au statut de “căsătorite”.
fec = (Nn,v,d/Fn,v,d15-49)·1 000, unde fec – rata de fertilitate nelegitimă,
Nn,v,d – născuţi vii de către femei necăsătorite de vârstă fertilă,
Fn,v,d – femeile necăsătorite de vârstă fertilă. În ţara noastră,
fertilitatea extraconjugală este neglijabilă, contribuţia hotărâtoare la
formarea ratei generale de fertilitate aducând-o fertilitatea conjugală.
Intensitatea fertilităţii generale este determinată, parţial, de către
proporţia femeilor căsătorite în totalul femeilor din contingentul fertil.
După cum observăm, şi fenomenul nupţialităţii este implicat în
evoluţia fertilităţii populaţiei feminine şi, implicit, asupra masei
născuţilor vii. Mai semnalăm că fertilitatea conjugală şi
extraconjugală este bine să fie analizate pe vârste, diferenţiate pe
medii şi în profil teritorial, după nivelul de instruire şi pe naţionalităţi.
Compararea fertilităţii populaţiei feminine pe judeţe sau pe
medii, pe localităţi sau în cadrul diverselor ţări, trebuie să se facă cu
ajutorul ratelor de fertilitate standardizate (aspecte metodologice
referitoare la operaţiunea de standardizare se pot găsi, spre exemplu,
în operele citate ale autorilor Vladimir Trebici şi V.Sora, I.Hristache,
C.Mihăescu).
 77
Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele sintetic
(conjectural) al fertilităţii (rata totală a fertilităţii) *. Acesta desemnează
numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeie care, în absenţa
mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la fiecare
vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la
vârstele respective. Se determină ca sumă a ratelor specifice de fertilitate după
vârstă dintr-un an:
D50 = f15+f16+…+f49, unde f15 – fertilitatea totală (specifică) a femeilor în
vârstă de 15 ani, D50 – indicele sintetic al fertilităţii (descendenţa finală a unei
femei în întreaga sa perioadă fertilă).
Descendenţa la diferite vârste şi descendenţa finală a unei generaţii se pot
observa în tabelul următor (reprodus după Roland Pressat, 1 974).
Tabelul de fertilitate a generaţiilor feminine franceze născute imediat după
1 900 (la 1 000 femei)
Vârsta(x) f(x, x+1) Dx Vârsta(x) f(x,x+1) Dx
15 4 0 32 79 1 610
16 10 4 33 70 1 689
17 23 14 34 62 1 759
18 43 37 35 54 1 821
19 66 80 36 47 1 875
20 92 146 37 40 1 922
21 116 238 38 33 1 962
22 136 354 39 37 1 995
23 148 636 41 17 2 043
24 148 636 41 17 2 043
25 146 784 42 2 2 060
26 140 930 43 9 2 072
27 130 1 070 44 6 2 081
28 118 1 200 45 4 2 087
29 107 1 318 46 2 2 091
30 97 1 425 47 1 2 093
31 88 1 522 48 ----------- 2 094

Pentru Franţa anului 1900, descendenţa finală (indicele sintetic al

fertilităţii) a avut valoarea 2 094, ceea ce înseamnă că 1 000 de femei de vârstă
fertilă, în întreaga lor perioadă de fertilitate, au dat naştere la 2 094 de copii.
Aşadar, unei femei franceze din respectiva perioadă îi reveneau 2.09 copii
născuţi (vii).
*pentru o mai bună înţelegere a acestei probleme şi a ratelor de reproducere se
recomandă parcurgerea mai întâi a temei referitoare la mortalitate.
 78
Nivelul minim al acestui indice, dacă dorim să avem o înlocuire
a generaţiilor pentru o populaţie (ţară), este de 2.1 copii/femeie.
Valoarea acestuia era, în 1995, pentru ţara noastră de 1.4
(copii/femeie). Pe glob, în acelaşi an, valoarea (media) indicelui
sintetic al fertilităţii era de 3.1. În 1 998, valorile indicelui sintetic al
fertilităţii erau, printre altele, de: 7.3 în Niger, 7.1 în Somalia, 6.01 în
Afganistan, 5.86 în Camerun, 5.23 în Irak, 4.91 în Pakistan, 4.31 în
Iran, 4.27 în Paraguay, 3.24 în India, 2.9 în Columbia, 2.68 în
Argentina, 2.47 în Turcia, 2.07 în U.S.A., 1.88 în Moldova, 1.8 în
China, 1.7 în Suedia, 1.63 în Franţa, 1.3 în Austria, 1.2 în Germania.
România, comparativ cu 1995, prezenta valoarea de 1.17. Minima
absolută o regăsim în Bulgaria: 1.14 copii/femeie.
În acest context, dosebit de importantă este cunoaşterea indicelui
brut de reproducere (Ratei brute de reproducere). Acest indice se
obţine prin înmulţirea dintre indicele sintetic al fertilităţii şi proporţia
fetelor la naştere ( proporţia fetelor la naştere= raportul între numărul
născuţilor vii de sex feminin şi numărul total al născuţilor vii; cu alte
cuvinte, numărul de nou-născute ce revin la 100 de nou-născuţi – fete
şi băieţi - ). Proporţia fetelor la naştere prezintă o valoare constantă –
0.488 Modalitatea de calcul este : [100/(100+105 sau 106)]. Proporţia
aceasta se notează cu k. Aşadar,
RBR (rata brută de reproducere) = k· D50. Cu alte cuvinte, rata
brută de reproducere desemnează numărul mediu de fete pe care le-ar
putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge
intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la fiecare vârstă, de
aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la
vârstele respective.
Cu ajutorul datelor concrete prezentate anterior, putem
determina rata brută de reproducere pentru România, anul 1998:
RBR= 0.488·1.17 = 0.57. Valoarea este deosebit de mică, ţinând cont
că, pentru a obţine minima înlocuire a generaţiilor, RBR trebuie să
aibă valoarea 1.04.
Menţionăm, în acest punct al analizei, existenţa şi a ratei nete de
reproducere, reprezentând numărul mediu de fete născute de o fmeie
în decursul perioadei sale fertile, calculat prin luarea în considerare a
efectului mortalităţii.
Recapitulând: nivelul necesar al fertilităţii pentru înlocuirea
exactă (simplă) a generaţiilor este de 2.14copii/femeie, respectiv
1.04fete/femeie.
 79
Fertilitatea cunoaşte un proces de scădere în multe ţări, în special
în cele europene. Şi România traversează, de câţiva ani buni, un
asemenea moment. Să prezentăm câţiva factori ce influenţează sau
determină această scădere:
- slăbirea influenţei religiei şi a normelor culturale în general;
- creşterea costului copilului;
- urbanizarea, care presupune transferul insului din rural (dirijat de
anumite norme) într-un mediu anonim, fără un control strict asupra
indivizilor;
- emanciparea femeii;
- scăderea mortalităţii adulte, care atrage după sine un număr mai
mare de bătrâni ce revin în îngrijirea familiei, ceea ce, mai departe,
implică o diminuare a fertilităţii;
- schimbările intervenite în structura şi funcţiile familiei; copilul nu
mai are un rol economic semnificativ, aşa cum se întâmpla în trecut;
- mijloacele contraceptive moderne;
- diverse boli: sterilitate, mortalitate fetală spontană etc.
Greutăţile inerente perioadei de tranziţie, cu deteriorarea
continuă a standardului de viaţă s-au făcut resimţite în mod abrupt în
domeniul fertilităţii şi, mai larg, al reproducerii populaţiei. Nu este
exagerată aprecierea că, fără măsuri urgente şi ferme de ordin material
şi sanitar, România va intra, inevitabil, într-un colaps demografic (V.
Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, 1996).

5.3Nupţialitatea

Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce

desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic
“căsătorie” în sânul unei populaţii.
Problemele cele mai importante ce fac obiectul analizei
nupţialităţii în viziune transversală (analiză de moment) se referă la
determinarea intensităţii fenomenului, a aspectelor diferenţiale pe
medii (urban-rural) şi în profil teritorial (pe judeţe, pentru ţara
noastră), după nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc., precum şi
urmărirea sezonalităţii fenomenului, implicată în bună măsură în
sezonalitatea natalităţii populaţiei. De asemenea, este necesar să avem
în vedere faptul că, în analiza nupţialităţii populaţiei, pe lângă
aspectele globale, se identifică unele laturi specifice unor
subcolectivităţi de populaţie. Se impune, din acest punct de vedere,
distincţia între analiza nupţialităţii celibatarilor (primele căsătorii) şi
 80
analiza fenomenului de recăsătorire (nupţialitatea persoanelor
divorţate şi văduve).
Iată, în cele ce urmează, care sunt principalii indicatori
demografici cu ajutorul cărora se măsoară nupţialitatea.
Rata brută de nupţialitate
Aceasta reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate
într-o perioadă (de obicei, un an), într-o populaţie şi numărul mediu al
populaţiei respective. Formula de calcul este:
c= (C/P)·1 000, unde C – totalul căsătoriilor, P – efectivul mediu al
populaţiei, c – rata brută de nupţialitate. Altfel spus, c desemnează
numărul de căsătorii ce revin la 1 000 de locuitori, într-o populaţie
oarecare, într-un an calendaristic.
În România, această rată avea valoarea de 8.3% o în 1990 şi de
6.5%0 în 1998. Deşi plasată la un nivel superior în context european,
rata prezintă, după cum putem observa, o scădere semnificativă în
ultimii ani.
Rata de nupţialitate pe sexe
Este o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea
numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile (*) de sexul
respectiv.
(*) populaţie nupţiabilă= populaţie care întruneşte condiţiile specificate de
lege sau cutumă pentru a încheia căsătoria; în România, reprezintă persoanele
în vârstă minimă de 16 ani pentru femei, respectiv 18 ani pentru bărbaţi,
având starea civilă necăsătorit(ă), văduv(ă) sau divorţat(ă) şi potenţial aptă
de a contracta o căsătorie.
Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt
următoarele :
cm= (C/Pm)·1 000, respectiv cf= (C/Pf)·1 000, unde C – numărul
total al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine, Pf – efectivul
populaţiei feminine, cm ; cf – ratele de nupţialitate pe sexe.
Rata de nupţialitate pe vârste
Este, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate calculată prin
raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul
populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula:
cx= (Cx/Px)· 1 000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în
vârstă de x ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata
de nupţialitate pe vârste.
Se recomandă a se combina rata de nupţialitate pe sexe cu cea a
nupţialităţii pe vârste, obţinând rata de nupţialitate pe sexe şi vârste.
Această rată este deosebit de importantă, oferindu-ne cifre de
 81
profunzime privind populaţia nupţiabilă a unei ţări. Iată, concret,
pentru ţara noastră, câteva cifre ala anului 1 998:
Vârsta Rata de nupţialitate Rata de nupţialitate
(masculin) ‰ (feminin)‰
Sub 20 ani 0.3 3
20-24 ani 5.5 6.5
25-29 5 2.5
30-34 1.5 1.5
Important de reţinut este şi aspectul vârstei medii la căsătorie.
Aceasta este o medie statistică a vârstelor persoanelor ce se căsătoresc
într-o perioadă oarecare (de obicei, 1 an), determinată după sex şi
vârstă. Combinând aceste elemente cu profilul teritorial, obţinem date
interesante precum cele prezentate în continuare, date ce se referă la
România, 1998. Valoarea maximă a vârstei medii la prima căsătorie o
regăsim, pentru ambele sexe, în Bucureşti: 27.6 ani (masc.); 25.3 ani
(fem.). Valorile situate la polul opus sunt: 25.3 ani (masc., jud.
Botoşani), respectiv 22.1 ani (fem., jud. Satu-Mare). Constatăm
menţinerea şi, chiar, deplasarea vârstei medii la căsătorie spre limite
de vârstă mai înaintate, comparativ cu anii 1 980 –1 990, fenomen de
natură să influenţeze negativ regimul reproducerii populaţiei, ca efect
al reducerii perioadei fertile conjugale.
În ceea ce priveşte sezonalitatea nupţialităţii, pentru ţara noastră
(1 990-1 996), la ambele medii (atât urban, cât şi rural), căsătoriile se
încheie cu predilecţie în perioada august – noiembrie (sursa : Anuarul
Statistic al României, ediţiile 1 993, 1 997). De asemenea, în cazul
ambelor medii, cele mai multe căsătorii se celebrează în luna
octombrie. Sezonalitatea nupţialităţii se va regăsi ca efect în
sezonalitatea nupţialităţii, fenomen cu vârfuri de sezonalitate în mai –
iulie.
Analiza nupţialităţii poate surprinde şi alte elemente interesante,
pe care doar le amintim în acest context: speranţa de viaţă a
celibatarilor; probabilitatea de supravieţuire în stare de celibat; rata
celibatului definitiv; rata de recăsătorire etc.

