1.

Politici sociale: definiţii, concepte-cheie, tipuri de politici socialecheie, tipuri de politici sociale
1.1Cum pot fi definite politicile sociale?

O primă distincţie între politică şi politici:

 Politica  este ceea ce descrie aranjamentele, şi comportamentele conforme cu acestea, în cadrul
sistemului de reprezentare politică,
Politicile  au o conotaţie mai degrabă pragmatică, operativă,definind seturi de măsuri şi activităţi,
coerent structurate în raport cu realizarea unor obiective, prin care statul sau guvernele locale intervin
într-un anumit domeniu. În limba engleză distincţia este mai clară:
 Politics desemnează aranjamentele şi comportamentele politice, în timp ce termenulde policy 
desemnează politicile având un caracter operativ.

Politica socialã definește setul de politici publice ce urmãresc realizarea protecției sociale și a
bunãstãrii. Ca disciplinã academicã, politica socialã este o arie multidisciplinarã, ce folosește concepte
și metode din economie, știința politicã, sociologie, asistențã socialã, psihologie, management,
filozofie și drept. Politica socialã studiazã fenomene ce transcend acțiunile și politicile
guvernamentale: dincolo de serviciile sociale politica socialã studiazã o gamã largã de fenomene
sociale și economice legate de bunãstarea la nivel individual, familial sau la nivelul colectivitãții.
Astfel, ariile de interes în studiul politicii sociale cuprind:
1. practici administrative și politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii medicale,
asigurãri sociale, educație, angajare și formare profesionalã, servicii comunitare, locuire;
2. probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, șomaj, sãnãtate mintalã, bãtrânețe;
3. discriminare și dezavantaje: rasã, etnie, gen, sãrãcie și inegalitate economicã.
4.
Politicile sociale sunt parte a politicilor publice:
Politicile publice cuprind politicile statului în toate domeniile relevante funcţionării unei societăţi:
politici economice, politici demografice, politici fiscale, politici salariale, politici în domeniul
protecţiei mediului înconjurător, politici de urbanizare etc.

Politicile sociale – reprezintă deci un set de programe, activităţi, măsuri ceau ca scop adresarea unor
nevoi (elementare) umane de protecţie socială, educaţie, sănătate, locuire şi – în general – creşterea
bunăstării sociale, prin intermediul (re)distribuirii unor resurse considerate a fi relevante (bani,servicii,
timp etc.)

Obiectivele politicilor sociale, adică obiectivele sociale, vizează protecţiasocială. Protecţia socială
este un rezultat al politicilor sociale, dar ea se poate realiza pe mai multe căi. Politicile sociale nu sunt
decât una dintre strategiile ce au ca obiectiv protecţia socială. Sectorul non-guvernamental reprezintă,
de exemplu, o altă modalitate de adresare a protecţiei sociale.

1
Statul – prin intermediul politicilor sociale pe care le dezvoltă – este doar unul dintre furnizorii
bunăstării individuale.
Principalele surse ale bunăstăriiindividuale sunt :
1. Piaţa muncii : veniturile din muncă – salarii, bonusuri, profituri
2. Venituri private/ individuale : din economii proprii, din proprietăţi (rente, chirii), din vânzări, din
asigurări private la care individul participă voluntar, împrumuturi
3. Voluntariatul : ajutor din partea familiei, a vecinilor,prietenilor, altor instituţii sociale (e.g. nunta,
botezul) în bani sau servicii, ONG-urile, etc.
4. Statul: prin politicile sale sociale

Principala consecinţă a politicilor sociale dezvoltate de către stat este deci protecţia socială  a
populaţiei. Protecţia socială nu este însă realizată exclusiv prin intermediul politicilor sociale, ea este o
consecinţă a efortului conjugat a mai multor factori : piaţa muncii, economia, sectorul ne
guvernamental.

Veniturile individului:
Venituri primare brute ( ulterior supuse impozitarii si taxarii)
-din munca
-din proprietati
-din economii
Venituri secundare ( din transferuri sociale) ( ex. alocatii, burse, pensii, din care unele supuse
impozitatrii )

1.2Ce presupun politicile sociale ?

