Sunteți pe pagina 1din 70

Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Politici sociale
Suport de curs

Lect. Univ. Raluca Popescu


Cuprins
POLITICI SOCIALE – DEFINIRE ŞI ROLUL ACESTORA..................................................................1
CONCEPTUL DE POLITICĂ SOCIALĂ.......................................................................................................................1
Delimitări terminologice .......................................................................................................................1
CONTEXTUL (FACTORII) DEZVOLTĂRII POLITICILOR SOCIALE ....................................................................................2
STRUCTURA SISTEMULUI DE POLITICI SOCIALE........................................................................................................4
FINANŢAREA POLITICILOR SOCIALE......................................................................................................................4
INSTRUMENTELE DE INTERVENŢIE ALE STATULUI ...................................................................................................5
ISTORICUL POLICILOR SOCIALE ........................................................................................................8
DE LA LEGEA SĂRĂCILOR LA PRIMELE SISTEME DE ASIGURĂRI (1600 – 1870)..........................................................8
DE LA PRIMELE SISTEME DE ASIGURĂRI LA CRIZA ECONOMICĂ (1870 – 1930)..........................................................9
PRIMELE MĂSURI DE PROTECŢIE SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA.........................................................................................10
DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL......................................................................................................10
MODALITĂŢI DE RĂSPÂNDIRE A POLITICILOR SOCIALE...........................................................................................11
LEGITIMAREA POLITICILOR SOCIALE............................................................................................13
BUNĂSTAREA – OBIECTIVUL FUNDAMENTAL AL POLITICILOR SOCIALE......................................................................14
SURSELE BUNĂSTĂRII......................................................................................................................................15
ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI PRODUCEREA BUNĂSTĂRII.................................................................17
INTERVENŢIA STATULUI PENTRU A CORECTA INEFICIENŢA PIETEI..............................................................................20
PRODUCEREA BUNĂSTĂRII ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ................................................................................................21
INEGALITATEA.........................................................................................................................................22
MĂSURAREA INEGALITĂŢII...............................................................................................................................23
STATUL BUNĂSTĂRII..............................................................................................................................25
PERIOADA DE “AUR” – PÂNĂ ÎN 1975...............................................................................................................26
CRIZA STATULUI BUNĂSTĂRII (1975 -1980)....................................................................................................28
Critica Neoliberală la adresa Statului Bunăstării................................................................................30
Critica Stângii la adresa Statului Bunăstării.......................................................................................32
Critica din perspectivă ecologistă sau feministă .................................................................................32
IEŞIREA DIN CRIZĂ (DUPĂ 1980)......................................................................................................................32
TIPOLOGIILE STATULUI BUNĂSTĂRII..............................................................................................36
TIPOLOGIA LUI TITMUSS..................................................................................................................................37
TIPOLOGIA LUI ESPING-ANDERSEN....................................................................................................................38
ALTE TIPOLOGII..............................................................................................................................................41
SĂRĂCIA......................................................................................................................................................45
TIPURI DE SĂRĂCIE ŞI METODOLOGII DE MĂSURARE..............................................................................................45
Sărăcia absolută...................................................................................................................................45
Sărăcia relativă ...................................................................................................................................47
Sărăcia subiectivă.................................................................................................................................49
TEORII EXPLICATIVE ALE SĂRĂCIEI.....................................................................................................................49
SĂRĂCIA ÎN ROMÂNIA.....................................................................................................................................50
ASIGURĂRILE SOCIALE.........................................................................................................................52
SCURT ISTORIC AL ASIGURĂRILOR SOCIALE ÎN ROMÂNIA.......................................................................................55
ASISTENŢA SOCIALĂ..............................................................................................................................57
SERVICILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.....................................................................................................................60
SCURT ISTORIC AL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA............................................................................................62
ROLUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN IMPLEMENTAREA POLITICILOR SOCIALE..........63

1
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................................66

2
Politici sociale – definire şi rolul acestora

Conceptul de politică socială

Politicile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni ale statului (strategii, programe,


proiecte, instituţii, legislaţie etc) care se adresează nevoilor de protecţie socială,
educaţie, sănătate, locuire şi care în general vizează promovarea bunăstării sociale.
• Politicile sociale au ca scop modificarea caracteristicilor vieţii sociale a
comunităţii într-un sens considerat dezirabil. Elementul central este bunăstarea
individului, a familiei, a colectivităţii şi a societăţii în general.

Statul este numai unul dintre furnizorii bunăstării. Sursle bunăstării individuale sunt:
• Economia / Piaţa:
o Venituri din muncă, salarii, profit, etc
o Venituri private / individuale din proprietăţi (rente, chirii), din vânzări, din
asigurări private, din împrumuturi, etc.
• Familia şi comunitatea (familia, rude mai îndepărtate, vecini, prieteni, instituţii
sociale de tip nuntă, botez, etc)
• Sectorul neguvernamental (ONG-urile, fundaţii, asociaţii)
• Statul prin politicile sociale

Principala consecinţă a politicilor sociale ale statului este protecţia socială a populaţiei,
însă aceasta se realizează prin efortul conjugat al tuturor factorilor implicaţi – economia,
piaţa muncii, sectorul neguvernamental, comunitate, stat.

Politicile sociale în sesul lor restrâns vizează numai acţiunile statului (şi parteneriate,
acţiuni comune cu alte organizaţii), însă în sens larg pot fi circumscrise şi acţiunile
actorilor neguvernamentali pentru asigurarea protecţiei sociale.

Politicile sociale sunt parte a politiclor publice. Politicile publice cuprind politicile
statului în toate domeniile funcţionării societăţii: politici economice, demografice, fiscale,
salariale, politici de mediu, etc. Toate celelalte politici publice au influenţe majore asupra
politicilor sociale (mai ales cele economice), adesea acţiunile se întrepătrund şi nu se
poate face o delimitare strictă a acestora.

Ca urmare, şi disciplina politicilor sociale este o disciplină de graniţă. Preia concepte,


teorii, metode din ştiintele sociale în general – sociologie, economie, ştiinţe politice,
asistenţă socială, etc.

Delimitări terminologice
Există unele neclarităţi la nivel terminologic privind politica socială.
• Politica – în sensul de viaţă politică, partide, instituţii, ideologii etc. în cadrul
sistemului de reprezentare politică

1
nu trebuie confundată cu
• Politici – în sensul operativ, ca ansamblu de măsuri şi activităti prin care
administraţia centrală sau locală intervine într-un anumit domeniu.

În limba engleză distincţia este mai clară:


• politica este desemnată prin termenul de „politics”
• politicile (sociale, publice în general) sunt desemnate prin termenul „policy,
policies”, în sensul de strategii, planuri de acţiune pe diferite domenii (social,
economic, fiscal, etc).
Această distincţie este necesară pentru a nu exista confuzii între politicile sociale /
publice în general şi politica în sensul ei larg.

Contextul (factorii) dezvoltării politicilor sociale

Creştere economică, industrializare şi urbanizare


Creşterea economică a condus la creşterea resurselor pentru stat şi a favorizat dezvoltarea
programelor sociale. Industrializarea şi urbanizarea au presupus migraţia masivă a forţei
de muncă din rural în urban şi creşterea populaţiei urbane şi au condus la apariţia
populaţiei muncitoreşti, a populaţiei salariate, vulnerabilă la mersul economiei, la crizele
economice. În acelaşi timp, amploarea şi puterea sindicatelor a crescut continuu,
exercitând presiuni în momentele de criză, în principal pentru recunoaşterea şomajului ca
stare involuntară. Pe de altă parte, industrializarea a favorizat consolidarea clasei mijlocii
care în perioada postbelică a avut un rol crucial în constutirea şi dezvoltarea statului
bunăstării.

Schimbare demografică, îmbătrânirea populaţiei


Ameliorarea stării de sănătate, creşterea speranţei de viaţă au condus la creşterea
populaţiei şi la creştarea ponderii populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. Populaţia
vârstnică este o populaţiei inactivă, dependentă, cu nevoie sporită de suport. În trecut
vârstnicii, ca şi restul grupurilor dependente erau în grija familiei (extinse), dar
industrializarea şi urbanizarea au contribuit la nuclearizarea familiei care îşi pierde tot
mai mult din funcţia de întreţinere a dependenţilor. Presiunea pentru dezvoltarea de
programe destinate vârstnicilor a devenit în acest context tot mai puternică.

Consolidarea statului, întărirea statelor – naţiune


Statele naţiune au devenit mai puternice economic, mai centralizate şi industrializate.
Aceasta a contribuit la creşterea resurselor pentru guverne, la creşterea capacităţii de
supraveghere şi control, a favorizat dezvoltarea administraţiei centrale şi a bazelor
instituţionale pentru implentarea programelor şi politicilor sociale.

Consolidarea democraţiei politice


Creşterea drepturilor politice ale cetăţenilor, dreptul de vot universal întâi pentru bărbaţi,
apoi pentru femei, dezvoltarea partidelor politice şi consolidarea ideologiei social-
democraţiei au reprezentat de asemenea elemente cheie pentru politicile sociale.

2
Creşterea puterii politice a social-democraţiei
Problemele sociale sau politice ale clasei muncitoare au fost promovate în special de
partide de stânga şi de sindicate. Social democraţia a contribuit la dezvoltarea politicilor
sociale, chiar dacă ulterior acestea au fost dezvoltate de toate partidele politice.

Crizele economice din anii 1930


Crizele economice di anii ’30 au condus la probleme sociale grave: şoamaj de masă,
sărăcie, foamete, etc.
În faţa crizelor economice, statelor occidentale au avut doua reacţii majore:
• În plan economic: intervenţia statului în economie
o Necesitatea intervenţiei statului în economie pentru a preveni prăbuşirea
sistemului de piaţă
• În plan social: întărirea potecţiei sociale
o Necesitatea unor sisteme de asigurări sociale şi de protecţie socială
adecvate (având in vedere probleme sociale grave generate de criza
economică)
Ca urmare a crizei economice, Statele Unite ale Americii au adoptat „New Deal” în 1935,
lege care pune bazele sistemului de sigurări şi asistenţă socială – sunt reglementate
asigurările de şomaj, pensii de bătrâneţe, asistenţă socială pentru copiii săraci, invalizi,
pentru persoanele nevăzătoare, pentru bătrâni, asigurări de sănatate pentru mame şi copii,
etc. În 1933 Danemarca întreprinde Marea Reformă Socială, iar Suedia în perioada 1933
– 1938 (când partidul social-democrat a ajuns la guvernare pentru prima dată) elaborează
pachete de legi fundamentale pentru consolidarea statului bunăstării.

Războiul
Se pare că încă din Antichitate războiul a jucat un rol important în creşterea solidarităţii
sociale şi consolidarea politicilor soaciale. Unii speciaişti (Titmuss) susţin că statul
Atenian ar fi dezvoltat o astfel de politică după invazia persană.
După Primul Război Mondial au avut loc un val de schimbări sociale în majoritatea
statelor: dreptul de vot universal, creşterea ponderii femeilor pe piaţa muncii, reducerea
şomajului, educaţia a devenit obligatorie pentru copii, etc.
Cel de-al II-lea Razboi Mondial a provocat schimbări fără precedent. A întărit influenţa
statului în economie, şi a creat o nevoie acută de reconstrucţie nu numai economică, ci şi
socială datorită pierderilor înregistrate. A produs o uriaşă solidaridate socială în rândul
populaţiei, stimulând ideologii bazate pe egalitate, echitate si justiţie socială şi favorizând
acceptarea largă a intervenţiei sociale a statului.

Blocul Comunist, „Războiul Rece”


Unii specialişti (Th. Marshall) susţin că dezvoltarea politicilor sociale în statele
occidentale este în fapt o reacţie la sistemul socialist / comunist. Paradoxal, reformele
sociale au fost adesea promovate de liberali, de conservatori sau de creştin-democraţi,
tocmai pentru a evita răspândirea ideologiei socialiste în cadrul societăţilor occidentale.
Un argument în plus în acest sens – apreciază susţinătorii acestei teorii (Ramesh Mishra)
– îl reprezintă faptul că după slabirea regimului şi mai ales după prăbusirea blocului
comunist, rolul satului în protecţia socială în societătile occidentale a scăzut.

3
Structura sistemului de politici sociale

Politicile sociale sunt elaborate şi promovate de sat, prin instituţiile centrale şi locale, cu
sprijinul comunităţilor. Parlamentul adoptă legislaţia, Guvernul propune legi, le pune în
practică prin ministere, agenţii naţionale şi structurile din teritoriu.

1. Legislaţia în domeniul social reprezintă cadrul general al politicilor sociale,


stabilind responsabilităţile legate de finanţare, implementare şi chiar şi de
evaluare a politicilor sociale.
2. Finanţarea se referă la resursele necesare pentru implentarea programelor,
proiectelor, pentru acordarea beneficiilor, serviciilor etc.
3. Resursele umane reprezintă specialiştii în politici sociale, asistenţă socială,
personalul administrativ şi restul personalului necesar pentru funcţionarea
sistemului.

Finanţarea politicilor sociale

Principalele surse de finanţare de care dispune administraţia centrală şi locală pentru a


finanţa politicile publice sunt:
• Bugetul de stat şi
• Bugetele locale – constituite prin colectarea de taxe şi impozite
o Impozitul direct: se aplică pe venituri si bunuri – ex: impozitul pe venit,
impozitul pe salariu, impozitul pe profit, impozitul pe proprietate, etc.
o Impozit indirect: se plaică pe consum – ex: TVA, accize (pe anumite
produse considerate de lux sau cu externalităţi negative precum cafea,
tutun, alcool, haine de blană)

• Fondurile sociale – se constituie prin intermediul unor contribuţii speciale şi au


destinaţie specifică. Ex: Fondul de asigurări soaciale, Fondul de şomaj, Fondul de
asigurări sociale de sănătate, etc.

4
Resursele financiare pentru politicile socale

Taxe generale

Impozite
Bugetul de
indirecte
stat
TVA, accize

Impozite directe
venit, profit,
proprietăţi Bugete locale
(judeţene şi
ale oraşelor şi
comunelor)
Taxe locale

Transferuri de la
bugetul de stat Fonduri sociale
fondul de asigurări
sociale
fondul de şomaj
Cotizaţii sociale
fondul de asigurări de
sănătate

Instrumentele de intervenţie ale statului

Statul are ca instrumente de intervenţie:


• Beneficii:
o Beneficii monetare (de tip alocaţie)
o Beneficii în bunuri şi „în natură” (alimente, rechizite pentru copii şcolari,
etc)

• Servicii sociale. La noi, cele mai importanete sunt (serviciile sociale – educaţie şi
sănătate şi servicii de asistenţă socială)
o educaţie gratuită sau subvenţionată
o servicii de sănătate gartuite sau compensate de tip asiguratoriu
o servicii pentru protecţia anumitor categorii defavorizate cum ar fi: copii
abandonaţi, persoane cu handicap, persoane victime ale violenţei etc...

5
o servicii de asistenţă socială în general: de prevenire a unor probleme
sociale, de consiliere şi de creştere a capacităţilor individului de a face fată
situaţiei, pentru cei în nevoie ex cantina socială, etc

• Gratuităţi – oferirea de servicii gratuite sau plata integrală a celui care produce
acele servicii (ex: gratuităţile de transport, tabere gratuite)
o Gratuitatea serviciilor are drept scop încurajarea consumului acestora,
considerându-se ca reprezintă externalităti pozitive. Acestea cresc
egalitatea şanselor pentru indivizi şi echitatea distibuirii anumitor resurse
în societate.
o Ex: serviciile educaţionale primare sunt gratuite şi totodată obligatorii,
considerându-se ca educaţia este esenţială pentru reuşita individului în
societate şi reprezintă una din cele mai importante modalităti de creştere a
egalităţii de şansă.

• Subvenţii celor care produc anumite servicii sau pentru consumator (ex: subvenţii
pentru lapte praf pentru sugari)

• Scutiri / reduceri de taxe şi impozite anumite categorii sunt scutite parţial sau
total de la plata impozitelor sau taxelor. Ex: parintele care are copil în întreţinere
este scutit de un anumit procent din impozit.

Tipuri de trasnferuri sociale:


Transferurile sociale pot fi:
• De tip contributoriu sau asiguratoriu: acordarea beneficiului este condiţionată de
plata anterioară a unei contribuţii – ex: pensia de vârstă, de invaliditate, de boală,
concediul de maternitate platit, ajutorul de şomaj, serviciile de sănătate.
• De tip non-contributoriu:
o Beneficii şi servicii universale / categoriale: se acordă tuturor indivizilor
(universale) sau tuturor indivizilor dintr-o anumită categorie (categoriale).
Ex: alocaţii pentru copii, familii cu copii.
o Beneficii şi servicii focalizate / pe baza testării mijloacelor: se acordă
numai celor în nevoie, segmentelor defavorizate, săracilor sau persoanelor
cu risc crescut de a ajunge în sărăcie.
 Acordarea se face prin „testarea mijoacelor” de trai: analiza
situaţiei familiei / gospodăriei / individului atât financiară cât şi
materială, a bunurilor, dotărilor, proprietătilor, accesului la servicii,
inclusiv a relaţiilor de familie dacă este cazul.
 Testarea este efectuată
 prin organe ale administraţiei publice – când există criterii
simple şi omogene, de regula strict pentru testarea veniturilor
 prin experţi, asistenţi sociali care evaluează nivelul de trai
şi nevoile individului, când este necesară evaluarea
personalizată a cazurilor

6
Protecţia socială şi metafora plasei de siguraţă
Individul îşi poate asigura singur nevoile în anumite limite. Când nu mai este capabil (îşi
pierde locul de muncă, se îmbolnăveşte, ajunge la bătrâneţe), este „prins” de către
sistemele de asigurări – prima plasă de siguranţă, cu ochiuri mai largi. Individul poate
cădea printre ochiurile acestei plase pentru că nu îi „prinde” şi pe cei care nu au cotizat.
Atunci o nouă plasă, mai deasă vine în ajutor: sistemul de beneficii universale /
categoriele. Dacă totuşi individul trece şi de aceasta, rămâne plasa asistenţei sociale
focalizate care cel puţin teoretic îi „prinde” pe toţi indivizii care au căzut.
Serviciile sociale

7
Istoricul policilor sociale

Istoria politicilor sociale este relativ scurtă, de aproximativ un secol. Ca disciplină


ştiinţifică, politicile sociale au o istorie şi mai scurtă, de aproximativ o jumatate de secol.

Unii autori plasează începutul politicilor sociale în antichitate întrucât au existat


preocupări ale statelor (dincolo de într-ajutorarea comunitară) de susţine pe cei în nevoie,
în caz de calamitate, foamete, război, etc. În Sumer zeitatea Nanshe simboliza justiţia şi
echitatea socială, principii fundamentale ale politicilor sociale. În Atena se acordau
echivalentul a ceea ce numim azi pensii pentru invalizii şi orfanii de război, măsuri care
pot fi circumscrise politicilor sociale.

De la Legea sărăcilor la primele sisteme de asigurări (1600 – 1870)

Legea Săracilor („Poor Law Act”) din Marea Britanie din anul 1601, din timpul reginei
Elisabeta, reprezintă un alt moment important în istoria politicilor sociale. Acest act
normativ prevedea acordarea de ajutor săracilor în schimbul prestării unor munci în
folosul comunităţii – cum le-am numi astăzi – din partea celor apţi de muncă. Trebuie
remarcată asemănarea cu sistemul de acordare a ajutorului social din zilele noastre. Prin
această lege statul îşi asuma responsabilitatea pentru persoanele sărace, categorie
importantă de asistaţi în politicile sociale şi în prezent. Totuşi, activitătile concrete de
prevenire a cerşitului şi de atragere a săracilor în acţiuni lucrative reveneau comunităţii
locale. Astfel, legea prevedea obligaţia fiecărei parohii de a prelua responsabilitatae
pentru proprii săraci. Săracii erau împărţiţi pe categorii funcţie de capacitatea de a munci.
Cei inapţi de muncă – bătrânii, bolnavii, puteau locui în „instituţii de caritate”, un fel de
aziluri ale zilelor noastre. În cazul refuzului de a munci, cei apţi de muncă erau pedepsiţi
să trăiască în „case de corecţie”, un fel de închisori.

Specialiştii evidenţiază şi alte momente importante în istoria politicilor sociale.


Războaiele napoloneene (1799 – 1815) au avut ca efect răspândirea ideilor Revoluţiei
Franceze în spaţiul european şi la o nouă concepţie despre rolul statului, dar şi la
înmulţirea problemelor sociale ale vremii: săracire masivă, foamete, etc.

În contextul înmulţirii problemelor sociale generate de război şi a schimbărilor socio-


economice majore ale vremii (industrializare, urbanizare) s-a consolidat ulterior o
atitudine mai degrabă negativă cu privire la extinderea ajutoarelor către anumite
categorii. Pe langă argumentul decisiv al costurilor mult prea ridicate pentru susţinerea
ajutoarelor, au fost invocate şi alte argumente economice, demografice şi chiar morale
(Ricardo – scăderea salariilor, sărăcirea populatiei care munceşte, Malthus – creşterea
rapidă a populaţiei; Bentham – demotivează munca).

8
Astfel, după mai bine de 200 de ani, în urma unui raport asupra Legii săracilor, acesta
este amendată (Amendamentul Legii Sărcilor, 1834) în sensul limitării ajutoarelor,
criteriile de eligibilitate devenind mult mai stricte. Cei apţi de muncă erau obligaţi să
muncească şi trăiască în asa-numitele „case de muncă”, separaţi de familie, soţi şi copii,
în condiţii de viaţă mai precare decât cele în care trăia un muncitor sărac de pe piaţa
muncii.