5.4Divorţialitatea

Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează

intensitatea (frecvenţa) divorţurilor într-o populaţie oarecare (de
regulă, populaţia naţională).
 82
Iată care sunt principalele modalităţi de analiză ale acestui
fenomen :
Rata brută de divorţialitate
Aceasta asigură un prim contact cu specificul fenomenului şi se
determină atât pentru populaţia întregii ţări, cât şi pe medii, în profil
teritorial, la nivelul localităţilor etc. Ea desemnează raportul dintre
numărul de divorţuri ce au loc într-o perioadă (un an, de obicei), într-o
populaţie şi efectivul mediu al populaţiei respective. Se calculează
după formula: d = (D/P)·1 000, unde D – suma divorţurilor, P –
numărul mediu al populaţiei, d – rata brută de divorţialitate; altfel
spus, aflăm în acest mod câte divorţuri survin, la 1 000 de persone,
într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Pentru România
anului 1991, această rată era una dintre cele mai scăzute în context
european :1.6%0, similară cu cea înregistrată, spre exemplu, în 1976.
Cum utilizarea întregii populaţii pentru exprimarea intensităţii
divorţialităţii nu se justifică suficient, întrucât nu întreaga populaţie
poate participa, potenţial, la constituirea masei divorţurilor, sunt
recomandabile ratele descrise în continuare.
Rata de divorţialitate pe sexe (şi pe vârste)
Desemnează intensitatea divorţialităţii stabilită pe
subcolectivităţi, grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla,
de exemplu, care este intensitatea divorţurilor pentru bărbaţii de 47 de
ani.
Rata de divorţialitate a populaţiei căsătorite
Este un indicator specific de divorţialitate, obţinut din raportarea
numărului de divorţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după
formula:
dc= (D/C)·1000, unde D – totalul divorţurilor, C – efectivul
populaţiei căsătorite, dc – rata specifică.
Analiza fenomenului de divorţialitate prezintă o mare importanţă
socială şi demografică, mai ales prin implicaţiile ce apar. O atenţie
deosebită se acordă, în acest sens, grupării divorţurilor după numărul
copiilor minori rezultaţi din căsătoria care se desface, precum şi
studiului divorţurilor din punct de vedere al cauzelor de divorţ. Acest
ultim aspect se analizează în special prin intermediul anchetelor
demografice. De asemenea, se urmăreşte analiza divorţialităţii în
funcţie de durata căsătoriei.
Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la
constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de
reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele
 83
aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete (rata netă de
nupţialitate), ca diferenţă între rata brută de nupţialitate şi rata brută
de divorţialitate. Formula de calcul este :
cnet = c-d = [(C-D)/P]·1000 (explicarea simbolurilor folosite se
regăseşte în formulele descrise mai sus).
 84
6. MORTALITATEA POPULAŢIEI

Evenimentul demografic de care se ţine seama în studiul

mortalităţii este decesul. Cazul izolat – un eveniment de deces – nu
prezintă semnificaţie pentru demografie; numărul mare al acestor
evenimente (care, la nivel naţional, au dimensiuni impresionante)
oferă posibilitatea determinării de regularităţi şi legităţi. Demograful
francez Gérard Calot (1965) descria plastic această situaţie astfel:
“Un om care moare este o nenorocire, o sută de oameni care mor
reprezintă o catastrofă, o mie de oameni care mor înseamnă statistică.”
Caracteristic pentru deces (ca şi pentru naştere sau alte
evenimente demografice) este aceea că el constituie un fapt biologic
şi, în acelaşi timp, social. Astfel, se poate observa că mortalitatea din
ţările în curs de dezvoltare este mai ridicată decât cea înregistrată în
ţările dezvoltate, că mortalitatea infantilă este mai redusă la categoriile
sociale cu un nivel de venit şi de instruire mai înalte decât la
categoriile sociale defavorizate, că mortalitatea, în aceeaşi ţară,
prezintă niveluri diferite de-a lungul timpului, sub influenţa complexă
a factorilor socio-economici. De aceea, decesele şi mortalitatea se
studiază în raport cu diferite caracteristici care să pună în lumină
condiţionarea lor socială.
Decesul, eveniment demografic fundamental, poate fi definit (cf.
Vladimir Trebici, 1979) ca dispariţia definitivă a oricărei evidenţe a
vieţii, în orice moment de timp, după ce a avut loc naşterea vie
(încetare postnatală a funcţiilor vitale fără posibilitate de
resuscitare).În cazul evenimentului de deces, populaţia expusă
riscului este întreaga populaţie, iar frecvenţa deceselor presupune
luarea în discuţie a fenomenului mortalităţii. Distanţa dintre naştere şi
deces poartă denumirea de linie a vieţii, iar evenimentul de deces este
numit punct de deces sau punct mortuar. Spre exemplu, o persoană
născută la data de 1 iulie 1945 şi decedată la data de 1 ianuarie 1988 a
avut o linie a vieţii de 42 de ani şi jumătate, cu punctul mortuar la 1
ianuarie 1988. După cum am menţionat, demografia se interesează nu
de evenimente, ci de mase de evenimente, de mase de decese sau de
puncte mortuare.
Vom avea, deci, mase de decese şi populaţii expuse riscului de
deces. În acest context, ne întrebăm : cum se asigură informaţia
privind aceşti indicatori ?; cum putem calcula diferitele rate,
probabilităţi asociate temei în discuţie ?
 85
Sursa statistică principală pentru decese este Buletinul statistic
de deces, care face parte din statistica stării civile. Prin prelucrarea
datelor din buletine se obţin variate informaţii : moratlitatea atât la
nivel naţional, cât şi pe unităţile teritorial-administrative ; mortalitatea
în mediile rural şi urban ; mortalitatea pe sexe, vârstă şi stare civilă ;
mortalitatea pe luni (caracterul sezonal al mortalităţii) ; mortalitatea pe
generaţii (ani de naştere) ; mortalitatea pe naţionalităţi ; mortalitatea
pe ocupaţii ; mortalitatea pe cauze de deces (potrivit clasificării
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii). Astfel, se pun în evidenţă
regularităţi şi legităţi după care se produc decesele în populaţia
naţională şi în diferitele subpopulaţii. Anchete speciale (organizate, de
exemplu, de Ministerul Sănătăţii) completează şi diversifică
informaţia privind decesele.
Cât priveşte populaţia luată în considerare, pentru calculul
diferitelor rate şi probabilităţi, aceasta este populaţia stabilă
(rezidenţială) din care fac parte decedaţii, şi nu populaţia localităţii în
care a decedat persoana respectivă ; considerente de comparabilitate
impun această condiţie.
De obicei, populaţia este populaţia medie sau estimată la
mijlocul anului (1 iulie), aşa cum apare în publicaţiile statistice.

6.1 Mortalitatea generală a populaţiei

Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează

intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o
populaţie oarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe
baza raportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi
efectivul (mediu) al populaţiei colectivităţii respective.
Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea,
amintim:
- nivelul de trai;
- nivelul material şi cultural;
- eficienţa activităţii sanitare;
- starea de sănătate a populaţiei;
- morbiditatea (frecvenţa sau ntensitatea îmbolnăvirilor într-o
populaţie);
- războaiele;
- calamităţile naturale.
Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalităţi de
analiză a mortalităţii.
 86

