Sunteți pe pagina 1din 25

http://www.rtsa.ro/446,rolul-politicilor-sociale-in-statul-bunastarii.

html

Welfare state (Statul bunastarii, asistential sau ,,providential').

Capitolul trateaza in extenso problematica statului bunastarii in Europa. Incepand cu o


,,preistorie' a modelului Welfare State (subcapitolui 1), analiza se concentreaza in special pe
evolutia sistemului in perioada postbelica (subcapitolele 2, 3 si 4). Finalul capitolului este
consacrat prezentarii caracteristicilor principalelor modele ale bunastarii sociale
(subcapitolele 5, 6 si 7), intr-o abordare critica si comparativa. O atentie mai mare se va
acorda ,,ultimului venit', modelul neo-liberal. Bazat pe filosofia politica a lui Hayek,
alimentat cu solutiile economice ale lui Milton Friedman si pus in aplicare in anii '80 de
guvernarile Thatcher si Reagan, neo-liberalismul contemporan incearca sa redefineasca
rolul statului, plasand libertatea initiativei particulare si eficienta economica pe pozitii cel
putin egale cu raspunderea autoritatilor fata de bunastarea colectiva.

1. Aparitia si expansiunea WS. De la Bismarck la Keynes si Beveridge A devenit aproape un


loc comun a afirma ca, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice ale umanitatii,
secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice iar secolul XX a fost
marcat de dezvoltarea drepturilor sociale.

Aparitia si mai tarziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunastarii (in
continuare WS - Welfare State), constituie un element esential al transformarii Europei,
proces inceput odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceza. In sens strict, ,,schitarea'
institutionala a WS incepe insa abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ocupand
propriu-zis perioada dintre formarea statelor nationale (german si italian) si primul razboi
mondial.

Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare a


STATULUI MODERN CENTRALIZAT (,,The Nation-State'); 2. INDUSTRIALIZAREA; 3.
DEMOCRATIZAREA politica a Europei. (Peter Flora, 1985)

Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este un
produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS este, contrar asteptarilor, pur
liberala' afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti germani in politica
sociala din anii '70 - '80, argumentand legatura stransa a sistemului prosperitatii nationale cu
economia de piata capitalista si cu democratia politica ,,de masa', principii promovate de
liberalismul secolului al XIX-lea.

Nu exageram daca facem afirmatia ca modernizarea Europei (politica, economica si socio-


culturala) a evoluat in paralel cu procesul de constructie (institutionalizare) a WS. Obligatiile
si drepturile care rezultau din sistemul institutiilor feudale, comunitare, familiale sau
religioase ale vechii Europe trec acum sub ,,jurisdictia statului'. Statul este cel care preia, in a
doua parte a secolului trecut, o serie intreaga de functii pana atunci fragmentate, abordand si
asumand de o maniera noua, specifica statului-natiune de secol XIX, relatiile cu cetatenii sai.

Industrializarea a adus cu sine aparitia unei ,,clase muncitoare industriale', clasa care avea sa
reprezinte pentru o lunga perioada de timp categoria sociala dominanta (cel putin din punct de
vedere numeric) in Europa. Nu este de aceea surprinzator sa constatam ca WS modern ,,a
atacat' frontal tocmai problemele comune ale noii clase sociale: pierderea venitului provocata
de accident, boala, invaliditate, somaj sau batranete.
Solutia care se intrezarea era inlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor' (vezi Robert
Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strans legat de ideea de dezvoltare generala:
asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat pe asigurari domina inca
mecanismele de functionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemul
american care ,,mizeaza' mai mult pe cresterea oportunitatilor economice si educationale ale
cetatenilor sai.

Din perspectiva filosofiei politice a secolului XIX, era cunoscut consensul teoreticienilor (atat
conservatori cat si marxisti), in ceea ce priveste CONTRADICTIA DE PRINCIPIU DINTRE
CAPITALISM SI DEMOCRATIE, ca forme ,,incompatibile' de organizare sociala. De
exemplu, Mill si Tocqueville atrag atentia ca democratizarea politica de masa va conduce la o
societate in care legiferarea va fi facuta de majoritatea needucata si lipsita de proprietate, in
timp ce Marx deasemenea recunoaste ca introducerea Constitutiei democratice franceze de la
1848 a transferat formal puterea politica in mainile fostei clase subordonate (Offe, 1984).

Cu toate acestea, capitalismul si democratia au continuat sa coexiste, ceea ce l-a facut pe


cunoscutul autor britanic Marshall sa se intrebe, retoric, in 1950: ,,Cum este posibil? Cum
poate egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai pe inegalitatea
sociala de clasa?'

Explicatia pare sa fie aparitia si consolidarea WS, ca sistem garant al bunastarii colective.
Deci, WS realizeaza UN COMPROMIS (COMPATI-BILIZARE) INTRE CAPITALISM SI
DEMOCRATIE, care trebuie inteles astfel: muncitorii accepta legitimitatea sistemului
capitalist, pentru ca acesta asigura un nivel suficient de profitabilitate si un surplus economic
pe baza caruia se pot pune in aplicare programe sociale.

Capitalistii, la randul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri minimale si a


cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca aceste beneficii sociale mentin o clasa muncitoare
sanatoasa, echilibrata si multumita (Offe, 1984).

In acest mod, activitatile statului in societatea capitalista ar putea fi indreptate simultan spre
nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia asigurarii armoniei sociale.
Interesant este insa faptul ca, in pofida acestui compromis care salveaza coabitarea
capitalismului cu democratia, WS a fost intens criticat atat de liberalii radicali cat si marxisti,
fiecare vazand in acest sistem o ,,pervertire' a modelului ideal.

Institutiile si politicile WS s-au consolidat prioritar in tari cu grad ridicat de dezvoltare


economico-sociala, deci exact acolo unde capitalismul a atins ,,stadiile cele mai avansate' si
unde, dupa Marx, proletariatul ar fi trebuit sa rastoarne pe cale revolutionara oranduirea si sa
preia puterea din mana burgheziei. A fost oare WS instrumentul magic prin care capitalismul
a reusit sa supravietuiasca unei mari provocari a istoriei, indepartand riscul propriei sale
disparitii tocmai prin aceasta inspirata ,,mituire a clasei muncitoare'?

Se descriu patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate


sociala: 1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidarii (1920-1945); 3. Faza
expansiunii (1945-1975); 4. Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continuand pana
in prezent).
Administratia Bismarck lanseaza in Germania anului 1883 primul program social concret
mentionat in literatura de specialitate:asigurarile de boala si accident. Acest program fusese
precedat de alte cateva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter
restrictiv de accedere la beneficii, constituie totusi prima incercare de institutionalizare a unui
sistem de ,,despagubiri' pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul
german lansat de Bismarck are in primul rand o valoare simbolica.

El demonstreaza ca solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a


provenit din zona dreptei politice si ca aceasta are, istoric vorbind, dreptul de a-si
revendica ,,paternitatea' asupra WS! Este deci un motiv in plus sa vedem cu claritate in
trecutul sistemului securitatii sociale originea sa liberala (in termenii vremii:
conservatoare), de care vorbea Peter Flora. In Germania si in alte tari vest-europene recent
industrializate care se aflau in plina crestere economica, statul (identificat cu interesele
capitalistilor) dorea sa reduca amenintarea din ce in ce mai clar formulata a stangii proletare si
sa arate ca este capabil sa asocieze ,,dezvoltarea economica autoritara' de care era acuzat cu
protectia sociala. Democratizarea politica si extinderea dreptului de vot pana la ,,sufragiul
universal' au obligat puterea politico-economica a sfarsitului de secol XIX sa adopte masuri in
favoarea muncitorilor. Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei
occidentale reprezinta catalizatorul care accelereaza reactia industriasilor si a institutiilor
statului-natiune de a pune in aplicare programe sociale menite sa asigure ,,bunastarea
colectiva'.

Faza a doua a dezvoltarii programelor de securitate marcheaza, oarecum surprinzator,


consolidarea prin transferul ,,centrului de greutate' al politicilor sociale peste Atlantic.

America se arata in perioada interbelica mai interesa 737f52h ta chiar decat europenii in
adoptarea unor masuri protectoare, fiind citat in acest sens primul document cu caracter
politico-legislativ coerent si unitar din intreaga ,,preistorie' a WS: ,,The Social Security Act'
(1935).

A treia mare etapa in evolutia politicii sociale, expansiunea, este asociata frecvent cu istoria
propriu-zisa a statului bunastarii in Europa postbelica si cu modelul social-democrat
keynesian (KWS). Cele 3 ,,decenii de aur' ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o
dezvoltare fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat, aparitia
si augmentarea unei birocratii specifice dar si, sub raport teoretic, conceptualizarea
,,Europei sociale'.

Dupa 1975 si cu precadere in anii '80 sistemul creat in jurul KWS aluneca intr-o criza
profunda (recunoscuta chiar si de cei mai inversunati aparatori ai conceptului) din care cu
greu se va ,,dezmetici', zece ani mai tarziu, sub influenta unor noi curente de gandire politica
si economica. ,,Coma' din anii '80 a dus la o atat de dramatica schimbare a filosofiei si
practicii in politica sociala vest-europeana incat cu greu se mai poate spune ca traditionalul,
clasicul KWS a supravietuit realmente socului Noul model, penduland intre pragmatism si
accente neo-liberale, incearca sa identifice solutiile optime pentru salvarea pe termen lung a
insusi conceptului de ,,securitate sociala', fara a mai face insa concesii in ceea ce priveste
competitivitatea si eficienta generala a sistemului.

2. 1947-1973: ,,The Golden Age' Intre 1947 (lansarea planului investitional Marshall pentru
reconstructia Europei occidentale) si 1973-1974 (socul petrolier) este cuprinsa asa numita
,,Perioada de aur a capitalismului' (The Golden Age), care constituie indubitabil apogeul
dezvoltarii teoretice si al aplicarii modelului KWS in practica politico-administrativa a
societatilor vest-europene. Functiile, institutiile si serviciile sociale se multiplica fara incetare,
birocratia se extinde, costurile programelor cresc de la un an la altul, partidele social-
democrate si socialiste ,,cuceresc' tara dupa tara, ocupand aproape in intregime Europa
occidentala.

Fara a putea fi precis delimitata, perioada expansiunii (revendicata de data aceasta cu


autoritate de social-democratie) pare a fi, analizandu-i insa doar suprafata, o ,,perioada
fericita', o perioada a consumului dar si a cresterii economice.

Exista doua mari categorii de explicatii pentru acest fenomen: TEORIILE SOCIO-
ECONOMICE si TEORIILE POLITICE (1985, Harold Wilensky).

I) Interpretarile socio-economice ale evolutiei WS scot in evidenta impactul cresterii


economice asupra societatii precum si corelatiile demografice si organizational-birocratice
ale acestui proces (Gregory Luebbert, 1977 citat de Wilensky, 1985).

Acest set de studii indica faptul ca dezvoltarea economica dar mai ales implicatiile
demografice si birocratice ale acesteia ar constitui cauzele majore ale expansiunii KWS.