De la primele sisteme de asigurări la criza economică (1870 – 1930)

Abia la sfârşitul sec al XIX-lea schimbarea ideolgică generată de revoluţia Franceză


devine dominantă. Spre exemplu şcolile, erau întreţinute prin acţiuni de caritate fie de
biserici fie din alte iniţiative, statul făcându-şi simţită prezenţa abia către sfârşitul
secolului când, prin elaborarea Actului Educaţional din 1870 susţine dreptul oricărui
copil la o formă de şcolarizare. După 1880 şcoala primară devine obligatorie şi gratuită.

Introducerea modelului asigurărilor sociale în Germania anilor 1880 în timpul


cancelarului Otto von Bismark reprezintă însă momentul crucial în dezvoltarea politiclor
sociale moderne. Pentru prima dată se încerca constituirea unui sistem de protecţie pe alte
principii decât cele ale ajutorului acordat celor mai săraci. Primele legi în domeniul
asigurărilor sociale pot fi considerate prima implicare cu adevărat importantă a statului
modern în protecţia socială a indivizilor. Au fost introduse:
• Asigurările pentru accidente industriale – 1871
• Asigurările de sănătate – 1883
• Asigurăile de pensii – 1891
Mulţi autori apreciază că scopul acestora nu a fost unul umanist cat mai mult politic
pragmatic; legile introduse perpetuau în fapt diviziunea şi stratificarea socială prin
instituirea unor privilegii diferenţiate, scopul fiind de fapt loializarea indivizilor faţă de
monarhie şi stat.

Solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona
dreptei politice, din zona unor ideologii liberale sau conservatoare. Mulţi specialişti în
politici sociale apreciază că sistemul securitatii sociale este în fond de origine sa liberala
sau conservatoare. În Germania si în alte tari vest-europene care se aflau în plina crestere
economica, statul (identificat pe atunci cu interesele capitalistilor) dorea sa reduca
amenintarea “stângii proletare” si demonstreze că este capabil sa susţină deopotrivă
dezvoltarea economica şi protectia sociala. Democratizarea politica si universalizarea
dreptului de vot au obligat puterea politico-economica a sfârsitului de secol XIX sa
adopte masuri în favoarea muncitorilor. Competitia electorala pe care o instituie
democratizarea Europei occidentale accelereaza opţiunea industriasilor si a institutiilor
“statului-natiune” de a adopta programe sociale menite sa asigure bunastarea colectiva.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, sistemele de asigurări se generalizează în aproape ţările


europene (nu şi în SUA). Sistemele de protecţie socială îşi extind acoperirea şi îşi
diversifică măsurile de suport. Totuşi, cu greu se poate vorbi de sisteme corente şi
integrative de suport.

9
La începutul secolului XX măsurile de protecţie socială se diversifică. În Marea Britanie
ideologia reformistă capătă amploare şi se adoptă măsuri pentru protecţia copiilor (mese
gratuite în şcoală pentru săraci, controale medicale obligatorii, etc), protecţia vârstnicilor
(acordă beneficii fără condiţia unei contribuţii prealabile pentru mare parte din vârstnicii
de peste 70 de ani), protecţia forţei de muncă (se introducerea salariul minim), etc. În
această perioadă se dezvoltă „noul liberalism” care promova „eficienţa naţională”, adică
creşterea economică bazată pe o forţă de muncă educată şi sănătoasă. Creşterea
economică rămâne scopul final, iar protecţia socială este văzută ca o condiţie pentru a se
putea realiza. Intervenţia statului în economie era prea puţin acceptată.

Abia în perioada crizei economice din anii ’30 este amplu dezbătută problema
intervenţiei economice şi a angajării masive a statului în rezolvarea problemelor sociale
grave. Au fost dezvoltate teoriile economice ale statului intervenţionist.

Până la acel moment, în Statele Unite ale Americii, protecţia socială fusese realizată
aproape în întregime prin activităţi filantropice şi caritabile şi prin implicarea statului.
Formele de asigurări sociale exsiatu într-o fază incipientă şi aveau un caracter mai mult
local. În 1935 se adoptă „Social Security Act” care instituie sisteme de asigurări (pentru
pensii şi şomaj) şi de asistenţă socială (pentru vârstnici, nevăzători şi copiilor sărci).

Primele măsuri de protecţie socială în România

În România prima lege mai importantă este dată în 1775 şi viza protecţia copilului şi a
persoanelor în nevoie; sunt înfiinţate instituţii specializte pentru mame tinere, săraci,
bolnavi cronici, vârstnici, persoane cu dizabilităţi. Primele măsuri asiguratorii datează din
1872, sub forama unor asocieri ale muncitorilor de într-ajutorare în caz de boală.
Câteva legi sunt deosebit de importante în evoluţia politicilor sociale din România:
• Privind sistemul de asigurări: Legea Missir adoptată în 1902 şi care introduce un
sistem de asigurăi de tip corporatist şi mai les Legea Neniţescu adoptată în 1912
care instituie obligativitatea contribuţiei şi lărgeşte numărul şi tipul beneficciilor
din asigurări. În 1933 a fost adoptată legea care unifică şi generalizează sistemul
de asigurări sociale, acoperind toţi angajaţii.
• Privind sistemul de asistenţă socială: Legea privind organizarea serviciilor de
ajutor social din 1931 prin care s-au pus bazele dezvoltării în perioada interbelică
a unuia dintre cele mai moderne sisteme de servicii de asistenţă socială din
Europa la acea vreme (Şcoala lui Dimitrie Gusti având contribuţia esenţială).

După cel de-al Doilea Război Mondial

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a acutizat problemele sociale existente şi a
condus la apariţia altora. Necesitatea reconstrucţiei sociale a fost larg acceptată atât la
nivel politic, cât şi la nivelul pupulaţiei.

10
Raportul Lordului Beveridge din 1942, din Marea Britanie este considerat de mulţi
specialişti un punct de cotitură în istoricul politicilor sociale. Raportul promovează ideea
înfrângerii celor „5 giganţi”: Lipsurile, Boala, Ignoranţa, Mizeria, Inactivitatea pentru
care se recomadă ca măsuri:
• un program de beneficii familiale
• un sistem de servicii medicale accesibil, cu acoperire larga
• intervenţia statului pe piaţa muncii pentru a îndeplini obiectivul angajării totale
a forţei de muncă (şomaj zero)
• un sistem universal şi obligatoriu de asigurări (şi de pensii şi de sănătate).
o Se instituie cel de-al doilea tip de sistem de asigurări sociale – cunoscut şi
ca tipul Beveridge, pe lângă cel de tip Bismarkian, sistem finaţat din
impozite de la bugetul de stat şi nu din fonduri separate, depinzând intr-o
măsura mai mică de nivelul contribuţiei anterioare şi cu accesibilitate
universală.
*
* *

În concluzie, putem afirma că perioada de reforme sociale şi de dezvoltare a ceea ce


numim astăzi politici sociale a avut loc la sfârşitul sec XIX şi începutul sec XX în
întreaga Europă. Deşi iniţial au avut motivaţii diferite, care au ţinut de raţiuni pragmatice
sau politice, treptat s-au dezvoltat sisteme de protecţie socială ale statului, tot mai
corente şi mai acoperitoare.

Dacă iniţial au fost protejaţi în special cei care muncesc şi segmente restrânse cu
probleme, treptat sistemul de protecţie s-a extins către populaţia în ansamblul ei.
Evoluţia măsurilor de protecţie a urmat în majoritatea ţărilor occidentale un pattern
comun:
• De la protecţia faţă de riscul pierderii veniturilor din muncă a celor care sunt / au
fost angajaţi
• La protecţia celor care nu puteau lucra (persoane cu handicap, copii orfani, etc)
• Către protecţia întregii populaţii în final (asigurări de sănătate universale, educaţie
gartuita / subvenţionată, alocaţii pentru familii si copii, etc)

Putem afirma că politicile sociale au fost centrate pe protecţia celor care au fost angajaţi
în muncă, caracteristică care predomină şi astăzi susţin mulţi specialişti, asigurările
sociale fiind elementul fundamental al sistemului de protecţie.

În ciuda ideologiei şi culturii politice de tip liberal care a dominat Marea Britanie, după al
doile Război Mondial se dezvoltă politici sociale ample, universaliste care vor da naştere
la ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate drept Statul Bunăstării, şi care va
domina istoria politicilor sociale postbelice europene şi nu numai.

Modalităţi de răspândire a politicilor sociale

Apariţia şi extinderea politicilor sociale are în general un model comun:

11
• Din punct de vedere al succesiunii: de la asigurări către asistenţă socială
o Asigurari pentru accidente în muncă
o Asigurări de boală şi invaliditate
o Pensii de vârstă şi ajutor de şoamaj
o Alocaţii, ajutoare sociale, etc / asistenţă socială
• Din punct de vedere al acoperirii categoriilor de populaţie: de la populaţia care
munceşte către toată populaţia
o Angajaţi din sectoarele strategice şi periculoase (minerit în special)
o Angajaţi în industrie
o Muncitori din agricultură
o Dependenţi şi mostenitorii celor angajaţi
o Muncitori pe cont propriu
o Toată popualţia
• Din punct de vedere al extinderii: de la beneficii categoriale la beneficii
universale şi generoase
o S-au largit criteriile de eligibilitate – beneficii mai multe pentru mai mulţi
o S-a mărit cuantumul beneficiilor – beneficii mai mari

12
Legitimarea politicilor sociale

Cetaţenia reprezintă principiul fundamental pe baza căruia se oferă protecţie socială de


către stat. Theodore Marshall în lucrarea sa Citizenship and Social Class publicată în
1950 susţine acest principiu de legitimare a politicilor sociale. Indiferent de orientările
politice, toţi actorii politici sau oamenii de ştiinţă au acceptat conceptul. Astfel, orice
individ este îndreptăţit la protecţie socială din partea statului în baza simplului fapt că
este cetăţean al acelei ţări, că este membru cu drepturi depline al societăţii şi comunităţii
respective. Dacă în trecut s-au accentuat mai ales îndatoririle cetăţenilor, în special în
secolul XX asistăm la o schimbare de accent către dreturi.

Cetăţenia are mai multe componente / dimensiuni:


1. Civilă – vizează drepturile necesare pentru asigurarea libertăţilor individuale:
libertatea personei, de exprimare, de gândire, de proprietate individuală, etc.
Apărarea acestor drepturi civile se face de către justiţie.
2. Politică – dreptul de vot, de exercitare a puterii politice acre sunt susţinute de
Parlament, instituţii locale
3. Sociala – dreptul la bunăstare economică, scuritate, de a trăi o viaţă decentă,
dreptul de a munci, drepturi promovate prin sistemul de educaţie şi celelalte
servcii sociale
În trecut, cele 3 componente ale cetăţeniei erau amestecate, o singură înstituţie se ocupa
de toate. Componenta socială era slab reprezentată, iar baza ei era una mai degrabă locală
şi nu centrală / naţională.

O dată cu evoluţia societăţii cele 3 componente s-au desprins pe rând, s-au


autonomizat şi şi-au extins funcţiile:
• Drepturile civile – în sec XVIII
• Drepturile politice – în sec XIX
• Drepturile sociale – în sec XX

Marshall arată că în trecut, în mod paradoxal, multe din drepturile celor cu probleme
(persoane cu handicap, săraci, bolnavi) erau acordate pentru că aceştia nu erau consideraţi
cetăţeni. Spre exemplu Amendamentul la Legea Săracilor din Marea Britanie (1834)
stipulează drepturile sărcilor la protecţie nu erau derivate din statutul de cetăţean ci
dimpotrivă. Garantarea protecţiei lor presupunea renunţarea la drepturile de cetăţean (aşa
cum am văzut, săracii erau obligaţi în schimbul ajutorului să trăiască în „casele de
muncă” departe de familie, în condiţii precare, etc.)

După Marshall, componenta socială a statutului de cetătean cuprinde următoarele drepturi


fundamentale:
- şcoala

13
- servicii de sănătate şi locuire
- venit minim
Calitatea acestor servicii / beneficii rămâne însă un subiect disputat. Aşa cum observa şi
Marshall, individul are dreptul de a solicita un acoperiş deasupra capului, dar nu o
locuinţă luxoasă. Graniţa este însă foarte dificil de trasat – pană unde pot merge aceste
drepturi, de cât este îndreptăţit un individ să beneficieze din partea statului?
Să nu uităm că pe lângă drepturi, cetăţeanul are şi îndatoriri sociale precum îndatorirea de
a munci, plata impozitelor şi a taxelor, frecventarea învăţământului obligatoriu sau
îndatorirea de a-şi întreţine membrii dependenţi ai familiei în măsura în care o poate face.

Bunăstarea – obiectivul fundamental al politicilor sociale

Există mai multe tipuri de obiective ale politicilor sociale. Cele mai importante vizează
protecţia sau securitatea socială a indivizilor, în principal a categoriilor aflate în
dificultate. Unele vizează promovarea unor bunuri publice cum ar fi apărare, securitate,
educaţie, sănătate, cultură, etc iar altele chiar dezvoltarea socială în general.

Th Marshall (1970) susţinea că „obiectivul explicit declarat al poiticilor sociale în sec XX


este bunăstarea”. După al II-lea Război Mondial, s-a dezvoltat ceea ce se regăseşte în
literatura de specialitate ca Statul Bunăstarii, un tip de stat cu politicile aferente preocupat
de acest obiectiv fundamental şi care a dominat a doua jumătate a secolului XX toată
lumea occidentală.

Bunăstare vizează asigurarea bunurilor şi serviciilor necesare realizării uni mod de


viaţă considerat normal la nivelul unei colectivităţi. Ce însemană însă „normal”?
Standardele „normalităţii” sociale variază de la o colectivitate la alta, în funcţie de
condiţiile de viaţă.

Bunăstarea colectivă se fundează pe conceptul de standard de viaţă, ce reprezintă o stare


socio-materială, un nivel de dezvoltare, un model, etc care se bazează pe sistemul de
valori ale colectivităţii, pe aspiraţiile acesteia.

Între elementele dicutate relaţia este în general direct proporţională. Existenţa


posibilităţilor, a resurselor generează aspiraţii mai înalte care vor tinde să susţină un
standard de viaţă mai ridicat şi invers. Valorile reprezintă însă elementul care poate
schimba întreaga ecuaţie, care poate influenţa atât pozitiv, cât şi negativ aspiraţiile şi
implicit standardul de viaţă. Acestea pot fi legate de resurse sau nu. Există situaţii în care
valorile şi deci şi aspiraţiile sunt înalte deşi posibilităţile sunt limitate.

14
Posibilităţi
Resurse
Standard de
Aspiraţii
viaţă
+

Valori

Sursele bunăstării

Nicholas Barr (apud Preda, 2002) arată că pe lângă stat, bunăstarea indivizilor are şi alte
surse:
• piaţa care furnizează bunăstare ocupaţională prin intermediul veniturilor primare
• acumulările individuale (economii, asigurărilor individuale private) care
furnizează de asemenea bunăstare
• familia şi organizaţiile voluntare care produc aşa-numita bunăstarea voluntară.

Marian Preda (2002) menţionează şi influenţa tot mai mare pe care o au în ultima vreme
organizaţiile internaţionale (regionale sau mondiale) asupra bunăstării indivizilor (mai
ales a celor în situatii de risc foarte ridicat datorită războaielor, calamităţilor naturale,
imigrării, dar nu numai).

Putem reprezenta sursele bunăstării individuale astfel:

Sursa: Preda 2002

15
Statul tinde să formeze împreună cu celelalte surse ale bunăstării individuale -
sistemul pieţei, familia şi instituţiile non-profit (biserica, asociaţiile profesionale şi
organizaţiile caritabile) - ceea ce se cheamă în literatura de specialitate reţeaua de
securitate socială („safety net”).

Aceasta funcţionează pe principiul subsidiarităţii , care presupune


complementaritatea surselor de bunăstare şi protecţie (piaţă – familie – comunitate –
stat), cât şi complementaritatea instituţiilor statului pe axa central – local în
furnizarea bunăstării sociale. În final, conform acestui principiu, rezultă necesitatea
preluării de către stat a tuturor sarcinilor de protecţie neîndeplinite sau îndeplinite
nesatisfăcător de către celelalte instituţii.

În consecinţă, există subsidiaritate în furnizarea bunăstării şi asigurarea protecţiei


sociale:
• între instituţii: piaţă – familie – comunitate – stat (şi conform unor interpretări mai
recente pe fondul teoriilor despre globalizare – organizaţii transnaţionale).
• între niveluri: (transnaţional) - naţional-regional-local-comunitar.
Rolul statului, conform principiului subsidiarităţii este de a prelua, pe indivizii care
scapă celorlalte instituţii din reţeaua de siguranţă, astfel încât toţi să beneficieze de
protecţie în baza drepturilor lor de cetăţeni.

În trecut, bunăstarea a fost furnizată aproape exclusiv prin mecanismele economiei de


piaţă. În sec XX se consolidează 2 mari modele ale producerii bunăstării colective:
• Statul capitalist fundat pe economica de piaţă
• Statul socialist fundat pe economia socialistă
Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele economiei de
piaţă ca modalitate de realizare a bunăstării colective.

16
Economia de piaţă şi producerea bunăstării

Eficienţa economică, concept fundamnetal în economie, este definită prin:


• Maximizarea beneficiilor – atât cantitatea cât şi calitatea – în producerea unui bun
sau serviciu în raport cu costurile de producţie a acestuia
• Minimizarea costuturilor de producţie

În 1776 Adam Smith lansează în lucrarea „The Wealth of Nations” (Avuţia naţiunilor)
celebrul „principiu al mâinii invizibile”. Mâna invizibilă a concurenţei face ca interesele
individuale să se transforme în interese comune, sau în termenii politicilor sociale, în
bunăstare socială.
Conform acestui principiu, piaţa liberă alocă eficient resursele existente în societate
dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
• Bunurile sunt „ideale” sau „normale”, adică îndeplinesc următoarele condiţii:
o Rivalitate: consumarea unui produs de către o peroană exclude
consumul aceluiaş produs de către o altă persoană
o Excludabilitate: sunt excluşi de la consumul unui bun cei care nu sunt
dispuşi să plătească pentru el.
o Rejectabilitate: un bun este repins de persoana care nu îl cumpără
• Piata este „ideală” adică:
o este accesibiă în mod egal tuturor
o există informatii complete despre preturi si calitate
o este completa ca oferta, oferă toate bunurile pe care cumparatorii sunt
dispusi si capabili sa ofere bani.
• Agentii (producatorii si cumparatorii) sunt „ideali” adică:
o au acces egal pe piata,
o sunt pe deplin informati (privind pretul si calitatea bunurilor
disponibile)
o şi în consecinţă fac alegeri „raţionale”, in cunostinta de cauza.

17
Aceste conditii au fost regrupate în ceea ce Nicolas Barr (apud Preda, 2002) defineşte
drept “prezumtii standard”: informare deplină, competitia perfecta, piata completa,
inexistenta esecurilor pietei
• Informare deplină a actorilor de pe piaţă – producători şi consumatori – în raport
cu bunurile şi serviciile necesare / produse
• Competiţie perfectă: libertate şi oportunităţi egale de acces pe piaţă
• Piaţa completă ca oferta, oferă toate bunurile pe care cumparatorii sunt dispusi si
capabili sa ofere bani
• Lipsa eşecurilor pieţei, a distorsiunilor induse de mecanismele pieţei

Această situţie este însă ideală, în realitate nici-una dintre cele trei condiţii nefiind
îndeplinită în totalitate. Statul poate corecta unele probleme legate de aceste condiţii prin
reglementări specifice, însă nici măcar în acest mod distorsiunile nu sunt pe deplin
înlăturate. În acest punct statul îşi poate creşte funcţia economică, devenind el însuşi
organizator şi furnizor de servicii, tocmai pentru a limita cât mai mult posibil deficienţele
pieţei. Această arie de acţiune reprezintă obiectul principal al disputei referitoare la
intervenţia statului în economie dintre ideologiile politice de stânga şi de dreapta.

Există mai multe situatii în care piaţa este ineficientă (Preda, 2002) datorită faptului că:
• Bunurile publice nu au carateristicile unor „bunuri normale” sau private:
o Nu presupun rivalitate: dacă mă plimb în parc nu înseamnă că ceilaţi nu se
pot plimba, dacă sunt apărat de armata naţională nu înseamnă că nu sunt şi
ceilalţi cetăţeni apăraţi, etc.
o Nu presupun excludabilitate: chiar dacă nu îmi plătesc taxele şi impozitele
tot beneficiez de iluminatul stradal, tot mă apără armata ţării, tot mă plimb
prin parc, etc
o Nu presupun rejectivitate: nu pot sa resping faptul ca beneficiez de
securitatea oferita de armata sau de iluminatul public ca bunuri oferite
tuturor cetatenilor.
Particularitatea bunurilor publice de a se caracteriza prin non-rivalitate, non-
excludabilitate si non-rejectabilitate face ca mecanismele pieţei libere să fie
ineficiente în a le produce si distribui.