Rata brută (generală) a mortalităţii

Această rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea
numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) la
efectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitate
oarecare. Se calculează după formula:
RBM = (M/P)·1000, unde M – suma deceselor, P – numărul
mediu al populaţiei, RBM – rata brută a mortalităţii. Altfel spus,
această rată a mortalităţii exprimă numărul de decese ce revin la 1000
de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Spre
exemplu, în România (1991) au decedat 251 760 de persoane, iar
efectivul populaţiei a fost de 23 185 084 persoane.
RBM= (251760/23185084)·1000=10.86%0.
Iată câteva valori ale RBM, pe glob, pentru anul 1998:
Afghanistan- 20.3%0; Andorra-4; Argentina-8; Australia-7.4 ; Austria-
10.1; Belgia-10.5 ; Bulgaria-13.3 ; Canada-7.7; China-7.1 ; Elveţia-9 ;
Franţa-9.6 ; Germania-10.9 ; India-8.9 ; Islanda-7 ; Italia-9.9 ;
Japonia-8.3 ; Malawi-19.6 ; Mali-17.1 ; Maroc-7.1 ; Mozambic-17.6;
Nigeria-14 ; Norvegia-10.8; Olanda-8.8; Polonai-10.7 ; România-13;
Rusia-13; Senegal-15 ; Singapore-6 ; Somalia-17.3; Spania-9.3;
Suedia-10 ; Ucraina-14 ; USA-8.7.
Calculul ratei brute de mortalitate se face, în mod
obişnuit, pe fiecare an calendaristic ; el se poate efectua,
însă, şi pe luni şi trimestre. În unele cazuri, este foarte
important pentru analiză să se determine fie pe perioade
cincinale, fie pe alte perioade, semnificative, însă, din
punct de vedere al istoriei demografice. Un asemenea
calcul se face ca medie anuală pe perioadele respective.
Pentru România, de pildă, ţinând seama de particularităţile
evoluţiei sale demografice, asemenea perioade pot fi (cf.
V. Trebici, 1 979) :
Perioade Numărul cumulat al Numărul Rata brută de
populaţiei deceselor mortalitate ca medie
(col.2:col.1)·1 000
0 1 2 3
1930-1939 149 815 000 2 915 647 19.5
1948-1956 150 177 000 1 807 662 12.0
1957-1966 185 670 000 1 649 367 8.5
 87
Mortalitatea generală a populaţiei este nu numai în funcţie de
mortalităţile specifice, ci şi de structura populaţiei. Două populaţii
având acelaşi set de rate specifice de mortalitate, pot avea o
mortalitate generală diferită dacă structurile lor după vârstă sunt
diferite. Dacă, de pildă, o populaţie are o structură îmbătrânită,
mortalitatea generală a acesteia va fi mai mare decât aceea a unei
populaţii cu o structură mai tânără. Iată de ce utilizarea ratei generale
de mortalitate, fără o analiză detaliată a fenomenului, poate să
conducă la concluzii eronate, în special atunci când dorim să
comparăm mortalitatea populaţiei în cadrul a două ţări, regiuni etc. De
aceea, în demografie au fost elaborate metode pentru a face
comparabile două populaţii în ceea ce priveşte nivelul mortalităţii
generale. Asemenea metode se numesc de standardizare. Prin
extensiune, ele se aplică şi altor fenomene demografice (fertilitate,
nupţialitate) atunci când se pune problema anihilării efectului unor
structuri diferite (informaţii suplimentare privind standardizarea puteţi
găsi, de exemplu, în V. Trebici, 1 979 şi V.Sora, I.Hristache,
C.Mihăescu, 1 996).
Rata de mortalitate pe sexe
Frecvenţa deceselor variază sensibil în funcţie de sex şi vârstă.
Pe de altă parte, rata brută a mortalităţii este o medie generală care
este influenţată suplimentar de structura pe vârste a populaţiei. De
aceea, este necesar să recurgem la calculul ratelor de mortalitate după
vârstă şi sex, numite şi rate specifice de mortalitate.
Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face
prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de
sex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, la
efectivul (mediu al) persoanelor aparţinând sexului respectiv.
mm=(Mm/Pm)·1000;
mf = (Mf/Pf)·1000,
unde Pf – numărul femeilor, Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul
deceselor înregistrate în rândul bărbaţilor, Mf – numărul deceselor
înregistrate în rândul femeilor, mm – rata mortalităţii bărbaţilor, mf –
rata mortalităţii femeilor.
Să luăm, ca exemplu, mortalitatea populaţiei ţării noastre
corespunzătoare anului 1 991.
mm= (134 547/11 435 286)·1000=11.77%0
mf = (117 213/11 749 798)·1000=9.98%0
Fenomenul de supramortalitate masculină se constată din
raportul celor două rate specifice ale mortalităţii pe sexe :
 88
supramm = (mm/mf)·100.
Vom exemplifica tot prin cifrele furnizate pentru ţara noastră,
1 991 : supramm = (11.77/9.98)·100= 117.9%
Rata de mortalitate pe vârste
Este un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la o
anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp (un
an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţiei de
vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul a
acestei rate este :
mx=(Mx/Px)·1000,
unde Mx – efectivul deceselor în rândul populaţiei de vârstă x,
Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani, mx – rata specifică a
mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel, numărul de decese la 1000
de locuitori care împliniseră vârsta x în cursul anului calendaristic în
care s-a efectuat observarea fenomenului.
Este recomandabil ca analiza mortalităţii specifice pe vârste să
fie combinată cu analiza fenomenului pe sexe. Urmând această
procedură, putem obţine date mai interesante şi mai complexe asupra
fenomenului mortalităţii. Iată, de exemplu, cum se prezenta situaţia în
România, în anii 1 990 şi 1 998 :

Grupade Mortalitatea Mortalitatea Mortalitatea Mortalitatea

vârstă masculină, feminină, masculină, feminină,
1 990 1 990 1 998 1 998
0-19 ani 2.3‰ 1.7‰ 2‰ 1.5‰
20-49 ani 3.8‰ 1.6‰ 4.2‰ 1.6‰
50-74 ani 29‰ 17‰ 31‰ 17‰
Peste 75 ani 120‰ 107‰ 126‰ 105‰

Repartiţia deceselor după vârstă se reprezintă grafic cu ajutorul

histogramei. Un exemplu în acest sens este oferit în figura 12.
89
 90

Rata de mortalitate pe cauze de deces

În analiza mortalităţii populaţiei, o importanţă deosebită o
prezintă studierea aspectelor statistice şi dinamice referitoare la
repartiţia deceselor pe cauze. Folosind clasificarea internaţională a
cauzelor de deces, elaborată sub auspiciile O.N.U., sistemul
informaţional statistic oferă elemente suficiente pentru realizarea
acestui scop, orientând eforturile reţelei de ocrotire a sănătăţii în
direcţia adoptării unor măsuri care să contribuie la creşterea
longevităţii populaţii.
Rata de mortalitate la care ne referim este un indicator de
frecvenţă a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie.
Se calculează raportând numărul deceselor determinate de cauza
respectivă la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeşte
cu 100 (rezultând rata în procente) :
mc = (Mc/P)· 100, unde c – cauza de deces. Exprimarea ratei în
procente se justifică prin numărul redus de decese în cazul anumitor
cauze, fapt care ar imprima o valoare nesemnificativă intensităţii
exprimate în promile. Dacă dorim să asigurăm comparabilitatea cu
rata generală a mortalităţii, putem exprima ratele de mortalitate pe
cauze de deces şi în promile. În exemplul imediat următor, noi am
optat pentru designarea procentuală a mortalităţii pe cauze de deces.
Datorită faptului că numeroase cauze de deces se pot reuni în
grupe omogene, în practică, atât intensitatea mortalităţii, cât şi
structura deceselor se determină pe grupe de cauze de deces.

Intensitatea Intensitatea Intensitatea

Cauze de deces mortalităţii în mortalităţii în mortalităţii în
anul 1970 (%) anul 1980 (%) anul 1990 (%)
Tumori 12.9 12.9 13.3
Boli ale
aparatului 46.7 56.3 58.9
circulator
Boli ale
aparatului 1.6 1.4 1
respirator
Accidente, 0.6 0.6 0.8
otrăviri,
 91

traumatisme
Alte cauze 1.7 1.1 1.2
Total 100 100 100

Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila

vârstă. Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită ca
urmare a cauzei c.
Menţionăm că analiza mortalităţii pe cauze de deces trebuie
adâncită prin abordarea specificităţii manifestării acestei laturi a
fenomenului, în subcolectivităţile de populaţie, structurate după sex,
vârstă, stare civilă, mediu, ocupaţie.
Câteva consideraţii se impun cu privire la sezonalitatea
mortalităţii populaţiei. Condiţiile naturale şi, în general, mediul
înconjurător influenţează atât intensitatea fenomenului de mortalitate,
distribuţia deceselor pe vârste, cât şi repartiţia acestora pe luni ale
anului. Studiul sezonalităţii mortalităţii prezintă interes, deoarece
poate constitui un element de referinţă în planificarea activităţii reţelei
de ocrotire a sănătăţii, îndeosebi atunci când acest aspect este corelat
şi cu analiza pe cauze de deces. Metoda cea mai simplă pentru
caracterizarea sezonalităţii moratlităţii constă în determinarea indicilor
de sezonalitate pe luni ale anului. Pentru a atenua influenţa unor
factori întâmplători (de exemplu, apariţia unei epidemii de gripă într-o
anumită perioadă a anului), se recomandă ca indicii de sezonalitate să
fie stabiliţi pe baza informaţiilor privind repartiţia deceselor pe luni,
într-o perioadă de 3-5 ani. În acest scop, se pot utiliza fie ratele lunare
de mortalitate, fie masa deceselor repartizate pe luni ale anului,
concluziile nediferenţiindu-se în mod semnificativ.
Prezentăm, în tabelul următor, un exemplu privind sezonalitatea
mortalităţii, folosind repartiţia deceselor pe luni, în perioada
1 978 – 1 980, în cadrul ţării noastre. Pentru calculul indicilor de
sezonalitate, se recomandă metoda mediei aritmetice.

Nr. Nr. Nr.

Nr.mediu Indici
decedaţilor decedaţilor decedaţilor
Luna lunar de
în anul în anul în anul
de decedaţi sezonalitate
1978 1979 1980
Ian 19 356 19 839 22 030 20 408 111.11%
Feb 17 117 17 124 23 577 19 273 104.93%
Mar 19 180 19 950 23 417 20 849 113.51%
Apr 18 329 18 523 19 483 18 778 102.23%
 92

Mai 18 289 18 386 19 469 18 715 101.89%

Iun 16 482 16 586 17 761 16 943 92.24%
Iul 16 461 16 892 16 735 16 696 90.90%
Aug 15 434 16 798 16 437 16 223 88.32%
Sep 15 891 16 281 16 434 16 202 88.21%
Oct 17 344 18 906 17 532 17 927 97.60%

Nov 18 426 19 120 18 553 18 700 101.81%

Dec 19 537 19 104 20 448 19 696 107.23%
Total 211 846 217 509 231 876 18 368 -----------

Urmărind nivelul indicilor de sezonalitate, se poate constata

intensitatea mai ridicată a mortalităţii în trimestrul I. Punctele de
maxim ale curbei de sezonalitate se localizează în special în lunile de
iarnă şi de primăvară.
În scopul determinării unor anumite legităţi în manifestarea
sezonalităţii mortalităţii, indicii de sezonalitate calculaţi sunt supuşi
unor procedee de ajustare analitică. Numai după o astfel de operaţie,
concluziile referitoare la sezonalitatea mortalităţii pot fi considerate
concludente.