1. Stabilirea limitelor ce definesc necesitatea intervenţiei statului în economie.
Care este legitimitatea intervenţiei statului în general? 
De ce ar trebui să intervină statul în economie, în aranjamanetele private dintre indivizi? La această
întrebare vom răspunde prin analizarea ‘eşecurilor pieţei libere’.
Acest aspect este de ordin ‘tehnic’, răspunsul la această întrebare are la bază o argumentaţie în
termenii ‘raţionalităţii economice’

Existenţa unor obiective sociale: adresarea nevoilor umane şi creştereabunăstării sociale; aceste
obiective sunt implicit sau explicit formulate şidefinite în cadrul legislaţiei sociale.Acest aspect
presupune, mai departe: definirea şi operaţionalizarea conceptelor de nevoie umană şi bunăstare
socială  existenţa unui - sau opţiunea pentru - un model de justiţie (echitate) socială – gradul şi modul
de redistribuire, deci de implicare al statului,ce transcende ‘strictul necesar’.
2
În ce măsură ar trebui să intervină statul? 
Care sunt – sau ar trebui să fie – limitele acestei intervenţii?Răspunsul la această întrebare are un
caracter mai degrabă normativ, moral, decât tehnic, şi la aceasta vom încerca sărăspundem prin
discutarea teoriilor filosofiei sociale asupra justiţiei(echităţii) sociale şi deci a bazelor ideologiilor
politice moderne.
Instrumente concrete de redistribuire a bunăstării în vederearealizării acestor obiective. Redistribuţia
este principiul în baza căruiasunt realizare scopurile, obiectivele sociale, prin
intermediul  programelor şi politicilor sociale.
Statul deci are un rol de redistribuirea bunăstării individuale în vederea creşterii bunăstării sociale.
oferă o imagine asupra istoriei constituirii acestor instrumente deintervenţie la nivelul statelor/
comunităţilor.

Realizarea efectivă, implementarea măsurilor/ programelor în vederea realizării acestor obiective 

: ceea ce implică, în continuare, preocupărilegate de forma concretă pe care aceste acţiuni o iau.
Programele socialetrebuie deci să fie fezabile  din punct de vedere al administrării lor. Ele se
realizează intr-un context instituţional, legislativ şi organizaţionalspecific, particular şi ca atare ele
trebuie să fie inteligibile şi aplicabile   în acest context particular dar şi să prevină posibilitatea
abuzurilor (element ce ţine de justiţia procedurală ).
Eficacitatea şi eficienţa programelor sociale reprezintă un alt aspectesenţial al analizei politicilor
sociale. Avem de-a face deci – în domeniulpoliticilor sociale - nu numai cu probleme de principiu, de
opţiune întermeni ‘morali’, dar şi cu probleme şi aspecte pragmatice, ce ţin deeficacitatea şi eficienţa
modului de realizare a acestor opţiuni morale.(

Justiţia socială (echitatea socială) este o justiţie distributivă (i.e. se referă la modul încare bunăstarea
este (re)distribuită în societate) în timp ce, în domeniul politicilorsociale, justiţia procedurală se referă
la modul în care statul, respectiv administraţiapublică, operaţionalizează principiile redistributive
statuate într-un cadru legislativ, învederea obţinerii rezultatelor redistributive scontate şi aplică – în
mod corect, i.e.uniform – regulile obţinute în urma acestei operaţionalizări.

Integrarea în Uniunea Europeană impune abordarea unui aspect suplimentar: care sunt şansele
României de a dezvolta politicisociale fezabile din punct de vedere administrativ şi financiar, eficace
şieficiente dar şi compatibile/ convergente cu valorile sociale, normele şistandardele protecţiei sociale
în cadrul Uniunii Europene ?

Cum se constituie resursele statului în vederea finanţării politicilor sociale?