• Externalităţile bunurilor nu se reflectă în preţuri.


o Costurile şi beneficiile unui produs nu sunt numai cele care se regăsesc la
producător şi la consumator. Există şi costuri sociale sau beneficii sociale,
care nu apar ca atare pe piată. Acestea mai sunt numite şi „externalităţi”
(Zamfir E., 1995)
o „Externalităţile” sunt efectele pe care producerea sau consumul unui bun
le au asupra indivizilor şi colectivităţii în general, fără să fi compensat /
plătit pentru aceasta.
o Externalităţile pot fi pozitive şi negative:
 De exemplu – educaţia. Preţul acesteia nu reflectă într-o măsură
adecvată beneficiile pe termen lung pe care le va avea atât

18
individul cât şi societatea. De educaţie beneficiază nu numai
consumatorii direcţi ci şi întreaga comunitate.
 De exemplu – poluarea. Preţul unui bun care produce poluare şi
care afectează întreaga populaţie nu reflectă costurile celor afectaţi
(sănătate, degradarea mediului, ect).
o De cele mai multe ori „externalităţile” apar la un interval mare de timp
faţă de momentul producerii sau consumului bunului respectiv, prin
urmare sunt greu de măsurat

• Bunurile pentru care costul mediu este mai mare decât costul marginal tind să fie
subproduse, datorită pierderilor înregistrate la producator, ajungându-se treptat la
situaţia de monopol (un singur producător datorită falimentului celorlalţi) sau chiar la
inexistenţa vreunui producător datorită ineficienţei productiei. Dacă bunul respectiv
este considerat important, statul trebuie sa intervină pentru producerea lui.
o Exemplu: sa luam cazul teoretic al unui produs subvenţionat de stat. Dacă
statul nu ar interveni pentru a acoperi cheltuielile de producţie, micii
producători individuali ar înregistra preţuri foarte mari şi ar da faliment,
lăsând pe piaţă un singur producător ţine puternic care şi-ar permite să
vândă la preţuri mai mici. Mai mult, dacă preţurile la acest produs ar
rămâne ridicat, cumpărătorii ar putea opta pentru un produs similar dar
mai ieftin, falimentându-se astfel întreaga producţie a bunului respectiv.
Dar bunul respectiv este important pentru populaţie, astfel încât statul
estimează că costurile pe care le-ar plăti societatea în absenţa consumului
său sunt mai mari decât subvenţionarea sa.

• Conditiile de competitie de pe piaţă sunt adesea incorecte, anumiti agenti


economici au pozitii privilegiate pe piata (monopol, oligopol) care le dau posibilitatea
să stabilească preţuri independent de costurile marginale.

• Piaţa nu este “completă”, nu oferă toate bunurile pentru care cumpărătorii sunt
dispuşi să plătească.
o De exmplu Nicolas Barr (apud Preda, 2002) enumeră pe lângă bunurile
publice amintite, anumite asigurări pentru care riscurile nu sunt
asigurabile, imprumuturi, sau contractareaunor bunuri în prezent dar care
sa fie vandute sau cumparate in viitor (de exmplu, arată autorul, proiecte
urbane de viitor, mai ales daca vor trebui corelate cu diverse alte proiecte
s-ar putea sa nu fie finantate de piata).

• Există distorsiuni şi în privinţa informaţiilor privind produsele,


calitatea sau preţurile lor datorită dificultăţilor multor consumatori de a înţelege
informaţiile astfel încât să facă o alegere raţională. Pentru bunurile de lungă durată
(exemplul cel mai la indemână - asigurările) informarea consumatorilor trebuie să se
extindă pe perioade de timp mari.

În consecinţă, mecanismele economiei de piaţă în producerea bunăstării colective sunt


limitate. Există limitări (Zamfir E., 1995)

19
A) În sfera producţiei / consumului
 Distorsiuni ale cererii: cererea unor produse nu apare pe piaţă, aceasta nu exprimă
nevoile efective de consum ale populaţiei
 Distorsiuni ale costurilor / beneficiilor: externalităţile nu apar în preţul de pe piată
 Distorsiuni produse de monopol
B) În sfera distribuţiei:
 Limitări ale capacităţii indivizilor de obţinere a veniturilor nu din vina lor (copii,
bătrâni, handicapaţi, bolnavi cronici)
 Inegalităţi în şansa de câştig datorită unor factori structurali, nu individuali (ex:
veniturile din proprietate şi din capital sunt mai ridicate decât cele salariale)
 Dezechilibre între nevoi şi posibilităti de câştig ( distribuţia pieţei este în funcţie
de capacităţi, nu de nevoile reale – cei cu copii comparativ cu cei fără copii,
bolnavii şi bătrânii comparativ cu ceilalţi, etc)

În concluzie, bunurile pe care piaţa nu le poate produce printr-o alocare otimă (Zamfir E.,
1995) sunt:
 Bunuri sociale: bunuri care nu ar fi produse deloc (apărare naţională, drumuri,
iluminat public, ordine publică, parcuri, etc)
 Bunuri mixte: bunuri subproduse (educaţia, serviciile sanitare, bunuri cu
externalităţi pozitive)
 Bunuri cu externalităţi negative care tind să fei supraproduse (tutun, alcool,
industria poluantă)
 Bunuri produse suboptimal prin monopol (preţ mare, cantitate mică, ex: apă,
gaze, energie electrică)
 Bunuri dezirabile pentru sociatate, pe baza unei evaluări morală a nevoilor
(educaţia, copiii, etc).

Intervenţia statului pentru a corecta ineficienţa pietei

Statul poate interveni în economia de piaţă în scopul alocării optime a resurselor:


 Reglementari
o Ex: reglementează calitatea anumitor bunuri şi servicii produse privat
 Taxarea activităţilor (producţie sau consum) generatoare de externalităţi
negative
o Ex: accizele (taxă pe consum la tutun, alcool, benzină)
 Stimularea activităţilor cu externalităţi pozitive
o Ex: credite pentru deschiderea unei afaceri (creşte numărul de locuiri
de muncă, beneficiază şi colectivitatea, nu doar agentul economic), subvenţii,
compensări
 Producere publică
o Ex: apărarea, educaţia (cel puţin cea obligatorie) serviciile de sãnãtate
(în totalitate, sau cum e la noi – cele pentru copii şi cele de urgenţă).

20
Intervenţia statului (prin reglementări, taxare, subvenţionăre) în sistemul economic
este justificata şi acceptată chiar şi de adepţii ideologiilor liberale, însă rolul statului
de producător este adesea contestat. Intervenţia masivă a statului în economie, chiar
şi asupra situaţiilor în care mecanismele economiei de piaţă reuşesc o alocare optimă
a resurselor, este ineficientă şi falimentară pe termen lung, dacă este să luăm
exemplul statelor foste comuniste printre care şi România.

Producerea bunăstării în economia de piaţă

Într-o societate bazată pe economie de piaţă, producerea bunăstăii se face prin două
mecanisme distincete (Zamfir E., 1995):
I. Distribuţia primară a bunăstării – se face prin piaţa liberă, reprezintă un prim nivel
al producerii bunăstării. Veniturile de pe piată se mai numesc şi venituri primare:
 Venituri din muncă
 Venituri din proprietate
Dar, aşa cum am văzut anterior, la acest nivel bunăstarea este inegal distribuită.

II. Redistribuirea secundară a bunăstării – se face prin intervenţia statului, prin


politica socială (statul poate colabora şi cu alţi actori privaţi, economici sau
reprezentanţi ai societătii civile în redistribuirea bunăstării)
1. Finanţarea bunurilor publice (cheltuieli urbanistice, de protecţie a naturii,
infrastructură, ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie)
 Gratuitatea (educaţia generală)
 Subvenţionarea (bunurile pentru copii)
 Reducerea de taxe / impozite (la constrcţia de locuinţe)
2. Transferuri de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puţine rezultând
veniturile secundare.
 Transferurile pot fi:
 financiare sau în bunuri şi servicii
 pe verticală (de la persoanele cu venituri ridicate către cei cu venituri
scăzute) sau pe orizontală (în funcţie de nevoi: de la cei care nu au
copii către cei care au), de cele mai multe ori fiind un mix între cele
două.
 Există două mecanisme de transfer:
 contributoriu – asigurările sociale (de la cei care au cotizat mai mult,
la cei care au cotizat mai puţin, de la cei la care riscul nu s-a produs la
cei la care s-a materializat)
 non-contributoriu – asistenţa socială universală, sau pe baza testării
mijoacelor (de la cei care nu au nevoie către cei în nevoie).

Structura veniturilor individuale:


• Veniturile brute (din salarii, profituri, proprietăţi, etc): venituri
primare pre-impozitare şi pre-transfer
• Veniturile nete: venituri primare post-impozitare

21
• Venituri din transfer: venituri secundare
• Venituri totale nete, post-impozitare şi post-transfer

Inegalitatea

Aşa cum am arătat anterior, economia de piaţă produce o inegalitate în societate, în


primul rând printr-o distribuţie inegală a veniturilor.
Inegalitatea economică se referă la diferenţele dintre condiţiile economice ale
indivizilor. Ea a fost înţeleasă în principal ca inegalitate monetară.

Aşa cum arată şi Barr (apud Pop L. M. şi Pop L.., 2002) intepretarea inegalităţii monetare
trebuie făcută nuanţat, factorii explicativi putând fi diferiţi.
Inegalitatea monetară poate fi explicată de:
• alegeri individuale. De exemplu, un individ, cu preferinţe pentru un stil de viată
mai modest poate opta pentru un nivel mai scăzut de venituri, în schimbul de
exemplu a mai mult timp liber, comparativ cu altul care datorită preferinţelor
pentru un stil de viaţă cu un nivel ridicat al consumului şi care pentru a şi le
realiza optează pentru un loc de muncă mai bine plătit dar mai “stresant” şi cu mai
puţin timp liber, de exemplu.
• vârstă, efecte ale ciclului de viaţă (inegalitate structurală) de exemplu diferenţa în
termeni monetari între între doi indivizi cu aceleaşi capacităţi dar având vârste
diferite, şi deci experienţă şi poziţii diferite, ce determină niveluri diferite de
câştig.
• fluctuaţii temporare de venit. Cazul unor activitătî înalt sezoniere – de exemplu
cazul celor care trăiesc din turism, care este înfloritor în perioada vacanţelor dar
mult mai redus în restul anului.

Inegalitatea monetară se poate măsura fie prin venituri, fie prin consum, ambele variante
având avantaje şi dezavantaje. Veniturile pot fi măsurate mai uşor, dar consumul redă

22
mai fidel nivelul de trai al indivizilor, fiind mai stabil în comparaţie cu fluctuaţiile şi
schimbările economice minore din viaţa individului, surprinde redistribuţia veniturilor în
cadrul familiei sau altor indivizi, poate fi inclus şi autoconsumul (cel asigurat din
producţie proprie – cazul gospodăriilor ţărăneşti de la noi).
În general, măsurarea inegalităţii prin venituri duce la identificarea unei inegalităţi mai
ridicate decât în cazul celei măsurate prin consum (Pop L. M. şi Pop L.., 2002).

Unitatea de analiză în raport cu care se măsoară venitul sau consumul este de asemenea
importantă. Nu individul, ci familia, sau gospodăria, pot fi mai adecvate pentru că în
realitate veniturile se distribuie în cadrul acesteia în raport cu nevoile fiecărui membru,
deşi nu avem certitudinea unei astfel de împărţiri. Vom avea în acest caz un venit sau un
consum per capita al unei familii sau gospodării. Pe de alta parte însă, împărţind pur şi
simplu venitul sau consumul familiei sau gospodăriei la numărul membrilor acesteia
presupunem că nevoile indivizilor sunt egale. Dar, nevoile alimentare spre exmplu,
diferă în funcţie de sex şi vârstă, iar cheltuielile nu cresc în acelaşi ritm cu creşterea
numărului de membrii (“economii de scală”), astfel încât se utilizează adesea ca unitate
de măsură a distribuţiei veniturilor venitul sau consumul pe adult echivalent. Numărul
de persoane dintr-o gospodărie se transformă aşadar în adulţi echivalenţi pe baza unei
scale de echivalenţă (bazată pe presupoziţiile de consum dintr-un anumit context social).

Măsurarea inegalităţii

În timp au fost dezvoltate multe metodologii de măsuarea a inegalităţii dintr-o societate.

Curba Lorenz este una dintre cele mai cunoscute şi utilizate reprezentări grafice a
inegalităţii.

Curba Lorenz – ca măsură a inegalităţii

23
Sursa: Pop L.M. şi L.Pop, 2002

Situaţia de egalitate perfectă este reprezentată de linia OB. Aceasta reprezintă situaţia în
care fiecare individ, familie sau gospodărie deţin acelşi procent din totalul veniturilor
într-o societate. În realitate însă, distribuţia veniturilor este inegală, rezultând o curbă,
plasată în perimetrul OAB a graficului. Mărimea inegalităţii este dată de suprafaţa între
curba reală şi linia perfectă a egalităţii. Cu cât suprafaţa acesteia este mai mică, cu atât
egalitatea din societate este mai mare, cu cât curba se depărtează de linia OB şi suprafata
se măreşte, cu atât inegalitatea este mai mare. Situaţia de perfectă inegalitate este atunci
când, la extrem, toate veniturile din societate sunt câştigate de un singur individ.

Coeficientul Gini reprezintă o altă măsură a inegalităţii, care porneşte exact de la curba
Lorenz. El reprezintă raportul între suprafaţa dintre curba reală şi linia egalităţii perfecte
şi suprafaţa triunghiului OAB. Formula coeficientului Gini este jumătate din media
aritmetică a diferenţelor absolute dintre toate perechile de venituri într-o societate,
normalizată cu venitul mediu. Valorile sale variază între 0 (situaţie de egalitate perfectă -
curba reală se suprapune cu linia perfectă a egalităţii) şi 1 (inegalitate totală - curba reală
ajunge să aproximeze triunghiul OAB). Desigur că în nici-o societate coeficientul nu ia
valoarea 0 sau 1, în general se plasează între 0,20 şi 0,60.

Ţările Europei Occidentale au valori ale coeficientului Gini mai scăzute, între 0,25 şi
0,35. Între acestea, inegalitatea cea mai redusă este întâlnită în ţările Scandinave (Suedia,
Danemarca, Norvegia, Finlanda), urmate de Austria şi Belgia, cu valori sub 0,25-0,27..
Cea mai ridicată inegalitate caracterizează ţările Americii Latine (Brazilia, Mexic,
Paraguay, Panama) şi unele ţări africane, cu valori între 0,50 şi 0,60. SUA prezintă o
inegalitate medie, între valorile din ţările Europei occidentale, şi cele din America Latină.
România prezintă o inegalitate medie, coeficientul Gini era de 28,1 în 2003 (CASPIS,
2004).

Măsuri mai simple ale măsurării se referă la ordonarea veniturilor şi împărţirea lor pe
nivele (10 sau 5 categorii de vanit, etc), raportând categoria cu veniturile cele mai mari la
vcategoria cu veniturile cele mai mici. De exemplu: raportul dintre decila a noua şi
prima decilă sau raportul dintre chintila a cincea şi prima chintilă. Această măsură nu
oferă informaţii despre modul în care se distribuie veniturile celor aflaţi între cele două
extreme ale distribuţiei veniturilor.
De exemplu, date pentru SUA arată că cei mai săraci 20% deţin sub 5% din totalul
veniturilor, iar cei mai bogaţi 20% deţin peste jumătate.

24
Statul Bunăstării

După mulţi specialişti, o dată cu lansarea programelor sociale ample şi universaliste


propuse prin Raportul Lordului Beveridge şi sub influenţa majoră a ideilor lui Keynes
referitoare la intervenţia statului în economie şi ocuparea deplină (şomaj zero), Marea
Britanie devine primul Stat al Bunăstării şi adesea a fost luat drept model în analizele
comparative.

Termenul propriu-zis îi este atribuit arhiepiscopului W. Temple care în scrierile sale din
1941 şi 1942 a dorit să sublinieze diferenţa dintre ‘statul puterii’ al Germaniei Naziste si
‘statul bunăstării’ al reconstrucţiei aliate de după război. Alţii atribuie paternitatea
termenului lui A.Zimmern, pentru anul 1934, şi sugerează că expresia ar fi fost în
limbajul comun în Marea Britanie încă de la sfârşitul anilor '30 (Preda, 2002).

Statul Bunăstării poate reprezenta în literatura de specialitate (Pierson apud Preda 2002):
• formă particulară de stat (care s-a cristalizat după Război şi a dominat Europa)
• formă distinctă de guvernare
• un tip specific de societate

Înţelesul termenului a devenit atât de larg încât mulţi au propus chiar renunţarea la
concept. Practic, în prezent expresia ‘statul bunăstării’ desemnează statul capitalist (în
special occidental) de după cel de-al II-lea Război Mondial cu o guvernare bazata pe
consens social, prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea
socială şi umanismul politicilor sociale redistributive. O astfel de definiţie "largă",
desemnează entităţi cu un fond comun evident dar şi cu multe diferenţe specifice (Preda,
2002)

25
Peter Taylor-Gooby şi alţii disting două mari perioade în istoria Statului Bunăstării:
1. una optimistă, de expansiune a Statului Bunăstării, în contextul entuziasmului
creşterii economice şi a reconstrucţiei sociale de după război, dominată de idei
social democrate (până în 1975)
2. una pesimistă, de recul a Statului Bunăstării, în contextul crizei petrolului de la
mijlocul anilor 70, dominată mai degrabă de ideologia neo-liberală.

Folosind conceptul de Stat al Bunăstării în sensul larg, ca sistem „sistem garant al


bunastarii colective”, alţi specialişti (Naumescu), plasează începuturile în perioada
consolidării sistemelor de asigurări sociale, diistingând etapele:
Faza experimentala (1870-1920);
Faza consolidarii (1920-1945);
Faza expansiunii (1945-1975);
Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continuând pâna în prezent).

A treia etapă în evolutia politicii sociale conform acestei clasificări, expansiunea, este
asociata cel mai adesea cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii în Europa postbelica si
cu modelul social-democrat keynesian. În cele 3 ,,decenii de aur” a avut loc o dezvoltare
fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat.
Dupa 1975 si cu precadere în anii '80 sistemul creat în jurul acestui model de stat al
bunăstarii aluneca într-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai înversunati
aparatori). Există autori care susţin că criza experimentată a fost atât de profundă încât cu
greu se poate susţine că clasicul Stat al Bunăstării a supravietuit.

Perioada de “aur” – până în 1975

Perioada de după cel De-al Doilea Război Mondial şi până în 1973-1974 (criza
petrolului) este cunoscută şi sub numele de ,,Perioada de aur a Statului bunăstării” (The
Golden Age) în Europa Occidentală. Această perioadă a expansiunii SB pare a fi o
,,perioada fericită”, a consumului şi a cresterii economice.

Aşa cum am văzut, intervenţia statului şi implicarea masivă în probmele sociale avea o
largă acceptare în contextul existent după război. Creştrea economică a fost rapidă în
toată această perioadă, inflaţia redusă, şomajul scăzut. Condiţiile deosebit de grele în care
trăia majoritatea populaţiei la acea vreme făceau ca aşteptările indivizilor să fie relativ
scăzute, pe fondul unei solidarităţi sociale crescute. Cheltuielile sociale aproape s-au
dublat, ducând la creşterea calităţii beneficiilor şi serviciilor oferite. Functiile, institutiile
si serviciile sociale au continuat să se multiplice fără încetare.

Câţiva indicatori economici si sociali ai Statului Bunăstării Keynesian (1950-1975)


Creşterea anuale medie a Cheltuieli sociale ca % din Rata şomajului ca % din
PNB PNB totalul forţei de muncă
1950-‘60 1960-‘73 1960 1975 1959 - ‘67 1975
Canada 4,0 5,6 11,2 20,1 - -
Franţa 4,5 5,6 14,4 26,3 0,7 4,1

26
R.F.G. 7,8 4,5 17,1 27,8 1,2 3,6
Italia 5,8 5,2 13,7 20,6 6,2 5,8
Japonia 10,9 10,4 7,6 13,7 1,4 1,9
Marea
2,3 3,1 12,4 19,6 1,8 4,7
Britanie
SUA 3,3 4,2 9,9 18,7 5,3 8,3
Media 4,4 5,5 12,3 21,9 2,8 4,7
Sursa: Preda, 2002, p. 763

După cum se observă, rata de creştere economică anuală a fost în general peste 5%,
permiţând creşterea cheltuielilor sociale până la mai mult de o cincime din Produsul
Naţional Brut, în contextul unui şomaj scăzut, de sub 4-5%.

În această perioadă, cheltuielile sociale au crescut cu 50%, ajungând în unele ţări aproape
să se dubleze (Olanda, Suedia, chiar şi SUA, pornind e adevărat de la un nivel mai
scăzut). La începutul anilor '70, cheltuielile publice depăşaeu o treime din PIB (pentru
unele ţări reprezentau aproape jumătate), iar cele sociale depăşeau 20% din PIB în
majoritatea tarilor, urcând în câteva cazuri spre 30%. Chiar si în Statele Unite, cheltuielile
pentru programe sociale se situau la cca 15% din PIB.