6.2 Speranţa de viaţă

Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a

mortalităţii, despre speranţa de viaţă pentru o populaţie.
Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speranţă
medie de viaţă la naştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durată
medie a vieţii sau viaţă medie, speranţa de viaţă la naştere reprezintă
numărul mediu de ani pe care l-ar trăi o persoană (dintr-o cohortă
ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecare
vârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia
dată, la momentul analizei. Spre exemplu (cf. V. Trebici, 1 979),
întrucât în tabela de mortalitate a populaţiei României 1 974-1 976,
durata medie a vieţii are valoarea de 69,69 ani, se poate spune că o
persoană născută în anii 1 974-1 976 are şansa de a trăi această viaţă,
cu condiţia ca, în perioada 1 974-1 976 până în 2 045-2 047,
mortalitatea specifică la fiecare vârstă să fie cea pe care a avut-o
populaţia României în tabela de mortalitate respectivă. În legătură cu
acest indicator, se întâlnesc, uneori, interpretări eronate, fiind asimilat
sau confundat cu longevitatea, cu durata vieţii omeneşti şi, uneori, cu
 93
vârsta medie a populaţiei. Un exemplu de tabelă de mortalitate
integrală se poate consulta în Mica enciclopedie de demografie a lui V.
Trebici, 1 975 , anexa.
Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice
demografice întâlnim şi noţiunea de speranţă de viaţă la vârsta x ,
care defineşte numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea trăi o
persoană în vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare
vârstă (începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârsta
respectivă în populaţia dată, la momentul analizei.
La ora actuală, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe,
este de 63.2 ani, la nivel mondial, dar diferă de la 74.1 ani pentru
regiunile dezvoltate la 61.8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate. Cele
mai joase valori le ating Africa subsahariană (50) şi Asia de Sud
(54,9), iar cele mai înalte, America de Nord (74,4) şi Europa (73,1).
Iată câteva valori (1998): Andorra-83.5 ani; San Marino-81.4;
Japonia-80; Australia-79.9; Canada-79.2; Suedia-79.2; Elveţia-78.9;
Franţa-78.5; Italia-78.4; Norvegia-78.2; Olanda-78; Spania-77.6;
Austria-77.3; U.K.-77.2; U.S.A.-76.1; Slovenia-75.2; Cehia-74.1;
Serbia-73.9; Turcia-72.8; Bulgaria-72; Ungaria-71; România-69;
China-69; Irak-66.5; Rusia-65; Brazilia-64.5; Moldova-64.3; India-
62.9; Senegal-57.4; Camerun-51.4; Kenia-47.6; Botswana-40.1;
Zambia-37.1
Analizând cifric continentul nostru, putem observa că, în
Europa, speranţa de viaţă la naştere scade dinspre nordul continentului
(75,1 ani/masculin şi 80,72 ani/feminin) spre vest (73,44 şi 79,68) şi
sud (71,18 şi 77, 08), apoi spre Europa Centrală (67,35 şi 75,18) şi de
Est (63,64 şi 74,01). Cea mai pronunţată eterogenitate este specifică
Europei de Sud şi Centrale. Extremele sunt date de Rusia (57,6 şi
71,2) şi Suedia (76,2 şi 81,5). Totodată, ţările Europei Meridionale, de
Vest şi de Nord au speranţa de viaţă la naştere, în medie, cu 10-12 ani
mai mare decât valoarea acestui indicator specific Europei Centrale şi
de Est, în timp ce mortalitatea infantilă este, în acestea din urmă, de
2-3 ori mai mare.
Sintetizând datele privitoare la speranţa de viaţă la naştere, pot fi
delimitate trei tipuri de rate ale mortalităţii (măsurată cu durata medie
a vieţii şi pe fondul indicilor mortalităţii infantile) :
- tipul vestic şi meridional, cu o durată medie a vieţii de peste 75 de
ani : Suedia (78,85), Islanda (78,55), Elveţia (78,50), Norvegia
(77,75), Franţa (77,50), Olanda (77,50), Grecia (77,45), Spania
(77,20) ;
 94
- tipul central-european, cu o durată medie a vieţii cuprinsă între 69 şi
75 de ani : Slovenia (74,05), Cehia (73), Polonia (72), Macedonia
(72), Albania (72), Slovacia (72), Bulgaria (71,1), ROMÂNIA (69,5),
Ungaria (69,5), Lituania (69,4).
- tipul est-european, cu o durată medie a vieţii mai mică de 69 de ani :
Rusia (57,6), Lituania (68,8), Letonia (67,1), Estonia (68,5), Ucraina
(65,8), Moldova (64,3).
Prin extindere la nivel mondial, în funcţie de caracteristicile
generale ale distribuţiei teritoriale a valorilor specifice, pot fi conturate
mai multe tipuri de mortalitate (măsurată cu durata medie a vieţii),
coroborate cu indicii mortalităţii infantile :
- Tipul I : Africa, în care Etiopia este ţara reprezentativă (41 de ani) ;
- Tipul II : Asia de Sud, Bangladesh fiind exemplul reprezentativ (48
de ani) ;
- Tipul III : Asia de Sud (avansat), India fiind reprezentativă (55 de
ani) ;
- Tipul IV : America Latină, Brazilia şi Mexic fiind semnificative (63-
65 de ani) ;
- Tipul V : Asia de Est, China fiind relevantă (68 de ani) ;
- Tipul VI : Europa (mai puţin partea nordică) şi S.U.A., cu o durată
medie a vieţii de 73-77 de ani ;
- Tipul VII : Europa de Nord şi Japonia (77-79 de ani).
Nu lipsit de importanţă este faptul că, în analizele demo-socio-
economice efectuate la nivel internaţional, speranţa de viaţă la naştere
este considerată ca făcând parte din categoria indicilor ce exprimă
(alături de alţi indicatori, desigur) nivelul de trai (calitatea vieţii) al
unui popor.

6.3 Mortalitatea infantilă

Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă

este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an,
numită mortalitate infantilă.
Din punct de vedere al intensităţii mortalităţii după vârstă,
mortalitatea infantilă reprezintă primul vârf, al doilea revenind
vârstelor cuprinse în intervalul 65-75 de ani.
Dat fiind faptul că mortalitatea infantilă este influenţată de
importanţi factori de natură socială şi economică, nivelul ei exprimă,
într-o formă sintetizată, un ansamblu de condiţii sociale, economice,
culturale, sanitare, fiind, în ultimă instanţă, un indice al bunăstării,
 95
civilizaţiei şi nivelului cultural al unui popor sau al unei subpopulaţii
oarecare. De aceea, rata de mortalitate infantilă se foloseşte în
comparaţiile internaţionale ca una din variabilele semnificative pentru
caracterizarea tipologiei ţărilor, în cadrul naţional, pentru
caracterizarea decalajelor dintre diferitele regiuni, judeţe, ca şi pentru
măsurarea progreselor de la o perioadă la alta. În mod particular,
mortalitatea infantilă este un indicator ce caracterizează eficienţa
sistemului sanitar. Toate acestea subliniază importanţa măsurării
corecte a mortalităţii infantile şi a analizei acesteia.
Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor
infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii.
Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţii
infantile este rata mortalităţii infantile. Această rată rezultă din
raportarea numărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă
(un an, de regulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează
după formula:
m0 = (M0/N)·1000, unde M0 – suma deceselor înregistrate la copiii
în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m0 – rata
mortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică
numărul de decese infantile ce revin la 1 000 de nou-născuţi, într-o
populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează
probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani.
După cum am observat, spre deosebire de metodologia generală
a calculului ratelor specifice de mortalitate, unde numitorul este
reprezentat de populaţia medie de vârstă respectivă, aici numitorul
este numărul născuţilor vii. Să dăm ca exemplu România anului 1 990,
când numărul născuţilor vii a fost de 314 746, iar numărul deceselor
sub 1 an a fost de 8 471. Aşadar, m0 = (8 471/314 746)·1 000 =
26,9‰.
Iată şi câteva exemple, corespunzând anului 1998: Afganistan-
144‰; Angola-132; Somalia-126; Pakistan-93; Camerun-77; India-
63; Africa de Sud-52; China-45; Moldova-44; Peru-43; Turcia-38;
Brazilia-37; Bosnia-31; Mexic-26; Rusia-23; România-20; Bulgaria-
13; Ungaria-10; Cehia-7; Portugalia-7; Italia-6; U.S.A.-5; Olanda-5;
Japonia-4; Suedia-4.
În primele zile şi săptămâni, mortalitatea infantilă este deosebit
de puternică ; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfârşitul
primului an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primele
zile. În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul
mai precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile.
 96
Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revine
analizei mortalităţii infantile pe grupe de vârstă şi pe cauze de deces.
În ţara noastră se folosesc următoarele subgrupe de vârstă, în
funcţie de care se prelucrează informaţiile privind decesele sub 1 an :
0-6 zile ; 7-13 zile ; 14-29 zile ; 1 lună ; 2 luni ; 3-4 luni ; 5-6 luni ;
7-8 luni  şi 9-11 luni. După cum putem observa, intervalele sunt mai
mici la începutul vârstei de 0 ani, crescând progresiv, pe măsură ce ne
apropiem de vârsta de 1 an.
Având la dispoziţie asemenea informaţii, se poate determina
intensitatea mortalităţii pentru fiecare interval de vârstă. În practică,
însă, se urmăreşte îndeosebi cunoaşterea intensităţii mortalităţii în
prima săptămână de viaţă, în prima lună de viaţă şi în intervalul 1-11
luni, stabilindu-se, totodată, următoarele patru modalităţi (rate) de
analiză demografică a fenomenului mortalităţii infantile.
Rata mortalităţii neonatale
Rata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este
un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună
de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţie
oarecare. Formula de calcul: m0-29zile = (M0-29zile/N)·1000.
Acaestă rată se subîmparte în alte două rate :
Rata mortalităţii( neonatale) precoce
Aceasta ne oferă o imagine asupra intensităţii deceselor în
primele 7 zile (prima săptămână) de la naştere. Formula de calcul
este : mo-6zile = (M0-6 zile/N)·1000. Rata exprimă numărul de
decese infantile ce survin în prima săptămână de la naştere, într-o
populaţie oarecare, la 1 000 de născuţi vii ;
Rata mortalităţii( neonatale) tardive
Rată specifică ce ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în intervalul
7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1 000 de născuţi vii,
într-un an calendaristic. Formula de calcul este :
m7-29zile = (M7-29zile/N)•1 000.
Rata mortalităţii postneonatale
În fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în
intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoară potrivit
formulei:
m30-364zile = (M30-364zile/N)·1000.
Iată şi un exemplu, cel al României în anul 1 975 :
- m0-6zile = (3 200/418 185)·1 000 = 7,7‰
- m7-29zile = (2 026/418 185)·1 000 = 4,8‰
- m0-29zile = 7,7 + 4,8 = 12,5‰
 97
- m30-364zile = (9 272/418 185)·1 000 = 22,2‰
- m0 = 7,7 + 4,8 + 12,5 + 22,2 = 34,7‰
Dintre aceste patru rate, interesează, prioritar, cea precoce, cea
neonatală şi cea postneonatală. Pornind de la aceste rate, putem
determina rata mortalităţii infantile ca sumă a ratei mortalităţii
neonatale cu rata mortalităţii postneonatale.
Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţii
infantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces la
vârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de deces de
natură endogenă şi cauze de natură exogenă.
După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natură
endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de
naştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesului
naşterii propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natură endogenă
se cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale.
Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt de
natură exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născut
cu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze,
traumatisme, boli infecţioase etc.).
Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni:
-rata mortalităţii infantile prin cauze de natură endogenă;
-rata mortalităţii infantile prin cauze de natură exogenă;
-rata mortalităţii infantile prin cauza x de deces.
Imporatanţa cunoaşterii mortalităţii infantile endogene şi
exogene se justifică prin aceea că, dacă prin mijloacele actuale se
poate acţiona cu eficienţă redusă asupra scăderii mortalităţii endogene,
medicina oferă suficiente posibilităţi de combatere a cauzelor de
natură exogenă.
Pentru a determina intensitatea mortalităţii endogene, se cer
îndeplinite cel puţin două condiţii:
- existenţa informaţiilor complete privind repartiţia deceselor infantile
pe cauze;
- stabilirea şi înregistrarea corectă a cauzei de deces pentru fiecare
component al colectivităţii de decedaţi.
Aceste condiţii sunt, în general, satisfăcute în ţările în care
înregistrarea curentă a deceselor este organizată corespunzător. Sunt,
însă, numeroase cazurile când nu cunoaştem repartiţia deceselor pe
cauze. Mai mult, pot apărea situaţii în care decesul este urmarea
acţiunii simultane a unui complex de cauze, iar stabilirea cauzei
directe este dificilă. De asemenea, în cazurile în care nu se poate
 98
preciza cauza decesului, acestea sunt încadrate, de obicei, în rândul
cauzelor rău definite sau în categoria alte cauze, fapt ce influenţează
negativ asupra corectitudinii cu care se stabilesc intensitatea
mortalităţii endogene şi a celei exogene. Rezolvarea unor asemenea
situaţii a făcut necesară găsirea unor metode indirecte de determinare
a mortalităţii exogene şi endogene, metode care se bazează pe
constatarea legăturii dintre specificul în care acţionează cele două
categorii principale de cauze şi vârsta persoanelor decedate. Prin
rezultatele satisfăcătoare, s-au impus analizei demografice metoda
analizei biometrice a mortalităţii infantile şi metoda probabilităţilor
de deces (dezvoltarea acestei problematici, care nu face obiectul
introducerii noastre în studiul demografiei, poate fi întâlnită, de pildă,
în V.Sora, I.Hristache, C,Mihăescu, op. cit. şi în V.Trebici, Mică
enciclopedie…).
În încheierea acestei subteme, prezentăm analiza cifrică detaliată
a cauzelor de deces infantil şi ratele de mortalitate aferente acestora
pentru ţara noastră în anul 1 980:

Cauze de deces şi efectivul decedaţilor infantili:

- boli ale aparatului respirator: 4 790;
- afecţiuni perinatale: 2 481;
- anomalii congenitale: 1 802;
- boli infecţioase şi parazitare: 938;
- boli ale aparatului digestiv: 594;
- accidente, otrăviri, traumatisme: 449;
- otită şi mastoidită: 92;
- alte cauze:545.
Total decese infantile: 11 691, din care:
- decese endogene:4 283
- decese exogene:7 408
Născuţi vii în 1 980: 398 904.
- Rata mortalităţii infantile:(11 691/398 904)·1 000= 29.3%0
- Mortalitate endogenă: (4 283/ 398 904)·1 000= 10.7%0
- Mortalitate exogenă: (7 408/ 398 904)·1 000= 18.6%0

Mai precizăm numai că mărimea mortalităţii infantile

influenţează sensibil speranţa de viaţă la naştere, speranţă care, pentru
ţările foarte dezvoltate, este cu aproximativ 16 ani mai mare decât a
celor mai slab dezvoltate, coroborată cu o mortalitate infantilă de 6 ori
mai mică.
 99

6.4 Mortinatalitatea

Fenomen demografic mai puţin discutat în

literatura de specialitate, mortinatalitatea exprimă
intensitatea (frecvenţa) născuţilor morţi, într-o anumită
perioadă (de obicei,1 an calendaristic), într-o populaţie
oarecare. Evenimentul demografic care face obiectul
înregistrării în statistica stării civile este naşterea acelui
produs al concepţiei, a cărui perioadă de gestaţie
depăşeşte 28 de săptămâni şi care, în momentul naşterii,
nu prezintă nici un semn de viaţă. Intensitatea
fenomenului se caracterizează cu ajutorul ratei de
mortinatalitate , care redă, într-o formă sintetică, numărul
de născuţi morţi la 1 000 de născuţi vii. Formula de
calcul este  :
n m = (N m / N )·1 000,
unde N m – masa născuţilor morţi, N – născuţii vii, n m –
rata mortinatalităţii.
Detrminarea intensităţii mortinatalităţii reprezintă
o primă etapă în procesul nalizei fenomenului. Împărţirea
colectivităţii de născuţi morţi în subcolectivităţi, pe baza
caracteristicilor demografice, socio-economice, socio-
culturale şi de mediu, precum şi în profil teritorial,
urmată de stabilirea mortinatalităţii specifice, oferă
posibilitatea cunoaşterii legăturilor de interdependenţă şi
a factorilor cauzali care pot explica evoluţia fenomenului
de mortinatalitate.
Un interes aparte pentru analiza demografică îl
prezintă studierea legăturii dintre intensitatea
mortinatalităţii şi vârsta mamei, cu implicaţii asupra
orientării opţiunilor în domeniul stabilirii conştiente a
reproducerii populaţiei.
Urmărind evoluţia intensităţii mortinatalităţii în
funcţie de vârsta mamei (figura 13), se poate constata o
scădere a acesteia de la grupa de vârstă 15-19 ani,
atingând nivelul minim în cadrul grupei 20-24 ani, după
care mortinatalitatea creşte continuu până la limita
superioară a vârstei contingentului fertil.
 100

Figura 13 :Evoluţia intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta mamei

Nivelul mortinatalităţii specific grupei 15-19 ani se

înregistrează din nou fie în cadrul grupei 30-34 ani, fie în grupa de
vârstă 35-39 ani. Această evoluţie a intensităţii mortinatalităţii în
funcţie de vârsta mamei poate fi reperezentată grafic cu ajutorul unei
funcţii parabolice.
Sub aspectul cauzelor de deces, mortinatalitatea este determinată
în totalitate de cauze de natură endogenă.
 101

7. MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI

7.1 Delimitări conceptuale

Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea

naturală şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a
intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma
imigrărilor şi emigrărilor. Întrucât fluxurile migratorii pot să afecteze
grupe particulare de persoane sub raportul caracteristicilor vârstă şi
sex, migraţia modifică nu numai numărul populaţiei, ci şi structura
acesteia după sex şi vârstă şi, eventual, după alte caracteristici.
Deplasările locuitorilor se pot face în afara localităţii, între ţări, pot
avea o durată mai mică sau definitivă etc., ceea ce face necesară o
clasificare detaliată a diferitelor tipuri de migraţie. Fiind parte a
mişcării totale a unei populaţii, migraţia interesează nu numai
demografia, ci şi sociologia, care studiază fenomenele de adaptare sau
aculturaţie a persoanelor migrante, influenţa migraţiei asupra structurii
populaţiei, asupra instituţiilor sociale etc.
Principalele surse documentare folosite în studiul mişcării
migratorii a populaţiei sunt: statistica migraţiei, statistica stării civile,
recensămintele populaţiei.
Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul
deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului
stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare).
În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor
sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta,
inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului.
Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii
geografice (spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a
domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine
definite. Se mai numeşte migraţie rezidenţială, întrucât persoana
implicată într-o asemenea mişcare îşi schimbă statutul rezidenţial. Prin
urmare, în noţiunea de migraţie a populaţiei nu intră excursiile,
deplasările sezoniere, diferitele forme ale navetismului etc. De aceea,
este important să se definească corect unităţile geografice sau
teritorial-administrative şi tipurile de mişcări ale populaţiei. Pentru
România, aceste unităţi sunt cele definite de împărţirea administrativă
 102
a teritoriului din 1 968: comuna (inclusiv comuna suburbană), oraşul
(inclusiv municipiul), judeţul şi ţara. Aceste schimbări sunt urmărite
prin sistemele informaţionale oficiale.
În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi:
- migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea
definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări,
între unităţile teritorial-administrative.
- migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de
schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări.
În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de
plecare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare.
- imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de
destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I).
- emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de
plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E).
Pentru intrările şi ieşirile în cadrul migraţiei interne nu există un
termen special. Se folosesc noţiunile de intrări şi ieşiri.
Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi
ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi
emigrante. Relaţia matematică de calcul este :
Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută.
Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre
numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul
persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul este
următoarea:
Δm = I-E, unde Δm – sporul migratoriu.
Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică
luarea în discuţie a două concepte : cele de imigraţie netă şi de
emigraţie netă.
Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul
persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate
(emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoarea
inegalitate : I>E, ceea ce implică I-E>0, deci Δm>0. În cazul
imigraţiei nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al
populaţiei este pozitiv.
Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care
numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al
persoanelor sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine : E>I,
 103
adică I-E<0, deci Δm<0. Cu alte cuvinte, emigraţia netă presupune un
spor migratoriu al populaţiei negativ.
Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua
componentă a mişcării totale a unei populaţii (a creşterii
demografice). Alături de sporul migratoriu, întâlnim sporul natural
(considerat a fi prima componentă a creşterii demografice). Acesta din
urmă reflectă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului
deceselor, într-o populaţie, într-un an calendaristic, potrivit formulei:
Δn = N-M, unde Δn – sporul natural.
Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se
compune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. Simbolizarea
matematică este următoarea :
Δt = Δn + Δm, unde Δt – creşterea totală a populaţiei.
În fapt, orice act migratoriu este, în acelaşi timp, o imigraţie şi o
emigraţie. Sociologia se interesează de indivizi în ambele ipostaze
simultan; de asemenea, atenţia ei se îndreaptă precumpănitor asupra
acelor mişcări teritoriale în care sunt antrenate mase mari de oameni,
ce se constituie în fluxuri de migraţie (fluxurile de migraţie indică
mişcările spaţiale efectuate de mase de persoane de la o arie
geografică de plecare la una de sosire: fluxurile de migraţie
interjudeţene, de exemplu). În fine, interesul manifestat de sociolog
pentru acest fenomen are la bază faptul că, în cea mai mare parte a
cazurilor, o mobilitate teritorială este însoţită de sau generează o
mobilitate socială, adică schimbarea statutului social al persoanelor
migrante.
Revenind la mişcarea migratorie a populaţiei, se cuvine să
menţionăm că, alături de aceasta, în contextul mai larg al mobilităţii
spaţiale (geografice) a populaţiei, întâlnim şi mişcarea flotantă,
mişcarea pendulatorie şi mişcarea sezonieră. Acestea din urmă “se
regăsesc” în noţiunile de populaţie flotantă, populaţie pendulatorie
(navetistă) şi populaţie sezonieră. Astfel:
- populaţia migratorie: cea care-şi schimbă domiciliul şi locul de
muncă ;
- populaţia flotantă: are în vedere persoanele ce se deplasează pentru
muncă, recreere sau alte scopuri, fără a-şi schimba domiciliul de bază,
pentru o perioadă mai mare de 48 de ore ;
- populaţia pendulatorie (navetistă): se referă la persoanele care se
deplasează zilnic, săptămânal, lunar sau la intervale mai mari, pentru a
lucra permanent sau sezonier în altă localitate ;
 104
- populaţia sezonieră: acele persoane care se deplasează pentru
muncă, periodic sau pe o perioadă determinată, în localităţi balneo-
climaterice sau de agrement, pentru tratament medical sau recreere.

7.2 Modalităţi de analiză a migraţiei

Rata de migrare (rata brută de migrare)

Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului
migratoriu, rata brută de migrare este un indicator ce măsoară
intensitatea migraţiei totale prin raportarea volumului migraţiei la
numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
migb = [(I+E)/P]·1 000. Această rată măsoară intensitatea migraţiei
la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie.
Rata de migrare se poate stabili şi pentru perioade mai reduse
decât anul calendaristic (lună, trimestru, semestru), permiţând analiza
sezonalităţii migraţiei cu ajutorul indicilor de sezonalitate.
Rata de imigrare
Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea
volumului numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
imig = (I/P)·1 000. Calculul ne relevă numărul de persoane
imigrante ce revin la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o
populaţie.
Rata de emigrare
Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior
discutată, cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării,
prin raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la
efectivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula:
emig = (E/P)·1 000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi
la 1 000 de persoane, într-un an calendaristic, într-o populaţie
oarecare.
Rata migraţiei nete
Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de
măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator
care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului
migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a
acestei rate este: mign = [(I-E)/P]·1 000.
 105
Indicele de atracţie a migraţiei (după George K. Zipf)
Indice mai rar folosit în analizele dmografice, se calculează după
formula :
a = [(P0·Pd)]/D, unde P0 – populaţia în localitatea de origine, Pd –
populaţia în localitatea de destinaţie, D – distanţa ce separă originea
de destinaţie.
Cu cât valoarea indicelui e mai mare, cu atât atracţia e mai mare.
În acelaşi timp, cu cât distanţa e mai mare, cu atât valoarea indicelui
va fi mai mică.