Cresterea continua a GDP = PIB (Gross Domestic Product) dar si consecintele structurale
indirecte (de exemplu, imbatranirea populatiei ca efect al cresterii calitatii vietii) au avut
un efect pozitiv (stimulator) asupra eforturilor sociale ale statului. Exista aproape un consens
al autorilor in a afirma ca nivelul economic este un determinant de baza al dezvoltarii statului
bunastarii. Ca indicator pentru stadiul WS poate functiona si ,,experienta in programe de
asigurari sociale' (Cutright, 1965 citat de Wilensky, 1985) adica numarul de ani in care o
natiune a beneficiat de programe operationale cu acoperire generala, cum ar fi cele pentru
situatii de boala, accident, invaliditate, batranete, somaj, maternitate, alocatii familiale, pentru
copii etc., Cutright a aratat ca in cazul a 76 de natiuni (din afara Africii) experienta in
programe de asigurari este strans corelata cu nivelul de dezvoltare economico-sociala.

Practic, putem afirma ca esenta statului bunastarii si a conceptului de securitate sociala


este garantarea guvernamentala a unui minim in domeniul venitului, al hranei si al
locuintei, al educatiei si al nivelului de asistenta medicala.

Expansiunea postbelica a KWS a facut ca, la inceputul anilor '70, cheltuielile publice pentru
programe de bunastare sa depaseasca 20( din GDP in 13 tari europene, urcand in cateva cazuri
spre 30( (Suedia, Belgia, Olanda). Chiar si in Statele Unite, la inceputul anilor '60 cheltuielile
pentru programe sociale se situau la cca 15( din GDP (Sckocpol si Amenta, 1986).

Mutatiile profunde survenite in structurile sociale datorita industrializarii, urbanizarii, cresterii


nivelului de educatie precum si imbatranirea populatiei ca urmare a cresterii generale a
calitatii vietii, corelate cu politicile de pensionare timpurie (in jurul varstei de 60 de ani)
pentru ,,deblocarea' tinerei generatii, au determinat o ,,supraincarcare sociala a sistemului'.
Practic, categoria activa a populatiei a ajuns in anii '70 ,,sa poarte in spate' o categorie pasiva
de pensionari si someri (fara a lua in calcul populatia sub 18 ani) aproape egala numeric cu
prima! Este de la sine inteles ca o astfel de economie, in care se ajunsese ca unul din doi
indivizi sa nu munceasca, sa fie cu timpul ,,gatuita', sufocata de un efort social urias,
ultracostisitor, caruia nici modernizarea tehnologica, nici cresterea continua a productivitatii
nu reuseau sa-i mai faca fata.
Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la inceput un efect pozitiv,
permitand cresterea spectaculoasa a numarului de ,,job' -uri relativ bine platite in institutii
administrative si in consecinta scaderea somajului. Astfel a fost posibila angajarea unui mare
numar de femei, rezolvandu-se o alta problema sociala traditionala: somajul excesiv in randul
femeilor. ,,Reversul medaliei' a fost insa ponderea exagerata a birocratilor, in Suedia
ajungandu-se la situatia limita in care 60( din forta de munca activa era ocupata in
administratia KWS!

Teoria convergentei afirma ca dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale


si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare in
ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata (Cutright 1965, Pryor 1968,
Wilensky 1975). Practic, putem traduce ca ,,modernizarea reduce diferentele intre tari' si
ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea
ce numim astazi ,,modelul' sau ,,civilizatia occidentala'.

II) Incercand sa ne mutam dinspre explicatiile socio-economice spre cele politice, gasim cu
surprindere ca acest camp este mult mai sarac in studii

Teoriile politice cauta sa acrediteze ideea ca dezvoltarea WS poate fi abordata pe doua nivele
majore de intelegere: ideologia elitelor (exprimata prin retorica oficiala) si ideologia maselor
(exprimata prin opinia publica).

Aceste niveluri de abordare trimit la urmatoarele continuturi: 1. sistemul de partide si


influenta politica; 2. tipuri si grade de corporatism; 3. competitia electorala. (Wilensky 1975,
Castles 1982)

De exemplu, Harold Wilensky afirma ca valorile statului bunastarii sunt peste tot in lume in
conflict cu ideologia meritocratiei si cu individualismul. Tarile, crede el, trebuie sa aleaga
intre urmatoarele doua alternative: ,,Guvernul este dator sa vegheze ca fiecare cetatean sa
aiba un loc de munca bun si un standard de viata corespunzator' sau ,,Guvernul trebuie sa
lase pe fiecare sa se descurce asa cum poate'.

Coughlin, dimpotriva, afirma ca ideologia societatilor moderne este un amestec complex de


teme contradictorii, de meritocratie si egalitarism, de individualism si colectivism. Ponderea
celor doua componente in cadrul acestui amestec depinde de traditiile si de cultura politica
a fiecarei natiuni. De exemplu, spune Coughlin, majoritatea cetatenilor din Statele Unite,
Canada sau Marea Britanie manifesta rezerve serioase fata de eficienta compensatiilor pentru
somaj si sunt de-a dreptul ostili fata de serviciile de asistenta sociala de tip european (vezi
Hansenfeld, 1987).

Bazandu-se pe conceptul ideologic, Castles argumenteaza ca nivelele inalte ale ,,efortului de


bunastare' (cota din GDP repartizata pentru programe sociale) in tarile scandinave este
asociata cu dominatia stangii in cadrul sistemului de partide. Aceasta influenta dominanta,
obtinuta prin unitatea stangii sociale care colecteaza peste 60 ( din voturi, face ca dreapta
divizata sa nu poata opune o rezistenta serioasa la politica de redistribuire a social-
democratilor. In general vorbind, ascensiunea partidelor social-democrate este vazuta de
toti analistii ca fiind elementul aflat in cea mai stransa conexiune cu expensiunea postbelica a
KWS.
Wilensky incearca in 1985 sa defineasca larg, din punct de vedere ideologic, un partid de
stanga ca fiind o formatiune politica ce foloseste aparatul de stat pentru redistribuirea masiva
si sistematica a venitului national spre ,,straturile de jos ale societatii', in scopul reducerii
inegalitatilor economice, sociale si politice care decurg din mecanismele pietei si liberei
concurente.

Partidele catolice (crestin-democrate), mai greu de definit ideologic datorita ,,caracterului vag
al platformelor lor' sunt vazute de acelasi Wilensky prin prisma trasaturilor simultan anti-
marxiste si anti-liberale (anti-piata).

Alianta ,,strategica' intre partidele de stanga democratice si cele catolice (vezi cazul
Germaniei) a contribuit in primele trei decenii postbelice la realizarea asa-numitului consens
keynesian, bazat pe doua componente fundamentale: cresterea economica si ocuparea cvasi-
totala a fortei de munca (,,full employment').

Acest model al WS, intemeiat pe ideile lui Keynes si Beveridge, parea sa fi adus vest-
europenilor ,,o fericire fara de sfarsit'. Nimic nu parea sa tulbure la inceputul anilor '70
bunastarea, pacea sociala si cresterea economica occidentala

3. Anii '80. Criza sistemului WS Mijlocul anilor '70 gaseste lumea occidentala intr-o stare de
confuzie, atat la nivelul opiniei publice ,,rasfatate' (marcata acum puternic de aparitia primelor
simptome ale crizei) cat si la nivelul elitelor intelectuale si politice care incep sa fie ,,bantuite'
de o anumita neliniste. Fiorul crizei isi face loc treptat in paginile ziarelor, pe canalele de
televiziune, in tonul declaratiilor liderilor politici si sindicali, in constiinta cetatenilor

Inainte de socul petrolier, in 1972, aparea in Europa faimosul raport al Clubului de la Roma:
Limitele cresterii. Aceasta lucrare, avand aproape un caracter premonitoriu, indica existenta
unei provocari fara precedent in istoria postbelica, careia economia mondiala nu parea a-i mai
putea face fata cu vechile instrumente. Studiul a fost sponsorizat de Clubul de la Roma si
efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows.
Acestia au elaborat un model computerizat cu cinci variabile: investitiile, populatia,
poluarea, resursele naturale, alimentele. Raportul a fost scris in cele din urma de Meadows
intr-o forma accesibila nespecialistilor in sisteme dinamice si a fost publicat in 37 de limbi (nu
si in romaneste!) si in peste 12 milioane de exemplare.

Mesajul studiului este clar: ,,Nu e vorba numai de limitarea cresterii economice in general, ci
de limite aparute intr-o anumita scoala de gandire in explicarea situatiei, sustinand ca avem
de-a face cu trecerea de la economia industriala la economia serviciilor si de la o abordare a
economiei in care se cauta certitudinea si inlaturarea riscurilor la acceptarea incertitudinii
si la asumarea riscurilor, ca o sfidare a incertitudinii si ca filosofie pentru stimularea
progresului'.

In urmatorii ani au aparut si alte studii ale Clubului de la Roma, nu atat de celebre ca
,,Limitele cresterii', dar care reiau ideile si temele majore ale SCHIMBARII. De exemplu,
Dialog asupra avutiei si bunastarii (1980) si Limitele certitudinii (1989). In a doua carte
mentionata, Orio Giarini scrie: ,,Dezvoltarea moderna societala si a economiei depinde nu
atat de realizarea unor obiective perfecte, determinate si sigure, cat mai curand de
dezvoltarea activitatilor creatoare intr-o lume in care incertitudinea, probabilitatea si riscul
constituie conditii date, generatoare de posibilitati negative dar si de sanse reale'. (Giarini,
1989).

Criza din anii '80 a KWS este deci plasata sub auspiciile sumbre ale unei crize mult mai
ample si mai adanci: criza sistemului mondial de organizare politica, economica si sociala.

Schimbarea sistemului mondial de organizare implica mutatii profunde in mai multe sfere de
activitate, luandu-se insa ca punct de plecare caracteristicile lumii contemporane:
INCERTITUDINEA, COMPLEXITATEA si INSTABILITATEA, cu toate riscurile care
decurg dintr-o astfel de organizare a lumii.

Referindu-ne strict la criza statului bunastarii in Europa (fara a o desprinde insa de contextul
mondial) putem descrie cu destula claritate o criza multidimensionala: a) Criza economica
propriu-zisa; b) Criza fiscala si birocratica; c) Criza socio-demografica; d) Criza politica
(eurostagnarea); e) Criza generala de sistem (criza sistemica).

Din punct de vedere economic, KWS incepuse inca de la sfarsitul anilor '70 sa nu mai
produca acel ,,surplus' suficient de mare pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de
bunastare'. In majoritatea statelor vest-europene cresterea economica atinsese nivele de 1-
2( sau chiar devenise nula, lansandu-se conceptul inselator de crestere zero. Scaderea
nivelului investitional prin demotivare fiscala, aplicarea rigida a vechilor scheme si strategii
manageriale, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre crestere industriala si
ignorarea sectorului tertiar, supraincarcarea indelungata a organigramelor in intreprinderi si
dificultatile de desfacere pe piata mondiala a unei productii traditionale, care nu tinuse pasul
cu schimbarile rapide survenite in domeniul marketingului, al managementului de firma si al
tehnologiei, toate acestea au facut ca Europa occidentala sa piarda serios teren in competitia
cu Statele Unite si cu tarile din Asia de Sud-Est, mult mai dinamice, mai competitive si mai
flexibile.