Evoluţia cheltuielilor publice (sociale) în ţări OECD ca procent din PIB (1960 – 1975)
Cheltuieli publice sociale ca %
Cheltuieli publice ca % din PIB
din PIB
1960 1970 1975 1960 1975
Danemarca 24,8 40,2 48,2 - 24,2
Franţa 34,6 38,5 43,4 13,4 17,7
Germania 32 38,6 48,6 18,1 26,2
Grecia 17,4 22,4 26,7 7,1 8,6
Italia 30,1 34,2 43,2 13,1 21
Olanda 33,7 45,5 55,9 11,7 29,6
Spania 13,7 22,2 24,7 7,8 11,8
Suedia 31,1 43,3 48,9 10,8 21,2
Marea
32,6 38,8 46,6 10,2 15,6
Britanie
SUA 27,8 31,6 43,6 7,3 14,5
Total 28,5 32,2 38 10,1 18,1
Sursa: George şi Taylor-Gooby, 1997, p.4

Există două mari poziţii privind evoluţia Statului Bunăstării (Zamfir C., 1995):
1. Teoriile convergenţei
Dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa
construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare în ceea ce priveste
asigurarea unui standard minimal de viata. Practic, putem traduce ca ,,modernizarea
reduce diferentele între tari” si ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au
parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi ,,modelul" sau ,,civilizatia
occidentală”.
Prin urmare, susţinătorii acestei poziţii susţin că SB este produsul unui tip unic de
societate, cea industrială, modernă, occidentală şi că diferenţele între state sunt mai

27
degrabă superficiale şi nesemnficative, provin din particularitatea condiţiilor şi tind spre
un profil unic.
- Pe baza unei comparaţii între 64 de state, Wilensky (1966)
consideră că nivelul de dezvoltare economică (măsurat ca PIB/locuitor)
este predictorul cel mai important al cheltuielilor sociale pe termen lung;
- Prin urmare, diferenţele sunt mai mult cantitative, nu de tip, ci de
creştere / expansiune a SB care e determinat de nivelul economic.

2. Teoriile diversităţii
Susţin că SB este produsul unui complex de factori sociali, economici, culturali şi istorici,
diferenţele neţinând numai de nivel de dezvoltare economică. Mai mult, opţiunea pentru
un tip sau altul de stat al bunăstării nu este bazata numai pe condiţii, ci şi pe efectele
(dorite şi estimate) ale uneia sau alteia dintre opţiuni.
- la nivele de dezvoltare economică similare există SB diferite

Criza Statului Bunăstării (1975 -1980)

Pe fondul unui ritm al creşterii economice din ce în ce mai lent şi în condiţiile creşterii
inflaţiei au început să apară la începutul anilor 70 şi criticile la adresa expansiunii
cheltuielilor publice. Criza petrolului din 1972-1973 a reprezentat pentru toate
economiile un şoc puternic şi a condus la explozia criticilor Statului Bunăstării în
varianta lui Keynesiană.

Criza Statului Bunăstării are accepţiunea de (Zamfir, 1995):


• criză financiară – imposibilitatea continuării finanţării SB
• ineficienţă a SB

Pierson (1991) arată că "criza statului bunastarii" poate fi înţelească ca:


• un punct de cotitură în politicile sociale si economice
• un şoc exterior (statului) cu referire la preţul petrolului care este impus doar de
cele câteva ţări exportatoare de petrol grupate în OPEC
• problemă pe termen lung, fără o soluţie previzibilă.

Valentin Naumescu identifică o criza multidimensională a Statului Bunastarii în Europa


(în context mondial)
• Criza economica propriu-zisă;
• Criza fiscala si birocratică;
• Criza socio-demografică;
• Criza politică;

28
• Criza generala de sistem (criza sistemică).

Procesele care au favorizat criza:


• Creşterea deficitelor bugetare – cheltuielile publice (sociale) au crescut într-un
ritm mai rapid comparativ cu cresterea economică.
Chiar înainte de declaşarea crizei petrolului, în 1972, aparea în Europa faimosul raport al
Clubului de la Roma, “Limitele creşterii” (efectuat de 17 cercetatori din diverse
discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows), care atrăgea atenţia asupra unei
provocari fara precedent în istoria postbelica, careia economia mondiala nu putea să îi
mai facă faţă cu vechile instrumente.
Din punct de vedere economic, rata de creştere economică nu mai era suficient de mare
pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare". În majoritatea statelor vest-
europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2% (sau chiar devenise nulă,
lansându-se conceptul de “creştere zero”).

• Creşterea şomajului, mai ales după şocul petrolului (creşte de la sub 4% cât era
anterior la 10-15%)
Guvernele s-au trezit în situaţia să renunţe la principiul fundamental al keynesianismului,
„şomajul zero”, întrucât acesta ar fi însemnat în condiţiile economice ale vremii sporirea
taxelor deja foarte mari şi creşterea inflaţiei (la începutul anilor 70 presiunea clasei
mijlocii şi a sindicatlor de a reduce taxele era tot mai mare).
Aşa cum arată şi Esping-Andersen (1990), obiectivul şomajului zero nu a putea fi susţinut
pe termen lung datorită consecinţelor negative care au survenit:
- creşterea presiunilor inflaţioniste;
- diminuarea activităţilor profitabile
- divergenţe între sindicate sau între sindicate si partidele de stânga
- creşterea presiuni salariale
- proliferarea grevelor
Mai mulţi specialişti identifică fenomene precum dualizarea pieţei muncii sau apariţia
şomajului pe termen lung care s-au cristalizat tot în această perioadă:
- Setorul primar (sectoare economice de vârf, înalt competitive, care oferă
salarii ridicate, şi o relativă siguranţă a locului de muncă)
- Sectorul secundar (munci slab plătite, temporare, în sistem part-time, etc)

• Accentuarea îmbătrânirii populaţiei – pe lângă cresterea speranţei de viaţă,


natalitatea scade foarte mult, mai ales după mijlocul anilor 60. Presiunea asupra
sistemului de protecţie cresc foarte mult, sistemul de pensii şi chiar şi cel sanitar
se confruntă cu riscul de a fi sufocate.
Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor si extinderea perioadei de
acordare au adus apoape de faliment sistemele de pensii si asigurari sociale (cele
corespunzatoare situatiilor de boala, batrânete, invaliditate, recuperare sau tratament
cronic îndelungat), multe companii solicitând cu insistenta regândirea întregului sistem
de asigurari. Inversarea piramidei demografice, sporurile naturale negative în multe tari
vest-europene au provocat dezechilibre în transferul între generatii, “criza de copii”
devenind cu timpul o realitate.

29
• Creşterea aşteptărilor populaţiei în raport cu nivelul şi calitatea beneficiilor. Se
apreciază că creşterea cheltuielilor publice sociale în special s-a făcut ca urmare a
creşterii cerererii, şi nu datorită îmbunătăţirii protecţiei sociale oferite de către SB.

Prin urmare, criza Statului Bunăstării nu a fost doar o criză economică sau financiară ci a
însemnat o criză a întregului sistem institutional. Reforma la toate nivelele si în toate
sectoarele de activitate devenise necesară.

Iată câţiva indicatori sociali şi economici care descriu comparativ situaţia la care se
ajunsese în perioada crizei:
Performanţele OECD (valori medii) în perioada de înflorire a SB comparativ cu perioada crizei
1960 – 1073 1973 – 1981
Rata şomajului 3,2 5,5
Inflaţia 3,9 10,9
Rata de creştere a PNB 4,9 2,4
Rata de crestere a productivităţii 3,9 1,4
Sursa: Preda, 2002, în L. Pop (coord), p. 767 apud Pierson, 1991

În continuare vom prezenta critica făcută de teoriile neoliberale la adresa Statului


Bunăstării Keynesian, curent de gândire cunoscut şi sub numele de „Noua Dreaptă”.

Critica Neoliberală la adresa Statului Bunăstării

• SB bazat pe o fiscalitate ridicată afectează negativ economia


a) poate conduce în mod paradoxal la scăderea resurselor pentru stat
o În contextul unor programe sociale din ce în ce mai costisitoare, în
condiţiile unei creşteri economice mai lente decât cea a cheltuilor publice
(sociale), ficalitatea devine din ce în ce mai ridicată. Creşterea fiscalităţii
duce la scăderea resurselor pentru impozitare astfel încât impozite mai
ridicate se aplică la salarii şi profituri din ce în ce mai mici
o Aşa numita Curba Laffer: cresc impozitele → cresc şi resursele statului
până la un punct pentru că apoi → scade baza de impozitare → scad
resursele

Curba Laffer
Venitul din impozite

30
Rata de impozitare

b) demotivează efortul economic, invetiţiile (întrucât cu cât câştigul e mai mare, cu atât
impozitul creşte)
c) creşte economia subterană şi evaziunea fiscală
d) decapitalizarea: migraţia capitalurilor spre ţări cu fiscalitate mai scăuztă

• SB distruge funcţia de într-ajutorare a familiei şi comunităţii (prin preluarea


acestei funcţii), duce la slabirea coeziunii familiale şi la atrofierea reţelelor de
suport comunitare

• SB ajunge să provoace un dualism social, să scindeze populaţia în două: pe de o


parte o populaţie activă şi responsabilă şi pe de alta o populaţie dependentă,
constituindu-se în timp aşa numita „underclass” şi generând o adevărtă cultură a
dependenţei

• SB afectează însăşi liberetatea individului, înlocuind-o cu „dicatatura statului sau


a corporaţiilor”. Intervenţia socială devine î fapt un instrument de dominare a
populaţei.

• SB ca furnizor monopolist (unic, sau oricumn cu rol major) al bunăsării sociale


devine ineficient. Fără competiţie, asistăm la o birocratizare excesivă, creându-se
un sistem centrat pe propriile interese şi nu pe cele ale populaţiei beneficiare.

31
Noua drepată nu este singura care a criticat birocratizarea excesivă a sistemului, inlcusiv
adpţii ideologiei de stânga şi alţi critici au ridcat problema birocraţiei,
supradimensionării şi ineficienţei administraţiei de stat. Multiplicarea si extinderea
birocratiei din serviciile publice a avut la început un efect pozitiv, permiţând creşterea
spectaculoasă a numarului de slujbe bine platite în institutii administrative si în
consecinţă scăderea şomajului. Astfel a fost posibilă angajarea unui mare numar de
femei, rezolvându-se o altă problemă traditională, accea a şomajului mare în rândul
acestora. Cu timpul însă, sistemul s-a extins ajungând să detină o pondere exagerata. Spre
exmplu, în Suedia se ajunsese la situaţia limită în care 60% din forţa de muncă activă era
ocupată în administraţia Statului Bunăstării. În această perioadă de conturează noi teorii
legată de administraţia publică.

• În final, asistăm la scăderea legitimităţii politice a statului, întrucât datorită


asumării prea multor responsabilităţi, scade capacitatea statului de a rezolva
aceste probleme.

Modelul SB a cunoscut şi alte critici pertinente, însă nu la fel de coerente ca cele ale Noii
Drepte:

Critica Stângii la adresa Statului Bunăstării


Adepţii ideologiilor socialiste au admis la rândul lor că Statul Bunăstării în forma lui
clasică, keynesiană avea numeroase probleme şi trebuia reformat.
- criza financiară demonstrează că SB este incopatibil cu economia
capitalistă. Soluţia ar fi o economie planificată
- SB controlează indivizii, beneficiile şi serviciile fiind şi forme de
represiune, de subminare a independenţei individului şi conducând la
stigmatizare socială.

Critica din perspectivă ecologistă sau feministă


SB a ignorat problemele de natură ecologică, implicaţiile şi consecinţele dramatice ale
acestora pe termen lung, de multe ori ireversibile. De asemenea SB a ignorat problemele
unor altfel de grupuri „defavorizate” – de exemplu femeile – consecinţele legate de
dezechilibrele demografice fiind numai „partea vizibilă a iceberg-ului”.

Ieşirea din criză (după 1980)

Mulţi specialişti afirmă că modelul european al Statului Bunăstarii în sens traditional


(keynesian), aşa numitul Stat Providenţă, a disparut după criza anilor 70-80 si cu
politicile neo-liberale lansate de Noua Dreapta în anii ’80.

32
Criza din tarile vest-europene s-a terminat prin “spargerea” consensului postbelic de tip
keynesian (Naumescu) de sustinere a programelor de bunastare de către marea majoritate
a partidelor, indiferent de orientare.

În 1979, după mulţi ani de guvernare de stânga în toate ţările Europei, Partidul
Conservator revine la putere în Marea Britanie. Politica liberala a premierului Margaret
Thatcher (care va rezista la guvernare până în 1990) în concordanţă cu guvernarea
republicanilor conservatori sub preşedinţia lui Ronald Reagan în Statele Unite (1980-
1988) au adus la conceptualizarea “Noii Drepte”, la revenirea liberalismului în special
în economie (un liberalism reformat, de tip “Nou”, de unde şi denumirea curentului de
neoliberalism). Modelul neoliberal a fost preluat si de alte tari europene, chiar si de cele
cu o istorie socialistă, cum ar fi Franta, Italia sau Spania. Germania a adoptat un model de
centru, cu o economie liberala dar pătrând acelaşi sistem de protectie sociala bine pus la
punct, bazat în principal pe asigurări (,,The German Middle Way").

Programul Noii Drepte de iesire din criză poate fi rezumat în câteva principii după cum
urmează (Zamfir C, 1995):
o Retragerea statului din economie. Intervenţia statului în economie este
negativă.
o Retragerea statului din funcţia de producere a bunăstării (nu este vorba de o
retragere totală, ci de o diminuare a acestei funcţii). Bunăstarea e produsă
eficient prin mecanismele pieţei sau prin celelalte surse (familie, comunitate),
modalitatea principală de creştere a bunăstării trebuie să se bazeze pe creştere
economică şi pe servicii în sistem concurenţial.
o Politica socială focalizată pe segmentul sărac si pe cei cu probleme, nu suport
universalist.

Direcţiile lor de acţiune au fost:


• Scăderea impozitelor (chiar şi în Suedia s-au redus impozitele în această perioadă):
o Rata impozitului marginal (impozitul pe cea mai ridicată tranşă de venit) în:
- SUA: de la 75% la 38%
- Marea Britanie: de la 83% la 40%
- Suedia: de la 88% la 77%
• Şomajul este lăsat să evolueze liber, considerând că are consecinţe pozitive precum:
o Disciplinează forţa de muncă
o Stimulează competiţia, rezultând în forţă de muncă mai speciaizată şi
calificată
o Combate inflaţia
• „Disciplinarea” sindicatelor considerând că acestea rigidizează piaţa muncii, impun
artificial salari ridicate.
• Înlocuirea asistenţei sociale universaliste cu cea bazată pe testarea mijloacelor
• Retragerea statului din rolul de unic / principal furnizor al bunăstării
o Cresterea rolului comunitătii şi a societăţii civile în furnizarea bunăstării
(încurajarea familiei, a reţelelor de rudenie, a celor de într-ajutorare
comunitară, a ONG-urilor de a prelua din funcţiile statului)

33
o Privatizarea serviciilor sociale, aplicarea principiilor pieţei şi în acest
domeniu:
- Transferarea responsabilităţii administrative pentru furnizarea unor
servicii sociale altor agenţi (de ex în Marea Britanie, beneficiile de
maternitate şi boală au fot transferate angajatorilor)
- Marketizarea serviciiilor. Statul contractază furnizori privaţi pentru
a oferi serviciile a căror responsabilitate îi aparţin, evoluând de la
prestator de servicii la contractor/cumpărător şi regulator de servicii.
Statului îi revine mai mult un rol de monitorizare şi control: fixează
standarde de calitate şi controlează activitatea furnizorilor privaţi.
- Stimularea participării în sistem privat de servicii sociale prin
reduceri de impozite
- Încurajarea competiţia între instituţiile statului şi serviciile
furnizate, apar competiţiile pe bază de poiect.

Noul model socio-economic trebuia deci să raspundă următoarelor solicitări majore


(Naumescu):
o flexibilizare,
o debirocratizare şi descentralizare administrativa,
o dereglementare,
o relansare investiţională prin reducerea fiscalitaţii,
o eficientizarea managementului,
o asumarea noilor tehnologii,
o privatizarea unor companii, societaţi si a unor servicii publice.

Prin toate măsurile menţonate, performanţele aşteptate erau: înviorarea economiei,


creşterea bunăstării ca efect al acesteia, creşterea calităţii beneficiilor şi serviciilor oferite
şi, poate cel mai important, creşterea responsabilităţii indivizilor pentru propria
bunăstare.

Soluţia ieşirii din criză propusă de Noua Dreaptă nu a fost însă lipsită de critici,
evidenţiindu-se consecinţele negative ale adoptării unor asemenea programe.
• Cresterea economică nu rezolvă problema bunăstării indivizilor pentru că economia
de piaţă conţine în sine dezechilibre structurale şi indivizii nu beneficiază în mod egal
sau măcar echitabil de aceasta. Mai mult, ritmul de creştere scontat de neoliberali nu a
fost ridicat.
• Cresterea economică a condus la creşterea inegalităţii şi la o polarizare accentuată şi
între indivizi, şi pe piaţa muncii
• Reforma fiscală a avantajat populaţia bogată, accentuându-se diferenţele
• Rata sărăciei a crescut, s-a consolidat o aşa numită „subclasă a săracilor - underclass”
(capcana sărăciei)
• Cresterea economică nu a adus reducerea şomajului, s-a consolidat o nouă categorie,
cea a şomerilor pe termen lung
• Serviciile sociale private nu au reuşit să acopere nevoile colectivităţii, polarizându-se
accesul chiar si la cele fundamentale (educaţie şi sănătate)

34
Social-democraţia, deşi a înregistrat un recul în această perioadă în majoritatea ţărilor
din Europa de Vest, a continuat să domine în special în statele nordice. Adepţii acestei
poziţii au propus la rândul lor un program de ieşire din criză, care viza de asemenea
reformarea clasicului Stat al Bunăstării, dar reafirmându-i principiile care l-au
fundamentat:
o Intervenţia statului în economie cu rol corector
o Angajament pentru ocuparea ridicată, chiar dacă obiectivul ocupării depline
devine puţin realizabil
o Solidaritate socială, o societate echitabilă pentru toţi cetăţenii
o Parteneriat social (între patronat şi sindicate)
Promovează politici de investiţii contra-ciclice pentru, încurajând agenţii economici să
constituie din profituri fonduri de rezervă pentru perioadele de recesiune economică.
Promovează de asemenea politici active pe piaţa muncii, bazate pe recalificare
profesionale şi pe investiţii în domeniul lucrărilor publice. În unele cazuri, fiscalitatea a
crescut în continuarea, pentru a putea finanţa sistemul de protecţie. Unele state au recurs
la soluţia impozitării indirecte (pe consum). Reuşesc să menţină o inegalitate şi o rată a
sărăciei scăzute.

Performaţele celor două opţiuni polare au fost în final comparabile. Nivelul cheltuielilor
publice (sociale) nu a scăzut considerabil, după un punct de cotitură au început să crească
din nou. Calitatea serviciilor oferite, chiar prin marketizare, nu s-a îmbunătăţit
considerabil. Datoriile externe nu au scăzut, dimpotrivă, în multe cazuri au crescut.

Tabelul de mai jos pare să indice că nu existe o legătură consistentă între nivelul
cheltuielilor sociale şi ideologia partidelor de guvernare, acestea schimbând mai degrabă
tipul de politici decât efortul finaciar. De fapt, cheltuielile publice şi cele sociale au
continuat să crească şi după perioada crizei, în majoritatea statelor occidentale, în
contextul înmulţirii şi deiversificării neboileor d eprotecţie a populaţiei. Obiectivul
reducerii cheltuielilor sociale în fapt nu s-a putut realiza. Chiar şi în SUA scăderea
cheltuielilor sociale a fost practic inexistentă, iar în Marea Britanie, în a doua jumătate a
anilor ’80 s-a înregistrat chiar o crestere.

Evoluţia cheltuielilor publice (sociale) în perioada 1975-1990 în unele state OECD

Cheltuieli publice ca % din PIB Cheltuieli publice sociale ca % din PIB

35
1975 1980 1990 1975 1980 1990
Danemarca 48,2 56,2 58,3 24,2 26,8 27,8
Franţa 43,4 46,1 49,8 17,7 22,5 26,5
Germania 48,6 47,9 45,1 26,2 25,7 23,5
Grecia 26,7 33,1 53,3 8,6 11,1 20,9
Italia 43,2 41,9 53,2 21 21,2 24,5
Olanda 55,9 54,9 54,1 29,6 28,3 28,8
Spania 24,7 32,2 41,8 11,8 16,8 19,3
Suedia 48,9 60,1 59,1 21,2 25,9 33,1
Marea Britanie 46,6 43 39,9 15,6 16,4 22,3
SUA 43,6 31,8 33,3 14,5 13,4 14,6
Total 38 37,1 39,1 18,1 19,6 21,5
Sursa: George şi Taylor-Gooby, 1997, p. 4 (pentru anul 1975) şi p. 10 (pentru anii 1980 şi 1990)

Ca o caracteristică generală, puterea si functiile sociale ale adimistraţiei centrale ale


statului sunt în declin. În special după 1990, asistam la transferul centrului de greutate al
bunăstarii colective spre comunitatile locale, din ce în ce mai puternice si mai influente.
Fenomenul, denumit “revoluţia comunităţilor” (Zamfir, 1995) se încadreaza în procesul
mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre un Stat
spre o Societate a Bunăstării: ,,from Welfare State to a Welfare Society" (Gosta Esping-
Andersen, 1996).

Tipologiile Statului Bunăstării

36
De-a lungul anilor au fost lansate în literatura de specialitate multe clasificări ale regimurilor
bunăstării. Clasificările sunt diferite în funcţie de autori, chiar în cazul aceleiaşi ţări profilul
poate fi diferit de la un autor la altul.