Bugetul de stat şi bugetele locale sunt principalele resurse de caredispune statul şi autorităţile locale
pentru a finanţa politicile în domeniul public.Bugetul de stat şi bugetele locale se constituie prin
colectarea de taxe şiimpozite. Alte resurse ale statului sunt fondurile sociale,
constituite prinintermediul unor contribuţii speciale şi având o destinaţie specifică.
3
(a) Taxele = reprezintă plăţi făcute de către persoanele fizice şi juridice, deregulă pentru servicii
prestate sau activităţi specifice realizate de cătreinstituţiile publice în favoarea acestora. Ele se
caracterizează prin faptul că suntobligatorii, şi nu voluntare. Exemple: taxa pentru drumuri, plătită de
deţinătoriide autoturisme
(b) Impozitele = reprezintă acele plăţi obligatorii pentru toate persoanele fiziceşi juridice, stabilite prin
lege, fără a exista o obligaţie a statului de a prestaplătitorului direct şi imediat un serviciu echivalent.
Impozitul direct: se aplică nemijlocit persoanelor fizice şi juridice pentruveniturile şi bunurile
prevăzute în lege
Ex.: Impozitul pe venit, impozitul pe salariu, impozitul pe proprietăţi 
Impozitul indirect: se aplică consumuluiEx.:-
Taxa pe valoarea adăugată (TVA)  , introdusă în România în 1993
-
Accizele: care se aplică consumului anumitor produse considerate a fide lux sau care prezintă
externalităţi negative ca de exemplu cafeaua,tutunul, alcoolul, hainele din blană natturală; în general
cererea pentruaceasă categorie de produse este inelastică, adică creştereapreţurilor nu duce la o scădere
proporţională a cererii
(c) O altă categorie de venituri ale statului sunt cotizaţiile sociale (contribuţii la diferitele Fonduri
Sociale): Fondul de asigurări sociale, Fondul deşomaj, Fondul de Asigurări sociale de sănătate, Fondul
Special de Solidaritate Socială etc.

Politici sociale de sanatate

       Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcina relansarea strategiilor sociale
si imbunatatirea nivelului de trai a populatiei dintr-o comunitate

       Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii, ele protejeaza practic toata populatia tarii si
anume atât salariatii, cât si pensionarii, somerii, dar si persoanele care nu sunt salariate, dar au
obligatia sa îsi asigure sanatatea potrivit prevederilor legii nr. 145/1997. Datorita faptului ca
asigurarile sociale de sanatate functioneaza în regim obligatoriu, consecinta imediata este aceea ca
plata contributiei de asigurari sociale de sanatate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât
si pentru cele juridice, în cuantumurile si la termenele prevazute.În afara asigurarilor sociale de
sanatate care functioneaza în regim obligatoriu, pot functiona si alte forme de asigurari de sanatate
care acopera riscuri individuale, în diferite situatii speciale. De asemenea, se pot organiza si societati
private de asigurari de sanatate. Aceste asigurari nu sunt obligatorii. Este de mentionat ca reforma
sistemului sanitar din tara noastra cuprinde majoritatea componentelor acestuia, iar asigurarile sociale
de sanatate obligatorii, adecvate economiei de piata si practicilor din Uniunea Europeana, joaca un rol
deosebit.

            Principiile asigurarilor sociale de sanatate

Acestea sunt idei de maxima generalitate, care exprima ceea ce este esential si hotarâtor în sistemul
asigurarilor sociale de sanatate. Caracteristica asigurarilor sociale de sanatate este ca principiile
acestora sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997. Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2,
asigurarile sociale de sanatate functioneaza pe principiul solidaritatii si subsidiaritatii în colectarea si
4
utilizarea fondurilor. Potrivit principiului solidaritatii sociale, toti cetatenii, indiferent de veniturile de
care dispun au dreptul la o protectie adecvata. Prestatiile susceptibile de a fi acordate populatiei sunt
definite prin lege si este de la sine înteles, ca vor trebui gasite fondurile necesare pentru a le asigura
finantarea si de a raspunde conditiilor impuse de executarea prestatiilor.
Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de sanatate din tara noastra îsi are
sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în asigurarile sociale prin transferuri în flux,
numite si redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: platesti
pe masura ce câstigi (pay as you earn -PAYE). Asigurarile redistributive se bazeaza pe solidaritatea
între generatii, dar si între persoanele din cadrul aceleiasi generatii. În mod concret, generatia activa
sustine prin contributii prestatiile beneficiarilor actuali, urmând ca si ea, la rândul ei, sa fie sustinuta de
generatia activa viitoare (ce îi succede). Aceasta modalitate de organizare a asigurarilor sociale
prezinta avantajul ca este deosebit de flexibila, se adapteaza usor la nevoile care apar. Principalul
dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generatii, când un numar mai restrâns
de activi trebuie sa sustina un numar sporit de populatie inactiva. De asemenea, articolul l alin. 2 din
legea nr. 145/1997 consacra un alt principiu si anume principiul alegerii libere de catre asigurati a
medicului, a unitatii sanitare si a casei de asigurari de sanatate. În conformitate cu prevederile art. 15
din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga medicul de familie care sa le acorde serviciile medicale
primare. Prin consacrarea acestui principiu, se doreste sa se realizeze îmbunatatiri concrete în calitatea
îngrijirilor medicale, activitate ce consta în libera alegere a practicianului sau  stabilimentului.
Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda îngrijiri în dispensare,
policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda ca si pâna la aparitia legii nr. 145/1997.
Asistenta medicala de urgenta nu este conditionata de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurarilor sociale de sanatate, este reglementat de articolul 3 alin. l din legea nr.
145/1997, care consta în faptul ca asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale în
mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la
servicii medicale, fara a se tine cont de criterii politice, etnice, confesionale, de vârsta, sex si de stare
materiala.