Criza fiscala si birocratica s-a manifestat printr-o crestere continua a rezistentei populatiei si
agentilor economici fata de nivelele ,,sufocante' de impozitare si prin refuzul societatii civile
de a se mai supune regulilor din ce in ce mai complicate impuse de birocratia de stat. Aparitia
evaziunii fiscale si scaderea dramatica a investitiilor, la care incepea sa se adauge cota in
crestere a somajului (industria avea sa arunce ,,peste bord' in numai cativa ani aproximativ 10(
din forta de munca, pentru a se putea mentine pe linia de plutire) iata cateva din fenomenele
conexe crizei economice propriu-zise, care agravau si mai mult tabloul simptomatic.

Un aspect foarte interesant l-a constituit ,,descoperirea' dimensiunii socio-demografice a


crizei. Aflata timp de cateva decenii in stare latenta, aceasta forma de manifestare a crizei a
trecut multa vreme neobservata, fiind estompata de criza economica. Dupa ce sociologii au
tras semnalul de alarma, imbatranirea populatiei a devenit in anii '80 unul dintre cele mai
discutate fenomene din arealul cercetarilor intreprinse in domeniul crizei WS.

Cresterea sperantei de viata la 77 de ani pentru barbati si 79 pentru femei (in tarile scandinave
chiar mai mult), asociata cu politicile de pensionare timpurie (in medie la 60 de ani) au
determinat in anii '70 supraincarcarea sociala a sistemului. Numarul mare de pensionari,
nivelul ridicat al pensiilor si alungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de ani au
adus in pragul falimentului sistemul de pensii si asigurari sociale (cum ar fi cele
corespunzatoare situatiilor de boala, batranete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic
indelungat), multe companii solicitand cu insistenta regandirea intregului sistem de asigurari

Inversarea piramidei demografice si ,,subtierea' drastica a bazei (generatia tanara) au condus


la sporuri naturale negative in multe tari vest-europene. Dezechilibre sociale grave au aparut
si atunci cand s-a pus problema asigurarii coerentei, a transferului intre generatii, criza de
copii de care se vorbise la inceput in gluma devenind cu timpul o realitate sociala dureroasa si
jenanta.

Criza politica s-a manifestat atat la nivel comunitar cat si national. La nivelul constructiei
institutiilor comunitare, anii '80 au adus fenomenul numit eurostagnare, manifestat printr-un
foarte modest progres in ceea ce priveste pasii si deciziile majore ce trebuiau adoptate pentru
unificarea Europei. Aceasta ,,lancezeala' si lungile discutii sterile erau in fapt consecinta
scaderii interesului tarilor membre pentru problemele comunitare, preocuparile concentrandu-
se cu prioritate spre rezolvarea crizei economice. Eurostagnarea avea sa fie depasita dupa
1985, odata cu relansarea generala a procesului de integrare si cu aparitia primelor semne ale
revigorarii economiei europene.

In 1987 a fost ratificat Actul European Unic (The Single European Act), document care a
deschis practic calea spre Tratatul de la Maastricht (negociat inca din 1989, semnat si apoi
ratificat de parlamentele nationale in 1992, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993).

Criza politica interna s-a exprimat in tarile vest-europene prin spargerea consensului
postbelic (de tip keynesian) care facuse posibila sustinerea programelor de bunastare de catre
marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare. Criza economica prelungita a facut ca
partidele de dreapta sa devina din ce in ce mai vehemente in a critica politica ,,paguboasa,
falimentara' a social-democratilor, laburistilor si socialistilor. Sindicatele de asemenea au
incetat sa mai sprijine guvernele si vechea clasa politica cerand innoire si modernizare.
Nemultumirea devenise cvasi-generala.

In 1979 se produce prima fisura in blocul politic de stanga care guvernase multa vreme
Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator in Marea Britanie. Politica liberala si
reformista a premierului Margaret Thatcher (care avea sa locuiasca in 10 Downing Street pana
in 1990!), dublata de guvernarea republicanilor conservatori ai lui Ronald Reagan in Statele
Unite (1980-1988) au adus la conceptualizarea Noii Drepte si la revenirea in forta a
liberalismului, in special in economie.

Modelul neo-liberal a fost ulterior preluat si de alte tari europene, chiar si de cele cu ,,vechi
traditii socialiste': Franta, Italia, Spania.

Germania si-a continuat cresterea economica sub guvernarea crestin-democratilor si a


liberalilor, adoptand un model de centru, echilibrat, cu o economie liberala si un sistem de
protectie sociala bine pus la punct (,,The German Middle Way').

In fine, conceptul de criza sistemica a fost rezultatul unei evaluari generale a sistemului de
organizare politico-economica si a structurilor sociale produse de-a lungul timpului de KWS.
S-a ajuns la concluzia ca nu numai economia trebuia restructurata si eficientizata, ca simpla
reducere a impozitelor nu era suficienta pentru deblocarea situatiei si ca era obligatorie o
innoire complexa, profunda si radicala a intregului sistem institutional. Devenise imperios
necesara reforma la toate nivelele si in toate sectoarele de activitate, pentru ca Europa
occidentala sa recupereze deficitul de dezvoltare si competitivitate fata de Statele Unite si
Japonia.

4. Reforma statului bunastarii sub influenta Noii Drepte (Thatcher-Reagan) Majoritatea


specialistilor afirma ca modelul european al statului bunastarii in sens traditional (keynesian)
a disparut definitiv odata cu marea criza din anii '80 si cu politicile neo-liberale lansate in
forta de Noua Dreapta in timpul deceniului amintit. Acesti autori afirma ca social-democratia
si keynesianismul au intrat deja in istorie, realitatile complexe ale lumii contemporane
rejectand ideologia de stanga si politicile excesiv redistributive si protectioniste practicate
de ,,Statul Providenta'. In mare parte, acest sfarsit de secol confirma apusul doctrinelor etatiste
si impunerea cadrului concurential liber.

Globalizarea, internationalizarea capitalului si mondializarea economiei, la care se


adauga revolutia tehnologica, au constituit tot atatea provocari majore carora WS nationale,
inchise si rigide, nu le-au putut face fata.

In literatura britanica de specialitate a anilor '90 este deja consacrata formula de model post-
fordist al statului bunastarii. In volumul ,,Towards a Post-Fordist Welfare State' (1994),
Roger Burrows si Brian Loader caracterizeaza modelul traditional (fordismul) ca fiind tabloul
rezultat din productia de serie, consumul de masa (omogen si steorotip), modernism cultural si
un puternic sector public. Conform acelorasi autori, post-fordismul ar fi ,,coalitia' intre o
productie flexibila, consumuri diferentiate si segmentate, post-modernismul cultural si un
sistem al bunastarii restructurat, eficientizat.

Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore:


flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa, dereglementare,
relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii, eficientizarea managementului,
asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societati si chiar a unor servicii
publice.

Judecand in termeni economici, criza pare sa fi trecut. Majoritatea tarilor din Uniunea
Europeana inregistreaza cresteri economice anuale intre 3-5(. Din punct de vedere politic,
neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei
europene si chiar acolo unde guverneaza social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o
politica economica mult mai liberala decat in trecut.

Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale asupra rolului
statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. Fenomenul pare
sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii' Europei. Practic, in toate tarile Europei
occidentale puterea si functiile explicite sau implicite ale statului sunt in declin. Asistam la
transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce in ce
mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir,
1995) se incadreaza in procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii
accentelor dinspre stat spre societatea civila. In termenii bunastarii, aceasta mutatie este
cuprinsa in sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A WELFARE SOCIETY' (Gosta Esping-
Andersen, 1996).

.
Fireste, in tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie sa tinem cont si de
contextul politic international si in mod particular de schimbarile majore survenite in relatia
dintre Vestul si Estul Europei dupa incheierea Razboiului Rece. Nu mai este astazi un secret
pentru nimeni faptul ca programele de bunastare aplicate in tarile occidentale si insusi
conceptul de securitate sociala au avut, printre altele, rolul de a tine cetatenii acestor tari cat
mai departe de ,,cantecele de sirena' ale comunismului sovietic.

Dupa 1989, caderea Cortinei de Fier dintre cele doua sisteme si incercarea sincera de
apropiere a unor ,,lumi' pana nu demult separate de Zidul Berlinului, au condus la deplasarea
accentului spre un efort mai mare de integrare a Estului. In multe privinte, tarile din Europa
centrala si rasariteana au inceput sa priveasca spre Vest si sa copieze modelul occidental de
organizare politico-economica. Desi ideea in sine de copiere institutionala sau sistemica
deranjeaza mandria esticilor, totusi trebuie spus clar ca acesta a fost in cele mai multe cazuri
sensul transformarilor de dupa prabusirea comunismului.

Si in ceea ce priveste politica sociala, tendinta generala a fost de a se ,,importa' cat mai repede
modelul statului bunastarii si al securitatii sociale. Dorinta muncitorilor din Est a fost de a
beneficia inca din primii ani de aceleasi avantaje ca si colegii lor de breasla din tarile
occidentale, desi era evident pentru toata lumea ca economia estica depasita din punct de
vedere tehnologic nu putea fi competitiva la nivel mondial in conditiile liberei concurente. Au
urmat, firesc, frustarile si seria de proteste sociale vehemente (stimulate si de nostalgia
,,gratuitatilor' comunismului), care au facut ca mersul reformei economice sa fie greoi si nu de
putine ori intrerupt de sincope dureroase.

In ansamblu, vointa politica a Estului s-a manifestat pe directia restructurarii sistemului (in
unele tari mai repede si mai ferm, in altele mai incet si mai ezitant) incat pana la urma corpul
social al acestor societati a parcurs un proces complex de maturizare si asumare a necesitatii
modernizarii generale. Chiar daca legislatia sociala a inceput sa reproduca in linii mari
tiparele statului-bunastarii din Europa occidentala, aceste reglementari nu vor avea consistenta
reala decat atunci cand economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea
programelor sociale.

Drumul spre bunastare trece fara indoiala printr-o economie eficienta si competitiva.

5. Modelul social-democrat Vorbind despre regimurile politice ale bunastarii sociale, Gøsta
Esping-Andersen realiza in 1991 o clasificare devenita in scurt timp ,,clasica' in studiul
politicilor sociale comparate, conform careia se descriu trei viziuni majore asupra bunastarii: -
modelul social-democrat; - modelul conservator; - modelul liberal.

Chiar daca aceasta clasificare s-a dovedit imperfecta si a cunoscut de-a lungul anilor mai
multe tentative de amendare, ea ramane si in prezent un instrument util pentru intelegerea
marilor tipologii politice si socio-culturale care fundamenteaza optiunile nationale in privinta
bunastarii.

Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat isi gaseste cel mai fidel
caracteristicile in legislatia si structura administrativa a securitatii sociale din Suedia,
Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav'
(Erikson, 1987), ,,institutional-redistributiv' (Titmuss, 1958, citati de Esping-Andersen, 1991)
sau pur si simplu ,,suedez' (mass-media). In ceea ce priveste istoria proiectului social-
democrat. Suedia figureaza in mod traditional drept cap de lista pentru grupul tarilor care
aplica viziunea keynesianista asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat al bunastarii
prin excelenta'. Totusi, pentru a respecta adevarul stiintific, trebuie spus ca Suedia a corespuns
modelului social-democrat de o maniera maximala doar intre 1960 si 1970, criza economica
ce a urmat indepartand-o intrucatva de la forma ,,ortodoxa'' de Welfare State si ducand la
adoptarea in anii '80 a unor masuri reformiste cu tenta liberala. In ultimul deceniu, Danemarca
pare sa fi preluat stafeta modelului scandinav traditional, apropiindu-se cel mai mult de
idealul social-democratiei europene si asta pentru ca sistemul danez a fost caracterizat mai
degraba de stabilitate decat de schimbare.