Se consideră că modelele de politici sociale sunt determinate de factori precum cultura unei
ţări, orientarea politică a partidelor aflate de-a lungul timpului la guvernare, factori
economici etc. Criteriile de diferenţiere a tipurilor de SB sunt numeroase: nivelul cheltuielor
sociale publice, structura acestora, gradul de transfer, gradul de acces la beneficii/servicii,
gradul de difernţiere a beneficiilor sociale între anumite categorii de populaţie, raportul
public / privat în furnizarea bunăstării, etc.

În funcţie de un set sau altul de criterii au fost constitute de-alungul timpului foarte multe
tipologii ale SB. In continuare o sa trecem in revistă numai câteva dintre acestea, cele mai
„de notorietate” în literatura de specialitate.

Tipologia lui Titmuss

Richard Titmuss identifică 3 modele de SB (tipuri de politici sociale):


1. Statul rezidualist sau minimal (SUA)
Statul deţine un rol minor în protecţia socială a indivizilor, nu îşi asuma responsabilitatea
decât pentru segmentele sărace, intervine doar acolo unde familia şi piaţa au eşuat. Chiar
şi atunci, intervenţia este temporară, punctuală pentru a nu crea dependenţă. Obiectivul îl
reprezintă asigurarea minimului de subzistenţă pentru cei în nevoie. Statul nu intervine în
economie.
Cum putem identifica astfel de state? Prin
- nivelul scăzut al cheltuielilor sociale
- nivelul scăzut al impozitării
- transferurile sociale reduse
- beneficiile şi serviciile de asistentă socială focalizate, pe baza testării
mijloacelor, etc...

2. Statul meritocratic (bazat pe performanţă) (Germania)


Statul intervine în protecţia cetăţenilor, dar intervenţia are la bază criterii legate de merit
şi performanţa în mucă. Statul are un rol complementar faţă de piaţă, recompensatoriu.
Sistemul de protecţie sociala este bazat pe sistemul de asigurări.
Un astfel de stat are:
- nivel mediu sau chiar crescut al cheltuielilor sociale (depinde de amploarea
sistemelor de asigurări)
- nivel mediu al impozitării, mai degrabă contribuţiile la fondurile de asigurări
sunt importante
- transferuri sociale generoase, dar mai ales de tip asiguratoriu
- sistem de asistenţă socială slab dezvoltat

3. Statul instituţional-redistributiv sau universalist (Suedia)

37
Statul are un rol major, central în protecţia socială a indivizilor, asumându-şi
responsabilitatea pentru întreaga colectiviate, intervenind masiv (chiar şi în economie)
pentru a asigura un standar de viată decent pentru toţi cetăţenii, prin beneficii şi servicii
largi, universaliste.
Un astfel de stat are:
- nivel ridicat al cheltuielilor sociale
- nivel ridicat al impozitării
- transferuri sociale ridicate
- beneficii si servicii de asistenţă socială universale

Desigur că Statele Bunăstării reale reprezintă combinaţii între aceste tipuri ideale, cu
caracteristici majoritare dintr-un model sau altul.

Tipologia lui Esping-Andersen

Gosta Esping-Andersen (1990) propune o tipologie a statelor bunăstării pe baza a


umătoarelor dimensiuni considerate relevante:
• Gradul de de-comodificare al beneficiilor şi serviciilor sociale sau gradul de
acces universal la acestea.
Denumirea criteriului „de-comodificării” provine din faptul ca în economia de piaţă
indivizii pot fi consideraţi la rândul lor drept mărfuri – „comodities” (competiţie ridicată,
preţul forţei de muncă scade). Procesul prin care statul atenuează această stare se numeşte
„de-comodificare”, adică gradul în care individul are acces necondiţionat şi universal la
bunăstarea socială (independent de participarea pe piaţa muncii, de calitatea de asigurat
sau de testarea mijoacelor).
• Impactul redistributiv al beneficiilor şi serviciilor sociale. Acestea pot avea
impact diferit, pot conduce la: reducerea sărăciei, reducerea inegalităţii,
menţinerea stratificării sociale şi creşterea egalităţii.
• Gradul de implicare a sectorului privat în furnizarea beneficiilor / serviciilor
sociale. Preponderenţa sectorului de stat sau dimpotriva a celui privat în
asigurarea bunăsării sociale este un indiciu important pentru un tip sau altul de
stat al bunăstăii.

Schiţa criteriilor de diferenţiere între tipurile de Stat al Bunăstării

38
Gradul de
de-comodificare

+ Statul Bunăstării
LIBERAL
Impactul
redistributiv

Statul Bunăstării
+ CONSERVATOR

Gradul de
implicare a
sectorului privat
Statul Bunăstării
SOCIAL-
+ DEMOCRAT

FACTORUL
POLITIC

Aceste criterii de diferenţiere le pune în legătură cu factorul politic, cu cele trei tipuri de
ideologii: liberală, conservator-corporatistă şi colectivistă, obţinând 3 tipuri de State ale
Bunăstării:
1. Liberal – un tip de stat în care piaţa are un rol fundamental în asigurarea
bunăsării sociale, bazat pe asistenţa socială focalizată doar pentru cei în nevoie, în
care sectorul privat deţine o importanţă majoră. Conform criteriilor de mai sus:
- Accesul la beneficii / servicii este limitat, acestea sunt reduse, asigurând doar
supravieţiurea individului. Sistemul este bazat pe asistenţa socială focalizată (testarea
mijlocaleor).
- Acest sistem duce la accentuarea stratificării sociale, chiar la un dualism
social între cei care primesc, (cei în nevoie, care au eşuat pe piaţa muncii şi care
supravieţuiesc prin ajutorul minimal al statului, acest ajutor fiind stigmatizant) şi care
au reuşit pe piaţa muncii şi care plătesc pentru cei dintâi.
- Sectorul privat este implicat puternic în furnizare bunăstării sociale.

2. Conservator – un stat corporatist, bazat pe un regim de tip asiguratoriu. Conform


criteriilor de mai sus:
- accesul la servicii este bazat pe sistemele de asigurări şi este diferenţiat în
funcţie de un sistem sau altul. În cadrul celor de tip Bismark, beneficiile depinde de
contribuţii (de participarea pe piaţa muncii), reproducând diferenţele existente pe

39
piaţă. În cadrul celor de tip Beveridge, gradul de de-comodificare este mai înalt,
garantând tuturor celor care au contribuit beneficii egale.
- Acest sistem duce la reproducerea stratificării sociale de pe piaţa muncii.
Grupurile vulnerabile sunt cele care rămân în fara pieţei muncii şi cele care au o
poziţie instabilă în cadrul acesteia.
- Sectorul privat nu are o importanţa mare în furnizarea bunăstării sociale

3. Social-democrat – un stat social, care protejează toţi indivizii, cu beneficii şi


servicii universale. Conform criteriilor de mai sus:
- grad înalt de de-comodificare, accesul la beneficii şi servicii este universal,
necondiţionat, nivelul acestora este generos şi asigură un nivel decent de trai.
- Acest sistem promovează egalitatea de status. Impactul redistributiv este
puternic, rata sărăciei este scăzută. Totuşi, datorită costurilor foarte ridicate ale
sistemului universalist, beneficiile sunt relativ reduse în cuantum iar calitatea
serviciilor este destul de scăzută, astfel încât uneori se manifestă tendinţa celor cu
venituri riicate de a intra pe piaţa privată a furnizării bunăstării, conducând în final la
efectul de dualism social, ca în SB liberal.
- Cel puţin în principiu sectorul privat nu are o importanţa semnificativă în
furnizarea bunăstării, aceasta aparţine în mod principal statului (de remarcat totuşi
efectul menţionat anterior pentru cei cu venituri ridicate, polarizându-se calitatea
beneficiilor furnizate)

Până în 1930 Esping Andersen consideră că nu existau decât două mari tipuri: regimurile
liberale (Tările Scandinave, Marea Britanie, lumea anglo-saxonă în general) centrate pe
sistemul privat de furnizare a bunăstării şi cu intervenţie doar asupra sărăciei şi
regimurile corporatiste (Franţa, Germania, Austria, Europa Continentală în general)
bazat pe sistemul asiguratoriu. După cel de-al Doilea Război Mondial, statele anglo-
saxone dar mai ales cele scandinave au reformat radical sistemele de protecţie socială în
baza unei ideologii care ulterior se va numi social-democraţie.

Iată o schemă a caracteristicilor celor trei tipuri de SB făcută chiar de către autor:

40
Clasificarea Statelor Bunăstării -Modelul lui Gosta Esping-Andersen
Modelul liberal- Modelul conservator- Modelul Social-
rezidualist (SUA) corporatist (Germania) Democrat (Suedia)
Baza de acordare a
Nevoia / munca Munca Cetăţenia
drepturilor
Focalizare asupra Menţinerea stratificării
Principiul de Creşterea egalităţii de
segmentului cel mai sociale de pe piaţa muncii
redistribuire status, universalism
sărac (status ocupaţional)
- Asistenţă socială
- Asistenţă socială
Principiul de - Asigurări sociale universalistă
focalizată
organizare - Asigurări sociale cu
- Asigurări private
accente egalitare
- Administraţia locală şi
Administrarea - Corporaţiile - Statul (administraţia
centrală (mix)
programelor - Statul în plan secundar centrală în principal)
- Piaţa liberă
Rolul pieţei Mare Limitat Mic
Rolul testării
Mare Limitat Mic
mijloacelor de trai
Angajament cu privire
la furnizarea de Limitat Limitat Mare
servicii sociale
Angajament cu privire
Mic Limitat Mare
la ocuparea deplină
Redistribuirea Scăzută Medie Ridicată
Sărăcia Ridicată Medie Scăzută
Sursa: Esping-Andersen şi Micklewright, 1991, p. 51

Alte tipologii

Goran Therborn (1986) a lansat o clasificare în funcţie de două dimensiuni considerate


esenţiale: Nivelul drepturilor sociale (social entitlements level) şi Orientarea spre piaţa
muncii şi ocuparea deplină.
Clasificarea Statelor Bunăstării -Modelul Therborn
Drepturi sociale
Mari Reduse
Orientarea Mare SB puternic intervenţioniste SB mic, orientat către ocuparea deplină
către ocuparea (Suedia, Norvegia, Austria) (Elveţia şi Japonia)
totală a forţei
de muncă Mică SB slab, de tip compensatoriu SB mic, orientat către piaţă
(Belgia, Danemarca, Olanda) (Australia, Canada, SUA, Marea Britanie,
Noua Zeelandă)
Sursa: Preda, 2002 în L. Pop (coord), p. 463

41
O perspectivă oarecum distinctă asupra tipologiilor Statului Bunăsătrii o găsim la Ramesh
Mishra (1990) care consideră că Statul Bunăstării clasic, Keynesian, ca regim caracteristic
„perioadei de aur” (1950-1975), a încetat să existe după perioada de criză (1975-1980),
ulterior dezvoltându-se două regimuri distincte: neo-conservator şi social-corporatist (care
sunt în fapt reîntărirea celor două opţiuni polare)
• Regimul neo-conservator (SUA şi Marea Britanie) ce caracterizează guvernările
politice de dreapta, nu este interesat de ocuparea deplină sau "şomajul 0" ca în cazul
SB Keynesian şi nici de prevenirea sărăciei sau asigurarea unui nivel minim de trai.
Guvernările de acet tip au realizat creşteri economice apreciabile şi stabilitate, fapt
care le-a sporit succesul electoral.
• Regimul social-corporatist (Suedia şi Austria) ce caracterizează guvernările politice
de stânga, a păstrat preocuparea pentru ocuparea deplină, servicii sociale
universaliste şi menţinerea unui nivel minim de trai, considerând că eficienţa şi
creşterea economică nu trebuie promovate în detrimentul obiectivelor sociale legate
de menţinerea unui şomaj scăzut şi a unui efort social ridicat.

Stephan Leibfried (1992) identifică în Europa, 4 tipuri de state ale bunăstării: Scandinav,
Bismarckian, Anglo-Saxon (care corespund în general modelelor lui Esping –Andersen)
şi Latin sau „Rudimentar”, semi-instituţionalizat, mai mult „o promisiune instituţională”.
Impactul măsurilor de protecţie socială este în acest caz mai degrabă scăzut, modelul fiind
mai apropiat de cel corporatist (dar fără acelaşi sistem de asigurări bine consolidat şi
acoperitor).

Catherine Jones (1993) propune dezbaterii un model de stat al bunăstării distinct faţă de
cele occidentale identificate până acum, cel caracteristic Asiei de Sud-Est (ai aşa-numiţilor
tigrilor asiatici: Hong Kong – pe atunci nu aparţinea Chinei, Singapore, Corea de Sud şi
Taiwan), pe care îl denumeşte Statul Bunăstării Confucianist (într-o clasificare anterioară –
1990 – face referire la acelaşi model denumindu-l Statul Bunăstării Oiconomic).
Caracteristicile acestui model (asiatic) al bunăstării sunt bazate pe o cultură şi un mod de
viaţă centrate pe prioncipii confucianiste. Modelul unei economii „a gospodăriei (oikos)"
cum o mai numeşte Jones este caracterizat de o influenţă majoră a familiei şi comunităţii
care îşi asumă în continuare responsabilitatea pentru îngrijirea şi susţinerea membrilor săi,
care investeşte mult în educaţia copiilor pentru ca în viitor, după ce îşi vor face o carieră, să
poată ajuta apoi ceilalţi membri dependenţi ai familiei. Statul Bunăstării "Economiei
Gospodăriei", centrat pe un fel de familie extinsă, "confucianistă" (Jones, 1993) este un
model foarte interesant care indică deiferenţele enorme dintre culturile (valorile) ocidentale
şi cele asiatice

Conform tipologiei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat caracterizează în cea


mai mare măsură configuraţia securitatii sociale din statele nordice, în special Suedia,
Danemarca si Norvegia. Modelul a fost instituţionalizat distinct în literatura de specilitate
drept modelul scandinav (Erikson, 1987) sau modelul suedez, întrucât între toate ţările
scandinave, Suedia a continuat să promoveze viziunea keynesianistă în cea mai mare
măsură, fiind cunoscută şi ca “un stat al bunastarii prin excelenţă”. Dominaţia modelului
social-democrat a început în ţările scandinave după Primul Război Mondial şi rezistă şi în
prezent, înregistrând numai scurte perioade de guvernări liberale. În ciuda adpotării unor

42
masuri reformiste cu tentă liberală în urma crizei, esenţa modelului a rămas aceeaşi.
Opţiunea constantă a nordicilor a ramas în favoarea solidaritatii si a drepturilor sociale
acordate tuturor cetatenilor şi în favoarea reducerii inegalitatilor provocate de economia
de piata.
Este greu de explicat cum modelul funcţioneaza de atâta vreme în această parte a
Europei, iar această evoluţie a făcut să se “autonomizeze” de clasicul model social-
democrat şi să se “individualizeze” într-un model specific - modelul scandinav sau
suedez. Mulţi specialişti susţin că valorile pe care este cladită societatea scandinavă, între
care egalitatea ocupă un loc central, reprezintă o explicaţie importantă: ,,Valorile nordice
implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata, un deziderat
politic sau chiar un imperativ. Ea prevaleaza, chiar atunci când întra in conflict cu alte
valori” (Esping-Andersen, 1993).

Încercările de clasificare a regimurilor bunăstării fostelor state socialiste sunt relativ


puţine şi lacunare. Bob Deacon (1993) a lansat o astfel de clasificare pornind de la
clasificare lui Esping-Andersen prezentată anterior.
Deacon admite că analiza nu se poate aplica ţărilor foste comuniste în aceeaşi termeni
datorită specificităţii acestora, introducând criterii suplimentare - caracterul proceselor (ante)
revoluţionare şi impactul transnaţional (apreciat în funcţie de datoria externă):
• Liberal-capitalist: Ungaria şi parte din ţările fostei Iugoslavii precum Slovenia şi
Croaţia (datorită absenţei unor partide muncitoreşti influente, datoriilor externe şi
implicării scăzute a bisericii)
• Social-democrat: Cehia şi Slovacia (datorită revoluţiei de catifea şi unei experienţe
democratice mai îndelungate)
• Corporatism conservatorist post-comunist: Bulgaria, România, unele ţări din fosta
URSS şi Serbia (datorită influenţei încă puternice a valorilor socialiste şi egalitariste,
unei aşteptări puternice din partea populaţiei pentru suportul intereselor
muncitorilor, unei tradiţii democratice slabe). Polonia pare să aibă situaţia cea mai
puţin calră, autorul neintroducând-o în nici-o categorie.

Analiza în privinţa României a fost deseori criticată de specialişti în politicile sociale


români. Spre exemplu, Marian Preda (2002) apreciază că:
• Mobilizarea clasei muncitoare, apreciată de Deacon drept "înaltă" datorită mişcărilor
muncitoreşti din primii ani de după 1989 a fost ulterior slabă datorită şomajului şi
atragerii unor lideri sindicali în structurile politice de conducere
• Impactul transnaţional caracterizat ca fiind "redus" a fost de fapt mare, multe măsuri
de politică socială fiind luate sub influenţa sau la cererea organizaţiilor
internaţionale. Spre exemplu, introducerea ajutorului social în 1995 a fost făcută sub
influenţa modelului american prin intermediul Fondului Monetar Internaţional şi
Băncii Mondiale
• Influenţa bisericii asupra politicilor sociale nu a fost deloc mare, diferenţierea între
sexe pe piaţa muncii nu este mare (majoritatea femeilor sunt prezente pe piaţa
muncii având salarii egale cu bărbaţii la munci egale), iar principiul subsidiarităţii nu
este instituţionalizat.

43
• Singurul element din modelul conservativ-corporatist întâlnit în cazul României este
rolul important al familiei în asigurarea protecţiei sociale, dar pe baza altor
determinanţi, nu al conservatorismului datorat bisericii.

În 1997 Deacon a realizat o nouă tipologizare a statelor din Europa Centrală şi de Est,
concentrându-se pe analiza influenţei organismelor transnaţionale în promovarea unuia sau
altuia dintre modele de Stat al Bunăstării (din păcate Românianu mai intră în analiza sa).
Deacon arată că ideologiile organizaţiilor internaţionale sunt de multe ori divergente,
rezultând în promovarea unor modele de politici sociale adesea contradictorii, chiar în
interiorul aceleiaşi ţări.

Vom încheia cu ilustrarea comparativă a câtorva indicatori pentru a înţelege mai bine
încadrarea unui stat într-u tip sau altul de regim al bunăstării.

Indicatori sociali pentru caracterizarea Statelor Bunăsării


Cheltuieli publice Angajaţi în sectorul
totale, sociale şi non- Transferuri public
Total taxe
sociale (procent din PIB) (procent din totalul
(procent din PIB) angajaţilor)
Suedia 68 25 33 50
Danemarca 61 18 32 49
Norvegia 57 20 29 47
Olanda 58 30 13 47
Franţa 52 24 27 44
Germania 47 16 15 40
Marea Britanie 44 15 17 35
SUA 39 13 15 29
Japonia 33 12 6 29
Sursa: Naumescu apud Mihuţ şi Lauritzen, 1999

44
Sărăcia

Sărăcia este un concept greu de delimitat, ale căui înţelesuri au evoluat în timp. Pentru a
putea stabili dimensiunea sărăciei, specialiştii au dezvoltat diferite metodologii de
măsurare a acesteia, bazate pe viziuni diferite.

Sărăcia poate fi definită (Zamfir E., 1995) drept strarea de lipsă permanentă a resurselor
necesare pentru a asigura un mod de viată decent, acceptabil la nivelul colectivităţii.
Chiar şi această definiţie este făcută, aş acum vom vedea, de pe anumite poziţii,
criticabile de adepţii perspectivei contrare. Pentru a înţelege mai bine despre ce este
vorba, trebuie întâi să vedem care sunt perspectivele asupra sărăciei sau tipurile de
sărăcie şi metele de măsurare corespunzătoare.

Tipuri de sărăcie şi metodologii de măsurare

Sărăcia absolută
Sărăcia absolută se bazează pe ideea de subzistenţă, pe conceptul de nivel minim de trai.
Cum determinăm acest minim necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare?
Prima încercare de notorietate îi aparţine lui Seebohn Rowntree. Acesta a definit
conceptul de ‘subzistenţă’ ca fiind ‘starea în care o familie obţine (cel puţin) veniturile
minime necesare pentru ca membrii ei să-şi menţină sănătatea şi eficienţa fizică’. El a
desfăşurat 3 anchete succesive asupra populaţiei din comitatul York, Marea Britanie, în
1899, 1936, 1950, utilizând aceiaşi indicatori.
Astfel, el a trasat un prag al sărăciei reprezentat de veniturile necesare unei familii
pentru a acoperi: combustibilul, lumina, chiria, mâncarea, hainele, cheltuielile de
gospodărie şi diverse cheltuieli personale. Acest nivel de subzistenţă sau prag absolut al
sărăciei era ajustat în funcţie de mărimea (structura) familiei. În consecinţã, o familie era
considerată ca fiind săracă dacă veniturile ei erau mai mici sau egale cu cele necesare
pentru o minimă subzistenţă.
Cercetarea iniţială a pus în evidenţă faptul că o treime din populaţie se afla în sărăcie,
pentru ca în 1950 ponderea săracilor conform aceleiaşi grile să scadă la 1,5%. O
asemenea comparaţie la momente îndepărtate în timp trebuie privită însă cu multă
precauţie, întrucât întreaga societate britanică şi-a îmbunătăţit considerbil standardul de
viaţă în toată acea perioadă.