       Modele de sisteme de îngrijire de sanatate

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit articolului 62 din legea nr. 145/1997,
de catre casele de asigurari de sanatate, care sunt institutii publice autonome, nelucrative si care
desfasoara activitati în domeniul asigurarii sanatatii.
În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe. Statul defineste politica generala în
materie de asigurari de sanatate, legifereaza si exercita o supraveghere de ansamblu. În acest cadru,
casele de asigurari de sanatate au o mare autonomie.
In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru individ cat si pentru
societatea din care face parte. Ea constituie premisa principala a indeplinirii rolurilor sociale de catre
indivizi si o resursa importanta a dezvoltarii vietii sociale in ansamblul ei.
Boala provoaca totodata consecinte disfunctionale in activitatea grupurilor si structurilor in care sunt
integrati indivizii.
Orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa-si elaboreze un program, un
sistem de protectie impotriva bolii, organizat in asa fel incat sa asigure depasirea, ingrijirea si
restabilirea celor afectati.
Sistemele de sanatate au aparut sub umbrela mai larga a programelor de protectie sociala, programe
elaborate incepand cu a doua jumatate al secolului al XIX-lea in tarile industrializate, sub presiunea
miscarilor sociale, muncitoresti, a diferitelor ggrupari politice, a grupurilor de presiune.
Din perfectionarea si dezvoltarea acestor programe s-a ajuns la definirea conceptului de  securitate
5
sociala. Cest concept a fost utilizat pentru prima data in legislatia S.U.A. , in Legea Securitatii
Sociale(1935) si initia programe de prevenire  a riscului numai pentru batranete, moarte, handicap si
somaj.

            Securitatea sociala= protectia pe care o asigura societatea pentru membrii sai printr-o serie de
masuri publice, impotriva problemelor sociale cauzate de pierderea sau reducerea substantiala a
veniturilor, datorita imbolnavirii, invaliditatii, batranetii si mortii. Presupune, de asemenea, si
asigurarea ingrijirilor medicale si asigurarea alocatiilor pentru familiilor cu copii. Sintetizand aceste
definitii, securitatea sociala reprezinta expresia solidaritatii financiare dintre indivizii unei societati.

Organizatia  Internationala  Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952 stabilindu-i

urmatoarele componente:
1. – asigurarile sociale;
2. – asistenta sociala.
         Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale iar asistenta sociala
are ca principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de resurese in numele solidaritatii
umane facandu-se apel la responsabilitatea colectiva pentru a nu admite excluderea unor
categorii sociale.
Proiectarea, aplicarea si evaluarea acestor sisteme de protectie sociala depind de traditiile
istorice, de optiuni ideologice, de conceptii privind dezvoltarea economica, dar si de distributia
raporturilor de putere si a relatiilor dintre diferite categorii sociale.

Sisteme de asigurari de sanatate

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:

•modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;
• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;
• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este în mod
practic bazat pe asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele si dezavantajele
sale.