Pe scurt, regimul social-democrat se defineste prin nivele inalte ale cheltuielilor sociale,
fiscalitate ridicata, sector public extins si o protectie sociala larga, cuprinzand multiple
categorii ale populatiei. Acestor trasaturi li se adauga o birocratie masiva si un set de
programe publice printre cele mai costisitoare din lume. Redam in continuare o reprezentare
procentuala comparativa, reflectand dimensiunea sectorului public intr-o serie de tari
dezvoltate ale lumii.

Fig. 20. Compararea procentuala a sectoarelor publice in diferite tari dezvoltate ale
lumii, 1992.

Cheltuieli publice Transferuri Angajati in sectorul Total taxe


totale, sociale si non- public
sociale (procent din PIB)
(procent din totalul
(procent din PIB) angajatilor)
SUEDIA 68 25 33 50
DANEMARCA 61 18 32 49
NORVEGIA 57 20 29 47
Olanda 58 30 13 47
Franta 52 24 27 44
Germania 47 16 15 40
Marea Britanie 44 15 17 35
SUA 39 13 15 29
Japonia 33 12 6 29

(Sursa: Mihut si Lauritzen, 1999)

Analizand datele din tabel, se observa detasarea grupului celor trei tari scandinave in ceea ce
priveste anvergura politicilor de stat si a sectorului public in general, urmate indeaproape de
Olanda, care s-a remarcat in ultimul deceniu printr-o politica redistributiva foarte accentuata.
Franta, apartinand formal grupului conservator, se apropie in realitate mai mult de coeficientii
social-democratiei moderate de tip olandez decat de coeficientii Germaniei, considerata
prototip al modelului conservator ,,bismarckian'. La randul sau, Germania pare mai degraba
apropiata in cifre de Marea Britanie aflata la limita liberalismului decat de colega sa de model
(Franta), ceea ce indica in mod categoric diferentele existente intre sistemele nationale incluse
in aceeasi categorie. La polul liberal, centrat in jurul SUA, Marea Britanie se prezinta practic
cu un model mixt al bunastarii, destul de apropiat ca parametrii tehnici de modelul german, in
timp ce Japonia este chiar mai ,,liberala in cifre' decat Statele Unite, desi nu este inclusa (nici
de Esping-Andersen, nici de alti autori) in categoria tarilor liberale, ci i se acorda un statut de
model propriu (,,societate a bunastarii de tip japonez').
Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat principalele
caracteristici ale acestuia, insistand asupre dimensiunilor: juridica, fiscala, sociala si
ocupationala.

a) Dimensiunea juridica este orientata in sensul respectarii principiului universalismului


politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale constitutionale, garantate tuturor
cetatenilor unei tari (Marshall, 1950). Asa cum vom vedea la analiza celorlalte modele,
conservatorii resping acest principiu oferind varianta sistemului participativ-contributiv
(sistemul asigurarilor) iar liberalii resping si ei universalitatea beneficiilor sociale oferind
solutia asistentei minimale si selective bazata pe testarea veniturilor si pe responsabilitatea
individului de a munci sau de a se instrui in schimbul ajutorului primit.

b) Dimensiunea fiscala a bunastarii social-democrate se bazeaza pe un sistem de taxare


(impozitare) generala si progresiva, mai degraba decat pe contributiile angajatilor si
angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. In consecinta, finantarea serviciilor sociale este
in principiu publica si se face de la bugetul statului sau al comunitatilor locale, avand o
puternica tendinta redistributiva si egalizatoare, spre deosebire de situatia asigurarilor sociale
de tip german, unde beneficiile sunt proportionale cu contributiile.

c) Dimensiunea sociala se refera la portofoliul bogat al serviciilor de tip ,,welfare' furnizate


de autoritatile publice, care prin diversitatea si caracterul generos (cuprinzator) al ofertei
acopera largi segmente ale populatiei, de la copii pana la persoane varstnice. In timp ce in alte
tari dezvoltate ale Europei, ingrijirea varstnicilor sau copiilor este delegata familiei, sectorului
voluntar sau privat, in tarile scandinave sectorul public este cel care isi asuma raspunderea
pentru toata aceasta gama de servicii specializate.

d) Dimensiunea ocupationala se realizeaza printr-o politica activa in domeniul pietei muncii


si printr-o preocupare constanta a autoritatilor pentru angajarea cvasi-completa a fortei de
munca. Acest interes special a fost mentinut cu bune rezultate chiar si in timpul crizei
economice din anii '70-'80, fiind unul din punctele forte ale sistemului scandinav.

Rezumand, vom spune ca filosofia bunastarii in Nordul Europei consta in efortul sistematic de
a include integral cat mai multe persoane si grupuri in fluxul social normal si de a aboli
saracia, chiar cu pretul unei relative egalizari a veniturilor prin redistributie.

Este interesant de analizat contextul politic, economic si socio-cultural al Peninsulei


Scandinave, pentru a intelege suportul larg pe care il are aici modelul social-democrat.
Hegemonia politica a partidelor social-democrate a inceput in aceste tari dupa primul razboi
mondial, in anii '20, practic sirul guvervarilor de centru-stanga fiind rareori si pentru perioade
scurte intrerupt de guvernari liberale. Astfel, optiunea majora a nordicilor ramane in favoarea
solidaritatii si a drepturilor sociale acordate tuturor cetatenilor, in favoarea redistribuirii
veniturilor spre categorii dezavantajate, in favoarea unui stat puternic si ,,dinamic', in favoarea
reducerii inegalitatilor provocate de economia de piata. Debarasata de marxism abia in
deceniile postbelice, social-democratia scandinava se face remarcata in Europa prin
persistenta unei ponderi insemnate a ,,votului de clasa' (Mihut si Lauritzen, 1999), chiar daca
acest fenomen electoral rudimentar a inceput sa descreasca in ultimul deceniu (Petersson,
1994 citat de Lauritzen 1999).

,,Relativa slabiciune a dreptei politice' (Castles, 1989) ar putea fi explicata si prin existenta
unor importante partide agrariene de centru, care impiedica formarea unui pol puternic de
centru-dreapta prin coalizarea clasei mijlocii si a ,,micilor burghezi', asa cum se intampla in
Anglia, Germania sau Franta.

Aceste partide de centru ale fermierilor sustin interventia si subventiile statului in special in
economia agrara, preferand de cele mai multe ori sa se alieze cu social-democratii decat cu
liberalii. Tot in dreptul contextului politic trebuie mentionat si consensul realizat inca din anii
'30 in privinta dezirabilitatii unui sistem universal al bunastarii. Desigur, consensul politic
constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea modelului ,,Welfare State' nu numai in
Scandinavia, ci in toata Europa occidentala, dar pentru nordici acest consens a aparut inainte
de 1945 si in principiu se pastreaza pana astazi, desi dezbaterile privind reforma statului
bunastarii din anii '80 nu au ocolit nici tarile scandinave. Termenii consacrati pentru
desemnarea consensului politic centrat pe notiunea de ,,Welfare State' sunt ,,The Politics of
Compromise' (Politica compromisului) sau ,,Consensual Democracies' (Democratiile
consensuale).

In categoria determinantilor istorici si socio-culturali trebuie precizate valorile pe care este


cladita societatea scandinava, pe lista carora EGALITATEA ocupa detasat primul loc. ,,
Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata,
un deziderat politic sau chiar un imperativ. Ea prevaleaza, chiar atunci cand intra in conflict
cu alte valori' (Esping-Andersen, 1993). In acest sens, cel mai citat exemplu din cultura si
mentalitatea colectiva care domina micile orase scandinave este ,,Legea lui Jante'
(Janteloven), o formula traditionala care desemneaza resentimentul si chiar reactia
comunitatilor locale impotriva indivizilor sau familiilor non-conformiste.

Ultima parte a acestui subcapitol este consacrata prezentarii unor prevederi concrete ale
politicii sociale scandinave, cu accent pe Danemarca si Suedia.

a) Mentinerea veniturilor sau securitatea sociala propriu-zisa (conform terminologiei


britanice) reprezinta ,,punctul forte' al programelor de bunastare in toate tarile scandinave.

La acest titlu se detaseaza sistemul de pensii pentru persoane varstnice, unul dintre cele mai
generoase din lume. Danemarca, de exemplu, a introdus pensia de batranete inca din 1891,
fiind a doua tara (dupa Germania) care a introdus aceste beneficii. Spre deosebire insa de
Germania, unde pensiile au o baza ocupationala si se platesc in functie de contributiile la
fondul de asigurari, in Danemarca acestea au fost recunoscute ca drepturi sociale,
constitutionale, deci au fost acordate tuturor cetatenilor danezi care implinesc o anumita
varsta (variabila de-a lungul ultimului secol), indiferent de contributiile la sistemul
asigurarilor.

Dintre toate tipurile de pensii acordate in Danemarca, cea mai cunoscuta, cea mai veche si cea
mai interesanta ramane pensia populara (People's Pension) - in fapt, ,,piatra ungiulara' a
politicii pensiilor din aceasta tara - desi s-a remarcat in ultima perioada o crestere a ponderii
pensiilor ocupationale si private, dupa modelul german. Pensia populara pastreaza insa
urmatoarele caracteristici: este non-contributiva, bazata pe principiul universalismului,
solidaritatii si egalitatii si se acorda in mod nediscriminatoriu tuturor cetatenilor danezi
in varsta de peste 67 de ani, cu conditia sa fi fost rezidenti ai acestei tari in ultimii 40 de
ani. Varsta limita si valoarea absoluta se pot modifica de catre guvern, cu acordul
parlamentului. La 1 aprilie 1998, de exemplu, valoarea lunara a pensiei populare pentru
persoane singure era de 1170 USD iar in cazul cuplurilor reveneau 845 USD/persoana. Asa
cum am precizat, pe langa pensia universala de stat, functioneaza pensiile ocupationale si
private, conditionate de contributiile platite in timpul vietii active.

Incercarea de a introduce un sistem de pensii corelate cu veniturile, cum se intampla dealtfel


in marea majoritate a tarilor Europei, a avut efecte diferite in tarile scandinave. In 1959,
Suedia introduce in premiera o schema de diferentiere a pensiilor de stat dupa veniturile avute
in timpul vietii, iar in 1960 Danemarca incearca acelasi lucru, dar aici experimentul esueaza
in 1967, datorita lipsei de sustinere politica in cadrul Partidului Social-Democrat si a ostilitatii
opiniei publice majoritare. In timp ce in Suedia si in Norvegia politica pensiilor a avut un
,,trend' continental, apropiindu-se treptat de modelul european bismarckian, in Danemarca
situatia a ramas in mare masura neschimbata in ceea ce priveste pensiile publice. In mod
compensator, in aceasta tara a inceput sa se dezvolte un sistem de pensii private suplimentare,
ca raspuns la rigiditatea sistemului de stat egalizator si la dorinta persoanelor cu venituri peste
medie de a beneficia la batranete de drepturi diferentiate.