Conceptul de sărăcie absolută presupune posibilitatea constituirii unor standarde


universale în raport cu care să se analizeze progresele în eliminarea sărăciei. Dar nevoile
umane sunt diferite în condiţii socio-economice diferite. În cadrul perspectivei
subzistenţei, nevoile umane sunt interpretate mai degrabă ca nevoi fizice (pentru hrană,
adăpost, haine) decât ca nevoi sociale, însă, aş acum observa şi Townsend, „nevoile iau
naştere prin intermediul relaţiilor şi rolurilor sociale (...) decurg din faptul de a fi părinţi,
parteneri, vecini, prieteni şi cetăţeni”( Townsend apud Preda 2002)

45
Ulterior au fost dezvoltatenoi abordări care să corecteze neluarea în considerare a
dimensiunii sociale. De exemplu, abordarea „nevoilor de bază” (basic needs) are în
vedere un minim necesar care cuprinde nevoi „fizice” dar şi sociale (incluzând hrană,
locuinţă, haine, dotările locuinţei şi servicii comunitare precum apă, utilităţi sanitare,
transport public, facilităţi de sănătate, educaţie şi culturale). Totuşi, nevoile de relaţionare
cu ceilalţi, de performare adecvată a rolurilor sociale nu sunt incluse în această definiţie.

Măsurarea sărăciei se poate face prin mai multe metode.

Metoda normativă (introdusă de Rowntree) constă în stabilirea unor categorii de bunuri


şi servicii necesare, a cantităţilor în care sunt necesare şi apoi a cheltuielilor necesare
pentru a procura acele cantităţi.
Se stabileşte consumul minim (de obicei lunar) de bunuri şi servicii necesare traiului la
un nivel minim şi ce cheltuieli revin pe lună pentru toate acestea.
• estimarea necesarului de consum alimentar
- iniţial se determină un consum caloric: specialiştii, nutriţioniştii determină
care sunt produsele de care trebuie să beneficieze orice individ (număr de
calirorii dar structura acestora, astfel încât să fie realizat un echilibru
nutriţional)
- apoi acestui consum i se dă o valoare finaciară, în funcţie de preţurile
existente la acele produse
• Pe lângă consumul alimentar minim, pragul trebuie să cuprindă şi bunuri
şi servicii nealimentare, de asemenea necesare subzistenţei, elaborându-se un coş
de bunuri şi servicii minime, transformate în final tot în bani.

Tipul de familie este însă foarte important. Fiecare individ în plus în familie nu mai aduce
aceleaşi cheltuieli, rezultă aşa numitele “economii de scală”. Numărul de persoane dintr-
o gospodărie se transformă în “adulţi echivalenţi” pe baza unei “scale de echivalenţă”
(bazată pe presupoziţiile de consum într-un anumit context social). De exmplu, dacă
considerăm că ponderea consumului alimentar este mare, putem aplica o scala de
echivalenţă bazată pe diferenţele de necesar caloric între adulţi şi copii, între sexe, etc.
În final se compară veniturile indivizilor sau familiilor cu pragul normativ calculat.
Iată câteva exemple de scale de echivalenţă:

Scala de echivalenţă Rowntree


Coeficient de echivalenţă
1 bărbat singur 1
1 femeie singură 0,84
Cuplu 1,25
Cuplu cu 1 copil 1,50
Cuplu cu 2 copii 1,70
Cuplu cu 3 copii 1,87

Scala OECD
Coeficient de echivalenţă
Primul adult 1
Fiecare din următorii adulţi 0,7
Fiecare copil 0,3

46
O scală de echivalenţă calorică utilizată de Institutul Naţional de Statistică din România
Calorii necesare Coeficient de echivalenţă
Copii 0 – 1 an 1000 0,28
Copii 2 – 3 ani 1300 0,36
Copii 4 – 6 ani 1700 0,47
Copii 7 – 9 ani 2100 0,58
Copii 10 – 12 ani 2500 0,69
Băieţi 13 – 15 ani 3100 0,86
Băieţi 16 – 20 ani 3600 1
Bărbaţi 21 – 65 ani 3500 0,97
Fete 13 – 20 ani 2800 0,78
Femei 21 – 56 ani 2900 0,81
Bărbaţi peste 66 ani şi femei peste 57 ani 2100 0,58

Metoda structurală care, aşa cum indică şi numele are în vedere structura cheltuielilor
necesare acoperirii nevoilor. Specialiştii analizează consumul real al populaţiei

Ernst Engel formulează o lege de notorietate în literatura de specialitate – cunoscută şi


ca legea lui Engel: pe măsură ce cheltuielile cu consumul alimentar cresc în valoare
absolută, scad în valoare relativă (procentual) în cheltuielile totale. Aceasta înseamnă că
ponderea cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor unei familii este invers
proporţională cu nivelul venitului, deci procentul cheltuielilor alimentare este cu atât mai
mare cu cât venitul este mai scăzut.

De unde şi formularea: cu cât ponderea cheltuielilor alimentare este mai ridicată în


consum, cu atât individul sau familia respectivă este mai săracă.

Această legea a consumului formulată de Engel a determinat-o pe Mollie Orshansky să


stabilescă un prag al sărăciei în care cheltuielile alimentare reprezintă mai mult de 1/3 din
totalul cheltuielilor (Zamfir E., 1995).
Prin urmare, pe baza sumei necesară pentru cheltuieli alimentare putem afla şi necesarul
total de cheltuieli pentru acea familie, înmulţindu-l cu 3. Desigur că pragul astfel stabilit
este valabil pentru societatea americană de atunci, întrucât reproduce un pattern de
consum cacarteristic acesteia. Metoda nu ţine seama de specificul fiecărei ţări care poate
determina structuri diferite de consum.

Sărăcia relativă

Sărăcia relativă se bazează pe ideea de nevoi relative, comparative, fiind stabilită prin
raportare la bunăstarea întregii populaţii. Din această perspectivă, este luat în considerare
contextul socio-cultural, considerându-se că chiar nevoile fundamentale iau forme diferite
în raport cu contextul.
Nevoile sunt relative la condiţiile de viată ale colectivităţii (încălzirea locuinţei pentru
climă rece dar nu şi unde este cald tot timpul anului) sau la gradul de dezvoltare al
colectivităţii (dezvoltare socială aduce cu sine noi nevoi).

47
Starea de sărăcie depinde de diferenţele dintre nevoile indivizilor, stilurile lor de viaţă,
mediile în care aceştia trăiesc, dintre diferitele momente de timp la care ne referim, etc.
La acelaşi nivel al resurselor, un individ poate fi sărac în SUA şi bogat în România, sărac
în Bucureşti şi bogat într-o comună, sărac între cei din centru şi bogat între cei din
Rahova, sărac în prezent şi bogat în urmă cu 50 de ani etc.

Unul dintre susţinătorii sărăciei relative a fost Peter Townsend. În definirea sărăciei el
porneşte de la conceptul de deprivare sau frustrare relativă. Oamenii sunt deprivaţi
relativ dacă nu pot obţine acele condiţii de viaţă optime: regim alimentar adecvat,
confort, sprijin şi servicii care să îi ajute în performarea rolurilor sociale aşteptate de la ei
ca membrii ai societăţii. Este în fapt vorba de o deprivare relativă la ceilaţi, indivizii fiind
fiinţe sociale şi ducându-şi existenţa într-un anumit mediu social, la care se raportează.
Deprivarea poate fi întregistrată în orice sferă de activitate a individului: la slujbă, în
familie, între prieteni etc. Pe baza acestui concept Townsend (1979) a defint sărăcia drept
lipsa resurselor necesare pentru un regim alimentar echilibrat, lipsa unor condiţii de viaţă
şi confort “normale” (în sensul de comune, obişnuite, acceptate social), devenind excluşi
de la modul de viaţă, obiceiurile şi activităţile obişnuite ale colectivităţii căreia îi aparţin.

Townsend propune in indice al deprivării calculat prin însumarea multor indicatori


referitori la activităţile unei gospodării. În final selectează numai 12 indicatori (care se
regăsesc la majoritatea gospodăriilor, sunt ceea ce s-ar putea numi nucleul comun,
condiţiile obişnuite la nivelul societăţii), în funcţie de care calculează un “scor de
deprivare” pe care îl raportează la diferite categorii de venit. În final stabileşte pragul de
sărăcie relativă ca fiind acela sub care scorul de deprivare creşte foarte mult.
Nici metoda de măsurare a lui Townsend nu a fost lipsită de critici care au vizat lista
itemilor aleşi. De exmplu, un indicator al deprivării era considerat a nu mânca mâncare
gătită, fapt criticat în virtutea preferinţelor unui individ pentru o dietă alimentară mai
particulară cum ar fi bunăoară preferinţa pentru salate (problemă reală în societăţile
contemporane în care mulţi indivizi opteaza pentru un regim naturist din dorinţa de a se
menţine în formă sau, din idealul “tinereţii fără bătrâneţe”).

Astfel se ridică o altă problemă a măsurării sărăciei: cum putem face distincţia între un
comportament datorat lipsei resurselor şi cel bazat pe anumite preferinţe? Se poate pune
problema lui Hagi Tudose care trăieşte în condiţii deosebit de modeste dar nu din lipsă de
bani. Astfel, ulterior lui Towsend s-au dezvoltat metodologii prin care indivizii sunt
întrebaţi ce consideră ei că nu trebuie să lipsească unui individ pentru un mod de viaţă
acceptabil, selectarea indicatorilor ne mai parţinând specialiştilor ci colectivităţii.

Praguri de sărăcie relativă larg acceptate în prezent de specialişti (de exemplu un astfel de
prag este utilizat şi la nivelul Ununii Europene) se calculează ca un procent (40%, 50%,
60%, 70%) din media / mediana veniturilor sau cheltuielilor dintr-o societate /
colectivitate. Totuşi, trebuie remarcat că un astfel de prag este arbitrar, fără o anumită
semnificaţie, fără să se fundeze pe o anumită viziune referitoare la necesităţile unui
individ. Acest prag poziţionează indivizii unii relativi la ceilalţi, fără a spune ceva despre
modul de viată presupus de poziţia respectivă.

48
Sărăcia subiectivă
Dincolo de veniturile sau cheltuielile indivizilor, dincolo de cum îi evaluează ceilalţi,
sărăcia ţine de autoaprecierea indivizilor. “Sărăcia, ca şi frumuseţea, stă în ochii
posesorului” spunea Orshansky (Townsend apud Preda, 2002).

Ca măsurare a acestuir tip de sărăcie, se folosesc diferite întrebări de genul:


• Pe o scală de la 1 la 10, unde 1 reprezintă sărac şi 10 reprezintă bogat, unde
consideraţi că vă plasaţi?
• Cum estimaţi veniturile dvs în raport cu necesitaţile? Cu variante de la : nu ne
ajung nici pentru strictul necesar la reuşim să avem to6t ce ne trebuie fără mari
eforturi.

Teorii explicative ale sărăciei

Multitudinea de explicaţii ale sărăciei poate fi sintetizată în 4 mari categorii (Zamfir E.,
1995):

1. Sărăcia ca o caracteristică morală a individului. Conform acestei abordări, săracii


sunt leneşi, vagabonzi, delincvenţi, inadaptaţi social, “vina” de a fi sărac aparţinându-le.
Sărăcia este în această accepţiune un efect al unor caracteristici personale sau ale familiei
şi grupului de provenienţă.

2. Sărăcia ca o trăsătură culturală. Subcultura sărăciei se transmite prin procesul de


socializare. “Cultura sărăciei” este un produs al stării de sărăcie dar şi o sursă de sărăcie
în continuare, un mod de viată care se autoperpetuează şi care prinde săracul într-o
capcană din care nu mai poate ieşi.
Oscar Lewis în celebra sa lucrare “Copiii lui Sanchez” descrie ce înseamnă o astfel de
cultură a sărăciei. Deşi în câteva rânduri membrii familiei sărace de americani proveniţi
din America Latină pe care o analizează obţinuseră pe diverse căi sume importante de
bani, ei nu i-au investit în locuinţă, în schimbarea poziţiei sociale, ci i-au cheltuit rapid
împărţindu-i celorlalţi, risipindu-i pe petreceri etc.
Alţi specialişti susţin că săracii nu au alte valori decât ale culturii dominante numai că au
un mod particular de a le reazliza, pentru a-şi ascude faţă de ei înşişi şi fată de ceilalţi
eşecul. În orice caz, fie că este vorba de valori diferite sau de mijloace diferite de
realizare a lor, săracii par să fie prinşi într-un fel de capcană a sărăciei din care cu greu
pot ieşi.

3. Sărăcia ca o problemă structurală. Sărăcia este un efect al unei tendinţe structurale a


modului de organizare socio-economică a societăţilor: distribuirea inegală a veniturilor.
Toria marxistă a exploatării , abordarea structural funcţionalistă şi alte asemenea abordări
au demonstrat cum sistemul socio-economic conţine în sine dezechilibre care cu greu pot
fi evitate şi care afectează anumiţi indivizi.

49
4. Sărăcia ca efect al Statului Bunăstării. Această abordare poate părea paradoxală, din
moment ce contravine însăşi principiului pe care se fundează Statul Bunăstării.
Adepţii acestei poziţii “demaşte” 2 circuite prin care SB ajunge să producă, nu să elimine
sărăcia:
• Circuitul structural: pentru a elimina sărăcia, statul îşi asumă responsabilitatea
suportului, pentru care are însă nevoie de resurse; pentru a obţine aceste resurse,
măreşte fiscalitatea, dar aceasta are consecinţe negative deja menţionate: scad
investiţiile, creşte şomajul, până la urmă produce cădere economică care în final
conduce la cresterea sărăciei.
• Circuitul cultural: beneficiile generoase ale statului conduc la dezvoltarea unei
culturi a dependenţei, la scăderea responsabilităţii individului, familiei,
comunităţii, ba mai mult, la diminuarea capacităţilor lor. Săracii sunt victime ale
statului paternalist al bunăstării.

Sărăcia în România

Măsurarea oficială a sărăciei


Studiile asupra sărăciei în România au utilizat o varietate de metodologii de măsurare a
acestui fenomen cu rezultate diferite. Începând din 2001, sub egida Comisiei Antisărăcie
şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) a fost elaborată o metodologie de măsurare
a sărăciei care a întrunit expertiza celor mai relevante instituţii în domeniu: Banca
Mondială, Institutul Naţional de Statistică, Universitatea Bucureşti.

Pentru masurarea nivelului de bunastare a fost utilizat consumul gospodariilor. Utilizarea


veniturilor ar fi ridicat probleme datorita gradului ridicat de sezonalitate si dificultatilor
de inregistrare a veniturilor informale

Premisa fundamentală a metodologiei este cea a necesităţii satisfacerii unui consum


alimentar zilnic de 2550 calorii. Componenta alimentară a consumului se stabileşte pe
baza observării preferinţelor şi obiceiurilor alimentare ale populaţiei din decilele 2 şi 3
ale distribuţiei după cheltuielile de consum (se presupune că gospodăriile din aceste
decile tind să îşi optimizeze consumul. În acest mod necesarul caloric este transformat
într-un coş minim lunar de produse alimentare, al cărui cost reprezintă „pragul
alimentar”. Valoarea pragului alimentar era de 994.957,705 Lei pe adult echivalent în
preturi Decembrie 2003 - urban.

În funcţie de pragul alimentar şi în funcţie fie de resursele, fie de cheltuielile destinate


acoperirii acestuia, se calculează costuri diferite ale componentei nealimentare şi, în final,
praguri diferite: unul al sărăciei, celălalt al sărăciei severe.
• Pragul sărăciei severe. La pragul alimentar se adaugă costul serviciilor şi bunurilor
nealimentare pe care îl suportă gospodăriile ale căror resurse le-ar permite doar
acoperirea coşului minim. În fapt, acestea cheltuie strictul necesar pentru acoperirea
altor componente ale consumului în detrimentul coşului alimentar.

50
o Valoarea acestuia era de 1.210.210,778 Lei pe adult echivalent în preturi
Decembrie 2003 - urban.
• Pragul sărăciei. Este dat de cheltuielile totale de consum ale gospodăriilor care
alocă pentru alimente o sumă egală cu costul coşului minim. Se presupune că aceste
gospodării îşi limitează drastic consumul de bunuri nealimentare şi servicii, după
cum cheltuie strictul necesar şi pentru consumul alimentar.
o Valoarea acestuia era de 1.751.857,17 Lei pe adult echivalent în preturi
Decembrie 2003 – urban.

Metoda de măsurare a sărăciei are meritul de a înlătura multe puncte critice ale
metodologiilor utilizate anterior, luând în considerare economiile de scală şi asigurând o
comparabilitate între gospodăriile din urban şi rural prin deflatori diferenţiaţi pe mediile
de rezidenţă. În plus, prin faptul că pentru calcularea pragurilor sărăciei este necesară
observarea comportamentului de consum, se înlătură dificultatea investigării necesarului
de consum nealimentar sau riscul supraestimării necesităţilor de consum de către experţi.

Dinamica sărăciei în România

%
40
35 35.9
33.2
30 30.3 30.8 30.6
28.9
25 25.4 25.1
20 20.1
15 13.8
11.2 11.3 12.5 11.4
10 9.4 10.9
8.6
5 6.3

0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
saracie severa saracie
Sursa: CASPIS, www.caspis.ro

Rezultatele analizelor specialiştilor CASPIS privind sărăcia în România arată faptul că în


ultimii ani sărăcia a scăzut pe ansamblu, pe medii de rezidenţă, pe regiuni şi pentru
aproape toate categoriile de populaţie analizate. Însă, câteva grupuri sunt în continuare
extrem de vulnerabile: familiile cu mulţi copii, romii, lucrătorii pe cont propriu (mai ales
în agricultură), copiii şi tinerii.

51
Asigurările sociale

Asigurãrile sociale formează împreună cu de asistenţa socială sistemul de securitate


socialã.
Sistemul asigurărilor sociale se fundează pe ideea de risc. Evenimentul se poate produce
sau nu, dar individul se “asigură”, adică plăteşte o contribuţie periodic pentru a putea
beneficia de bani sau servciii în cazul producerii riscului. Prin urmare, cacteristica lor
defitorie este contribuţia, fiind astfel un sistem contributoriu.
Scopul sistemului de asigurări constă în compensarea prin beneficii în bani sau în servicii
a prejudiciilor suferite în anumite situaţii de risc (incapacitate temporarã sau permanentã
de muncă, bãtrâneţe, şomaj, etc) cu care se confruntã cei asiguraţi. Colectarea resurselor
(fondurilor) are loc de la toţi cei care doresc să participe la un astfel de sistem, iar
distribuirea beneficiilor/primelor de asigurare se face către cei pentru care situaţia de risc
s-a produs. Astfel, principiul de bază al sistemului de asigurări îl reprezintă solidaritatea
socială.
Asigurãrile sociale pot fi de stat (sau publice) sau private. Pe parcursul acestui capitol ne
vom referi în principal la asigurările publice şi numai tangenţial la cele private, în măsura
în care sunt importante în descrierea politicilor sociale.
Sistemele de asigurări publice sunt obligatorii – asigurările de pensii, şomaj, sănătate.
Sunt garantate de bugetul de stat în cazul în care finanţarea sistemului ar avea dificultăţi.
Sistemele de asigurări private sunt voluntare – pe lângă asigurările obligatorii, individul
poate opta pentru sisteme private de asigurări, adesea acestea fiind încurajate de către stat
prin reduceri de impozite, etc.
Cele private sunt bazate pe contribuţii actuariale, adică pe un calcul al probabilităţii de
producere a unui eveniment
• se poate calcula de exemplu riscul producerii de accidente auto şi pierderile
suferite în aceste situaţii, iar contribuţia pe care un doritor o va plăti pentru a
putea beneficia de prima de asigurare în cazul producerii riscului va fi
proporţională cu acestea
Există însă unele riscuri a căror bază actuarială este greu de calculat. De exemplu:
• Riscul de a ieşi la pensie este oarecum egal distribuit şi poate fi calculat, astfel
încât există şi sisteme private de pensii.
• Riscul de a pierde locul de muncă este distribuit neuniform, depinde de tipul de
muncă prestată, de calificare, de factori structurali, de tipul de economie, de
evoluţia macroeonomică globală, variind foarte mult pentru categorii socio-
profesionale diferite şi pentru perioade de timp diferite. Tocmai de aceea,
asigurările de şomaj sunt publice (garantate de stat) şi obligatorii, nu există
sisteme de şomaj private.
În acest context, existenţa unor asigurări publice, garantate de stat, obligatorii devine
absolute necesară. În baza principiului solidarităţii sociale se impune asumarea colectivă
a unor riscuri:

52
• este necesar din punct de vedere moral, pe considerente de de justiţie socială sau
pur şi simplu din calcule economice:
o De exemplu: nu este moral şi nici echitabil ca un membru al societăţi să nu
fie susţinut dacă se îmbolnăveşte (nu e vina lui), în plus, faptul de a nu-l
ajuta e posibil să coste societatea mai mult (costuri sociale şi pe termen
lung). Toţi indivizii pot ajunge în această situaţie, în consecinţă societatea
trebuie să preia această responsabillitate.
• nu poate fi stabilită o bază actuarială, probabilitatea de apariţie a unor riscuri nu
poate fi calculată şi nici pierderile suferite.
Ca modalitatea de organizare şi finanţare, asigurările sociale pot fi:
1. În flux sau “Pay as you go” (PAYG): se plăteşte pe măsură ce situaţia apare. Se
bazează pe o dublă solidaritate: şi intra şi inter-generalţională.
• Ex: cazul sistemelor de pensii – cei care sunt acum pensionari au contribuit în
trecut pentru pensionarii de atunci, etc. Sistemeel de pensii se pot constitui în
flux întrucât riscul de a ieşi la pensie e oarecum egal distribuit, pot varia doar
vârsta sau circumstanţele în care un om se pensionează.
- Avantaje: beneficiile sunt susţinute concomitent cu constituirea
sistemului, nu depind de inflaţie, criteriile de acordare se pot ajuta “din
mers” astfel încât beneficiul să poată fi adaptat evoluţiei economice
(de exemplu, dacă e creştere economică, şi beneficiile vor creşte în
termeni reali)
- Dezavantaj: dependenţa (demografică). Ca soluţie se stimulează
participarea în paralel la sisteme private.
2. Pe bază de fond: se bazeaze capitalizarea fondurilor, contribuţiile sunt investite în
diferite activităţi economice aducătoare de profir. Se întâlnesc mai ales în sistem
privat – asigurări de bunuri, de accidente, de viaţă, etc.
- Avantaj: nu depind de rata de dependenţă, de evoluţia demografică
- Dezavantaj: nu pot face faţă în cazul unei inflaţii mari, neanticipate,
veniturile reale de care beneficiază individul pot fi mai mici
Aşa cum se poate vedea, ambele sisteme au şi avantaje şi dezavantaje, în fapt avantajele
unuia sunt dezavantajele celuilalt.