7.3Migraţia selectivă

Migraţia selectivă reprezintă procesul de autoselecţie a

persoanelor migrante în raport cu diferite caracteristici demo-socio-
economice, cum ar fi: sexul, vârsta, starea civilă (statutul familial),
nivelul de instruire, ocupaţia, factorii psihologici şi factorii politici
(încurajarea migraţiei sau dirijarea fluxurilor migratorii).
Analiza migraţiei după aceste caracteristici conduce la
formularea unor “legi” ale migraţiei şi, mai mult, stă la baza elaborării
modelelor matematice ale migraţiei. Să analizăm aceste caracteristici.
Sexul este o primă caracteristică selectivă; femeile predomină în
migraţia pe distanţe mai mici, în timp ce, în migraţia internaţională,
predomină bărbaţii.
Vârsta este foarte importantă în migraţie: atât în migraţia
internă, cât şi în cea internaţională, predomină persoanele tinere;
această constatare are caracterul unei adevărate legităţi sociologice, în
măsura în care şi statistica din ţara noastră confirmă acest lucru.
Starea civilă este, de asemenea, o caracteristică selectivă. Într-o
perioadă mai îndepărtată, predominau persoanele cu starea civilă
“necăsătorită”; în ultimele decenii, însă, predomină persoanele
căsătorite.
Nivelul de instruire şi ocupaţia reprezintă caracteristici selective
deoarece, în cea mai mare măsură, motivaţia migraţiei actuale este
economică.
Un studiu în acest sens, privind Statele Unite ale Americii,. arată
că distanţa medie de migraţie a unei persoane cu studii superioare este
de 400 de mile, în timp ce aceea a unui muncitor este de 80 (1 km=0.6
mile).
 106
7.4Cauze ale migraţiei

O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate

prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect
reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului.
Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care
domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin
dezvoltate. O asemenea creştere a caracterizat, în secolul al XIX-lea,
Europa Occidentală, când scăderea mortalităţii a compensat reducerea
fecundităţii.
În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat
disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa
migraţiei.
În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat
dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează
o parte a populaţiei în fluxul mgratoriu. Transportul maritim şi, într-o
măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale.
De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de
motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze
accidentale şi actuale.
Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina
imigrări şi emigrări masive şi bruşte.
Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri,
forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de
populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de
exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la
fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală.
Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie
ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele
afectate de trnsformări ale mediului natural sau antropic spre alte
regiuni. Astfel, Mexico-City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de
afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare
a populaţiei.

7.5Consecinţe (efecte) ale migraţiilor

S-au conturat trei direcţii de investigare: efectele migraţiei

asupra populaţiei de origine, asupra populaţiei de destinaţie şi asupra
migranţilor înşişi (Traian Rotariu, în Dicţionar de sociologie, 1 993).
 107
Fără a intra în detaliile acestor studii, să menţionăm câteva consecinţe
mai importante.
O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general
de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de
forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii,
o îmbătrânire demografică.
Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia
poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor
rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri
materiale şi bani.
Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în
ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii
contribuie la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în
epoci de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind
cei mai expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de
resurse.
Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa
imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative
referitoare la migraţie.
Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea
migranţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne,
accentul cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană
şi la munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se
acordă contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult
diferite, fapt ce ridică probleme deosebite de integrare.
În ceea ce priveşte emigraţia (externă a) României, în perioada
1 990 - 1 996 au părăsit definitiv ţara 262 898 persoane: 168 863 în
Germania, 40 873 în Ungaria, 25 873 în S.U.A., 11 197 în Franţa,
1 568 în Canada etc.

7.6 Rolul migraţiilor în popularea Globului*

Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul

sclavagismului au avut un rol important în crearea multor popoare din
Asia şi Europa. Ele au corespuns cu epoca marilor migraţii ale
popoarelor din Asia, Europa şi Africa, în spaţiile mongoloid,
caucazian, mediteranean, negroid. Aceste migraţii au dus la
răspândirea popoarelor germanice în Europa Centrală, de Nord şi
Insulele Britanice, după care popoarele slave au pătruns spre vest şi în
*date preluate din N.Ilinca, op.cit.
 108
Peninsula Balcanică. Ungurii au migrat din zona Uralului în Câmpia
Dunării de Mijloc. Arabii s-au răspândit în Orientul Apropiat şi
Mijlociu, în Africa de Nord şi au asimilat populaţiile locale. Mongolii
au invadat ţări ale Asiei şi Europei, iar turcii – Asia Mică ; diferite
triburi din Africa Ecuatorială şi de Sud au făcut incursiuni spre
ţinuturi ale continentului şi în Madagascar. 
Epoca marilor descoperiri geografice corespunde cu deplasările
masive de populaţie spre America, efectuate de spanioli, portughezi,
francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi. În a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste Ocean circa
1 000 000 de oameni (aproape 2/3 fiind originari din Marea Britanie) ;
negrii-sclavi, din Africa, au fost aduşi în America în număr de mai
multe milioane.
Emigrările din ultimele două secole dinspre Europa spre
America au fost mai pronunţate în anii 1 830-1 850, când media
anuală de emigranţi a atins trei milioane de persoane, datorită ofertei
de forţă de muncă pentru industrie şi agricultură. Concomitent, alţi
emigranţi s-au deplasat spre Australia şi Noua Zeelandă.
În perioada 1 914-1 940, emigrările au fost determinate de cauze
politice şi religioase, ca urmare a noii hărţi politice apărute după
primul război mondial, exemple relevante constituind plecarea a 1,2
milioane de greci din Turcia şi a 400 000 de turci din Peninsula
Balcanică. În această perioadă au plecat din Europa aproximativ 9
milioane de persoane, din care jumătate în S.U.A. şi cam 10% în
Argentina.Tot atunci s-a conturat o zonă de atracţie a emigraţiei spre
Europa de Vest (Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Belgia).
După cel de al doilea război mondial, cauze politice şi
economice au impus deplasări de populaţie dinspre ţările slab
dezvoltate spre cele dezvoltate.
Pentru ultimele trei secole putem sintetiza, ca volum,
principalele direcţii ale migraţiilor :
- emigraţia iberică : sec. XVI-XVIII, cu 2 milioane de migranţi, spre
America Latină ;
- emigraţia britanică : în perioada 1 825-1 940 a ajuns la 21 milioane
persoane, după care s-a reîntors şi redistribuit spre Canada, Australia,
Africa de Sud, reprezentând un model de flux-reflux uman ;
- emigraţia germană : aproximativ 6,5 milioane persoane în perioada
1 820-1 930 ;
- emigraţia scandinavă : începând cu secolul al XVII-lea, la care au
participat marinari, tăietori de lemne, meşteşugari ;
 109
- emigraţia franceză : secolele XIX-XX, a cuprins populaţia din
regiunile periferice, sărace ale Franţei ;
- emigraţia italiană : secolele XIX-XX, a cuprins 17 –18 milioane de
persoane, ce s-au deplasat spre S.U.A., Argentina, Brazilia ;
- emigraţia austro-ungară : 4,3 milioane de persoane, în perioada
1 875- 1 914, care a cuprins ţărani săraci şi prigoniţi politici ;
- emigraţia poloneză : cu maximum de persoane (1 million) în
perioada 1 919-1 939 ;
- traficul de sclavi : din Africa, pentru a lucra pe plantaţiile de tutun,
de zahăr şi de cafea din America de Sud, Centrală şi de Nord (20
milioane de persoane) ;
- emigraţia indiană, chineză şi japoneză : din secolul al XIX-lea, până
în 1 940, cu 2,4 milioane de emigranţi ;
- imigraţia siberiană : cu prizonieri din al doilea război mondial şi
prigoniţi politic din republicile baltice, români din Bucovina şi
Basarabia, tătari din Crimeea, caucazieni.

7.7 Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale

Migraţiile contemporane s-au diversificat şi ponderat. Fiind

subordonate unor scopuri politice şi economice, au trecut sub
controlul unor organisme specializate. Pe de altă parte, se deosebesc
de cele anterioare şi prin caracterul, volumul şi orientarea geografică.
De asemenea, s-au extins migraţiile din interiorul continentelor şi au
scăzut cele intercontinentale.
Un fenomen deosebit îl reprezintă exodul inteligenţei, al
“creierelor” cu calificare superioară şi al familiilor acestora, dinspre
ţări mai slab dezvoltate spre S.U.A. şi Canada. Se apreciază că 40%
din savanţii americani laureaţi ai premiului Nobel sunt, de
provenienţă, din afara Americii.
Spre Europa s-a îndreptat forţă de muncă din diferite ţări slab
dezvoltate ale Asiei, Africii şi Americii Latine, în timp ce spre S.U.A.
se îndreaptă emigranţi preponderent din America Latină şi mai puţin
din Europa.
Un fapt aparte îl constituie migraţia în interiorul continentelor,
între ţările Americii Latine, unde milioane de locuitori trăiesc peste
graniţele propiilor ţări, în zonele mai dezvoltate din sudul Boliviei,,
Paraguay, nordul Argentinei, Columbia, Venezuela. Acest fenomen
este specific şi Europei de Vest, unde ajung emigranţi din sudul şi
estul continentului. Se poate vorbi, în acest context, şi de migraţia
 110
multor locuitori africani spre ţări mai dezvoltate (Africa de Sud) sau
spre ţări cu potenţial agricol (Nigeria, Guineea).
Australia şi Noua Zeelandă exercită o puternică atracţie atât
pentru europeni (în special sârbi, greci, italieni şi britanici), cât şi
pentru asiatici.
În America de Sud s-au conturat două arii de absorbţi – Brazilia
şi Argentina - , preferate de portughezi, spanioli şi italieni.
Semnalăm, în final, o categorie încă importantă de emigranţi  :
refugiaţii. Situaţia politică sau religioasă joacă un rol capital. Această
categorie de emigranţi se regăseşte în special în ţările est-europene, în
Cuba şi o parte a ţărilor asiatice.
 111

8. POPULAŢIE-RESURSE-MEDIU ÎNCONJURĂTOR

8.1 Resursele alimentare şi consumul de calorii

Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul

reproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resursele
formează baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigură un
anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii.
Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii
care duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă este apreciată la circa
3 200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2 300 pentru o femeie. Acest
necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatură, natura
fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens,
diferenţierile teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din
populaţia mondială (peste 500 de milioane de locuitori) este
subnutrită. Efectele subnutriţiei prezintă aspecte mult mai grave la
copii, astfel că rata – ridicată – a mortalităţii infantile, pentru aproape
2/3 din omenire, variază între 60-150% 0 (conform Nicolae Ilinca,
1999).
Insuficienţa proteinelor şi, mai ales, a celor de origine animală şi
a altor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia
zilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutriţia. Carenţa în
săruri minerale, vitamine şi proteine a alimentaţiei facilitează apariţia
bolilor kwashikor (boală cauzată de alimentaţia deficitară în proteine)
şi beri-beri (boală cauzată de lipsa vitaminei B1 din organism, care se
manifestă prin tulburări nervoase, paralizie musculară, astenie),
întârzierea creşterii, anemii (agravate de prezenţa viermilor
intestinali), guşa endemică etc. Toate acestea au o frecvenţă sporită în
regiunile slab dezvoltate ale Africii şi Asiei.
O altă cauză a subnutriţiei rezidă în uniformizarea alimentaţiei,
în sensul că, de exemplu, cerealele sunt sărace în substanţe minerale şi
vitamine.
Prognoza reducerii sărăciei absolute, în perioada 1 975-2 000,
apreciază că 600 de milioane de persoane trăiesc în sărăcie absolută,
din care 90% în ţările cu venit naţional redus. Ca urmare, foametea
apare ca expresia cea mai gravă a subdezvoltării economice şi a
sărăciei.
 112