In cazul somerilor, mentinerea veniturilor functioneaza pe doua nivele: ,,nivelul superior',


care asigura beneficii pentru persoanele asigurate (fondurile sunt administrate de asociatiile
sindicale) si ,,nivelul inferior', destinat persoanelor neasigurate care beneficiaza totusi de
asistenta sociala oferita de stat. Pentru a se califica la nivelul superior, un somer trebuie sa
fie membru al unui fond de asigurare al persoanelor angajate si sa fi avut venituri din
munca cel putin 52 de saptamani in ultimii 3 ani. In acest fel, orice cetatean danez devenit
somer este indreptatit sa primeasca beneficii timp de 5 ani consecutiv, cu obligatia de a se
activa intr-un program profesional sau educational la cel mult 2 ani de la intrarea in somaj, in
caz contrar pierzandu-si drepturile specifice. Mentionam ca beneficiile se ridica la 90( din
ultimul venit realizat prin munca, neputand depasi totusi plafonul maxim de 1750 USD/luna,
(plafon valabil la 1 aprilie 1998). Avand in vedere acest plafon, aflat sub salariul mediu, se
ajunge la situatia ca majoritatea somerilor sa primeasca aceleasi drepturi sociale, ca si in
cazul pensiilor de stat pentru batranete. Tendinta egalizatoare este si in acest caz evidenta.

b). Politica ocrotirii sanatatii se bazeaza pe principiile universalismului, solidaritatii si


accesului liber la serviciile medicale. Contributiile la fondul asigurarilor de sanatate sunt mai
putin relevante, practic intregul cost al asistentei medicale fiind suportat din surse publice.
Gratuitatea ocrotirii sanatatii in Scandinavia poarta insa in spate povara impozitarilor
crescute, fiind in realitate o forma de redistributie financiara in favoarea cetatenilor cu
venituri scazute. Decontarea publica este totala in Danemarca si partiala in Suedia, unde in
ultimii ani au fost introduse ,,co-platile' pentru populatie.

Ministerul Sanatatii este fireste autoritatea sanitara principala, dar responsabilitatea pentru
finantarea si organizarea distributiei serviciilor medicale catre populatie revine consiliilor
locale. Trebuie retinut ca descentralizarea serviciilor sociale este trasatura neta a modelului
scandinav, intre coordonarea politica guvernamentala si finantarea serviciilor de catre
comunitate, prin bugetele locale, existand demarcatii traditionale foarte precise. In pofida
sustinerii publice cvasi-totale, asistenta medicala nu a inregistrat in Scandinavia nivele
spectaculoase ale alocarilor procentuale bugetare, fiind citate ponderi de 6,3( din PIB
(Danemarca) sau 9,6( din PIB (Suedia), in timp ce media tarilor OECD indica o cota de 7,6(,
iar in SUA este de peste la 10( din PIB.

Explicatia acestor cheltuieli publice moderate in domeniul sanatatii in pofida asigurarii unor
servicii (aproape) gratuite, rezida probabil in existenta unei culturi medicale avansate si a unui
extrem de dezvoltat sistem al asistentei medicale primare, dotat cu o puternica retea de medici
de familie (generalisti) a caror activitate previne interventia medicala secundara (de
specialitate), coborand astfel costurile de ansamblu ale sistemului sanitar. De exemplu, in
Danemarca, ponderea asistentei medicale specializate a scazut considerabil intre 1980-1990,
fapt evidentiat de reducerea timpului mediu de spitalizare de la 9,6 zile (1980) la 7 zile (1990)
si de reducerea numarului de paturi cu peste 25( in deceniul mentionat, conform datelor
oferite in 1993 de Asociatia Consiliilor Locale si Regionale. Consecinta pozitiva a acestei
restructurari o reprezinta fireste economia bugetara importanta pe care o realizeaza ,,subtierea'
sectorului spitalicesc si accentul pus pe latura preventiva sau pe tratamentul la domiciliu, in
timp ce consecinta negativa pare a fi o relativa deteriorare a indicatorilor starii de sanatate a
populatiei, la care se adauga caderea Danemarcei de pe locul 5 ocupat in 1970 la capitolul
sperantei de viata pe locul 20 in 1990 (Ministerul Afacerilor Sociale, 1994). Un aspect mult
mai grav il reprezinta insa in ultimii ani aparitia si extinderea ,,listelor de asteptare' pentru
spitalizarea in sistemul public gratuit.

Capacitatea limitata a spitalelor publice, lentoarea si birocratia serviciilor medicale oferite de


autoritatile locale, resursele care se dovedesc intotdeauna insuficiente, toate acestea la un loc
fac ca bolnavii sa astepte uneori luni de zile pana la momentul spitalizarii si nu putine sunt
cazurile in care starea sanatatii lor se deterioreaza sau ,,pacientii chiar mor asteptand sa le
vina randul' pentru a fi internati. (Mihut si Lauritzen, 1999). In fata unor astfel de
disfunctionalitati ale sistemului public, societatea daneza s-a adaptat din mers si a reactionat
de o maniera compensatorie, dezvoltand un sistem medical privat foarte competitiv.
Alternativa privata se bazeaza insa pe suportarea integrala de catre pacienti a costului
serviciilor de asistenta sanitara (de obicei prin polite de asigurare private) si este accesibila
persoanelor cu venituri peste medie.

c) Alte servicii sociale. Politica scandinava a bunastarii se caracterizeaza, asa cum am mai
afirmat, prin diversitatea si generozitatea serviciilor sociale, universalismul si egalitatea
beneficiilor, descentralizarea cvasi-totala si prin existenta unui sector public foarte dezvoltat
finantat din impozitarile generale.

In afara pensiilor si a veniturilor asigurate in cazul somajului, care constituie ,,miezul'


bunastarii scandinave, exista si alte reglementari importante in favoarea copiilor si tinerilor,
persoanelor singure care au in intretinere mai multi copii, persoanelor cu deficiente,etc.

Reforma politicii sociale in acest deceniu a atins si tarile scandinave. In 1994 Reforma Pietei
Muncii iar in 1998 Reforma Bunastarii Sociale au introdus masuri de restructurare a
sistemului de securitate sociala din Danemarca, masuri concentrate pe doua directii
principale: 1) in cazul somerilor, persoanelor necalificate sau care ocupa sporadic locuri de
munca, preocuparea dominanta este asigurarea unei pregatiri in vederea obtinerii unei
calificari profesionale, cu care individul sa-si poata gasi un loc de munca stabil; 2) in cazul
persoanelor angajate, accentul cade pe pregatirea continua si pe perfectionarea profesionala
la locul de munca sau in scurte stagii de pregatire finantate de institutia angajatoare, avand in
vedere ca economia tarilor nordice este structurata in jurul unor activitati care necesita nivele
ridicate de calificare profesionala.

Ca parte a Reformei Bunastarii Sociale functioneaza, de la 1 iulie 1998, programul ,,Activarea


prin Masuri Guvernamentale Locale' (Activation by Local Government Act) prin care
mentinerea beneficiilor sociale pe durata maxima prevazuta de lege este conditionata de
activitatea individuala intr-o schema educationala, de pregatire profesionala sau prin prestarea
unor servicii in folosul comunitatii. Trebuie retinut ca, in pofida ajutorului de somaj de peste
1500 USD/luna, rata somajului in Danemarca este de doar 6,3( (iunie 1998), una dintre cele
mai scazute din Uniunea Europeana. Aceasta performanta se datoreaza unei politici sociale
active, a reformei care a dinamizat si flexibilizat in ultimul deceniu domeniul redistribuirii
veniturilor.

In concluzie, retinem modelul social-democrat al bunastarii ca fiind preocupat de


UNIVERSALISM si EGALITATE in domeniul beneficiilor sociale, alte trasaturi fiind:
finantarea publica prin impozitari generale si mai putin prin contribitii la fondurile de
asigurari, garantarea unor standarde minime de venit (mai mari decat in celelalte tari
europene), fiscalitatea inalta si serviciile publice costisitoare, birocratice.

6. Modelul conservator Vorbind despre politica sociala germana, nu se poate incepe decat
printr-o fireasca referire la primele programe de asigurari initiate de stat, in timpul
administratiei cancelarului Bismarck (1883). Sistemul national al asigurarilor sociale, fondat
in Germania sfarsitului de secol XIX, avea sa domine autoritar politica sociala practicata in
Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentand si astazi una din optiunile majore in
privinta bunastarii sociale la nivelul continentului.

Modelul german, cunoscut sub denumirile de ,,conservator-corporatist' (Esping-Andersen,


1991), ,,bismarckian', ,,continental' (Mangen, 1991) sau ,,crestin-democrat' (Van
Kersbergen, 1995), citati de Lauritzen (1999) se detaseaza de celelalte modele prin accentul
categoric pus pe mecanismul asigurarilor sociale.

Fiind finantat in principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de asigurari,


modelul german al bunastarii are in consecinta o baza ocupationala, este direct participativ si
aduce beneficii sociale diferentiate (proportionale cu contributiile), spre deosebire de modelul
social-democrat universal si egalitarist practicat in tarile scandinave. Pe langa distinctia clara
care se face intre beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata in
Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost vazuta de
majoritatea populatiei), trebuie adaugat si principiul subsidiaritatii, unul din punctele cheie
ale politicilor germane. Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The
German Middle Way') facandu-se remarcat printr-o continuitate impresionanta, stabilitate si
coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice, eficienta sociala si profitabilitate
financiara pe termen lung.

Trebuie recunoscut faptul ca modelul german a fost cel mai stabil sistem de organizare a
bunastarii sociale din lume si a suferit modificari minime (de ordin tehnic, nu principial) de-a
lungul secolului XX, rezistand unor socuri istorice si unor perioade de mari transformari
politice (Republica de la Weimar, national-socialismul si dezastrul din timpul razboiului,
reconstructuia sub influenta planului american Marshall, unificarea din 1990).

Avand in vedere filosofia sistemului securitatii sociale din Germania, enuntata anterior, se
poate deduce ca ,,primul obiectiv al politicii sociale germane este mentinerea statusului sau -
exprimat intr-o maniera pozitiva - protectia veniturilor, mai degraba decat reducerea sau
prevenirea saraciei - ca in regimurile liberale - sau redistributia, ca in regimurile social-
democrate' (Spicker, 1993). Astfel, prevederile programelor de bunastare sunt indreptate cu
prioritate pe directia conservarii statusului social avut in timpul vietii active si al mentinerii
beneficiilor la un nivel cat mai apropiat de veniturile din munca, rezultand o reflectare fidela
si constanta a diferentierilor (ierarhizarilor) socio-profesionale. Faptul ca dorinta de
conservare a statusului social este deosebit de puternic imprimata in cultura clasei mijlocii
germane este demonstrat de rezistenta acestui model costisitor de politica sociala in deceniile
postbelice, in pofida unor politici economice liberale aplicate de guvernele de centru-dreapta.

Desi Germania este divizata din punct de vedere confesional intre catolici si protestanti,
putem afirma ca in privinta politicii bunastarii dominanta este doctrina sociala a Bisericii
Catolice, avand ca vehicule politice traditionale Uniunea Crestin-Democrata (CDU) si
corespondentul sau bavarez, Uniunea Crestin-Sociala (CSU). Idealul bunastarii corporatiste in
viziunea catolicismului social a fost cel mai bine exprimat de ideea parteneriatului social
guvern-patronat-sindicate, aceasta cooperare tripartita reprezentand ,,cheia de bolta' a
strategiei socio-economice germane la nivel macro.