Referindu-ne la sistemele de asigurări publice, aşa cum am văzut anterior, există două
mari tipuri:
I. Sistemul de asigurări de tip Bismark – sunt primele sisteme de asigurări
care au apărut în Germania la sfârşitul secolului trecut. Caracteristicile acestui
sistem;
- Se finanţează printr-un fond de asigurări, nu de la bugetul de stat.
- Beneficiile sunt proporţionale cu mărimea contribuţiei. Categoriile
socio-profesională au propriile “case” de asigurări (termenul de la noi)

53
- Ca urmare, perpetuează aceleaşi inegalităţi de pe piaţa muncii: cei cu
venituri mari şi statut socio-profesional ridicat vor avea beneficii mai
mari şi servicii de calitate, ceilalţi mai modeste.
- Importanţa sistemelor private este relativ scăzută în contextul
diferenţierii în funcţie de venit, cei cu venituri ridicate, au şi beneficii
ridicate, şi servicii de calitate.
- De remarcat rolul fundamental pe care l-a avut apariţia acestui sistem:
un prim angajament al statului, o prima structură de cooperare între
angajaţi şi angajatori, prima iniţiativă statală anti-liberală.
II. Sistemul de asigurări de tip Beveridge - apărut dupã cel de-al doilea Rãzboi
Mondial în Marea Britanie. Caracteristicile acestui sistem:
- se finanţează de la bugetul de stat, din taxe şi impozite generale – toti
cei care au plătit impozite şi taxe la bugetul de stat sunt beneficiari, nu
se constituie un fond special de asigurări
- beneficiile relativ fixe şi reduse, sunt proporţionale cu mărimea
contribuţiei numai într-o oarecare măsură, diferenţele între beneficii
sunt mult mai mici decât în cazul primului sistem
- ca urmare, inegalităţile sunt mult mai mici, mai ales în privinţa
serviciilor, însă fiind un sistem universalist, ca în cazul tuturor acestor
tipuri de beneficii, în timp, calitatea acestora tinde să scadă.
- Importanţa asigurărilor private devine adesea mare, cei cu venituri
ridicate optează şi pentru asigurări private, pe fondul nemulţumirii faţă
de benefiicii şi calitatea serviciilor oferite de stat.

Principalele caracteristicile celor două mari tipuri de sisteme de asigurări


Tipul Bismark Tipul Beveridge
Sursa de finanţare Fondul de Asigurări Sociale Bugetul de stat
Administrarea fondului Regim tripartit: stat, contribuabili şi
beneficiari (prin reprezentanţi ai lor). Ex:
• şomaj: stat – sindicate – patronat Stat
• pensii: stat – pensionari – angajatori
• sănătate: stat – medici – sănătate
Nivelul beneficiilor Qvasi-proporţionale cu veniturile, cu
Relativ constante, relativ scăzute
nivelul contribuţiei
Importanţa asigurărilor private Scăzută Mare

Asigurările sociale sunt de fapt un tip de impozit. De altfel, aşa cum am văzut, în Marea
Britanie, prin sistemul de tip Beveridge, nici nu se face disticţia între bugetul de asigurări
şi cel de stat. Sistemul de asigurări are un puternic caracter redistributiv:

54
• de la cei la care riscul nu se materializează la ceilalţi
• de la cei care au cotizat mai mult la cei care au cotizat mai puţin – atât în
termeni de durată, cât şi de cuantum
Desigur că impactul lor redistributiv este diferit. Dacă beneficiile sunt proporţionale cu
veniturile anterioare nu fac decât să reproducă inegalitatea existentă în societate, dacă
beneficiile sunt proporţionale numai într-o oarecare măsură, conduc la scaderea
inegalităţii. Cea mai puternica reducere a inegalităţii se realizează prin sisteme de
beneficii şi servicii constante, indiferent de mărimea conribuţiei (de exemplu, la noi,
sistemul de sănătate – beneficiezi de aceleaşi servicii dacă esti asigurat, indiferent de
mărimea cotizaţiei).
Şi sistemul de pensii este redistributiv, atenuând diferenţele anterioare de pe piaţa muncii
dintre contribuabili, cel mai adesea fiind fixat un plafon minim şi un plafon maxim (peste
care se impozitează). Totuşi inegalitatea se păstrează, chiar dacă într-o măsură mai mică.
Interesant este că în cadrul acestor sisteme de pensii se vorbeşte despre o redistribuire
între sexe, întrucât bărbaţii beneficiază mai puţin de pe urma sistemului, având în medie
venituri mai mari pe piaţa muncii şi deci cotizeazând mai mult şi pe o perioadă mai
îndelungată comparativ cu femeile care având vârsta de pensionare mai scăzută şi
speranţa de viaţă mai ridicată beneficiază în fapt mai mult de pe urma acestui sistem.

Care este aşadar rolul sistemelor de asigurări sociale?


• Întăresc solidaritatea socială
• Cresc echitatea socială, atenueaza inegalităţile între indivizi
• Atenueaza diferenţele de venit de-alungul vieţii unui individ
• Asigură indivizii în faţa unor pierderi neaşteptate a veniturilor sau în faţa unor
situaţii de risc cărora nu le-ar putea face faţă singur

Scurt istoric al asigurărilor sociale în România

Chiar dacă nu intrau în respeonsabilitatea statului, totuşi trebuie menţionat că încă din 1872
existau asocieri ale muncitorilor care prevedeau şi măsuri de întrajutorare în caz de boală sau
deces. Exista chiar şi o lege dată de Cuza pentru acordarea unor pensii pentru funcţionarii
statului ‘civili, militari sau eclesiastici’, care atribuia însă drepturi limitate iar numãrul
beneficirilor era foarte redus.
Un moment de referintă îl reprezintă Legea Missir (1902) prin care s-a introdus un sistem de
asigurare a meseriaşilor pe baze corporatiste.
Prima lege modernă de asigurări sociale care prevedea obligativitatea asigurării a fost
introdusã în ianuarie 1912 (Legea Neniţescu) şi viza asigurări de boală, invaliditate,
accidente, maternitate şi pensii pentru toţi membrii corporaþiilor muncitoreşti. Prin legea din
1933 a fost unificat la nivel naţional sistemul asigurãrilor sociale din România (Mărginean I.,
1995).
Perioada comunistã a adus schimbări majore în sistemul de asigurări sociale. După 1949 a
fost promovată acte legislative o politică de egalizare a drepturilor de asigurări.
Industrializarea masivă, creşterea populaţiei salariate (angajate) au făcut ca sistemul de
asigurări să se extindă la aproape întreaga populaţie. Fondurile de asiguraări au fost trecute

55
sub controlul statului şi incluse în bugetul de stat. Întrucât existenţa şomajului era negată de
regimul comunist, asigurãrile de şomaj au fost desfiinţate. Agricultorii asociaţi forţat în
CAP-uri nu au fost introduşi în sistemul de stat al asigurărilor de pensii. După 1989 acest
fapt a generat probleme majore pentru sistem, întrucât în virtutea echităţii sociale au trebuit
introduse şi pensii pentru aceştia 1992. Deşi benefice pentru populaţia anterior neacoperitã,
în special pentru populaţia ruralã, măsurile au afectat în timp calitatea unor drepturi şi
atitudinea cetăţenilor faţã de ideea de asigurare socială (Preda, 2002).
După 1989, fondurile de asigurări au continuat să funcţioneze o perioadă sub controlul
statului. În 1991 a fost introdusã Legea Ajutorului de Şomaj, în 1997 Legea Asigurărilor de
Sănătate şi în 2000 o nouă lege a pensiilor, măsuri prin care fondurile de asigurări au devenit
fonduri separate, formând casele de asigurări de sănătate, respectiv de pensii.

56
Asistenţa socială

Asistenţa socială reprezintă, alături de asigurările sociale, cea de-a doua mare
componentă a sistemului protecţiei sociale.
Caracteristica ei definitorie constă în faptul că este un sistem non-contributiv.
Beneficiile şi servicile se acordă în baza principiului solidarităţii sociale, fără a fi
condiţionate de o contribuţie anterioară.

Asistenţa socială are două înţelesuri (Zamfir E., 2002):


• Un sens mai larg în care asistenţa socială se referă la orice beneficiu financiar
sau serviciu social non-contributiv, finanţat din taxele şi impozitele generale, sau
din fonduri sociale speciale.
• Un sens mai restrâns în care asistenţa socială include doar asistenţa acordată pe
baza testării mijloacelor de trai sau a condiţiilor speciale
In continuare vom opta pentru înţelesul larg al termenului, încercând să caracterizăm
ambele tipuri de asistenţă socială.

Asistenţa socială este de două mari tipuri:


1. Asistenţă socială universală sau categorială – beneficiile sociale se acordă
tuturor membrilor unei categorii, singurul criteriu de acordare fiind apartenenţa la
acea categorie.
În caz extrem asistenţa universalistă vizează toţi membrii unei societăţi în virtutea
calităţii lor de cetăţeni, însă beneficiile de acest tip sunt rare şi se acordă mai ales sub
formă de servicii sociale: serviciile medicale şi cele de educaţie.
• Un exemplu de astfel de beneficiu în România este alocaţia pentru copii care se
acordă tuturor copiilor, indiferent de familie însă, la rigoare, chiar şi aceasta este
un beneficiu condiţionat de participarea şcolară după 16 ani.
Beneficiile universaliste sau categoriale se acordă mai degrabă în baza unui drept social
al indivizilor şi nu pentru că sunt consideraţi “în nevoie”, ca în cazul celorlalte tipuri de
beneficii descrise mai jos. Obiectivul lor îl reprezintă creşterea solidarităţii sociale,
înlăturarea etichetei de “dezavantajaţi”, “în nevoie”, “dependenţi”, etc care produc în fapt
stigamtizare socială.
Avantaje ale acestor beneficii:
• creşterea echităţii, integrare socială, solidaritate socială
• cuprinderea largă, creşterea bunăstării unor segmente largi de populaţie,
acoperirea qvasi-totală (riscul de nu primi beneficiul este minim, situaţie care nu
se întâmplă, aşa cum vom vedea mai jos, în cazul celorlalte tipuri de beneficii)
• administrarea beneficiilor se face pe baza unui sistem relativ simplu şi cu costuri
administrative reduse
Dezavantaje:
• costuri economice ridicate, chiar dacă cele administrative sunt minime, datorită
multitudinii de beneficiari – conduc la cheltuieli sociale foarte ridicate (care nu se
pot realiza decât printr-o fiscalitate ridicată)
• paternalism care distruge liberatatea şi responsabilitatea individului, încurajează
dependenţa de stat; lipsa diversităţii (beneficii egale pentru toţi) conduce la

57
uniformizare, la lipsa opţiunii individuale, la reglementarea sferei private a
indivizilor (cei cu stiluri de viaţă alternative sunt puternic sancţionaţi)
• ignorarea nevoilor personalizate ale indivizilor prin adresarea unor servicii
uniforme, standardizate – cazul celor de educaţie şi sănătate de ex – a căror
calitate tinde să scadă în lipsa unei reale competiţii.

2. Asistenţa socială pe baza testării mijoacelor sau focalizată – beneficiile sociale


se acordă în funcţie de nevoie, pe baza unei evaluări.
Obiectivele acestor beneficii se referă la asigurarea unui minim de trai, satisfacerea unei
nevoi, rezolvarea sau prevenirea unei probleme, etc. Principiul de bază este reprezentat
de ajutorarea celor care nu se mai pot ajuta singuri, a celor în care celelalte surse de
suport au eşuat. Asistenţa socială focalizată reprezintă ultima “plasă de siguranţă” în
reţeaua de securitate socială.

Eligibilitatea pentru un beneficiu se stabileşte pe baza unei testări a mijoacelor


individului, familiei, gospodăriei.
Modalităţi de testare:
• Numai prin sistemul administrativ - atunci când există criterii stricte şi relative
uşor măsurabile
• Prin sistemul administrative şi a celui “expert” – atunci când criteriile sunt mai
greu de stability, pot fi interpretabile şi este necesara o evaluare personalizată a
fiecărui caz. Specialistii în acest caz sunt asistenţii sociali care fac astfel de
evaluări prin anchete sociale la domiciliul fiecărui beneficiar.
Fiecare dintre cele două modaităti are avantaje şi dezavantaje. Primul sistem în care
procedura este standardizată presupune costuri mai scăzute dar erorile de focalizare sunt
mult mai numeroase, în timp ce cel de-al doilea costuri mai ridicate, dar cu erori de
focalizare mai mici.

Testarea mijoacelor nu vizează numai stabilira eligibilităţii, dar şi nivelul beneficiului. În


cadrul sistemului de asistentă focalizată, chiar pentru cei care se califică, beneficiile nu
sunt la fel pentru toţi, ci depind de nivelul iniţial al bunăstării sau de gradul nevoii.

Unitatea de analiză o poate reprezenta individul, familia sau gospodăria. Alegerea unei
unităţi sau alteia conduce la probleme diferite (Mareş, 1995).
• Alegerea individului ca unitate de masură, în baza principiului respectării
autonomiei şi libertăţii individuale, conduce la riscul de a beneficia de ajutor şi
aceia care dispun în fapt de suportul familei, conducând la o acoperire excesivă.
• Alegerea familiei ca unitate de analiză încalcă principiul neutralităţii menţionat
anterior, individul fiind “condamnat” la împărţirea resurselor cu ceilalţi membri ai
familiei, fiind excluşi cei care în fapt nu beneficiază de suportul familiei. Mai
mult, alegerea gospodăriei ca unitate de analiză forţează familii diferite, din
generaţii diferite să împartă resursele pentru faptul că trăiesc sub acelaşi acoperiş.
În acest caz eroarea excluderii celor care nu sunt în fapt susţinuţi este mai
puternică.

58
Având în vedere că orice unitate de analiză am considera, sistemul nu va fi scutit de erori,
în majoritatea ţărilor, ca şi la noi, unitatea de analiză este familia, pentru a încuraja
solidaritatea intrafamilială.

În evaluarea unui sistem pe baza testării mijoacelor trebuie luate în considerare mai multe
criterii legate de:
1. costurile sistemului. Există costuri de informare, verificare, transfer propriu-zis
2. gradul de acoperire al sistemului. Aşa cum arătam anterior, există erori de
focalizare:
• excluziune – rămân indivizi care ar fi eligibili în afara sistemului (indivizii
respectivi nu au depus cererea, din lipsă de informare sau datorită
costurilor materiale şi sociale prea mari – ex costul asociat stigmei sociale;
sistemul de acordare şi control este necorespunzător, etc)
• supraincluziune – sunt incluşi în sistem şi indivizi care potrivit criteriilor
nu ar fi eligibili (fraudă, sistem de control ineficient, ect)
3. Beneficii - financiare sau în servicii. Există preferinţa pentru servicii, întrucât
acestea au avantaje pe teremen lung, devoltând mai degrabă capacităţi în cel
asistat şi fiind mai puternic autoselective (distincţia este mai evidentă înre cei care
au nevoie şi cei care nu au).

Avantaje ale acestui sistem bazat pe testarea mijoacelor şi acordarea unor beneficii
selective:
• Costuri relativ scăzute datorită focalizării (beneficiază numai cei în
nevoie, rezultă resurse mai puţine doar pentru aceştia)
• Efecte benefice asupra economiei şi asupra calităţii serviciilor (Ne mai
fiind nevoie de cheltuieli sociale ridicate, fiscalitatea este scăută; aplicarea
principiilor pieţei şi sferei serviciilor sociale stimulează competiţia intre furnizorii
privaţi şi conduce la creşterea calităţii acestora).
• Creşterea echităţii verticale (nu orizontale, ca în cazul sistemului
universalist). Redistribuirea se face către cei care au realmente nevoie.

Dezavantaje:
• Costul unui astfel de sistem nu e intotdeauna mai scăzut, atunci când costurile
administrative sunt mari şi populaţia eligibilă numeroasă.
o Exemplu: focalizarea alocaţiilor pentru familiile cu mulţi copii poate
conduce la costuri mai ridicate datorită costurilor administrative ale
sistemului de tesare a mijoacelor dar şi datorită faptului că această
categorie înregistrează rate de sărăcie foarte mari, deci potenţialii
beneficiari sunt mulţi.
• Demotivarea participării pe piaţa muncii, dependenţă. Ajutorul din partea statului
poate determina indivizii să se complacă în aceasta situaţie, creând o cultură a
dependenţei, o capcană a sărăciei, etc. Pentru a remedia aceste consecinţe,
acordarea ajutorului este adeseori condiţionată de căutarea activă a unui loc de
muncă şi de prestarea de munci în folosul comunităţii. De asemenea ajutorul este
acordat pe o perioadă determinată astfel încât să nu constituie o soluţie
permanentă pentru individ, etc.

59
• Încurajarea unor comportamente indezirabile ce ţin de stilul de viată. De
exemplu, Barr arată că odată cu cresterea beneficiilor selective pentru familiile cu
copii a crescut numărul de familii monoparentale, alte studii confirmă că aceste
tipuri de beneficii fac ca femeile să preferă să rămână acasă şi să aibă grijă de
copii, etc.
• Menţinerea sărăciei mai ales la anumite categorii de populaţie. Deşi focalizată pe
saraci, adesea asistenţa pe baza testării mijoacelor nu îşi îndeplineşte obiectivul de
reducere a acesteia. Programele de reducere a sărăciei bazate pe beneficii
selective sunt de multe ori ineficiente, perpetuându-se aceeaşi dimensiune a
fenomenului. Cu alte cuvinte acest tip de suport mai degrabă ajută individul să
supravieţuiască şi nu să iasă din sărăcie.
• Stigmatizare socială, excluziune socială. Sistemul sparge colectivitatea în două:
cei care plătesc şi cei care primesc. Asa cum am văzut, datorită stigmei sistemul
poate fi caracterizat de eroarea de excluziune, de acoperire insuuficientă a
populaţiei eligbile (indivizii nu solicită acest drept pentru că costurile stigmei ar fi
prea mari). Mai mult, anchetele sociale la domiciliul individului, inventarierea
tuturor bunurilor şi chestionarea vieţii de familie reprezintă imixtiuni în sfera
privată şi pot leza demnitatea individului.
• Acoperire relativ scăzută a populaţiei ţintă – aşa cum am arătat, din diverse
motive, fie datorită lipsei de informare, fie datorită stigmei sau pur şi simplu
modalităţii de aplicare a sistemului, acoperirea potenţialilor beneficiari rămâne
destul de scăzută (cel mai frecvent aproximativ jumătate)

Servicile de asistenţă socială

Servicile de asistenţă socială fac parte, pe lângă cele de sănătate şi de educaţie, din sfera
mai largă a servicilor sociale.

Dacă beneficiile sociale suplinesc un deficit de resurse, servicile de asistenţă socială se


adresează unui deficit de capacităţi, având ca scop principal dezvoltarea, corectarea sau
refacerea unor capacităţi individuale sau comunitare neceare unei vieţi normale şi auto-
sufciente (Zamfir E., 2002).

Problemele cu care se confruntă indivizii sau comunităţile nu se datorează numai lipsei


resurselor materiale, ci şi lipsei capacităţilor. Chiar lipsa resurselor poate fi consecinţa
deficitului de capacităţi. În consecinţă, servicile de asistenţă socială urmăresc înţelegerea
naturii problemelor individului sau grupurilor, ajutorul acordat acestora în vederea
conştientizării propriilor probleme, identificarea unor soluţii constructive şi strategii
acţionale de rezolvare a acestor probleme. În acest sens, asistenţa socială se constituie nu
numai ca terapie individuală, dar în primul rând ca o modalitate specifică de terapie socială
(Zamfir E., 2003).

Serviciile de asistenţă socială reprezintă deci o abordare activă a problemelor sociale,


ajutând indivizii sau grupurile şă-şi rezolve singuri problemele, reducând riscul
dependenţei.