8.2 Creşterea populaţiei şi resursele naturale

Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul,

întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind,
în acelaşi timp, şi cea mai importantă “ capacitate de susţinere “
pentru agricultură. În acest context, se nasc întrebări precum “câţi
oameni poate hrăni planeta ?”.
Suprafaţa uscatului terestru este de 137 793 000 km.², din care
numai 10-10.8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de 1.4
miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa
cultivată ar putea fi extinsă la 2.4-2.9 miliarde ha., fără a afecta
echilibrul ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga
suprafaţă a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha., sunt
“terenuri de rezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul
unei tehnici superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar
putea fi de 6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii,
Pământul ar putea hrăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori.
Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în
creştere se adânceşte, în condiţiile în care cele mai mari debite sau
cantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rară şi
spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centală,
Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista
suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de
locuitori, în anul 2 015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare
persoană va fi de 4 760 m.cubi/an, în timp ce necesarul pentru o
persoană variază între 900 şi 1 400 m.cubi/an. Teritorial, apar, însă,
mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora
actuală, peste 1.3 miliarde locuitori nu au acces la apă potabilă;
aproape 1.8 miliarde locuitori nu au acces la avantajele serviciilor de
apă purificată; în jur de 200 milioane persoane contactează, anual, boli
de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor, anual, ca
urmare a maladiilor hidrice (date preluate din Nicolae Ilinca,
Geografie umană, 1 999).
Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe
din ele s-au împuţinat, având resurse şi rezerve sigure pentru intervale
scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). De asemenea,
consumul de energie se află în continuă creştere, pentru aceasta fiind
antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale, petrol etc.
 113
Este important să amintim şi de presiunea umană ce se exercită
asupra atmosferei. Această presiune se reprezintă prin impactul
industriilor chimică, metalurgică şi energetică asupra calităţii aerului
şi a sănătăţii omului. Consecinţele vizibile sunt date de bolile
sistemului respirator, iar proporţia cancerului bronhopulmonar,
proporţia astmului bronşic infantil şi cea a anemiei sunt în continuă
creştere.Totodată, impurificarea aerului are consecinţe vizibile şi
asupra vegetaţiei şi a faunei, precum şi asupra construcţiilor,
instalaţiilor şi patrimoniului artistic.
În acelaşi context, poluanţii chimici şi termici provoacă
distrugeri ale fondului cinegetic, dispariţia unor specii rare şi
intoxicarea animalelor. Semnificative sunt şi poluarea radioactivă şi
sonoră, cu implicaţii deosebite asupra stării de sănătate a populaţiei.
În funcţie de aceste raporturi şi criterii, ţările lumii pot fi grupate
în regiuni cu caracteristici specifice ale raportului dintre populaţie,
resurse şi economie:
- zone cu importante resurse umane, suprafeţe agricole, resurse de apă,
minerale şi energetice limitate, dar mari şi foarte mari resurse de hrană
şi tehnologice: Europa, Japonia, Coreea de Sud, Singapore;
- zone cu resurse umane mari, suprafeţe agricole, resurse de apă,
minerale şi energetice foarte mari şi cu foarte mari resurse de hrană şi
tehnologice: America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Africa de
Sud;
- zone cu resurse umane importante, suprafeţe agricole întinse, resurse
mari de apă, minerale şi energetice, dar cu resurse tehnologice şi de
hrană mai restrânse: America Latină;
- zone cu resurse mari de populaţie, suprafeţe agricole limitate
calitativ, resurse apreciabile de apă, resurse minerale şi energetice
limitate, resurse tehnologice şi de hrană insuficiente: Asia de Sud şi de
Sud-Est;
- zone cu potenţial uman restrâns şi în creştere, suprafeţe agricole şi
resurse de apă limitate, resurse minerale şi energetice importante,
resurse de hrană şi tehnologice deficitare: Africa şi, într-o mare
măsură, Asia de Sud-Vest.

8.3 Tendinţe ale evoluţiei relaţiei om-mediu înconjurător

În relaţia complexă dintre populaţie, resurse şi mediul

înconjurător, câteva tendinţe sunt evidente:
 114
→ În aşezările rurale din ţările în curs de dezvoltare, numărul
populaţiei defavorizate (fără pământ) este în creştere, iar posibilitatea
de distrugere a bazei de resurse naturale nu este una neglijabilă;
concomitent, creşte consumul excesiv al resurselor de apă, sol şi lemn.
Astfel, lipsa de lemn pentru încălzire afectează aproximativ 1.3
miliarde locuitori, care, după F.A.O., poate ajunge la 2,5 miliarde în
2 010.
→ Consumul de apă pentru irigaţii şi industrie este în creştere
continuă, iar creşterea numerică a populaţiei atrage după sine sporirea
necesarului de apă pentru nevoile menajere.
→ Sărăcia sau lipsa de confort de la sate au împins o parte a populaţiei
rurale, prin emigrare, spre oraşe, acestea devenind supraaglomerate,
ceea ce a generat o “explozie urbană” variată şi incapabilă de a
rezolva cerinţele sociale.
→ Populaţia feminină din ţările aflate în curs de dezvoltare este prea
puţin antrenată pentru marile procese de schimbare demoeconomică.
→ Serviciile sociale precare (starea sanitară, analfabetismul, foametea
şi malnutriţia), lipsa de apă potabilă pentru 1.2 miliarde locuitori, lipsa
de instalaţii sanitare (1.4 miliarde locuitori) explică frecvenţa bolilor
infecto-parazitare (holera, febra tifoidă, malaria, viermii intestinali,
diareea). În acest ritm, o populaţie de peste 10 miliarde locuitori va
exercita, în anul 2 100, o presiune extraordinară asupra resurselor,
mediului înconjurător, mai ales în Africa şi Asia de Sud.
→ Irigaţiile aduc şi urmări negative, aflate în extindere: salinizarea,
alcalinizarea şi proasta gospodărire a apelor.
→ Prin defrişare excesivă, 12% din pădurile tropicale se vor pierde şi,
de aici, resurse genetice valoroase vor fi afectate şi supuse dispariţiei.
→ Industrializarea tinde să amplifice consecinţele negative: efectul de
seră şi încălzirea globală a planetei; ploile acide, care aduc moartea
pădurilor (Waldsterben) în proporţie de 14% în cele 15 ţări europene
dezvoltate, din care Germania cu peste 50% din păduri; poluare în
creştere, cu cei mai concentraţi poluanţi prezenţi în partea estică a
S.U.A., Valea Ruhr, sud-vestul Poloniei, nordul Cehiei, nordul Italiei,
Munţii Apuseni şi bazinul Hunedoarei; diminuarea stratului de ozon;
deşeurile toxice şi stocarea lor etc.
La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demo-socio-
economice ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină cont
de recomandările desprinse în urma ultimelor Conferinţe Mondiale ale
Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în domeniul
Populaţiei.
 115
9. TEORII DESPRE POPULAŢIE

Teoria despre populaţie este acea încercare teoretică ce are ca

obiect studiul şi explicarea evoluţiei fenomenelor demografice, prin
condiţionarea lor de către factorii economici, sociali, culturali,
biologici etc., precum şi punerea în evidenţă a consecinţelor şi
implicaţiilor pe care le generează fenomenele demografice în evoluţia
lor.
Într-o manieră istorică simplificată, putem spune că evoluţia
teoriilor a fost marcată, la începuturile ei, de malthusianism, astăzi
fiind caracterizată de aşa-numitele teorii ale tranziţiei demografice.
Teoriile despre populaţie sunt elaborate, cu prioritate, de trei
ştiinţe: demografia, economia şi sociologia. Alte ramuri interesate de
aceste teorii sunt biologia, antropologia, istoria şi geografia.
Teoriile elaborate de către economişti se referă mai ales la
raportul dintre creşterea demografică şi dezvoltarea economică
(Schumpeter). Cele sociologice (Davis, Sorokin) examinează mult mai
complex problema, situând-o în zona interferenţei dintre populaţie,
societate, structuri şi instituţii sociale.
În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce la
două tipuri fundamentale: teorii ce consideră creşterea populaţiei ca
factor al creşterii economice şi cele ce consideră creşterea populaţiei
ca obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai.
Teoriile despre populaţie inspiră, la rândul lor, politicile populaţiei sau
politicile demografice.
În cele ce urmează, ne vom referi la două mari tipuri de teorii:
clasice şi moderne.

9.1 Teoriile clasice. Malthusianismul

Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie

malthusianismul (Thomas Malthus, 1 766 – 1 834, economist şi teolog
britanic). Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică,
în timp ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie
aritmetică. Dezechilibrul creat ar face necesară intervenţia
obstacolelor represive (obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o
readuc în echilibru cu masa mijloacelor de subzistenţă: foamete,
epidemii şi războaie). De asemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-
numitele obstacole preventive, ce pot frâna creşterea naturală a
populaţiei. Principalul astfel de obstacol îl reprezintă “reţinerea
 116
morală”, concretizată fie în amânarea şi, chiar, suprimarea căsătoriei,
fie în abstinenţa practicată în timpul căsătoriei. Teoria malthusiană a
generat numeroase polemici şi critici, în principal invocându-se faptul
că economistul englez a ignorat determinarea social-istorică a sărăciei
şi a mişcării populaţiei, acordând un prea exagerat rol factorilor
naturali. O cuprinzătoare critică ştiinţifică a fost adusă lui Malthus de
către Marx (teoria marxistă a populaţiei).

9.2Teoriile moderne. Optimul demografic  ; Populaţia

staţionară ; Tranziţia demografică.

Dintre teoriile cu cea mai mare răspândire astăzi (în ultimele

decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimului
demografic şi teoria populaţiei staţionare.
Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul unor
strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un număr
“optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr al
persoanelor socotit optim pentru o ţară, în raport cu suprafaţa
respectivei ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare.
Într-o ordine istorică, amintim principalii susţinători ai acestei teorii:
Platon, Machiavelli, Adam Smith (precursori), Knut Wicksell
(Suedia), Alfred Sauvy (Franţa).
Teoria populaţiei staţionare reprezintă o variantă a celei anterior
menţionate. Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero
de creştere a populaţiei. Diverşi teoreticieni au arătat o serie de
avantaje economice ale acestei teorii, dar, mai ales, au relevat mai
multe dezavantaje: îmbătrânire demografică, receptivitate mai redusă
la progres etc. Totuşi, mai multe ţări, între care S.U.A., au propus ca
obiectiv de politică demografică populaţia staţionară.
Tranziţia demografică cuprinde cinci faze. În esenţă, principala
trăsătură o constituie scăderea mortalităţii, urmată de scăderea
natalităţii. În intervalul ce separă scăderea mortalităţii de începutul
scăderii natalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă de scurtă
durată. Acest model a fost constatat la un număr semnificativ de ţări
dezvoltate, precum cele din Europa Occidentală şi America de Nord.
Iată cele cinci etape:
1. atât rata mortalităţii, cât şi cea a natalităţii cunosc valori
ridicate; rata medie anuală de creştere se situează cu puţin deasupra
nivelului de înlocuire.
 117
2. rata mortalităţii începe să scadă uşor; rata natalităţii rămâne la
un nivel ridicat sau chiar creşte, ca urmare a stării de sănătate
îmbunătăţite a populaţiei feminine de vârstă fertilă.
3. rata mortalităţii scade în continuare până la un nivel relativ
jos, în timp ce rata natalităţii se înscrie într-o tendinţă de scădere lentă;
decalajul dintre natalitate şi fertilitate este maxim, creşterea
demografică este maximă.
4. rata mortalităţii nu mai scade decât foarte puţin, în timp ce
rata natalităţii continuă să scadă accentuat; sporul populaţiei începe să
fie tot mai redus.
5. ratele de mortalitate şi natalitate sunt scăzute şi relativ stabile;
creşterea demografică este redusă şi, în unele cazuri, poate să tindă
spre zero sau, chiar, să se situeze sub nivelul de înlocuire.
 118
10. POLITICI DEMOGRAFICE

Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cu

scopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îl
consideră dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung,
pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale ale
acesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale
cuplului.
Planul mondial de acţiune în domeniul populaţiei, elaborat la
Conferinţa mondială a populaţiei de la Bucureşti (1 974), propunea
următoarele obiective pe care să le aibă în vedere o politică
demografică:
- creşterea populaţiei;
- morbiditatea şi mortalitatea;
- procreerea, formarea familiilor şi condiţia femeii;
- repartiţia teritorială a populaţiei şi migraţia internă;
- migraţia internaţională;
- structura populaţiei.
Problema crucială ridicată a fost cea a fertilităţii şi a familiei.
Planul sublinia că nu se poate recomanda o normă mondială a
dimensiunii familiei şi a nivelului fertilităţii. Sunt ţări care
intenţionează să reducă natalitatea; altele sunt preocupate să redreseze
natalitatea, nivelul ei fiind considerat prea scăzut. Pentru primele,
recomandarea era ca programele de planificare familială să fie
integrate în programele sanitare şi în cele de dezvoltare socio-
economică; şi într-un caz, ca şi în celălalt, drepturile indivizilor şi ale
cuplurilor trebuie respectate.
Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politicile
demografice sunt împărţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (de
încurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului
natalităţii); ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista
şi politici neutre în raport cu fenomenele demografice (obiectivul fiind
populaţia staţionară, sau “cu ritm zero de creştere”.
Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarte
important, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familie
de dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diverse
mijloace contraceptive moderne.
Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, mai
ales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu
 119
copii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări
de impozite etc.
În cele ce urmează, vom prezenta ideile unor demografi şi
sociologi români contemporani cu privire la politica demografică din
România.

Vladimir Trebici

Două sunt condiţiile ce trebuie avute în vedere la formularea şi

adoptarea unei politici demografice. În primul rând, o temeinică
cunoaştere a tendinţelor demografice şi a consecinţelor acestora în
viitor. În al doilea rând, evaluarea realistă a efortului financiar şi a
priorităţilor de alocare.
Principalele fenomene demografice sunt: scăderea sistematică a
natalităţii, menţinerea la un nivel ridicat a mortalităţii generale şi
infantile, o structură dezavantajoasă a mortalităţii pe cauze de deces,
accentuarea îmbătrânirii demografice a populaţiei României. Unele
estimaţii prospective arată că, în următorii 25 de ani, numărul
populaţiei se va diminua cu aproximativ două milioane de persoane.
Este nevoie, deci, de o politică în domeniul natalităţii (mai
concret, al familiei) şi în domeniul mortalităţii. O politică de stimulare
a natalităţii, în ipoteza că ea ar fi formulată, întâmpină numeroase
dificultăţi. În primul rând, politica ceauşistă de creştere a natalităţii
este încă vie în amintirea populaţiei, prin metodele inumane şi
consecinţele dramatice pe care le-a provocat. În al doilea rând, o
asemenea politică, aplicată cu respectarea drepturilor persoanei şi
cuplului, reclamă cheltuieli financiare deosebite. Statul are obligaţia
de a sprijini cuplurile ce vor să aducă pe lume copii. Însă, în condiţiile
unei economii precare, acest deziderat este aproape imposibil de atins.
Mai gravă este, însă, situaţia mortalităţii. Eminenţi medici, mass-
media, O.N.G.-urile vorbesc tot mai des de degradarea biologică a
poporului român, de diminuarea potenţialului biologic, cu consecinţe
grave pe termen lung. Cauzele sunt numeroase – printre ele sărăcia,
şomajul, deficienţele asistenţei sanitare, deficienţe în alimentaţia
populaţiei -, dar măsurile luate trebuie să fie active şi aplicate
neîntârziat. Dacă, practic, nimeni nu poate fi acuzat pentru faptul că
nu s-au născut câteva zeci de mii de copii, în schimb, factorul de
putere nu va putea fi iertat pentru că, în fiecare an, se înregistrează
câteva zeci de mii de morţi “suplimentare” (decese ce pot fi evitate).
Acesta va trebui să fie obiectivul central al politicii demografice.
 120
Ca o concluzie: o acţiune coerentă, cu obiective şi priorităţi
judicios stabilite, este privită mai degrabă ca un ideal. (august,1 997)

Vasile Gheţău

Nu credem că în actualul context socio-economic, ca şi în cel ce

se întrevede pentru următorii câţiva ani, se poate pune problema unei
politici demografice în accepţiunea ei directă şi bine delimitată de
politica socială generală. Ar fi un nonsens.
Reacţia demograficului şi, în mod particular, scăderea natalităţii
şi creşterea mortalităţii sunt consecinţele directe şi fireşti ale
degradării nivelului de trai şi stării generale a societăţii, şi nu un
rezultat al lipsei unei politici demografice. Nu vedem cum s-ar putea
vorbi de obiective demografice ale actualei politici sociale sau de
formularea unei politici demografice în acest context de dificultăţi
majore cu care se confruntă societatea.
Profunzimea dificultăţilor cu care se confruntă ţara noastră
reclamă – la nivelul socialului – politici şi măsuri de stopare a
degradării nivelului de trai şi asistenţei medicale, fără nici o
dimensiune demografică.
Chestiunea politicii demografice se va putea pune – vizând însă
exclusiv fertilitatea – atunci când România va depăşi neîmplinirile
economice şi sociale, creşterea economică va fi bine instalată, iar
nivelul de trai se va apropia de cel mediu al ţărilor dezvoltate. (august,
1 997)

Cătălin Zamfir

O politică demografică în momentul de faţă, deşi, poate,

necesară, nu este nici oportună şi nici fezabilă. În schimb, este nevoie
urgentă de o politică socială centrată pe copil, prietenoasă
demografic.
Profesorul Cătălin Zamfir pleacă de la două realităţi:
- deşi numărul de copii este mult mai scăzut decât colectivitatea
consideră a fi normal, un număr mare de copii sunt, practic,
abandonaţi de către colectivitate în stradă, în instituţii de copii ce nu le
asigură o dezvoltare normală, în familii ce le oferă condiţii de viaţă cu
totul improprii;
 121
- în condiţiile în care copilul devine o resursă rară pentru colectivitate,
aceasta nu este capabilă să ofere suportul necesar pentru cultivarea ei
adecvată.
Cătălin Zamfir propune opt obiective ale unei politici de suport
accentuat al copilului şi al familiei cu copii, pe care le redăm în
continuare.
1.Servicii de sănătate de calitate, complet gratuite, pentru mame şi
copii.
2.Învăţământ de calitate care să cuprindă totalitatea copiilor, la nivelul
obligatoriu, şi care să ofere şanse largi marii majorităţi a copiilor în
învăţământul post-obligatoriu. Un program naţional de evitare a
neparticipării şcolare şi de şcolarizare, în forme specifice, a copiilor şi
tinerilor care nu au fost cuprinşi în sistemul de învăţământ în ultimii
ani este de maximă urgenţă.
3.Suport economic pentru familiile cu copii, utilizând o combinaţie de
două instrumente: alocaţii pentru copii menţinute la nivel de 10% din
salariul mediu, pe întreaga perioadă de dificultate economică a ţării şi
reduceri de impozit pentru familiile cu doi sau mai mulţi copii.
4.Sprijin special pentru familiile sărace cu mulţi copii, inclusiv în
privinţa locuinţei.
5.Modalităţi de corectare a carenţelor de alimentaţie, acolo unde este
cazul.
6.Forme active de responsabilizare a părinţilor pentru îngrijirea
copiilor.
7.Programe naţionale structurate şi agresive (sublinierea aparţine
prof. Zamfir) de eradicare a cazurilor în care copiii trăiesc în condiţii
improprii: copiii străzii, copiii abandonaţi, abuzaţi, neglijaţi. Un
complex de instrumente de responsabilizare a părinţilor faţă de proprii
lor copii.
8.O legislaţie unitară şi comprehensivă cu privire la copil.
În concluzie: deşi România se confruntă cu o scădere alarmantă
a natalităţii, o politică demografică centrată pe măsuri de stimulare a
natalităţii nu este nici dezirabilă şi nici sustenabilă în momentul de
faţă. Este, însă, de urgenţă maximă promovarea unei politici sociale
accentuate de suport pentru copil şi pentru familia cu copii. O
asemenea politică prin ea însăşi va avea efecte pozitive asupra
natalităţii, pregătind baza unei posibile politici demografice viitoare.
(februarie, 1 998)
 122

BIBLIOGRAFIE

1. Edouard Bonnefous, Omul sau natura ?, Editura Politică, 1976

2. Lester R. Brown (coord.), Probleme globale ale omenirii, Editura
Tehnică, 1988
3. Virgiliu Constantinescu (coord.), Sociologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1991
4. Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, 1980
5. Vasile Cucu, Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1974
6. Vasile Gheţău, Perspective demografice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979
7. Constantin Grigorescu, Populaţie şi economie, Editura Academiei,
1976
8. I. Hristache, Demografia oraşelor României, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977
9. Nicolae Ilinca, Geografie umană, Editura Corint, 1999
10. G. Lucuţ, S. M. Rădulescu, Calitatea Vieţii şi indicatorii sociali,
Editura Lumina Lex, 2000
11. Roland Pressat, Analiza demografică, Editura Ştiinţifică, 1974.
Trad. Vasile Gheţău şi Vladimir Trebici
12. Luana Miruna Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura
Expert, 2002
13. V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie şi statistică
socială, Editura Economică, 1996
14. Dumitru Sandu, Fluxurile de migraţie în România, Editura
Academiei, 1984
15. Vasile Surdu, Populaţia, aşezările şi economia mondială, Editura
Dacia, 1982
16. Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975
17. Vladimir Trebici, Demografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1979
18. Vladimir Trebici, Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, 1991
19. Vladimir Trebici, Genocid şi Demografie, Editura Humanitas,
1991
 123
20. Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi Etnografie, Editura
Ştiinţifică, 1986
21.Vladimir Trebici, I. Hristache, Demografia teritorială a României,
Editura Academiei, 1986
22. Mihai Ţarcă, Demografie, Editura Economică, 1997
23. Maria Voinea, Sociologia Familiei, Tipografia Universităţii
Bucureşti, 1993
24. Cătălin Zamfir(coord.), Politici sociale în România, Editura
Expert, 1999
25. Cătălin Zamfir, Elena Zamfir (coord.), Politici sociale. România în
context european, Editura Alternative, 1995
26. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de
Sociologie, Editura Babel, 1993
27. Cătălin Zamfir, Septimiu Chelcea (coord.), Sociologie, Editura
Economică-Preuniversitaria, 2001