Principiul subsidiaritatii este al doilea reper major al modelului german care decurge din
doctrina sociala a catolicismului si care a ajuns sa fie impus nu numai in Constitutia
Germaniei ci si in Tratatele Uniunii Europene, fiind ridicat la rangul de politica oficiala
comunitara. Conform acestiu principiu de guvernamant, ,,unitatile sociale mai largi nu pot
asuma responsabilitatile decizionale ce revin unitatilor mai mici, subordonate, decat in
situatia exceptionala in care unitatile sociale mici sunt incapabile sa raspunda propriilor
necesitati' ( Brauns si Kramer, 1989). Inclusiv Suveranul Pontif a subliniat in repetate randuri
in anii '80 si '90 ca interferenta exesiva a statului priveaza familia si comunitatile locale de
functiile lor ,,naturale', reiterand principiul subsidiaritatii ca pe un raspuns considerat optim,
atat la abuzurile regimurilor totalitare cat si la reactia contrarie, de sustragere cvasi-totala a
statului promovata de curentul Noii Drepte in anii '80. Societatea si ordinea subsidiara ar
corespunde asadar situatiei in care deciziile sunt adoptate cat mai jos posibil, cat mai aproape
de nivelul cetateanului.

Organizarea federala a Germaniei, incepand din 1949, a suprapus benefic peste corporatismul
social consacrat al natiunii germane traditia politica a guvernamantului american
descentralizat si diferentiat pe state (,,landuri' in cazul Germaniei). Aceasta combinatie inedita
face ca sistemul actual sa raspunda simultan exigentelor politice ale democratiilor avansate
cat si nevoii de bunastare sociala prezenta in cultura germana, iar modelul ,,Welfare' din
aceasta tara sa fie mai putin atomizat decat cel din Statele Unite.

Modelul conservator de politica sociala este in fapt un model continental, fiind intalnit (cu
inevitabile variatii de nuanta) in numeroase tari europene din jurul Germaniei: Austria, Franta,
Italia, Belgia, Olanda si mai nou in tarile Europei Centrale: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia,
Croatia, Slovenia. Discursul de tip crestin-democrat asupra bunastarii, in acord cu doctrina
sociala a Bisericii Catolice, respinge in principiu atat capitalismul de tip ,,laissez-faire' cat si
marxismul, punand in schimb accentul pe valorile educatiei si ale moralitatii si pe conceptul
Economiei Sociale de Piata, lansat de CDU la sfarsitul anilor '40. Aceasta ,,a treia cale',
capitalismul de tip renan (potrivit terminologiei utilizate de Michel Albert in ,,Capitalism
contra capitalism') s-a dovedit in fapt o forma autentica de piata libera, de concurenta
economica, modernizare tehnologica si politici investitionale solide, dublata insa de o
preocupare culturala si politica pentru societate in ansamblu, pentru standarde sociale inalte,
pentru conservarea structurilor si ierarhiilor rezultate prin munca sustinuta mai degraba decat
prin speculatii si averi facute ,,peste noapte''.

Conform aceluiasi autor, banca este institutia reprezentativa a capitalismului bunastarii de tip
german, in comparatie cu bursa pe care o considera prototipul institutiilor economice
specifice capitalismului american (capitalism de cazino). Desigur, banci si burse puternice
exista in ambele forme de capitalism identificate de Michel Albert, dar aceasta extrapolare
vine sa sugereze miezul filosofic al prosperitatii in cele doua culturi: siguranta si stabilitatea
de o parte, speculatia si riscul de partea cealalta; acumularile lente dar sigure in sistemul
german, versus tentatia castigurilor rapide si spectaculoase din economia americana, inclinatia
spre proiecte solide, pe termen lung, in comparatie cu ,,business'-urile rapide, avand la baza o
viziune pe termen scurt, flexibilitate si adaptare din mers la contexte politice si socio-
economice variabile. Totusi, filosofia sociala asupra bunastarii recunoaste si in Germania
rolul primordial al cresterii si eficientei economice, punand astfel valorile, principiile si
criteriile liberalismului economic la baza cheltuielilor ridicate din politica sociala. ,,Cea mai
buna politica sociala este o politica economica eficienta' -spunea dupa razboi cancelarul
Erhard, definind practic optiunea liberala a noii Germanii in privinta ordinii economice
capitaliste. Desi sistemul german postbelic a fost conturat de coalitia SPD-FDP (social-
democrati plus liberali) in anii '50 - '60, totusi identitatea si performantele deosebite ale
Germaniei Federale de astazi au fost adancite si cristalizate in timpul coalitiei CDU/CSU +
FDP, indepand cu mijlocul anilor '70.

In special dupa victoria lui Helmut Kohl in 1982 si instalarea sa in pozitia de cancelar, coalitia
de guvernamant de centru-dreapta a abolit keynesianismul social -democratilor si a impus un
accent conservator in politica Germaniei. Acest lucru a fost sensibil pe linie economica, in
pofida faptului ca in politica sociala cabinetele Kohl nu au reusit intre 1982-1998 sa reduca
nivelul total al cheltuielior. Efortul urias al Germaniei de Vest pentru absorbtia decalajelor
fostei RDG, dupa 1990 (cunoscut sub denumirea de ,,costul reunificarii' si evaluat la aproape
800 miliarde de marci!) a mentinut si chiar a ridicat in anii '90 nivelul ,,deductiilor pentru
bunastare'.

Vom analiza in continuare cateva din dimensiunile cele mai importante ale politicii sociale
germane.

I) Securitatea sociala. Dupa 1945, Germania administrata de aliati a trebuit sa raspunda mai
multor provocari politice si socio-economice, una din marile intrebari fiind legata de modelul
bunastarii sociale pe care sa-l urmeze partea de vest, ramasa sub influenta occidentala.
Incercarea de a introduce un sistem unic, national si comprehensiv al asigurarilor sociale
administrate de stat, dupa modelul britanic propus de Beveridge in 1942, s-a izbit de
rezistenta birocratilor, a reprezentantilor fondurilor de asigurari si chiar a opiniei publice,
esuand in final asa cum esuase si incercarea regimului nazist de schimbare a sistemului
traditional al asigurarilor cu unul bazat pe impozite. In felul acest, singurul proiect viabil
pentru Germania Federala a ramas cel bismarckian, fundamentat pe principiul asigurarilor
sociale finantate din contributii si pe principiul subsidiaritatii. Contributiile erau dependente
de venituri, asa cum deveneau - in consecinta - si beneficiile sociale iar statului i s-a conferit
un rol minim in administrarea fondurilor de asigurari. Practic, pastrarea mai multor fonduri de
asigurari (administrate separat) - care furnizau beneficii proportionale cu performantele
economice individuale din timpul vietii active - a ramas punctul forte al politicii de bunastare
din Germania. Trebuie stiut ca acoperirea riscurilor prin scheme de asigurari specializate s-a
largit considerabil in ultimul secol, parcurgand urmatoarele etape: a) asigurari de boala, din
1883; b) asigurari de accidente, din 1884; c) asigurari de batranete (pensii), din 1889; d)
asigurari de somaj, din 1920; e) asigurari obligatorii de ingrijire pe termen lung, din 1995.
Regulire generale ale schemelor de asigurari sunt in conformitate cu filosofia germana a
bunastarii, cunoscuta anterior si pot fi astfel sintetizate: 1) Contributiile si beneficiile sociale
rezultate din asigurari corespund in general unor valori relativ ridicate, peste media OECD
(de pilda, contributia totala pentru pensie este de 20,3( din salariu, angajatul si angajatorul
platind fiecare cate o jumatate din suma corespunzatoare); 2) La contributii inalte corespund
beneficii inalte; 3) Segmentul de populatie care beneficiaza de cel putin o forma de
asigurare acopera peste 90% (!) din totalul cetatenilor germani, cea mai frecventa fiind
asigurarea de sanatate; 4) Beneficiile sociale compenseaza o parte importanta a ultimului
venit realizat din munca, in prezent pensia acoperind 70% din venitul net anterior intrarii in
inactivitate, iar ajutorul de somaj (terminologia romaneasca de ,,ajutor' este evident
improprie) se ridica la 68% in cazul persoanelor cu copii dependenti si la 63% in cazul
persoanelor fara copii; 5) Conditionarea beneficiilor sociale de contributii si indirect de
munca imprima un puternic caracter conservator si stimulativ sistemului de securitate sociala,
iar cuantumul substantial al compensarilor de venit obtinute prin asigurari face ca asistenta
sociala (non-contributiva) sa devina realmente o situatie indezirabila. Interesul de a ocupa un
loc de munca in Germania este astfel garantat.

Vorbind despre componenta de asistenta sociala, trebuie spus ca aceasta se adreseaza celor
care se plaseaza din diferite motive sub limita minima a asigurarilor, nefiind inclusi in nici
o schema de protectie a veniturilor. Atunci cand toate mijloacele de integrare in fluxul normal
au esuat si pe baza unor severe testari de venit, o persoana poate deveni subiect al asistentei
sociale non-contributive, dar aceasta furnizeaza nivele mult mai reduse de compensari
financiare. Chiar si asa, asistenta sociala germana este mai generoasa decat cea din modelul
liberal (Statele Unite si Marea Britanie), contribuind la obtinerea unei rate scazute a saraciei:
12%, comparativ cu ratele maxime inregistrate in Grecia (20,8%), Italia (22%) sau Portugalia
(26,5%). Dintre tarile Uniunii Europene, doar Luxemburg (9,2%), Belgia (6,6%), Olanda
(6,2%) si Danemarca (4,2%) se prezinta cu rate ale saraciei inferioare Germaniei, restul tarilor
pozitionandu-se intre Germania si statele cele mai sarace ale UE, mentionate anterior
(Pangam, 1996, citat de Lauritzen, 1999).

Cu toate eforturile unui sistem conservator, a carui politica sociala se concentreaza pe directia
asigurarilor, cheltuielile totale ale subsistemului de asistenta sociala s-au triplat intre 1984-
1994, tradand in special costul unificarii cu fosta RDG si valul de imigranti estici de dupa
1989.

Piata muncii constituie o alta tema majora in capitolul bunastarii unei tari, aceasta reflectand
de regula tiparele socio-culturale, economice si politice ale unei natiuni in privinta ocuparii
locurilor de munca. Germania este conservatoare inclusiv in acest domeniu. In ceea ce
priveste configuratia structurala si dominatia pe piata muncii, principalul indicator luat in
discutie pare ,,a fi prezenta activa a femeilor'. In pofida unei usoare ameliorari a situatiei
procentuale in ultimii ani, modelul german se plaseaza totusi pe ultimul loc la capitolul
participarii active a femeilor pe piata muncii cu 60,4%, spre deosebire de Marea Britanie
(67,5%) sau tarile scandinave (80%). Participarea mai redusa are bineanteles consecinte in
planul beneficiilor sociale, dependente de trecutul pe piata muncii. Nu numai femeile sunt
dezavantajate de aceasta semi-excludere traditionala, si alte categorii acuzand unele dificultati
la angajare, datorate mai degraba unor bariere de mentalitate (familiale sau patronale) decat
unei legislatii discriminative.