      I.    Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si Germania, sistem
ce a constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual de asigurari sociale din tara
noastra.
Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este finantat prin
contributia în general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de venit sau/si
prin taxe generale. Acoperirea este larga, dar acolo unde nu este obligatorie ramân categorii
de populatie fara acces la prestatiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea
fondurilor pentru finantarea asigurarilor de sanatate sunt dirijate spre organisme sau agenti care
asigura gestiunea lor si care contracteaza cu spitalele si medicii de familie ori medicii de
medicina generala serviciile ce urmeaza a fi oferite asiguratilor. Contractele cu pacientii au la
baza taxa pe servicii/prestatie, iar cu spitalele se bazeaza pe bugete adesea globale.
În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le
implica sunt cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile administrarii sale sunt mari.
Schimbarile în sistemul de sanatate au capatat o amploare fara precedent la sfârsitul anilor '80
si începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase tari din Europa si America.
6
Schimbarile urmaresc eliminarea sau reducerea disfunctiilor aparute atât în tarile democratice
cu o economie de piata stabila, cât si în tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de
stat al factorilor de productie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de comanda.
Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de sanatate (SIS)
au fost prezente atât în masa contribuabililor si a utilizatorilor, a medicilor si institutiilor
sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât si a autoritatilor politice si administrative.
Insatisfactiile vizau cresterea cheltuielilor pentru sanatate într-un ritm greu de suportat, fara
ameliorarea substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a populatiei cu servicii,
absenta unor mecanisme eficiente de asigurare a calitatii, volumul exagerat de munca zilnica,
insuficienta elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc.
         Avantaje:
-          transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetateni;

-          gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;

-          finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;
-          izolarea finantarilor de schimbarile politice.

         Dezavantaje:
-          reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;
-          finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;
-          costuri mari pentru agentii economici.

 II.       Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea razboi mondial
si a fost fondat de William Beveridge in Anglia.
In Raportul Asigurarilor Sociale si Serviciilor Auxiliare prezentat in camera Comunelor in
1942, Beveridge considera ca orice sistem de asigurari sociale trebuie sa se bazeze pe 3
elemente:
1.- alocatii pentru copii;
2.- serviciu national de sanatate;
3.-  asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in masa.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este aplicat in tari ca
Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile necesare sanatatii sunt colecate
prin intermediul fiscal existent in fiecare tara. Gradul de echitate depinde de modalitatea de
impozitare aleasa: atunci cand impozitele sunt in progres ele sunt progresive in raport direct cu
cresterea veniturilor. Sumele alocate asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata
medicilor, in sistem Beveridge, are la baza fie capitatia( plata in functie de numarul de pacienti
inscrisi pe lista), fie salariul pentru medicul de spital.
Acest sistem de asigurare de sanatatea are atat avantaje cat si dezavantaje.
Avantaje:
-          echitatea in finantare;
-           acoperirea larga cu servicii medicale;
-          posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.

           Dezavantaje:
-          lipsa participarii individului la deciziile de finantare;
-          lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale aditionale;
-          posibilitatea afectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

7
 
III.    Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko se bazeaza pe centralizarea resurselor
banesti de catre Ministerul Sanatatii. Acest sistem functioneaza in tari ca Rusia si Slovacia si a
fost foarte eficient pe timpul razboaielor deorece permitea o mai buna supraveghere a
fondurilor alocate sanatatii de catre stat. Sistemul de tip Semasko este prin excelenta un sistem
sanitar socialist bazat pe planificarea centralizata birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor
cetatenilor .

         Nu exista in nici o tara sisteme „pure” , cu un singur mecanism de finantare , ci un

model predominant alaturi de care pot fi intalnite in proportii diferite toate celelalte.

Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:

-          gresita alocare a resurselor financiare;
-          inechitatea accesului la serviciile medicale;
-          ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;
-          cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.

Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de sanatate sunt:
-          echitatea in finantare;
-          gama serviciilor pe care le acopera;
-          gradul de acoperire al populatiei;
-          eficienta;
-          transparenta;
-          libertatea de alegere;
-          accesibilitatea;
-          stabilirea formei de finantare.