60
Servicile de asistenţă socială (Zamfir E., 2002):
• Pot avea caracter:
- general, oferind un prim suport celor aflaţi în nevoie, monitorizând evoluţia
unor probleme sociale, (re)integrarea indivizilor sau grupurilor în circuitul
unei vieţi normale şi autosuficiente din punct de vedere social.
- specializat, adresându-se unor probleme particulare, cu instrumente
specializate,
• Pot fi acordate:
- în mediul natural de viaţă al beneficiarilor (în familie, la şcoală, la locul de
muncă, sau chiar şi prin centrele de consiliere care deşi sunt forme
instituţionale nu desprind indivizii din mediul lor de viaţă.)
- în instituţii specializate de asistenţă socială, oferind şi un loc protejat de viaţă
persoanelor ce nu pot să îşi desfăşoare existenţa într-un mediu social natural
(instituţii pentru vârstnici, pentru copii abandonaţi, pentru persoane cu
disabilităţi majore).
• Intervin în situaţii:
- de urgenţă, excepţionale (abandonul copiilor, abuz, violenţă domestică, etc)
- de dificultate cronică (sărăcie extremă, bătrâni singuri şi izolaţi, etc).
• Roul lor este de a:
- sprijini dezvoltarea capacităţilor de soluţionare a problemelor la nivelul
individului sau grupului
- facilita accesul la alte servicii şi programe sociale, cum ar fi educaţia,
sănătatea publică, beneficii sociale
- apăra interesele şi drepturile indivizilor în cazuri excepţionale. Prin extensie,
această funcţie vizeaza împuternicirea (empowerment) indivizilor sau
grupurilor, în relaţiile lor cu alţi indivizi, grupuri sau instituţii sociale.
• Având o dublă funcţie:
- (re)conectarea individului la mediul său social direct (familie, prieteni,
comunitate) şi la mediul social mai larg (piaţa muncii, instituţii sociale)
- mobilizarea resurselor sociale în vederea rezolvării eficiente a unor probleme
sociale generale sau locale.

Serviciile trebuie să răspundă nevoilor locale dar şi unei utilizări eficiente a resurselor
(financiare, materiale şi umane), astfel încât nivelul de organizare a acestuia poate varia
de la nivelul cel mai ‘de jos’ (în cazul nostru consiliile locale), trecând prin nivelul
judeţean sau regional, până la nivelul cel mai de sus (naţional).
Baza organizării serviciilor de asistenţă socială o reprezintă comunitatea locală. Statul
coordonează sistemul, fixează standarde de calitate pentru funcţionarea serviciilor şi
contribuie la finanţarea acestora. Responsabilităţile şi deciziile privitoare la organizarea şi
desfăşurarea unor servicii de asistenţă socială revin însă, în mare parte, comunităţii
locale, cea mai în măsură să cunoască şi să răspundă la specificul local al problemelor
sociale. Mulţi specialişti în probleme de administraţie publică susţin necesitatea
implicării şi responsabilizării comunităţilor locale în organizarea servicilor de asistenţă
socială.

61
Scurt istoric al asistenţei sociale în România

Ca şi în celelalte ţări, începuturile asistenţei sociale în România reprezintă acţiuni


caritabile, desfăşurate în special de organizaţii religioase, care urmăreau ajutorarea
punctuală şi ocazoinală a unor grupuri vulnerabile precum bătrâni, bolnavi, copii orfani,
handicapaţi, săraci.
Actul de naştere a asistenţei sociale se plasează în jurul anului 1775, prin promulgarea
legii pentru protecţia copilului şi prin înfiinţarea unor instituţii specializate pentru
ocrotirea persoanelor aflate în nevoie: fete-mame, săraci, bolnavi cronici, persoane cu
disabilităţi fizice sau psihice, persoane vârstnice fără sprijin (Zamfir E., 2002). Abia în
1831 se pun însă bazele unui sistem de asistenţă socială structurat prin adoptarea
Regulamentului Organic. După Unirea Principatelor din 1859 apar acte normative care
susţin dezvoltarea asistenţei sociale la nivel comunitar, stipulând atribuţii şi
responsabilităţi concrete pentru serviciile de asistenţă socială de la nivelul comunelor şi
judeţelor. România devine astfel una dintre primele ţări din Europa care introduce pe
lângă sistemele de asigurări (aşa cum am arătat în capitolul anterior) şi un sistem de
asistenţă socială. Legea servicilor de ajutor social din 1931 rămâne un moment de
referinţă pentru asistenţa socială modernă, ce a permis crearea unei reţele teritoriale de
servicii sociale comunitare (Zamfir E., 2002).
După al Doilea Război Mondial, asistenţa socială este marginalizată în regimul comunist,
fiind în final desfiinţată considerându-se că este inutilă în societatea socialistă. La
sfârşitul anilor ’80 asistenţa socială se limita la acordarea unor ajutoare materiale
sporadice persoanelor aflate în situaţii extreme, funcţiile sale de protecţie mai largă fiind
transferate integral întreprinderiilor. Totuşi, beneficii de tipul asistenţei sociale au
continuat să existe, trebuie amintite aici beneficiile pentru copii şi familiile lor, pe fondul
unei potici accentuat pronataliste. În 1990, ca şi în celelalte ţări foste socialiste, sistemul
asistenţei sociale din România era subdezvoltat, mai ales în privinţa servicilor de
asistenţă socială care erau reduse la cele de tip instituţional (instituţii pentru copii
abandonaţi, persoane cu handicap sau vârstnici care adesea funcţionau în condiţii
precare).
După 1989, aria beneficiilor a fost diversificată: alocaţii pentru copii şi familie (alocaţia
universală pentru copii, alocaţia pentru familiile cu mulţi copii, de curând alocaţia pentru
familiile monoparentale), beneficii şi servicii pentru persoanele cu handicap, pensionari,
elevi, studenţi, familii tinere (beneficii monetare, facilităţi, gratuităţi, subvenţii, credite,
reduceri de impozite). Abia în 1995 a fost introdus ajutorul social pentru persoanele
sărace, fiind modificat ulterior prin legea Venitului Minim Garantat (2001). Au fost
introduse şi subvenţii pentru cheltuielile de încălzire pe perioada iernii pentru cei cu
venituri reduse. Se mai acordă: burse sociale pentru elevi şi studenţi din familii cu
venituri modeste, locuinţe sociale, etc.
Iniţial, serviciile de asistenţă socială s-au dezvoltat mai degrabă punctual, fără o strategie
generală, în principal la iniţiativa sectorului non-guvernamental (Zamfir E., 2002).
Ulterior, reţeaua serviciilor s-a extins şi s-a diversificat mai ales în forme nerezidenţiale
tip centre de zi sau servicii la domiciliu.

62
Rolul administraţiei publice în implementarea politicilor sociale

Administraţia publică reprezintă un actor important în desfăşurarea politicilor sociale.


Lipsky arăta că “politicile publice nu pot fi cel mai bine înţelese pornind de la cadrul
legislativ sau de la nivelurile administrative superioare, deoarece îm multe moduri
semnificative acestea sunt realizate în birourile înghesuite şi în cadrul interacţiunilor
zilnice dintre funcţionarii ‘de ghiseu’ şi beneficiari” (Pop L.M., 2002). Administaţia
publică are în contextul politicilor sociale mai ales rol de implementare, de execuţie, sau
de a transpune în practică a deciziilor.

Studiile de implementare a politicilor sociale datează din perioada de aur a Statului


Bunăstării, din anii ’60, fiind iniţiate în SUA pentru a evalua programele antisărăcie. O
dată cu perioada crizei, începe să domine un pesimism cu privire la eficacitatea
programelor sociale. Sunt criticate costurile administrative mult prea mari a acestora şi
lipsa unor rezultate vizibile.

Costurile administrative sau costurile de administrare a programelor sociale reprezintă


acea parte a fondurilor folosită nu pentru suportul direct (beneficii sau servicii) către
populaţie ci pentru funcţionarea infrastructurii acestora. Ele depind de mai mulţi factori
(Pop L. M., 2002):
• Gradul de focalizare (universal – categorial sau focalizat)
Beneficiile universale sau categoriale sunt mai ieftine din punct de vedere administrativ,
identificarea beneficiarilor şi transferurile realizându-se pe baza unor criterii clare,
comparativ cu beneficiile focalizate, pentru care este necesar un întreg sistem de testare a
mijoacelor (vezi capitoulul privind asistenţa socială). Acestea din urmă sunt asociate cu
costuri administrative mai ridicate datorită cheltuielilor legate de selectarea beneficarilor,
realizarea transferurilor în mod optim şi monitorizarea întregului proces, în scopul evitării
erorilor de supra-incluziune şi de excluziune. În cazul în care programele sociale sunt înalt
focalizate şi necesită testarea pe baza sistemului expert de asistenţă socială (prin anchete
sociale la domiciliul potenţialilor beneficiari), costurile de administrare sunt mai ridicate.
• Amploarea programului (nivelul beneficiilor şi mărimea populaţiei cărei i se
adresează).
• Infrastructura instituţională şi organizaţională publică mai largă (mai ales cea
cu funcţie de control şi monitorizare)
De exemplu, în cazul unui beneficiu acordat pe baza testării mijloacelor costurile
administrative vor fi cu atât mai mari cu cât apartul fiscal este mai slab (posibilităţile scăzute
de verificare a veniturilor individuale)

Organizaţiile administraţiei publice sunt printre cei mai importanţi determinanţi ai


rezultatelor efective ale politicilor sociale. Rezultatele efective ale unui program vor
depind de:
• modul în care sunt fixate obiectivele şi mai ales operaţionalizate, transpuse în
practică (aici rolul administraţiei publice este major)
• şi mai ales de strategiile de adaptare dezvoltate în faţa unor situaţii
particulare. Cadrul legislativ, structurile administrative superioare, impun anumite

63
reguli formale, acestea se pot aplica în moduri mai mult sau mai puţin diferite,
specificitatea modalităţii de aplicare având un rol foarte important.
o Organizaţiile administraţiei publice realizează procedura de selecţie a
beneficarilor, de testare a mijocelor şi pot influenţa puternic rezultatele,
procedura având un grad înalt de discreţionalitate (mai ales în condiţiile unor
resurse limitate).
- De exemplu, prin vechea lege a ajutorului social din 1995 finanţarea se
făcea majoritar de la bugetele locale. În lipsa fondurilor necesare,
întrucât acestea nu puteau acoperi decât o mică parte din cereri,
selectarea beneficiarilor s-a făcut pe baza unor criterii suplimentare,
specifice local (în unele locuri s-a luat în considerare cantitatea de
pământ în proprietate, în altele anumite bunuri, mulţi condiţionau
acordarea ajutorului de prestarea de munci în folosul comunităţii, etc).
Interesant este cum majoritatea acestor practici locale au fost ulterior
integrate formal în noua lege a ajutorului social din 2001.
o Pe de altă parte, fiind “interfaţa” cu beneficiarii, dezvoltă în timp anumite
“stereotipuri”, bazate pe experienţa în lucrul cu acestia (de tipul “omul se mai
vede si după faţă”) care de asemenea joacă un rol important în selecţie.
Exemplul anterior privind acordarea ajutorului social indică faptul că distorsionarea
rezultatelor unor programe de către organele administraţiei publice nu reprezintă
neapărat un proces disfuncţional. Intervenţiile locale în acest caz au condus la
îmbunăţirea legii ajutorului social şi la “racordarea” ei la realitate.

La nivelul opiniei publice şi nu numai, imaginea tipică a organizaţiilor administraţiei publice


este adesea cea a unor organizaţii birocratice, ineficiente, mari consumatoare de resurse.
Birocraţia ca formă de organizare are însă valenţe pozitive. Aşa cum arăta şi Weber,
organizaţiile publice devin birocratice, în sensul birocraţiei ca mijloc de control şi
coordonare a multitudinii de activităţi specifice statului. Mai mult, Weber arată că atunci
când scopul este clar definit şi mijloacele de îndeplinire a acestuia bine determinate,
birocraţia reprezintă cea mai eficientă formă de procesare a informaţiei.

Imaginea mai mult sau mai puţin negativă a organizaţiilor administraţiei publice trebuie
privită într-un context mai larg, al dificultăţilor sporite cu care se confruntă (Pop L.M.,
2002):
- adesea nu au obiective proprii, ci impuse din exterior, acestea fiind stabilite în cadrul
sistemului administrativ general
- multe obiective sunt vagi, interpretabile şi greu de transpus în practică. Gradul lor
de autonomie şi în consecinţă de responsabilitate în privinţa operaţionalizării acestor
obiective generale şi difuze este ridicat. Adesea sunt trase la răspundere pentru ce a
ieşit prost, răspunzând pentru ce nu a putut fi formulat extern
- fiind finanţate din bani publici, obţinerea legitimităţii reprezintă o condiţie
importantă. Spre deosebire de cele private, în care eficienţa este mai importantă,
organizaţiile publice depind de legitimitatea strategiilor adoptate (dar dificultăţile
sporesc în acest caz, întrucât opiniile, interesele, aşteptările publicului sunt
eterogene)

64
- valorile centrale ale lor trebuie să fie valorile colectivităţii, sunt centrate pe „ce
trebuie făcut” şi mai puţin pe cum trebuie făcut în termeni de profit şi eficienţă, ca în
cazul organizaţiilor private.
- Evaluarea activităţilor lor este greu de făcut întrucât: rezultatele sunt greu de
delimitat şi măsurat, în evaluarea lor sunt implicate mai multe organisme externe
(superioare pe linie ierarhică, sau actori sociali ai societăţii civile, beneficiarii, etc)
- Intrucât clienţii organizaţiilor publice nu sunt „voluntari” şi chiar dacă nu sunt
mulţumiţi, nu au posibilitatea de a opta pentru serviciile altor organizaţii cum se
întâmplă în sistem privat acceptând beneficiile indiferent de calitatea lor, feed-
backul devine practic inexistent.

Având în vedere toate aceste dificultăţi şi problemele asociate birocraţiei tot mai extinse din
administraţia publică, sa- cristalizat o nouă viziune asupra funcţionării acestora. „Noul
management public” (Pop L.M, 2002) propune reducerea structurilor birocratice ale statului,
nu prin retragerea statului din funcţiile pe care şi le-a asumat ci prin aranjamente de
furnizare a serviciilor pe bază de parteneriat cu alte organizaţii private pe modelul pieţei.

Soluţii oferite de teoriile Noului Management Public sunt diverse (Hood, 1991 apud L.M.
Pop, 2002):
• O categorie care vizează creşterea eficienţei serviciilor publice prin
o Elaborarea unor standarde de performanţă
o Control asupra rezultatelor directe
o Imbunătăţirea managementului organizaţional
o Raţionalizarea utilizării resurselor, etc
• Altă categorie care vizează schimbarea relaţiilor între organizaţiile furnizatoare de
servicii
o Divizarea instituţiilor mari şi profesionalizarea structurilor administrative
o Introducerea mecanismelor de competiţie, a principiilor pieţei libere în
sectorul public

Marketingul social reprezintă probabil cel mai important concept în noile abordări.
Termenul a fost utilizat pentru prima datã de în 1971 de Kotler şi Zaltman (Măţăuan, 2002)
pentru a descrie aplicarea principiilor şi tehnicilor marketingului în promovarea unor cauze
sociale.
Marketizarea serviciilor sociale vizează în principal introducerea concurenţei între furnizorii
de servicii, publici sau privaţi. Sistemul devine unul de qvasi-piaţă: administraţia publică
subcontractează servicii profesioniste, păstrându-şi rolul de de a reglementa aceste servicii,
cumpărându-le sau co-producându-le împreună cu piaţa privată. Statul îşi extinde însă
funcţia de control a calităţii şi a eficienţei serviciilor oferite.
Luând în considerare dificultăţile organizaţiilor publice de tip clasic menţionate anterior,
avantajul constă în faptul că în acest nou model, beneficiarul poate acorda feed-back, dacă
nu este mulţumit de furnizorul respectiv, poate opta pentru altul.

Marea Britanie se bazează în principal pe această opţiune atât în privinţa serviciilor de


sănătate şi educaţie, cât şi a celor de asistenţă socială, promovând o economie mixtă a
bunăstării având drept surse, pe lângă stat, actori privaţi, voluntari sau informali. În 1993

65
serviciile de asistenţă socială de la nivel local au fost transformate în agenţii cu rol strategic
în identificarea problemelor şi cumpărarea de servicii de la instituţii specializate, asistenţii
sociali devenind un fel de „manageri” ai îngrijirii comunitare şi individuale (Mooney, 1997,
apud L.M. POP, 2002). Chiar şi în Suedia predomină în prezent un sistem mix de servicii
sociale. Presiunea pentru lărgirea ariei de opţiuni ale indivizilor în raport cu tipul de servicii
a condus în timp la diversificarea ofertei.

Totuşi, trebuie menţionat că deşi tendinţa de subcontractare este din ce în ce mai raspândită,
reforme radicale ale administraţiei publice nu au avut încă loc. În continuare programele
desfăşurate prin administraţia publică deţin cea mai mare pondere, chiar şi în ţările în care
această strategie este mai răspândită. În Marea Britanie, procentul contractelor câştigate de
sectorul privat din totalul contractelor variază de la 9,4% în cazul programelelor de furnizare
a unor materiale în educaţie şi asistenţă socială la un maxim de 48,5% în cazul programelor
privind curăţenia clădirilor (Pop L.M., 2002). Crearea de pieţe interene sau cvasi-
contractarea serviciilor publice este mult mai răspândită. De asemenea o caracteristică
importantă şi destul de comună în sistemele administraţiei publice o reprezintă slăbirea
relaţiilor ierarhice din cadrul administraţiei publice, creşterea autonomiei decizionale la
nivele inferioare.

Marketizarea serviciilor publice în România este abia la început, limitându-se în principal la


serviciile de curăţenie şi salubritate sau iluminat public. Deşi administraţia locală are stipulat
un rol important în dezvoltarea serviciilor sociale de acest tip, nu sunt dezvoltate suficient
instrumentele prin care astfel de servicii să poată fi cumpărate / subcontractate de la
furnizori priuvaţi.

Bibliografie

• Barr Nicholas, 1993, The economics of the Welfare State, Standford:


Standford University Press
• Cace Sorin, Statul Bunăstării. Evoluţii şi tendinţe, Bucureşti: Editura Expert
• Deacon Bob, 1993, Development in East European Social Policy în C. Jones
(coord.), New Perspectives on Welfare State in Europe, London, NY: Routledge
• Esping-Anderson, G., 1990, The Three Worlds of Welfare Capitalism, Polity
Press, Cambridge
• Esping-Anderson, G.; Micklewright, John, 1991, Welfare State Models in
OECD Countries: An analisys for the Debate in Central and Eastern Europe, in G.A.
Cornia, S. Sipos (coord.), Children and the Transition to Market Economy, Avebury
• George Vic, Peter Taylor – Gooby, European Welfare Poicy. Squaring the
Welfare Circle, Basingstone: Macmillan
• Jones C. (coord.), 1993, New Perspectives on Welfare State in Europe,
London, NY: Routledge
• Lambru Mihaela, Ioan Mărginean (coord.), 2004, Parteneriatul public-
privat în furnizarea de servicii sociale, Bucureşti: Editura Ziua
• Liebfried S, 1992, Towards a European Welfare State in S. Ferge şi J. W.
Kohlberg (coord.), Social policy in a Changing Europe, Boulder, Co: Wesview Press

66
• Mărginean, Ioan, 2004, Politica socială, Editura Expert, Bucureşti
• Măţăuan, G., 1999, Evaluarea programelor sociale, Fiman, Bucureşti
• Mishra, R., 1993, Social Policy in the Postmodern World, în C. Jones (ed),
New Perspectives on the Welfare State in Europe, Routledge, London
• Molnar, M., 1999, Sărăcia şi Protecţia Socială, Editura Fundaţiei România de
Mâine
• Pop L. M. (coord.), 2002, Dicţionar de Politici Sociale, Bucureşti: Editura Expert
Termenii:
- Măţăoan Gabriel – Marketing Social
- Pop Luana Miruna – Costuri administrative asociate programelor sociale,
Beneficii selective, Beneficii universalist – categoriale, Noul Management
Public
- Pop L.M. Pop şi Pop L. – Inegalitate
- Preda Marian – Asigurări sociale, Cetăţenie, Modele de politici sociale,
Politici sociale, Sărăcia, Statul Bunăstării
- Zamfir Elena – Asistenţă socială, Servicii de asistenţă socială
• Preda, Marian, 2002, Politica socială românească înntre sărăcie şi
globalizare, Editura Polirom, Iaşi
• Teşliuc, C.M., Pop L., Teşliuc E.D., 2001. Sărăcia şi sistemul de protecţie
socială, Polirom, Iaşi
• Titmuss, R.M., 1968, Commitment to Welfare, London: Allen and Uwin
• Titmuss, R.M., Commitment to Welfare, Allen and Unwin, London
• Zamfir C. (coord), 1999, Politici sociale în România: 1990 – 1998,
Bucureşti: Editura Expert
• Zamfir, Elena, Preda Marian (coord.), 2000, Diagnoza problemelor sociale
comunitare. Studii de caz, Editura Expert, Bucureşti
• Zamfir E, C. Zamfir (coord.), 1995, Politici sociale. România în context European,
Bucureşti: Editura Alternative
Capitolele:
- Mareş Luana – Asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor
- Mărginean Ioan – Asigurările sociale
- Zamfir Cătălin – Unitate şi diversitate în Statul Bunăstării
- Zamfir Cătălin – Criza statului bunăsării şi perspectivele depăşirii crizei
- Zamfir Elena – Mecanisme ale producerii bunăstării în economia de piaţă
- Zamfir Elena – Statul bunăstării
- Zamfir Elena – Modele ale statului bunăstării
- Zamfir Elena – Sărăcia, teorii şi factori
- Zamfir Elena – Serviciile de asistenţă socială

67