II) Serviciile de asistenta medicala. In Germania nu exista un sistem national de ocrotire a


sanatatii, finantat de stat din impozite -asa cum este NHS in Marea Britanie- iar serviciile
medicale sunt furnizate exclusiv pe baza principiului asigurarilor sociale. Fondurile care
finanteaza actul medical curent sunt alimentate in principal din contributiile angajatilor si
angajatorilor dar si din veniturile proprii ale acestor fonduri, care prezinta intotdeauna o
componenta investitionala cu minim de risc. Peste 90% din cetatenii germani beneficiaza in
prezent de asigurari sociale de sanatate, functionand insa in paralel si programe de asigurari
medicale private, pentru persoane cu venituri inalte.

Contributiile la fondurile asigurarilor sociale de sanatate variaza intre 8(-16(, in functie de


venituri, in timp ce statul participa doar la sustinerea cercetarii stiintifice medicale si la
programele de sanatate publica, respectiv de educatie pentru sanatate. O problema particulara
a regimului conservator din Germania a constituit-o, asa cum am precizat la analiza globala a
politicii sociale, costul unificarii din 1990, evaluat in domeniul medical la aproximativ 30
miliarde de marci. In pofida cheltuielilor destinate compensarii decalajelor calitative intre Est
si Vest, ponderea sanatatii in cadrul PIB al Germaniei nu a depasit in 1998 10,8%, spre
deosebire de 13,8% in SUA (,,The European', 1998).

III) Servicii sociale individuale si ingrijirea pe termen lung. In 1995 a fost introdusa prin
lege ,,asigurarea de ingrijire pe termen lung', al 5-lea pilon al sistemului de asigurari sociale
din Germania. Acesta noua schema de asigurari este destinata sa furnizeze servicii de ingrijire
personala (la domiciliu sau in resedinte specializate) persoanelor varstnice lipsite de suport
familial. Este interesant de observat cat de tarziu au aparut in Germania aceste servicii sociale
(reteaua lor este si in prezent subdezvoltata), desi Germania detine statutul de ,,pionierat' in
domeniul politicii sociale. In tarile scandinave si in Anglia, de exemplu, ingrijirea batranilor
la domiciliu sau in centre institutionalizate functioneaza de la inceputul secolului iar statul si
comunitatile locale isi asuma o parte importanta a responsabilitatii in domeniu. Motivul
pentru care acest tip de servicii sociale nu s-a dezvoltat pana acum in Germania pare a fi
doctrina social-conservatoare a catolicismului, care desemneaza familia (in special femeile
din familie) ca principal responsabil pentru acest tip de activitati. Totusi, in ultimii ani se
observa o diversificare a serviciilor si programelor de sustinere pentru persoanele singure
aflate la varsta ,,a treia' sau ,,a patra', programe derulate de agentii publice dar mai ales de
asociatii voluntare locale si ONG-uri grupate in jurul Bisericii.

Perspectivele politicii sociale germane in secolul viitor trebuie judecate in contextul


transformarilor economice si socio-culturale din Germania reunificata dar mai ales in
contextul politic al procesului de integrare comunitara, in care Berlinul este considerat
,,motorul principal'. Transferurile directe si indirecte de peste 800 miliarde DM spre noile
landuri din Est au redus considerabil decalajul existent in 1990, dar modernizarea fostei RDG
necesita inca resurse substantiale, semn ca nivelul cheltuielilor publice se va mentine ridicat si
in deceniul urmator.

Sistemul conservator al bunastarii, avand o puternica propensiune spre familie, spre clasa
mijlocie si spre valorile traditionale ale societatii germane, dezavantajeaza indirect
,,minoritatile etnice, tinerii si femeile' (Mihut si Lauritzen, 1999) in special printr-o anumita
rigiditate pe piata muncii. Este de prevazut in consecinta ca una din preocuparile programelor
de bunastare din aceasta tara sa fie activarea si flexibilizarea politicilor in domeniul ocuparii
fortei de munca, avand in vedere somajul de 10,5% (1998) la nivelul intregii tari si de 17,2%
la nivelul landurilor estice (The Economist, 25 iulie 1998).
Desi poate parea paradoxal, saracia incepe sa fie din nou considerata o problema in Germania.
Standardele fata de care se raporteaza acest fenomen, e drept, au fost ridicate continuu in
ultimele decenii, dar aceasta realizare nu-i impiedica pe analistii germani cei mai exigenti sa
acorde o nota proasta pentru cresterea numarului de persoane care beneficiaza de asistenta
sociala in loc sa participe la sistemul asigurarilor. Revenim asupra explicatiei consacrate
conform careia asistatii sociali provin in mare parte din fosta RDG si din valul imigrantilor
estici.

Dupa victoria SPD in 1998, ramane de vazut daca noul cancelar Gerhard Schröder va deplasa
spre stanga politica sociala sau va accepta conservatorismul de centru-dreapta al bunastarii
germane, consolidat in timpul guvernarii de 16 ani a crestin- democratilor lui Kohl. Prima
perioada de activitate a cancelarului Schr(der pare sa indice o destul de redusa capacitate (sau
vointa) de schimbare a unui sistem care si-a dovedit de-a lungul timpului performantele si
stabilitatea, la fel cum cabinetul Blair a facut mai putine schimbari pe linie laburista decat
promisese in lunga campanie de defaimare a guvernarii conservatoare britanice. Se dovedeste
astfel, o data in plus, ca tiparele culturii politice a unei natiuni se schimba extrem de lent si ca
simplul balans al guvernarii dinspre stanga spre dreapta sau invers nu modifica prea mult
arhitectura sistemului in democratiile avansate.

7. Modelul liberal In clasificarea lui Esping-Andersen din 1991, ,,regimul liberal al


bunastarii' este centrat in jurul Statelor Unite. Asumandu-si responsabilitatea identificarii
unui corespondent european al liberalismului, cu riscul de a fi contestat, precum si
responsabilitatea nominalizarii unui reprezentant al modelului liberal de politica sociala in
Europa, chiar fortand putin apropierea de SUA, autorul cercetarii de fata a inclus Marea
Britanie in categoria tarilor care aplica viziunea ,,de tip liberal' asupra politicilor publice si
asupra programelor de bunastare, alaturi de Canada, Australia, Hong-Kong sau Noua
Zeelanda. Exista insa teorii si autori care considera Marea Britanie drept ,,model mixt al
bunastarii', acordand astfel o mai mare atentie deosebirilor dintre SUA si Regatul Unit decat
asemanarilor dintre ele si minimalizand diferentele poate la fel de notabile dintre Suedia si
Danemarca (modelul social-democrat) sau dintre Germania si Franta (modelul conservator).

Cat priveste notiunea de ,,liberalism', facem precizarea ca termenul este utilizat aici in
intelesul european (continental), deci al unei politici de dreapta care promoveaza sectorul
privat, piata libera si responsabilitatea individuala, corespunzand ,,republicanismului'
american si ,,conservatorismului' britanic, in timp ce conotatia termenului ,,liberalism' in
tarile de limba engleza este in prezent mai degraba a unei politici de stanga, cu accente
progresiste, egalitariste si umaniste, corespunzand social-democratiei europene. A doua
precizare importanta legata de terminologie este necesara pentru a clarifica si utilizarea ,,neo-
liberalismului' tot intr-o acceptiune de dreapta, non-keynesiana. Este stiut faptul ca pana in
anii '60 au existat proiectii de identificare doctrinara a keynesianismului cu liberalismul social
si cu neo-liberalismul. Ulterior s-a revenit iar neo-liberalismul este inteles tocmai ca o replica
viguroasa la principiile economiei politice, ale planificarii, redistributiei si interventiei de
orice fel a statului in economie si implicit ca o revenire la principiile liberalismului clasic
promovat intr-un discurs modern si actualizat de Noua Dreapta. Aceste precizari
terminologice sunt intotdeauna necesare atunci cand se ia in discutie modelul liberal european
in comparatie cu cel anglo-american, in dorinta de a risipi o posibila confuzie. In cazul
particular al Marii Britanii, situatia este si mai complicata, avand in vedere ca atat lordul
William Henry Beveridge cat si economistul J.M.Keynes - fondatorii ideologiei statului
bunastarii in Europa postbelica, model pe care astazi il consideram in analize drept tipic
,,social-democrat' - erau membri ai Partidului Liberal englez.

Referindu-se la acest paradox, ca liberalismul sa nu mai insemne libertati si responsabilitati


individuale, piata si concurenta libera, capitalism si prosperitate prin initiativa particulara
chiar ,,la el acasa' (in tarile de limba engleza), adica acolo unde s-a nascut si unde are cea mai
adanca traditie, Milton Friedman afirma ,, . din cauza degenerarii termenului de liberalism,
ideile ce s-au format in trecut sub aceasta denumire sunt, in prezent, etichetate drept
conservatoare [ ], astfel incat liberalismul a capatat in Statele Unite un inteles cu totul diferit
de cel pe care il avea in secolul XIX sau il are astazi pe o mare parte a continentului
european [ ]. Liberalul secolului XIX privea extinderea libertatii ca pe cea mai eficienta cale
pentru promovarea bunastarii si egalitatii; liberalul secolului XX priveste bunastarea si
egalitatea fie ca premise, fie ca alternative ale libertatii. In numele bunastarii si al egalitatii,
liberalismul secolului XX a ajuns sa favorizeze o reinviere a acelor politici de interventie si
de paternalism ale statului, impotriva carora lupta liberalismul clasic' (Friedman, 1995).

Deci, pentru a incheia acest cadru introductiv, convenim ca sensul ,,liberalismului' (acelasi cu
al neo-liberalismului) in cercetarea de fata este cel anti-keynesian, schitat de Hayek si
Friedman si promovat in anii '80 de guvernarea conservatoare Thatcher si de administratia
republicana Reagan. Acest model este bazat pe statul minimal, selectivitate sociala si exigente
economice, pe stimularea performantelor individuale si acceptarea diferentelor rezultate in
urma liberei concurente de pe piata.

Pentru a ajunge insa la modelul liberal actual, Marea Britanie postbelica - ne vom referi in
acest subcapitol exclusiv la reprezentantul european al liberalismului si la evolutia sa de dupa
razboi - a parcurs in ultima jumatate de secol un traseu sinuos, marcat de doua puncte de
inflexiune majore. Prima schimbare importanta a avut loc in timpul guvernarii laburiste din
1945-1951, cand au fost puse bazele modelului ,,Welfare State', sub influenta ideilor lansate
de economistul britanic John Maynard Keynes in ,,Teoria generala a ocuparii fortei de munca,
dobanzii si banilor' (1936) si de lordul W.H.Beveridge in ,,Raport asupra asigurarilor
sociale si serviciilor conexe' (1942), ambii membri ai Partidului Liberal. Noua ideologie
,,welfare', o combinatie coerenta intre o doctrina economica si o filosofie sociala, venea sa
raspunda nevoilor legitime de bunastare si prosperitate ale cetatenilor britanici iesiti dintr-un
razboi epuizant si, intr-un fel, a fost perceputa chiar ca un gest de recunostinta al statului fata
de generatia eroica a combatantilor din anii '40. Experienta dramatica a razboiului si a marilor
dificultati economice care au urmat a socat societatea britanica - pana atunci adepta a
conservatorismului de tip ,,victorian' - inducand o stare de spirit favorabila unui nou tip de
idealism social, bazat pe solidaritate si pe dorinta de a reconstrui o societate mai justa: ,, o
casa potrivita pentru eroi (a home fit for heroes) '. Natiunea britanica era mai unita ca
oricand.