  IV.   Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A., Thailanda,

Africa de Sud, Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale europene.
Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii, prestarii de
servicii medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca sistemul particular si
mecanismele pietei pot functiona mai bine, cu cheltuieli mai mici si beneficii mai mari, fara
presiune birocratica.
        Ingrijirea medicala este un bun de consum pe care indivizii il cumpara daca au
posibilitati financiare, iar societatea nu datoreaza nimanui ingrijire medicala.
Politicile sociale din S.U.A. sunt un amestec de voluntarism si liberalism. Voluntarismul
presupune responsabilitatea familiala si a propriei persoane pentru bunastare, iar liberalismul
promoveaza unele politici sociale centrate pe intampinarea unor nevoi, mai ales, cele ale
saracilor.Politicile sociale „universale” cu privire la sistemul de invatamant, securitate sociala
sunt percepute pozitiv, pe cand programele destinate saracilor sunt percepute negativ. Protectia
sociala ar crea o mentalitate de „asistat”, lenes si dependent social.
 Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, ingrijirile spitaliere in S.U.A. erau oferite
exclusiv contracost. In perioada postbelica a fost intemeiat sistemul asigurarilor particulare-
Blue Cross si Blue Shield care constau in contracte incheiate intre institutele de asigurari si
patronii intreprinderilor. Persoanele cu venituri reduse sau cele care nu faceau parte din campul
muncii nu beneficiau de acest sistem.
Singurele programe de anvergura sunt cele create de administratia Kennedy si Johnson in
anii 1960 prin care au luat fiinta 2 sisteme nationale de asigurare medicala:

8
 1. – Medicaid-1965 - destinat persoanelor cu venituri reduse
2. - Medicare-1965- program national de asigurari de baza a spitalizarii  pentru persoane de peste
65 de ani .

Bibliografie:
Barry, Norman. Bunãstarea. Bucuresti: Du Style, 1998.
Bocancea, Cristian; Neamțu, George. Elemente de asistențã socialã.Iasi: Polirom, 1999.
Cace, Sorin. Evoluții și tendințe în teoria și practica statului bunãstãrii, București: A.S.E, 2004.
Cristescu, Gabriel, Politici sociale. Petroșani: Focus, 2002.
Dan, Maria. Probleme și politici sociale. Cluj: Napoca Star, 2002.
Demier, Francis. Istoria politicilor sociale: Europa, sec. XIX-XX. Iasi: Institutul European, 1998.
Iovitu, Mariana. Bazele politicii sociale. Bucuresti: Eficient, 1997.
Iovitu, Mariana. Teoria și practica bunãstãrii. București: Teora, 2000.
Marginean, Ioan; Ioan-Franc, Valeriu: Politica socialã: studii 1990-2004. București:Expert, 2004.
Mihuț, Liliana; Lauritzen, Bruno. Modele de politici sociale= Models of social policy. București: EDP,
1999.
Molnar, Maria. Sãrãcia și protecția socialã. București: România de Mâine, 1999.
Neacșu, Ileana Raluca. Politici economice și sociale pentru categoriile defavorizate din mediul rural.
Bucuresti: A.S.E, 2006.
Pascal, Ileana; Deaconu, Ștefan. Politici sociale și ocuparea forței de muncã, București. București:
Centrul de Resurse Juridice: 2002.
Petrescu, Ion; Ioan-Franc, Valeriu. Management social. București: Expert, 2004.
Poede, George: Politici sociale: Abordare politologicã, Iași: TipoMoldova, 2002.
Poenaru, Maria: Politica socialã și indicatori sociali. București: All, 1998.
Pop, Luana, coord. Dicționar de politici sociale. București: Expert, 2002.
Preda, Marian: Politica socialã româneascã între sãrãcie și globalizare. Iași: Polirom, 2002.
Sandu, Dumitru. Spațiul social al tranziției. Iași: Polirom, 1999.
Teșliuc, Cornelia Mihaela; Pop, Lucian. Sãrãcia și sistemul de protecție socialã. Iași: Polirom, 2001.
Vîrjan, Daniela: Economie și politici sociale. București: ASE, 2005.
Zamfir, Catalin, coord; Stoica, Laura, coord. O nouã provocare: dezvoltarea socialã. Iași: Polirom,
2006.
Zamfir, Catalin. Politici sociale în România. București: Expert, 1999.

9
Zamfir, Elena; Zamfir, Catalin. Politici sociale: România în context european, București: Alternative,
1995.
Herbert Blumer, Comportamentul colectiv – Editura “Enciclopedica”, Bucuresti, 1969
Gilles Amado si Andre Guittet, Psihologia comunicarii in grupuri – Editura “Polirom”, Iasi, 2007
P. de Visscher, Dinamica grupurilor – Editura “Polirom”, Iasi, 2001
Jean-Claude Abric, Psihologia comunicarii – Editura “Polirom”, Iasi, 2002
Andre Peretti, Jean-Andre Legrand si Jean Boniface, Tehnici de comunicare – Editura “Polirim”, Iasi,
2002
Mihai Dinu, Comunicarea – Editura “Stiintifica”, Bucuresti, 1999 )

10