In acest context, al unei largi sustineri din partea populatiei si a succesului ideilor de
solidaritate, universalism si justitie sociala, inclusiv a bunastarii minimale garantate de stat
tuturor cetatenilor, guvernul laburist a promovat intr-un termen scurt o serie de masuri
fundamentale in arhitectura securitatii sociale: instituirea alocatiilor familiale in 1945,
infiintarea asigurarilor nationale de somaj si pensie in 1946 si a Serviciului National de
Sanatate (NHS) in 1948, care era destinat sa furnizeze servicii medicale tuturor cetatenilor
britanici pe baza accesului egal (nediscriminatoriu) si liber (gratuit).
Astfel, la sfarsitul anilor '40, Marea Britanie devenea primul stat modern al bunastarii, in care
guvernul isi asuma o parte importanta a responsabilitatii si costurilor privind calitatea vietii
cetatenilor sai. In jurul sistemului ,,Welfare State' de tip keynesian, care se dezvolta dealtfel
cu repeziciune in intreaga Europa occidentala, societatea si clasa politica britanica au realizat
un consens care avea sa dureze pana la inceputul crizei economice din anii '70. Reaparitia
dificultatilor economice si ,,umilirea' guvernarii laburiste din 1974-1979, care a fost nevoita
sa apeleze la ajutorul Fondului Monetar International (FMI), a determinat opinia publica sa-si
piarda increderea in sistemul ,,welfare' si sa ceara cu insistenta reforme pentru relansarea
economica a Marii Britanii, apropiindu-se tot mai mult de Partidul Conservator si de
programele Noii Drepte. Dealtfel, chiar laburistii au initiat incepand cu 1976 o serie de
reforme liberale in sensul unei strategii monetare mai exigente si al operarii unor reduceri in
planul cheltuielilor publice, masuri care s-au dovedit insa insuficiente si tardive. Societatea
britanica dorea din nou schimbarea.

Victoria categorica a Partidului Conservator in alegerile din 1979 si instalarea premierului


M.Thatcher au marcat al doilea punct de inflexiune in evolutia postbelica a Marii Britanii si
despartirea (se pare definitiva) de keynesianism. Sub deviza ,,rolling back the frontiers of the
Welfare State', noua administratie conservatoare a demarat un proces energic de restrangere a
competentelor si atributiilor economico-sociale ale statului, transferand treptat
responsabilitatea bunastarii spre sectorul privat si non-guvernamental. Aceasta
descarcare a statului (si implicit a bugetului) a fost asociata cu un pachet de masuri
stimulative pentru cresterea performantei in sectorul privat. De exemplu, scaderea presiunii
fiscale a permis relansarea investitiilor private mici si mijlocii, coborand pana la nivelul
firmelor ,,de familie', al micilor ,,business'-uri care s-au inmultit ,,peste noapte', contribuind la
consolidarea ofertei pe piata. Acest climat favorabil in mediul afacerilor, la care s-a adaugat
desfiintarea salariului minim pe economie a facut ca somajul sa scada in cativa ani de la
12% la 3-4%, pe fondul a ceea ce s-a numit ,,the British Job Miracle'.

In domeniul bunastarii publice, cabinetul Thatcher a operat de asemenea cateva reforme


importante. Sistemul pensiilor de stat (SERPS - State Earnings Related Pension Scheme),
infiintat spre finalul ultimei legislaturi laburiste (1978), si-a diminuat efortul compensator de
la 25( la 20( din venitul anterior iesirii din activitate, restul fiind compensat prin pensii
ocupationale si private optionale. Totusi, incercarea conservatorilor de a privatiza SERPS a
esuat in 1985.

Beneficiul social in cazul somajului, rebotezat ,,Alocatia pentru cautarea unui loc de munca'
(JSA - Jobseeker's Allowance) a fost diminuat, tocmai pentru a motiva somerii sa caute si sa
accepte locurile de munca, indiferent de nivelul salarizarii, in contextul in care reamintim ca
salariul minim fusese desfiintat. Durata acordarii acestui beneficiu a fost scurtata de la 12 la 6
luni, iar valoarea a fost stabilita la 39,85 lire sterline/saptamana in cazul tinerilor intre 18-24
ani, respectiv 50,35 lire sterline/saptamana dupa implinirea varstei de 25 de ani
(Departamentul Securitatii Sociale, 1998).

Sistemul Creditului Familial a fost introdus in 1992, in cazul familiilor cu copii dependenti,
ca o oportunitate pentru depasirea eventualelor dificultati financiare temporare.

Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului liberal este politica
in domeniul sanatatii. Serviciile de asistenta medicala sunt furnizate in cadrul renumitului
NHS (National Health Service), fondat de laburisti in 1948, care reprezinta si astazi un punct
de referinta si de unicitate pentru bunastarea britanica. Spre deosebire de sistemele sanitare
din majoritatea tarilor europene si din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe
baza asigurarilor sociale si a contributiilor, ci este finantat de stat din impozitarile generale
(ca in modelul social-democrat), garantand accesul universal si gratuit al populatiei. Fireste,
pe langa sistemul public NHS s-a dezvoltat un excelent sistem medical privat, foarte
competitiv dar in acelasi timp unul dintre cele mai scumpe din lume. Ne vom referi in
continuare doar la NHS, ca parte a politicii de bunastare a guvernului britanic.

La fel ca in Danemarca, desi sistemul de ocrotire a sanatatii furnizeaza servicii complete la


preturi foarte joase (in ultimii ani s-au introdus, e drept ,,co-plati' modice pentru populatie)
cota din PIB repartizata sanatatii este de doar 6,6% (!) spre deosebire de 10,8% in Germania
sau 13,8% in Statele Unite. Explicatia este si in acest caz legata de existenta unui foarte
dezvoltat nivel al asistentei medicale primare, in care medicii de familie generalisti (GP-
General Practitioners), dotati cu ,,bugete de practica' pentru liste de 7000 de persoane,
mentin sanatatea populatiei la standarde ridicate prin depistari precoce, profilaxie sau
tratamente in fazele initiale ale bolii, reducand astfel costul general al serviciilor. Dintre
dezavantajele sistemului public sunt citate reticenta GP-istilor de a inscrie pe listele lor
persoane cu sanatatea deteriorata sau cu risc mare de imbolnavire, precum si fenomenul
listelor de asteptare pentru intrarea in asistenta medicala secundara (internarea in spitale). In
ambele cazuri, motivul este constrangerea bugetara.

Guvernarea conservatoare, fara sa demoleze vechiul NHS, a reusit sa introduca o serie de


masuri de reforma in politica sanatatii, in sensul eficientizarii manageriale a actului medical.
Ideea fundamentala a fost crearea unei piete interne in cadrul NHS, incluzand
,,autonomizarea bugetara' a spitalelor, fapt care a condus in scurt timp la aparitia
concurentei benefice intre institutiile prestatoare de servicii medicale. Diferentierea
finantarii in functie de performante a produs la inceput o reactie de ostilitate din partea
managerilor si a medicilor, dar cu timpul rezistenta mentala la principiul concurentei
profesionale s-a redus, opinia publica si furnizorii de servicii au acceptat reforma si
performantele sistemului au crescut.

Politica locuintelor sociale a suferit de asemenea transformari importante dupa instalarea


guvernului conservator. Conceputa de laburisti ca un domeniu de activitate finantat exclusiv
din surse publice (bugetele consiliilor locale), housing policy a intrat in atentia cabinetului
Thatcher inca din 1980. De fapt, conservatorii si-au facut din politica locuintelor un adevarat
,,port drapel' al reformelor derulate sub doctrina Noii Drepte.

,,Dreptul chiriasilor de a cumpara', in conditii speciale, locuintele sociale asupra carora


detineau contracte de inchiriere, pe langa faptul ca a insemnat privatizarea intregului domeniu
de activitate (1.500.000 de locuinte sociale au fost cumparate intre 1979-1997) si acumularea
unor resurse substantiale la dispozitia consiliilor locale, a adus un numar mare de voturi
conservatorilor, dovedindu-se si un succes electoral.

Politica educationala a Noii Drepte a insemnat o liberalizare a competitiei intre scoli,


promovarea educatiei in sistem privat si introducerea selectiei elevilor in functie de statutul
scolii. Programul si masurile noii politici a invatamantului britanic au fost cuprinse in ,,Actul
Reformei Educationale' din 1988. Se acorda scolilor o mult mai pregnanta libertate in
procesul de selectie a elevilor si profesorilor, autonomie financiara si dreptul de a concura pe
piata resurselor pentru finantari extra-bugetare. La un interval de 5 ani fiecarei scoli ii venea
randul sa fie auditata de o comisie independenta de experti iar rezultatele evaluarii erau
publicate in cataloage speciale, puse la dispozitia parintilor. Scolile care pierdeau numeric
elevi, datorita deprecierii lor in cataloagele publice de audit, pierdeau in consecinta si o parte
din finantarea de la buget, find in acest fel sanctionate de Ministerul Educatiei, iar cele care
erau bine cotate si solicitate obtineau finantari suplimentare.

In fine, serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon' al politicii sociale britanice) acopera in
practica o diversitate de activitati suportive, care confera sprijin social copiilor, varstnicilor,
persoanelor cu deficiente fizice sau psihice, etc. Acestea sunt, in fapt, servicii specializate de
asistenta sociala bazate pe principiul ,,community care'. Doctrina liberala a Noii Drepte a
introdus piata si dimensiunea privata a serviciilor inclusiv in acest domeniu, regland
finantarile pe baza mecanismelor de licitatie a programelor, la care puteau participa atat
agentiile publice locale (specializate), cat si firme private sau ONG-uri de profil. In plus,
guvernul a introdus o serie de masuri reformiste in stil neo-conservator, punand accentul pe
ingrijirea asumata de propria familie, in acest caz acordandu-se unele stimulente financiare
(Pinck, 1997).

Politica sociala a Marii Britanii respecta in linii mari tiparele modelului liberal. Ea raspunde
de altfel unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-conservatoare', pentru a folosi un termen
hibrid evocat si de Milton Friedman) al carei epicentru este plasat fara indoiala in Statele
Unite.

Timp de 18 ani, guvernarile conservatoare Thatcher (1979-1990) si apoi Major (1990-1997)


au actionat pe linia flexibilizarii, eficientizarii manageriale, privatizarii (contractarii)
serviciilor sociale, a ,,marketizarii' bunastarii publice si selectivitatii in acordarea
beneficiilor sociale, bazata pe testarea veniturilor.

Victoria laburistilor si instalarea cabinetului Blair, coroborata cu apropierea mai ,,sincera' de


Uniunea Europeana si semnarea Cartei Sociale (respinsa in 1989 de Margaret Thatcher) ar
putea aduce, e drept, unele modificari in politica sociala britanica. S-a pus, de exemplu,
problema desfiintarii pietei interne din cadrul NHS si a reformei educationale.